Minciunile pe care le spun, de Julie Clark - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2024

Traducere: Luminița Gavrilă

Născută și crescută în Santa Monica, statul California, Julie Clark a fost o cititoare pasionată încă din copilărie. După ce a absolvit University of the Pacific și a lucrat o scurtă perioadă la departamentul de sport de la University of California, s-a întors acasă, în Santa Monica, pentru a fi profesoară. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu cei doi fii ai săi și cățelul lor, un golden doodle pus pe șotii. Romanul ei de debut, The Ones We Choose, a fost publicat în 2018, iar drepturile de ecranizare au fost cumpărate de compania Lionsgate. Ultimul zbor (publicat de Editura Trei, colecția Fiction Connection. Crime, 2022, traducere de către Monica Vlad) s-a bucurat de un succes imens încă de la apariție, devenind bestseller internațional. De asemenea, a fost recomandată de Indie Next Lists și Library Reads și a fost aleasă una dintre cele mai bune cărți din 2020 de către Amazon Editors și Apple Books. O puteți urmări pe julieclarkauthor.com.

🤥 AMBIVALENȚA MINCIUNII: E BINE & NU PREA, DEPINDE DIN CE PERSPECTIVĂ PRIVEȘTI - A MINCINOSULUI SAU A CELUI MINȚIT 🤥 

Două femei. Multe nume de împrumut. Meg Williams. Maggie Littleton. Melody Wilde. Nume diferite ale aceleiași persoane, în funcție de oraș, în funcție de operațiune. E o impostoare care își șterge propria identitate și devine oricine ai nevoie să devină — studentă, life coach, agent imobiliar. Îți spune exact ce ai nevoie să auzi și, până să termine, probabil că ai pierdut deja tot. Kat Roberts așteaptă de zece ani revenirea femeii care i-a dat viața peste cap și e hotărâtă s-o demaște. Dar pe măsură ce devin tot mai apropiate, convingerile încep să i se clatine, iar Kat ajunge să se întrebe cine e adevărata țintă a lui Meg. Minciunile pe care le spun este un thriller care intră în profunzimea psihicului și motivațiilor celor două femei care caută neabătute dreptate pentru trecut și rescriu viitorul.

„Care sunt cele mai importante trăsături de care ar avea nevoie un escroc? Mulți ar spune carismă. Unii ar spune inteligență sau capacitatea de a minți și manipula. Alții poate ar vorbi despre capacitatea de a reacționa prompt. De a se replia rapid când ceva nu merge bine.

Acestea nu sunt niște răspunsuri greșite, dar nu sunt cele pe care le-aș da eu.

Atributele unui escroc desăvârșit sunt răbdarea și încrederea.”

Unul dintre puținele thrillere citite în ultimele luni și care a primit 5 steluțe din partea mea. Mi-a plăcut enorm, enorm, de la început până la sfârșit. Am adorat-o pe Meg, și poate „enorm” și „a adora” nu vă transmit foarte multe, fiindcă-s arhifolosite & cuvinte dintr-alea impresioniste - dar, sincer, cel mai important este faptul că știu că această carte mi-a plăcut; iar dacă rezonați cu lecturile mele, atunci am certitudinea că o să vă placă (cel puțin) la fel de mult. Nu aveam așteptări de la carte, sincer, pentru că nici nu știam despre ce este vorba (nu obișnuiesc să citesc descrierile de pe spate), nici n-am mai citit vreo altceva de la autoare (deși am și cealaltă carte în bibliotecă, la care probabil voi ajunge cât de curând). Am iubit-o pe Meg, o escroacă de zile mari, dar o escroacă asumată și inteligentă, care a știut cum să pună problema, cum să-și desfășoare șiretlicurile, a gândit totul și, bineînțeles, a plecat cu totul de la cei cu care a intrat în contact. O impostoare de zile mari, un personaj foarte bine conturat și complex, pe care la început poate îl urăști, dar pe care, după ce-l descoperi, pur și simplu îl adori.

„În fiecare escrocherie, în fiecare identitate pe care o îmbrac trebuie întotdeauna să încep cu ceva adevărat. Ceva real.”

Kat, pe de altă parte, este mereu pe urmele lui Meg - știe ea ceva, și cam spre acel ceva își îndreaptă și autoarea atenția. La o adică, toate vor duce într-acolo, unde vom descoperi care-i treaba și de ce Kat este atât de pornită să o scoată pe „adevărata Meg” la lumină. Drept urmare, se va da pe lângă ea, va încerca să-i intre sub piele, convinsă că Meg nu are habar de adevăratele intenții ala așa-zisei „noi prietene”. Well, eu cred că Meg este îndeajuns de trecută prin viață pentru a-și da seama cum stau, de fapt, lucrurile - de fapt, la rândul ei, propria-i viață este o minciună continuă, deci nu prea ai cum s-o tragi pe sfoară când „a trage pe sfoară” pentru ea e un stil de viață în sine. Mi-a plăcut mult să urmăresc dinamica dintre cele două, însă cel mai mult mi-a plăcut ce-a fost în stare să facă Meg pentru a-și duce la bun sfârșit planul colosal. Un roman ingenios, surprinzător, plin de întorsături de situație și absolut delicios, în care, părerea mea, Meg a făcut toată treaba. Evident, și Kat a fost importantă, dar a rămas pe un plan secundar, toată lumina reflectoarelor fiind pusă asupra lui Meg.

„Pentru prima dată mă gândesc că s-ar putea să fiu în rahat până în gât.”

A mers foarte, foarte rapid. Cred că l-am citit doar în două reprize, fiindcă abia așteptam să văd încotro se vor îndrepta toate și ce anume voi mai descoperi pe parcurs. Scriitura a fost ușoară, dar fără a face rabat în ceea ce privește calitatea, să spun așa - chiar a avut sens, nimic nu pare să fi fost în plus (sau în minus), iar micile inserții care au avut rolul de a duce lectura într-un registru ușor mai profund, mai emoționant, m-au încântat la culme. Nu-i pot găsi niciun defect, pentru că totul a fost atent dozat, bine pus la punct și elaborat într-o dinamică specifică unui thriller: rapid, dar fără a părea tras de păr, intens, dar fără a fi introduse plot twist-uri dintr-alea care nu te conving și te lasă rece. Minciunile pe care le spun, primul meu contact cu Julie Clark, s-ar putea să dea undă verde unei autoare care oferă multe - sper ca și Ultimul zbor să fie cel puțin la fel de interesantă precum această carte. Bineînțeles, voi reveni și cu o recenzie după ce o voi fi terminat (cel mai probabil mă voi apuca de ea după ce termin lectura pe care abia am început-o; scrierea acestei „recenzii” mi-a reamintit, de fapt, cât de mult mi-a plăcut această carte).

„(...) Diferența dintre justiție și răzbunare depinde de cine spune povestea.”

Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, sunt sigur că veți avea parte de o experiență interesantă și plină de tensiune. N-ai cum să n-o placi pe Meg, n-ai cum să nu-i adori șiretlicurile și felul în care reușește să-și tragă pe sfoară „victimele”. Când descoperi, de fapt, care-i toată treaba, ajungi să înțelegi mult mai bine anumite decizii pe care le-a luat, și, în esență, felul ei de-a fi, de ce face asta și ce anume caută, de fapt, prin tot ceea ce face. Un roman intens, foarte bine scris, cu o dinamică bună și personaje de care te atașezi rapid. Merge rapid - pentru mine, acesta a început să fiu un criteriu definitoriu în a clasa o lectură thriller drept bună sau mai puțin bună -, nu te solicită, dar reușește în schimb să se ridice la standardul unei lecturi-cu-sens, nu doar al unei alte-lecturi-bune. Mi-a plăcut, aș că nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere. Repet, dacă rezonați în general cu lecturile pe care le am, atunci sunt absolut convins că o să vă placă și această carte! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții Julie Clark, Minciunile pe care le spun, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Casa dintre pini, de Ana Reyes - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Monica Vlad

Ana Reyes locuiește în Los Angeles și are un masterat de la Louisiana State University. Lucrările ei de ficțiune și poezie au apărut, printre altele, în revistele Bodega, Pear Noir, The New Delta Review. Casa dintre pini (The House in the Pines; Editura Trei, colecția Fiction Connection. Crime, 2024, traducere de către Monica Vlad) este primul ei roman. O puteți urmări pe www.anareyeswriter.com

🌲🏡🌲DĂ-MI UN ROMAN CU UN PLOT BIZAR ȘI NU-MI MAI PASĂ DE CUM ESTE SCRIS🌲🏡🌲

Maya era în liceu când a văzut-o pe Aubrey căzând secerată în fața lui Frank, un bărbat enigmatic cu care își petrecuseră amândouă vara. După șapte ani, Maya stă în Boston cu iubitul ei și încearcă să scape de dependența care a ajutat-o să reziste până acum. Însă trecutul o copleșește când vede o înregistrare cu o altă femeie care moare subit în fața aceluiași Frank. Maya se întoarce acasă, unde începe să dezgroape fragmente din trecut și să observe mesaje ascunse în cartea neterminată a tatălui ei guatemalez. Ca să se salveze, trebuie să înțeleagă o poveste scrisă înainte să se fi născut ea, însă nu i-a rămas mult timp și toate drumurile duc înapoi la cabana lui Frank…

„Probabil că era ea paranoică.”

Pentru mine, Casa dintre pini, debutul Anei Reyes, a fost cu adevărat o surpriză plăcută. Sincer vă spun, mi-a plăcut enorm, în ciuda rating-ului destul de mic de pe Goodreads. Mi-am dat seama că nu-mi mai pasă cum este scrisă o carte (și nu că ar fi înfiorătoare din acest punct de vedere), atât timp cât, finally, am de-a face cu ceva (cât de cât) original, diferit de ce se-ncumetă gloata de „pseudothrilleriști” să scrie. Da, pentru că Ana Reyes mi-a oferit o intrigă interesantă, autentică, cu o întorsătură de situație tare bizară (deși am cobit-o la un moment dat). De fapt, cartea ei seamănă foarte fidel cu scenariul unui film pe care l-am văzut recent, și încă n-am verificat dacă întâi a apărut filmul, iar apoi cartea, sau invers. Dar, de fapt, nici nu mai contează. Mi-a plăcut - și chiar mult -, iar asta-i tot ce contează în momentul de față. S-a citit rapid, m-a prins, m-a ținut acolo, motiv pentru care am și citit-o dintr-un singur foc - o lectură care a picat la fix, când începusem deja să-mi iau gândul că voi citi, curând, un thriller care să-mi placă, după nenumărate & memorabile rateuri pe care le-am avut.

„(...) Dar cum era posibil ca două femei să moară fără niciun motiv aparent în timp ce stăteau de vorbă cu același bărbat?”

Romanul Anei Reyes urmărește povestea lui Maya, care are de-a face cu niște circumstanțe bizare, cu un tip Frank, un tip destul de ciudat care atât de fermecător este încât femeile cad (la propriu) la picioarele sale. E ceva destul de obscur cu acest Frank, și probabil vă puteți da seama de acest lucru și din scurta descriere a cărții. Însă, totul devine și mai ciudat în momentul în care Maya începe să treacă prin niște situații inexplicabile, care au în centru chiar „cabana dintre pini”, casa lui Frank. În această carte, totul se amestecă, realitatea cu visul, visul cu realitate, și îmi amintesc că ajunsesem într-un punct în care nici nu știam ce să mai cred. Încotro se vor îndrepta toate? Well, din punctul în care mi-am dat seama că această carte seamănă foarte bine cu scenariul filmului de care am menționat (nu v-aș putea da titlul, pentru că ar fi un masiv spoiler), mi-am cam dat seama încotro se îndreaptă toate. Însă, asta n-a făcut ca lectura să nu fie la fel de antrenantă, la fel de intensă, la fel de ciudată & misterioasă. Ah, de când îmi dorisem să am parte de o doză dintr-asta fabuloasă de thriller dinamic și alert - principalele două variabile pe care le am în vedere atunci când încerc să-mi dau seama dacă un thriller a fost bun sau nu, dacă un thriller mi-a plăcut sau nu. 

„Încearcă să anticipeze cum va reacționa Frank la apariția ei neanunțată. De ce e atât de secretor în legătură cu locul ăsta?

Tu chiar nu înțelegi, nu-i așa?”

Casa dintre pini le-a avut pe amândouă. Chiar dacă nu a fost cel mai bun thriller citit, chiar dacă nu m-a dat pe spate neapărat, a fost un thriller bun; și asta-i mult, fiindcă în ultima perioadă chiar am avut parte doar de thrillere mediocre spre banale. Nu prea-mi dau seama de ce are un rating așa mic, dar probabil asta se datorează faptului că, în cele din urmă, plot-ul poate ajunge destul de lipsit de credibilitate. Nu mi-a păsat, sincer, fiindcă doar am vrut să citesc și să aflu care-i treaba, și chiar dacă s-a dovedit că treaba era de fapt asta, n-a știrbit din plăcerea lecturii. Într-adevăr, cândva aveam tendința de a aprecia un roman thriller și după ce autorul scoate la iveală „motivele” - implicit, să-ncerc să-mi dau seama dacă sunt îndeajuns de credibile & dacă justifică (deși nimic nu va justifica vreodată niște crime, de exemplu) ce s-a întâmplat în carte. Dar am ajuns în punctul în care acest lucru este pus pe un al doilea plan - acum, mă interesează mult mai mult ca un thriller să mă prindă, să mă țină în lectură, să fie tensionat și dinamic, alert, rapid, neașteptat. Mie, cel puțin, Ana Reyes a reușit să-mi ofere o doză substanțială din toate acestea - atent dozate și echilibrate -, pentru ca în cele din urmă să pot considera că, într-adevăr, cartea aceasta chiar mi-a plăcut!

„(...) Dar apoi? Și de ce nu-și amintește când a traversat podul? Sau când a bătut la ușă sau când Frank i-a dat drumul înăuntru? E ca și cum ar fi sărit peste ultimele câteva minute, ca o piesă sărită de pe un CD.) Totuși nu pare să mai conteze acum. Tot ce știe e că e aici și se simte mai bine. În siguranță. E dispusă să uite tot restul.”

Cam atât am avut de spus. Eu, unul, chiar vi-l recomand cu drag; știu persoane care chiar au cumpărat această carte după ce m-au văzut citind-o și cărora le-a plăcut - exact din aceleași considerente. Plot-ul bizar, dinamica, faptul că se citește rapid și, de fapt, nici nu-i așa de deficitară în ceea ce privește stilul de scriere. Repet, nu înțeleg de ce rating-ul este așa mic pe Goodreads, dar nu este pentru prima dată când ajung să apreciez (chiar foarte mult!) cărți care au un rating mic pe Goodreads. De fapt, foarte rar mă orientez după acest criteriu și foarte des ajung, de fapt, să vreau să citesc o carte care are un rating mic pe Goodreads - ce bizar cum funcționează lucrurile, nu? Așadar, dacă sunteți pasionați de thriller, părerea mea este că ar trebui să-i dați o șansă. Același lucru se aplică și în cazul în care nu cochetați, neapărat, cu genul thriller (deși există un risc mai mare ca, într-adevăr, plot-ul și, de fapt, plot twist-ul să vă convingă mai puțin). În orice caz, să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, exact așa cum ar trebui să fie întotdeauna!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții Anei Reyes, Casa dintre pini, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Când vin străinii, de Ivar Leon Menger - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Laura Karsch

Ivar Leon Menger, născut în 1973 la Darmstadt, este autorul și regizorul mai multor serii de teatru radiofonic. Monster 1983 și Ghostbox se numără printre producțiile cele mai de succes din Germania. În calitate de copywriter și graphic designer și-a descoperit curând dragostea pentru film, care-i caracterizează toate poveștile. Când vin străinii (Editura Trei, colecția Fiction Connection. Crime, 2023, traducere de către Laura Karsch) este romanul lui de debut și a fost urmat de Angst (2023). Poate fi urmărit la www.ivarleonmenger.de.

🌳🌕🌳 ACOPERĂMÂNTUL PĂDURII NE PROTEJEAZĂ. DAR DE CINE ANUME? 🌳🌕🌳

Iuno trăiește, din copilărie, în izolare totală, în adâncul pădurilor din Țara de Nord, pe o insuliță, împreună cu părinții și fratele ei, Boy. Își petrec timpul pescuind, făcând plăcinte și jucând duminica jocuri de societate. Dar trăiesc într-o frică permanentă. Fiindcă pe celălalt mal pândește pericolul: Străinii sunt pe urmele lor. Vor să se răzbune pentru ceva ce, chipurile, le făcuse odinioară tatăl. Și nu vor să-l ucidă doar pe el. Străinii vor să nimicească întreaga familie. Dar tata a săpat un adăpost secret. Acolo se pot simți în siguranță. Deocamdată… Rareori s-a insinuat răul într-un mod atât de perfid idilic ca în acest roman de debut: un thriller grandios, emoționant.

„(...) La numai câteva sute de metri, dincolo, la umbra copacilor înalți, se află viitorul meu. La care nu pot ajunge din cauza propriilor părinți. Niciodată nu am înțeles acest lucru cu atâta claritate ca acum.”

Încă de la bun început - chiar înainte de a citi, efectiv, prima pagină a acestei cărți -, am știut că romanul lui Ivar Leon Menger, Când vin străinii, are să-mi placă. Uneori, pur și simplu am un feeling privitor la dacă o carte îmi va plăcea sau nu. În acest caz, s-a dovedit, încă o dată, că intuiția nu dă greș. Mi-a plăcut la nebunie romanul lui Ivar Leon Menger, și nu am mai putut să-l las din mână odată ce m-am apucat de el. În plus, se citește rapid, și cred că asta se datorează foarte mult și faptului că, în esență, Menger a mizat pe acest lucru - ca lucrurile să se desfășoare rapid, fără descrieri inutile și fără prea multă vorbărie. Scurt și la obiect, iată ce se-ntâmplă și care-i de fapt faza, însă fără a compromite și posibilitatea de a te atașa de personaje. Și, sincer, m-am atașat maxim de Iuno & Boy, iar misterul care a învăluit totul nu a făcut decât ca atașamentul, ulterior, să se dovedească a fi și mai acut. Și mai puternic. Mi-a plăcut absolut totul la această carte, dar nu i-am dat 5 steluțe pentru un simplu motiv: în carte, încă rămâne ceva ce nu își găsește explicație (eu, unul, n-am reușit s-o găsesc; însă este vorba despre un detaliu absolut nesemnificativ, însă care mi s-a întipărit pe creier). Altfel, i-aș fi dat fără niciun dubiu cele 5 steluțe binemeritate.

„(...) Toată viața mea am fost captivă. Și voi rămâne pe veci, dacă nu fac ceva.”

Cartea lui Ivar Leon Menger ne spune poveștea lui Iuno & a lui Boy, care trăiesc izolați într-o pădure, pe o insuliță, în Țara de Nord. Cu toate acestea, traiul lor zilnic nu este unul idilic, pentru că un pericol omniprezent amușină printre ei: așa-zișii „Străini”, de care trebuie să se ferească și care mereu se vor afla pe urmele lor. Motivul? Ei nu-l cunosc, însă îl cunosc părinții lor. Tot ce știu este că acești „străini” nu sunt oameni cu cele mai pacifiste intenții și că scopul lor este acela de a-i găsi și ucide. În esență, ei știu doar că „străinii” caută răzbunare pentru ceva ce, în trecut, le-a făcut tatăl lor (motivul tatălui fiind, de altfel, unul justificat). Bineînțeles, lucrurile stau cu totul altfel... Cei patru membri ai familiei dispun de un adăpost secret în care să se ascundă, și în care pot fi în siguranță. Într-o zi, în schimb, lucrurile o iau razna, în momentul în care cineva o găsește pe Iuno și îi face o poză - deși ea știe că ar trebui să se ascundă de orice altă persoană din afara familiei. Din acel moment, totul ia o întorsătură neașteptată și... De aici, până la a fi scoase la iveală toate secretele acestei familii, nu există decât un minuscul pas. Dar ale cărui repercursiuni se dovedesc a fi dintre cele mai bizare.

„Primejdios. Dar voi reuși.

La orizont se anunță nori întunecați de furtună.”

Un roman intens, puternic - deși se întinde doar de-a lungul a aproximativ 250 de pagini, părerea mea este că nimic nu mai trebuia spus. A fost exact cât trebuie, a fost exact ce trebuie! M-am bucurat tare că am avut parte de o lectură diferită, o lectură pe care am găsit-o ca fiind chiar originală. M-a și emoționat, și eu unul ador când într-un thriller sunt inserate pasaje dintr-astea care te apropie atât de personaje, de autor, cât și de acțiune în sine. Mi-a plăcut mult direcția în care au luat-o lucrurile (recunosc că, la un moment dat, oarecum începusem să mă prind), respectiv care a fost toată treaba cu acești „străini” și această bizară familie. Motivele pentru care s-au izolat. Motivele pentru care nu trebuiau să fie văzuți, vreodată, de oricine altcineva. A fost un thriller chiar reușit, un thriller care a mers rapid și pe care l-am dat gata cap-coadă într-o singură repriză de citit - n-am mai putut să-l las din mână. Îmi plac enorm thrillerele de acest gen, care te țin cu sufletul la gură, tensionat, dornic să descoperi cât mai rapid care-i faza și încotro se îndreaptă toate lucrurile.

„Totul a fost în zadar.

Apoi mi se rostogolesc și mie lacrimi pe obrajii încinși, picurând pe aparatul distrus.

Suntem pierduți.”

Când vin străinii este un roman pe care chiar l-aș recomanda absolut oricui. Nu trebuie să fii fan thriller ca să îți placă, cred că se pliază perfect oricăror gusturi literare. E un roman bine scris, bine dezvoltat și cu o intrigă interesantă, cu un punct de plecare sănătos care, ulterior, a fost foarte bine fructificat. Sper din suflet să se traducă și celălalt roman al lui Ivar Leon Menger, deoarece autorul chiar este talentat - nu cred că este „nejustificat” că mă pronunț deja în această direcție, deși am citit doar o carte a autorului. Ideea e că am avut de-a face cu atât de multe thrillere banale & mediocre în ultima vreme, implicit am citit atât de multe cărți thriller, încât cred că pot recunoaște, chiar dintr-un prin contact literar, un autor care are potențial. Și, cel puțin pentru mine, Ivar Leon Menger chiar are potențial. Sunt sigur că cealaltă carte, Angst (probabil cu potențiala traducere de „neliniște” sau „angoasă”), ar fi cel puțin la fel de bună. În altă ordine de idei, eu cred că v-ar plăcea tare mult acesta. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ivar Leon Menger, Când vin străinii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Ultima petrecere (Ffion Morgan, #1), de Clare Mackintosh - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2024

Traducere: Liviu Szöke

Clare Mackintosh a lucrat 12 ani în poliție, apoi a fost jurnalist independent și consultant social media. A scris thrillere care au primit numeroase premii și au ajuns toate bestsellere Sunday Times și New York Times. Cărțile ei au fost traduse în 40 de țări și au fost vândute în peste două milioane de exemplare în întreaga lume. Clare locuiește în nordul Țării Galilor, împreună cu soțul și cei trei copii. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut Te las să pleci (2016, traducere de către Liviu Szöke), Te văd (2017, traducere de către Mihaela Ionescu), Lasă-mă să mint (2018, traducere de către Mihaela Ionescu), După sfârșit (2020, traducere de către Mihaela Ionescu), precum și Dublura (2021, traducere de către Alexandra Fusoi), pe care o semnează alături de Sophie Hannah, B.A. Paris și Holly Brown, și Ostatica (2022, traducere de către Mihaela Ionescu). O puteți urmări pe www.claremackintosh.com, www.facebook.com/ClareMackWrites și @ClareMackint0sh.

🍷ULTIMUL PAHAR & CE A URMAT DUPĂ ACESTA 🍷

La miezul nopții, unul dintre ei este mort. Până dimineață, toți sunt suspecți. Este cea mai tare petrecere… dar nu toată lumea a venit să se distreze. De Revelion, Rhys Lloyd are casa plină de musafiri. Căsuțele lui de vacanță de pe Lacul Oglinzii au succes, iar el a invitat tot satul să vină să bea șampanie împreună cu noii vecini bogați. Însă la miezul nopții, Rhys plutește fără viață pe apele înghețate ale lacului. În prima zi a anului, Ffion Morgan are un sat întreg de suspecți. Micuța comunitate este căminul său, așa că suspecții sunt vecinii, prietenii și familia ei - iar Ffion are și ea secrete de apărat. Cu minciuni descoperite la fiecare colț, curând întrebarea nu mai e cine a vrut să-l vadă pe Rhys mort… ci cine l-a ucis până la urmă. Într-un sat cu multe secrete, crima este doar începutul.

„(...) Se uită la căsuțe și se gândește la zidurile din bolțari de sub învelișul de lemn; la secretele pe care le adăpostesc. Nu știe cum a murit Rhys Lloyd, dar știe totuși ceva: la The Shore, suprafața luxoasă ascunde o poveste complet diferită.”

Nu este primul meu contact cu Clare Mackintosh - de la aceeași autoare, tot în cadrul proiectului drag mie intitulat Crime Club, am citit și Ostatica (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Cu toate acestea, îmi amintesc, însă vag, despre ce a fost cartea și, în orice caz, știu că nu s-a ridicat tocmai la nivelul așteptărilor mele. Și spun „așteptări” pentru că, din câte am auzit, Mackintosh se conturează ca fiind o voce destul de interesantă în literatura thriller - de altfel, chiar am și celelalte cărți ale autoarei în bibliotecă, însă bineînțeles că nu am ajuns la ele. Totuși, până acum nu mi se pare că am de-a face cu vreo autoare specială, care reușește să se detașeze de ceilalți autori (din ce în ce în ce în ce mai mulți) de thriller. De fapt, mi se pare destul de slăbuță, însă poate este destul de devreme să mă pronunț în această direcție - am citit doar 2 cărți semnate de ea (nu punem la socoteală și Dublura - dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI -, pentru că e scrisă-n tandem cu multe autoare). Însă, până acum, din experiențele literare pe care le-am avut, niciuna nu a reușit să iasă în evidență drept o lectură „wow”, ci au fost doar lecturi OK-ish, rapide și, pe alocuri, interesante. Dar doar atât! Nicidecum memorabile sau de referință - cum, de altfel, poate nu toate cărțile își propun, din start, să fie!

„În mijlocul lacului, un bâtlan se scufundă după un pește și sparge sticla. Dacă îi spune, nu mai există cale de întoarcere.

Ffion trage adânc aer în piept.”

Cred că asta-i problema când ești autor consacrat și, probabil, ai un contract care vine la pachet cu necesitatea de a publica nu-știu-câte volume pe o perioadă determinată. Nu am idee de ce Mackintosh s-a decis să înceapă o serie, că-mi dau seama că tot mai mulți autori o ard pe serii - după care, eu unul, nu prea mă dau în vânt. Însă, în fine, să revenim la volumul de față. Întrucât l-am citit acum ceva vreme, și s-a dovedit a fi nu o carte prea interesantă, vag îmi amintesc ce s-a întâmplat - privitor la acțiune și încotro s-au îndreptat toate, știu doar că mi s-a părut totul mult prea lungit... Inutil de lungit & îndeajuns de lungit pentru a știrbi din interesul meu. Mai mult decât atât, îmi amintesc că nici personajele nu mi s-au părut a fi prea interesante, iar „ancheta” în sine a fost ștearsă de numeroasele „detalii” absolut irelevante pentru acțiunea cărții în sine. Mi-a amintit vag, dar foarte vag, de o carte scrisă de Claudia Piñeiro, însă în cazul Claudiei Piñeiro am avut parte de o radiografie excelentă a vieții obișnuite dintr-o comunitate restrânsă, în esență privilegiată, de oameni. Aici, doar un baleiaj foarte abstract al acestui tip de viață... Deși, părerea mea, ar fi putut poate să scoată mai bine în evidență care-i treaba cu acești „vecini bogați” și trecutul lor...

„- Și ai face bine să le tratezi mai bine decât ai tratat personalul meu, altminteri s-ar putea să uit cum se ține un secret.”

Partea OK la Ultima petrecere a fost faptul că a mers rapid, ceea ce tind să apreciez din ce în ce mai mult la cărțile thriller. Cred că, de fapt, cadența unei povești va defini ulterior și cât de mult ți-a plăcut (sau nu). Tocmai din acest motiv, cred că un scriitor de thrillere este necesar să știe cum să dozeze întocmai detaliile & descrierile - care pot fi chiar foarte importante - astfel încât să nu ajungă să plictisească. Știm cu toții cât de mult apreciem un thriller dinamic, un thriller care pare să curgă de la sine și care te face să dai pagină după pagină după pagini, pentru că neapărat vrei să știi ce urmează și încotro se îndreaptă toate, vrei să ajungi la sfârșit și să afli cum, de fapt, a stat treaba și, de cele mai multe ori, cine-e-vinovatul. Ei, în cazul de față nu am dat neapărat pagină după pagină cu sufletul la gură, dar recunosc că am fost curios încotro se îndreaptă toate. Însă, dacă ar fi făcut puțin rabat de detaliile inutile & descrierile fără vreo relevanță (in)directă asupra a ceea ce urmează, probabil mi-ar fi plăcut și mai mult. Însă, în cele din urmă, nu m-a convins, dar mă bucur în schimb că am citit-o și că o pot adăuga în colecția seriei de autor Clare Mackintosh din biblioteca mea.

„Își acoperă gura ca să-și înăbușe țipătul, tremurând din tot corpul.

Ce-a făcut?”

All in one, a fost o lectură pe care aș recomanda-o și pe care nu aș recomanda-o: cu o relativă reținere chiar aș recomanda-o celor care nu sunt neapărat fani ai genului, așadar nu au o experiență literară tocmai vastă în această direcție. În schimb, nu cred că aș recomanda-o celor care citesc majoritar cărți din genul thriller - nu e o carte care să aducă ceva nou, ceva special, care să te surprindă sau să se ridice la nivelul așteptărilor (de multe ori mari, în condițiile în care mai bine de 50% din totalul cărților citite până acum au fost thriller). Însă, este o carte care merge rapid, care nu te solicită, și care pe alocuri îți place. Oricum, eu unul, aș fi vrut să pot aprecia că această carte mi-a plăcut cap-coadă. Cu toate acestea, n-a fost să fie. Poate data viitoare, cine știe?! Am multe alte „etaloane” când vine vorba de cărți thriller, de unde și rating-ul relativ micuț (deși e mai mult de jumătate) pe care l-am dat cărții lui Mackintosh. Dar eu zic că nici 3 steluțe nu-s puține, nu-i așa? Deci, dacă nu sunteți fani ai genului, dar căutați o carte lejeră, pe alocuri interesantă, dar puțin deficitară în ceea ce privește tensiunea & dinamica (pe care eu le caut la un thriller bun), atunci v-o recomand cu cea mai mare încredere. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Clare Mackintosh, Ultima petrecere (Ffion Morgan, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Clare Mackintosh, apărute și pe blog:

 | Dublura | Ostatica |

Dacă ar fi fost cu mine, de Laura Nowlin - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Young Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2023

Traducere: Irina Stoica

Laura Nowlin a studiat limba și literatura engleză, cu accent pe scriere creativă, la Missouri State University. Este nu doar o scriitoare ambițioasă, ci și o cititoare împătimită. Când nu muncește din greu la propriile romane, Laura lucrează la o bibliotecă publică, ai cărei clienți o inspiră mereu. Locuiește în St. Louis, alături de soțul ei muzician, de câinele lor nevrotic și de o pisică psihotică. Dacă ar fi fost cu mine (Editura Trei, colecția Young Fiction, 2023, traducere de către Irina Stoica) este primul roman al autoarei tradus la noi.

👦 ÎNCEP SĂ-MI DAU SEAMA TOT MAI MULT CUM A TRECUT TIMPUL ȘI-AM AJUNS ADULT 👩

„Dacă ar fi fost cu mine, totul ar fi fost diferit...”. În copilărie, Autumn și Finn erau nedespărțiți. Apoi ceva s-a schimbat. Sau poate s-au schimbat ei. Acum fac tot posibilul să se evite. Autumn are un iubit, Jamie, și un grup de prieteni apropiați. Finn a devenit acel băiat din școală în preajma căruia toți elevii își doresc să se afle. Totuși, în rarele momente când se întâlnesc, Autumn e cuprinsă de senzații ciudate, care nu-i mai dau pace. Începe să se întrebe dacă lucrurile ar fi putut să stea și altfel. Oare ar trebui să fie împreună? Pe măsură ce timpul trece, Autumn își dă seama că e posibil să aibă doar o singură șansă de a îndrepta lucrurile înainte să fie prea târziu.

„(...) De câteva zile mă tot gândesc la o idee pentru o poveste; brusc mi se pare momentul potrivit s-o scriu. Nu sunt sigură unde începe povestea, dar știu ce vreau să se întâmple.

Ca multe dintre poveștile mele, va avea un final tragic.”

Dacă tot am scris recent despre un alt romance, voi continua în aceeași manieră. Nu că despre acesta aș avea lucruri mai bune de spus, sincer, dar, comparând (și asta nu-i chiar relevant, dată fiind situația), romanul Laurei Nowlin a fost (relativ, cu puțin, nu prea mult) mai bun. Încep să-mi dau seama tot mai mult că, probabil, anumite cărți au-publicul-lor & ar-trebui-citite-la-o-anumită-vârstă pentru a-ți plăcea. Câtuși de puțin. Pentru a le înțelege și pentru a avea acces la poveste. Well, dat fiind că am 27 de ani și probabil „mi-a trecut vremea”, este prea puțin posibil ca astfel de cărți să-mi mai placă. De altfel, probabil nu aș fi ajuns la această carte dacă n-aș face parte din echipa editorială a unui website pe care, majoritar, se postează recenzii de cărți. Îmi asum faptul că fiecare recenzie pe care o voi face va fi una sinceră, din propria-mi perspectivă, așadar prin definiție subiectivă. Nu de alta, dar mai știu persoane care au citit acest volum și cărora, de altfel, chiar le-a plăcut. Nu spun că a fost o carte mediocră, pentru că a avut - și chiar a avut - părți care mi-au plăcut, care pe alocuri au reușit să-mi transmită ceva, spre deosebire de alte lecturi (a se vedea recenzia de mai jos) care mi s-au părut pur și simplu teribile.

„Nu pot să scriu nimic bun. Încerc și eșuez. Îmi dau seama acum că totul e fals. Mereu a fost așa. Îmi opresc calculatorul și rup foaia de hârtie.

Obișnuiam să-mi spun că trebuie doar să trec peste iarnă, că trebuie doar să aștept. Că totul va fi mai bine.

Și știu că iarna se va termina la un moment dat, dar nimic nu e cum ar trebui să fie.”

Nu voi vorbi despre acțiune și ce se întâmplă în carte, fiindcă nu-i spre interesul nimănui - și, sincer să fiu, abia dacă-mi mai amintesc ce s-a întâmplat în această carte. În schimb, îmi amintesc cu fidelitate modul în care m-a făcut să mă simt și, astfel, cum am perceput-o (fiindcă, deloc surprinzător, și acum o percep la fel). Mi s-a părut a fi o carte nu-pentru-mine, o carte pe care ușor aș trece-o cu vederea dacă aș vedea-o într-o librărie, dar la care, prin conjunctura dată, am ajuns. Și, sincer, într-un fel mă bucură faptul că am reușit să ajung la ea și să o citesc, fiindcă prea des o vedeam la alți cititori. Știam, chiar de la bun început, faptul că s-ar putea & este foarte probabil să nu-mi placă, dar am zis, meh, hai să-i dau o șansă. În plus, a fost lectura imediat următoare unei alte lecturi mult mai solicitante (cum, de altfel, fac mai mereu - după o carte care m-a solicitat, și care de multe ori ajunge să-mi placă, tind să aleg o lectură mult mai ușoară, în general din genul romance, asta dacă se întâmplă să am în bibliotecă vreo carte din acest gen). Deci, un plus a fost faptul că s-a citit foarte ușor, fără a mă solicita deloc, și cred că avem nevoie și de astfel de cărți, nu-i așa? Minusurile? Reprezentate de faptul că eu nu pot să simt o astfel de poveste, nu mă pot lăsa convins de ea, plus toate chestiile puerile care se-ntâmplă în ea. Chestii care, implicit, nu mă încântă și mi se pare că dau cărții un aer ușor lipsit de convingere. 

„Nu știu ce să-i răspund. Așa că mă uit la el. Zâmbește și mă trage din nou spre el, iar eu mă culcușesc în brațele lui și e cel mai firesc lucru din lume.”

Dacă ar fi fost cu mine n-a fost pentru mine, dar știu că romanul Laurei Nowlin are publicul ei. În schimb, eu îmi voi spune părerea subiectivă (pleonasm?!), deoarece despre asta este blogul meu. Nu pot avea în vedere variabile de ordin stilistic (cât de bine scrie autoarea, ce mijloace folosește și așa mai departe), deoarece sunt sigur că nu prea a avut în vedere astfel de criterii atunci când a scris (oare ceea ce spun deja are valoare definitorie?) romanul. În schimb, recunosc că anumite fragmente și pasaje chiar au reușit să mă miște puțin, adică am simțit că autoarea a investit ceva emoție. Cum, de altfel, se cade într-o carte de genul. În rest, întâmplări lungite și fragmente inutile, personaje care pe alocuri mi s-au părut antipatice, o poveste (sau mai multe?!) de dragoste destul de nereușită, care nu te convinge, și întâmplări care pur și simplu au fost inserate „ca să fie”. Un roman căruia i-am dat 3 steluțe cu ceva indulgență, fiindcă totuși pe alocuri mi-a plăcut, spre deosebire de alte cărți din acest gen pe care le-am citit și pe care, în general, am tendința de a le nota cu 2 steluțe. A fost o lectură rapidă, ușoară, light, dar care nu a ieșit cu nimic în evidență, dar totuși a reușit să fie (puțin) mai mult decât mediocră. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Când viața bate filmul, de Annabel Monaghan - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Laura Runcanu 

Annabel Monaghan este autoarea a două romane pentru adolescenți, precum și a volumului Does This Volvo Make My Butt Look Big?, o selecție de schițe umoristice publicate în Huffington Post, The Week și The Eye Record. Când viața bate filmul (Editura Litera, colecția Blue Moon, 2023, traducere de către Laura Runcanu; Nora Goes Off Script) este debutul său în literatura pentru adulți. Annabel Monaghan locuiește în Rye, New York, împreună cu familia.

˙✧˖°🍿  UN TITLU NU-PREA-ORIGINAL PENTRU O CARTE LA FEL DE NU-PREA-ORIGINALĂ ˙✧˖°🍿 

Nora Hamilton cunoaște formula iubirii mai bine decât oricine. Asta este meseria ei, ca autoare de scenarii pentru un canal de filme romantice. Dar când soțul ei pleacă de acasă, părăsindu-i pe ea și pe cei doi copii, Nora transformă eșecul căsniciei sale în bani, scriind cel mai bun scenariu al ei, Casa de ceai. Nimeni nu este mai surprins decât ea atunci când scenariul este cumpărat pentru marele ecran, iar casa ei veche de o sută de ani este aleasă ca loc de filmare. Și cum cel mai sexy bărbat din lume, Leo Vance, este distribuit în rolul indolentului său soț, viața Norei nu va mai fi niciodată aceeași. În dimineața de după încheierea filmărilor și plecarea echipei, Nora îl găsește pe Leo pe veranda ei cu o sticlă de tequila pe jumătate golită și cu o propunere: să-i dea o mie de dolari pe zi ca să locuiască o săptămână în casa de ceai. Nu numai că cei șapte mii de dolari ar ajuta-o enorm pe Nora, dar el pare să aibă cu adevărat nevoie de acest refugiu. Plină de căldură, de spirit și înțelepciune, Când viața bate filmul este cel mai convingător gen de poveste de dragoste, genul real, în care iubirea este complicată de muncă, de copii și de bagajul emoțional care s-a adunat. Pentru Nora și Leo, acest fel de dragoste este mai cuprinzător decât se poate exprima pe marele ecran.

„(...) M-am surprins zâmbind în timp ce priveam pe fereastră din casa de ceai și întrebându-mă dacă nu cumva viitorul tocmai s-a deschis în fața mea.”

Voi fi scurt, foarte scurt, fiindcă nu prea pot spune nimic (de bine, în esență) despre acest volum. Unu la mână, se recomandă a fi debutul autoarei în „literatura pentru adulți” - dacă așa-i cazul, atunci încă sunt copil, dar, culmea, nici cărțile pentru adolescenți (în special romance) nu-s pentru mine. Doi la mână - mi s-a părut atât de irelevant totul & atât de plictisitor & fără sens, încât nici nu știu cum de am reușit să termin cartea (de fapt, am terminat-o pentru că am pitici-pe-creier care nu mă lasă să pun deoparte o carte începută, chiar dacă nu-mi place). Trei la mână - cică „(...) gen de poveste, genul real”, dar mie mi s-a părut că e departe de realitate & cum se-ntâmplă, de fapt, „lucrurile reale”. În fine. Nu mi-a plăcut mai nimic la cartea aceasta, dar i-am dat totuși 3 steluțe ca urmare a faptului că a fost o lectură ușoară, o lectură care nu m-a solicitat deloc, că venise imediat după o carte extrem de complexă & extinsă. I-am dat 3, deși, dacă stau să mă gândesc, merita 2, dar o lăsăm așa, în fine. Dincolo de toate, cred că și titlul m-a adus la liman fiindcă, pe bune, oare nu putea s-aleagă altceva? Așa-de-previzibil-și-așa-de-meh!

„(...) Sunetul vocii lui șoptindu-mi numele. Pielea lui netedă, acum umedă de sudoare. Senzația corpului meu deschizându-se către ceva atât de puternic încât nu știu dacă mă voi putea reîntoarce de acolo.”

M-am uitat pe Goodreads, când i-am dat rating-ul, și am văzut că are o medie imensă a rating-urilor, respectiv un număr foarte mare de rating-uri. Nu știu ce considerente au alți cititori atunci când dau steluțe unei cărți, dar, my God, cartea aceasta chiar nu are - din punctul meu de vedere - nimic special și nimic, implicit, care să justifice rating-ul ăsta atât de mare. Nu mă înțelegeți greșit, fiecare este liber să citească ce vrea, dar cred că putem supune cărțile unei radiografii - din punct de vedere uman - și să avem în vedere niște criterii universal valabile când vine vorba de a face diferența între „o carte bună”, „o carte mediocră” și „o carte slabă”. Simt nevoia de a menționa că „mediocru” este acel ceva aflat între extremele „bun” și „slab”, implicit care nu iese în evidență prin nimic. Această carte nu doar că nu iese în evidență prin nimic, dar pur și simplu mi s-a părut slabă. Fadă. Fără emoție și fără sens. Pur și simplu, am avut impresia că Monaghan a umplut paginile și atât, bazându-se probabil pe popularitatea pe care o avea deja și care ar fi dictat faptul că, la rândul ei, cartea aceasta va fi apreciată. Nu cred că mi-a scăpat nimic mie, și dacă mi-a scăpat, atunci se justifică rating-ul imens pe care cartea îl are.

„(...) Întreaga morală a poveștii a fost că uneori oamenii pleacă, fără să ia nimic cu ei.”

După cum am spus, voi fi scurt, așa că mă voi opri aici. Pentru mine, Când viața bate filmul n-a avut absolut nimic special, a fost o carte pe care am citit-o pur și simplu ca s-o citesc, iar după ce am terminat-o am lăsat-o deoparte și... Cam atât! Nu cred că o voi recomanda cuiva, fie că-i fan sau nu romance, fiindcă am mai citit și eu cărți romance, iar unele chiar mi-au plăcut - să zicem! Așadar, probabil o voi lăsa deoparte și o voi uita, sau cel mai probabil am s-o dau cuiva care chiar o vrea, care a auzit de ea și ține neapărat s-o citească. În rest, chiar a fost o carte care nu mi-a oferit nimic. Nu m-a dezamăgit, oricum, asta pentru că nu am avut așteptări și, chiar dacă le-aș fi avut, ar fi fost foarte mici. Și chiar dacă ar fi fost foarte mici, aparent chiar nu ar fi reușit să le întreacă. Acum, când scriu asta, îmi dau seama că am să-mi modific rating-ul dându-i 2 steluțe, și nu 3 (tocmai am modificat pe Goodreads). Vă doresc lecturi cât mai frumoase și cu spor, cu dorința de a nu avea parte de cărți la fel de banale și de meh - cum am avut eu, din păcate, în ultima perioadă. Deși încerc să tot diversific ceea ce citesc, îmi dau seama că unele cărți pur și simplu nu-s pentru mine. Mai simt nevoia să menționez că această „recenzie” este strict subiectivă, bazată pe gusturile & predilecțiile mele literare. Spor!