Autostrada Lincoln, de Amor Towles - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 712

Anul apariției: 2023

Traducere: Mina Decu

Amor Towels s-a născut în 1964 la Boston, unde și-a petrecut copilăria. A absolvit Yale College și apoi a studiat literatura engleză la Stanford University. În anul 2011 a publicat Regulile jocului (Nemira, 2022; Rules of Civility), primul său roman, devenit bestseller The New York Times și inclus pe lista celor mai bune cărți din 2011, realizată de The Wall Street Journal. Cartea ecranizată într-o miniserie, cu Ewan McGregor în rolul principal, Un gentleman la Moscova (Nemira, 2018, 2024; A Gentleman in Moscow, 2016) este al doilea roman al autorului. Cartea a stat peste 40 de săptămâni pe lista de bestsellere The New York Times și a fost considerată una dintre cele mai importante apariții editoriale ale anului de către publicațiile The Chicago Tribune, The Washington Post, The San Francisco Chronicle și The Philadelphia Inquirer. Autorul continuă lista romanelor de succes cu Autostrada Lincoln (Nemira, 2023; Lincoln Highway, 2021), iar cel mai recent volum, Table for Two, este în curs de traducere la Editura Nemira. După o carieră de douăzeci de ani în domeniul investițiilor, în prezent Amor Towles își dedică tot timpul scrisului, la New York, unde locuiește împreună cu soția și cei doi copii.

⚜ UN ROMAN AL TINEREȚII & FRUMUSEȚII VIEȚII, CU TOATE PE CARE LE ALEGE ACEASTA SĂ NI LE OFERE. TOWLES ESTE UN POVESTIROR MEMORABIL ⚜

În iunie 1954, Emmett Watson, un adolescent de 18 ani, a cărui condamnare de cincisprezece luni de muncă silnică pentru omor din imprudență tocmai a luat sfârșit, pornește într-o călătorie cu mașina. Cel care i-a fost temnicer îl conduce în Nebraska, unde, din păcate, pe Emmett nu-l mai așteaptă decât frățiorul lui de opt ani, Billy, fiindcă ambii părinți au murit, iar ferma familiei a fost confiscată de bancă pentru neplata datoriilor. Tânărul vrea să-și ia fratele și să plece amândoi spre California. Numai că în portbagajul mașinii s-au ascuns doi dintre prietenii alături de care el și-a ispășit pedeapsa, iar aceștia au cu totul alte planuri pentru Emmett, unele care îi vor purta pe toți spre fascinantul New York.

„Timpul este cel pe care Dumnezeu îl folosește pentru a-i separa pe cei leneși de cei harnici. Pentru că timpul este un munte și, văzându-i panta abruptă, cei leneși se vor culca printre crinii de pe câmp și vor spera că cineva va trece pe acolo cu un urcior de limonadă. Strădania demnă cere planificare, efort, atenție și dorința de a face curățenie.”

Un roman aparte. Pur și simplu aparte. O surpriză literară neașteptată; o carte care, deși are peste 700 de pagini, simt că aș fi vrut să nu se mai termine. Pentru că m-am îndrăgostit încă de la bun început de scriitura lui Amor Towles, de blândețea și duioșia și lumina cu care își creează proza, cu care își creează poveștile și își însușește personajele. Pentru mine, Autostrada Lincoln a căpătat proporțiile unei odisee memorabile, și nici nu știu cum am ajuns să devorez această carte - știu doar că, atunci când mă apropiam de final, văzând cum se subțiază calupul de pagini rămase ținute cu mâna dreaptă, mă încerca un sentiment de tristețe. Nu eram pregătit să-mi las eroii deoparte, să pun cartea în bibliotecă și să nu mai fiu în cocârdășie cu ei, să nu mai iau parte la peripețiile & aventurile prin care au trecut. De la Emmett, Billy, Duchess, Wollyy, Ulysses și mulți alții... Ah, prin ce aventuri frumoase am trecut alături de voi, și câte lucruri am învățat, și cât de frumos parcă s-a văzut viața după... O călătorie a devenirii și maturizării, pe parcursul căreia avem numeroase „intrigi secundare” care transformă lectura într-o adevărată experiență literară memorabilă. Dialogurile, întâmplările, descrierile autorului, profunzimea - nu știu, toate mi s-au părut de primă clasă și, neapărat, vreau să citesc și celelalte cărți scrise de Amor Towles, pentru că am impresia că am descoperit un adevărat povestitor.

„- Nu tot ce merită știut se găsește între coperțile manualelor, băiete. Să spunem pur și simplu că academia mea a fost drumul, experiența mea primară, iar instructorul meu - degetul capricios al destinului.”

Nu voi vorbi despre acțiunea cărții, fiindcă n-are niciun rost. Dar vă voi spune, de la bun început, că nu ar trebui să vă sperie numărul de pagini (foarte ușor poți rămâne cu impresia că-ți va lua ceva timp până ce vei fi dovedit cartea), deoarece nu-i cazul. Odată ce ești prins de poveste, pur și simplu nu mai poți lăsa cartea din mână. De altfel, este foarte ușor să fii prins în universul pe care autorul îl creează - te domină un sentiment de nostalgie, un sentiment de bucurie și, nu știu, de prietenie universală, pentru că te atașezi foarte rapid de oricine (mai puțin de pastorul John, for real). Fiecare personaj este complex, alcătuit din lumini și umbre, fiecare este dominat de o anumită trăsătură de caracter, și parcă devine astfel un fel de „arhetip” al genului în speță. De asemenea, romanul capătă valențe mitologice, magice, iar un exemplu practic îl include pe Ulysses care, în urma unor circumstanțe, își caută soția și copilul. Va reuși, oare, Ulysses să îi găsească? Fiecare personaj are o poveste de spus, are un drum pe care este nevoit să-l facă pentru a ajunge la desăvârșire & maturizare. Dar ceea ce face un deliciu din acest roman sunt întocmai „lucrurile” prin care personajele vor fi trecut până la sfârșitul cărții. Lucrurile alea care ne definesc ca oameni și care ne învață, care ne fac să reconsiderăm lucruri, să ne reinventăm...

„(...) Pentru că, numai atunci când vezi că ești cu adevărat părăsit, o să accepți faptul că tot ce are să se întâmple în continuare stă în mâinile tale și doar ale tale.”

Aș putea să mă lungesc foarte mult cu această recenzie, însă n-are sens. Vă pot spune doar că această carte este pur și simplu o capodoperă, o carte care îți satisface așteptările atât în ceea ce privește scriitura de calitate superioară, cât și povestea în sine: cum să nu-ți placă personajele robuste, care spun ceva, care au ceva de transmis, întâmplările efervescente, amuzante și mai puțin amuzante, nostalgia Americii anilor '50, culoarea locală și tot ce ne înfățișează Amor Towles în această carte? Pe mine m-a convins și, după cum am spus, vreau neapărat să citesc și celelalte cărți apărute la editură. Mă încearcă un sentiment de tristețe știind că, în general, nu am văzut această carte și la alte persoane, deoarece chiar cred că este o poveste superbă, universal valabilă, din care fiecare putem învăța ceva, putem lua lucruri pe care, ulterior, să le integrăm în propriile noastre vieți. Dar, în cele din urmă, cred că este necesar ca fiecare carte să ajungă la un cititor la momentul potrivit, în conjuncturile potrivite. Dacă ați ajuns cumva să citiți această recenzie, eu chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere: am certitudinea că este o carte pe care o veți iubi cel puțin la fel de mult ca mine.

Manual pentru femei de serviciu, de Lucia Berlin - Recenzie

Editura: Art

Colecția: musai

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 600

Anul apariției: 2018

Traducere: Ioana Miruna Voiculescu

Lucia Berlin se naște în 1936 în Alaska, iar primii ani din viață și-i petrece în orașe miniere din Idaho, Kentucky și Montana. În 1955, este admisă la Universitatea din New Mexico unde studiază sub îndrumarea romancierului Ramon Sender. Locuiește în Berkeley și Oakland, California, și lucrează ca profesoară la liceu, centralistă, funcționară într-un spital, femeie de serviciu și secretara unui medic, timp în care se luptă cu dependența de alcool, încercând să-și întrețină cei patru fii. În 1994, Berlin este invitată să predea la Universitatea din Colorado, Boulder, unde va rămâne ca profesor asociat până în 2000. Moare în 2004, în Marina del Rey.

🪶 CÂND LITERATURA IA FORME DINTRE CELE MAI FRUMOASE & CELE CARE-ȚI PLAC CEL MAI MULT 🪶

Manual pentru femei de serviciu adună cele mai bune pagini ale legendarei scriitoare de proză scurtă Lucia Berlin, declarată o senzație literară și o revelație a ultimilor ani. Această autoare extraordinară s-a inspirat pentru multe dintre povesti­rile ei din propria viață. Unul dintre fiii ei spunea, după moartea ei: „Mama a scris povești adevărate, nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape.“ Cele patruzeci și trei de povestiri reunite în acest volum-eveniment stau mărturie. Traumele copilului abuzat, experiențele greu de imaginat ale unei tinere femei dependente de alcool, efortul de a-și crește și educa cei patru fii, relația dezastruoasă cu o mamă și ea alcoolică, clinicile de dezintoxicare, amorurile eșuate, muncile insolite pe care le prestează sunt toate ecouri ale unei vieți adevărate. Lucia Berlin se dovedește a fi o maestră a formei și un fin observator al propriei vieți și al vieții în general, iar vivacitatea, umorul, tristețea și forța literară a scriiturii ei fac din ea o voce literară de neuitat.

„Autobuzul întârzie. Trec mașini. Bogații din mașini nu se uită niciodată la oamenii de pe stradă, deloc. Săracii se uită mereu... uneori chiar par că se plimbă așa doar ca să se uite la oamenii de pe stradă. Am făcut și eu asta. Săracii au mult de așteptat. Ajutorul social, cozile la șomaj, spălătorii, cabine telefonice, camera de urgențe, pușcării etc.”

Foarte întâmplător am descoperit-o pe Lucia Berlin - la recomandarea unei prietene în ale cărei recomandări aș avea încredere oricând. Pentru că, după ce am citit această carte, am ajuns la concluzia că cel mai probabil aș citi cu interes & bucurie până și lista de cumpărături a Luciei Berlin. Also, după cum și persoana care mi-a recomandat cartea mi-a spus, aș face un deserviciu autoarei să vorbesc despre cartea ei, în sine. Pentru că am impresia că despre unele cărți nu are rost să vorbești, chiar n-are rost să scrii, pentru că doar trebuie să le citești și-atât. Să le citești și să le simți și să te bucuri de ele, să le lași să-și facă loc în sufletul tău și apoi doar să le pomenești mai departe, altora, dar nu chiar oricui, pentru că tind să cred că nu toată lumea ar aprecia o astfel de scriitură, o astfel de carte. Și nu vreau să fiu înțeles greșit, dar cred că trebuie ca anterior să fi cochetat deja cu genul acesta de cărți și scriitură - ar putea foarte ușor să ți se pară că Lucia Berlin scrie despre „nimic”, în ideea aia în care nu vorbim despre un roman în sine, cu un fir cronologic pe care-l poți urmări și cu personaje puse în scenă și lăsate să evolueze până la sfârșitul cărții. Evident, cartea de față este o colecție de povestiri, într-o tentă autoficțională, referitoare la viața Luciei Berlin...

„M-am rugat să lucrez acolo. Nu, mulțumesc. Urăsc despărțirile lungi. De ce continui să fac glume nesărate despre moarte? Am ajuns s-o iau foarte în serios. O studiez. Nu direct, îi dau târcoale doar. Pentru mine moartea e o persoană... uneori mai multe persoane, care mă salută. Doamna Diane Adderly, care e oarbă, domnul Gionotti, Madame Y, bunica.”

De fapt, întocmai faptul că povestirile au fost ușor reale (unele poate chiar realitatea imediată a autoarei), transformă volumul de față într-unul cu adevărat spectaculos & de suflet. Mi-a plăcut să citesc despre subiecte care, în esență, ar părea banale, ar părea că „nu ai cum să faci literatură din ele”. Ei bine, Lucia Berlin dovedește contrariul - își observă propria viață cu umor, cu tristețe, cu sarcasm, cu iubire și cu ironie, cu profunzime. Trece prin filtrul creator chiar și cele mai banale întâmplări, însă felul în care scrie, felul în care le livrează cititorului, dau acestora forță, suflet, dau relevanță și lumină. Nu știu dacă reușesc să mă fac înțeles, dar Lucia Berlin, my friend, chiar scrie foarte, foarte bine. Iar atunci când ceva scris negru pe alb reușește să stârnească în tine emoții așa viscerale, trăiri, atunci știi că ai de-a face cu o lectură bună & care îți merită timpul. Știi că vei fi plecat din lectura asta înțelegând mai multe despre oameni și viață și întâmplări și ceea ce ne face să fim oameni, anume întâmplările banale și mai puțin banale care ne transformă și ne învață și ne remodelează și ne fac să reconsiderăm anumite aspecte care, în cele din urmă, ne definesc ca oameni și persoane în continuă devenire.

„- Sau înainte să moară chiar ea, a adăugat doamna Lewis. Când îți mor părinții, te confrunți cu propria moarte.

- O, știu ce zici... nu mai e nimeni care să te protejeze de moarte.”

Nu voi mai pistona asupra vreunui aspect, pentru că nu are niciun sens. Mi-am cumpărat și celălalt volum al autoarei apărut la editură, O seară în paradis, tradus de către Ioana Miruna Voiculescu, și abia aștept să ajung și la acela. Nu știu dacă să vă recomand, neapărat, cărțile, dar știu că vi le pot recomanda (fără să mă gândesc că nu v-ar plăcea) în cazul în care rezonați, în mod obișnuit, cu ceea ce eu citesc. Deși abordează subiecte ușor inconfortabile pe alocuri, chiar cred că ar trebui să ne familiarizăm, în cele din urmă, și cu partea asta „inconfortabilă” a lumii în care trăim. Eu sunt mare fan al prozei scurte, încă de când le-am descoperit pe Alice Munro și Clarice Lispector. Mă bucur că am adăugat o altă autoare de proză scurtă în lista favoritelor mele, pentru că, într-adevăr, Lucia Berlin chiar a fost o voce literară puternică a secolului XX. Continuă, și în ziua de astăzi, să rămână la loc de onoare, dovadă a faptului că literatura - cea de calitate, în esență - rezistă testului timpului și va continua întotdeauna să inspire, să dea lecții, să învețe. Să ne convingă de faptul că, uneori, ar trebui să aruncăm o privire spre sinele nostru, descoperindu-ne adevărata natură și învățând să trăim în armonie și în sinergie cu aceasta.

Crimă în lumea anticarilor, de C. L. Miller - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2024

Traducere: Sanda Spirion

C. L. Miller a început să lucreze ca redactor asistent pentru mama ei, Judith Miller, la publicația Miller’s Antiques Price Guide și ca cercetătoare la Antique Hunter’s Guide to Europe, apoi a lucrat în domeniul serviciilor și al organizării de evenimente. După ce a devenit mamă, a decis să-și urmeze o veche dorință și s-a concentrat exclusiv asupra scrisului. Locuiește în satul medieval Dedham Vale, în Suffolk, împreună cu familia. Crimă în lumea anticarilor (The Antique Hunter’s Guide to Murder) este romanul ei de debut.

🏺LUMEA ÎNTORTOCHEATĂ A ANTICARILOR & COMERȚULUI CU ANTICHITĂȚI 🏺

Freya Lockwood evită de douăzeci de ani sătucul pitoresc din Anglia în care a crescut. Asta până când află că Arthur Crockleford, negustor de antichități și fostul ei mentor, a murit în împrejurări suspecte. Când îi parvine o scrisoare expediată de Arthur cu numai câteva zile înainte să moară și descoperă, într-un cufăr banal, jurnalele secrete ale anticarului, Freya se trezește prinsă în vârtejul unei vieți la care jurase să nu se mai întoarcă. Împreună cu excentrica ei mătușă Carole, cea mai bună prietenă a lui Arthur, Freya se lasă ghidată atât de indicii, cât și de instincte până la un vechi conac unde urmează să se desfășoare un „weekend al pasionaților de antichități“. Însă nimic nu este ceea ce pare: antichitățile sunt reproduceri de proastă calitate și fiecare participant are ceva de ascuns. Vor reuși cele două femei să dezlege misterul și să-l identifice pe ucigaș înainte ca acesta să lovească din nou?

„(...) Trebuie să afli adevărul. Sper că odată ce vei înțelege ce s-a petrecut cu adevărat, o să mă ierți pentru alegerea pe care am fost nevoit s-o fac. Primul tău indiciu: o pasăre în cutie este mai importantă decât două păsări în mână.”

Punct de plecare: destul de interesant. Duo: Freya & mătușa ei, Carole, destul de interesant și efervescent. Execuție: meh. Dinamică: și mai meh. Tensiune: lipsă. Scriitură: cam greoaie. Nu știu ce să zic în legătură cu acest roman, că dacă aș fi ceva mai dur, i-aș da mai puține steluțe, poate două. Dar, all in one, nu pot spune că a fost un roman chiar atât de enervant și de plictisitor încât să-i dau două steluțe, așa că mă rezum la trei, deși încă am impresia că-s cam multe (am mai dat trei steluțe și altor cărți care, dacă-mi aduc bine aminte, mi-au plăcut ceva mai mult). Dar, în fine, s-o lăsăm așa, oricum deja are un rating destul de mic pe Goodreads, așa că nu vreau să mai contribui la acesta în vreun sens negativ. A fost un roman destul de sec, să spun așa, și m-a deranjat într-o mare măsură execuția redundantă și lipsită, pe alocuri, de sens, frazele și scenele și capitolele în plus, fără nicio relevanță asupra acțiunii în sine, și să nu mai zic de Freya, care mi s-a părut deosebit de enervantă că tot pistona pe „hai să-ți zic eu de ce Arthur m-a enervat și nu mai vreau să am de-a face cu el”. Dar stai, domnișoară, că Arthur tocmai a mierlit-o - în circumstanțe suspecte -, și tu cu mătușă-ta sunteți cele care vor trebuie să facă lumină asupra întregului mister al morții sale.

„Eram singură, prinsă în capcană.”

Cam asta-i ideea, pe scurt: Freya și Carole sunt nevoite să descopere ce s-a întâmplat cu Arthur Crockleford, un negustor de antichități care alege să lase, prin testament, tot ce-are celor două. Și mai lasă și o scrisoare „codată”, care are să le ducă pe cele două în direcții relativ neașteptate, pe drumuri destul de periculoase, la sfârșitul cărora vor afla ce s-a întâmplat cu Arthur și toate cele. Mda, nu m-a convins, sincer, și m-am prins că autoarea le are cu antichitățile și toată treaba asta legată de comerț, dar n-am să apreciez așa ceva, fiindcă nu de asta m-am apucat de acest roman. L-am privit strict din perspectiva unui thriller-mistery, și, din această perspectivă, mi se pare un roman banal, un roman sec și static, fără tensiune, fără ritm alert, fără întorsături de situație... La o adică, cam auster în ceea ce privește aspectele care m-ar face pe mine să consider un thriller bun & memorabil. Sau nu neapărat memorabil, pe cât bun, să stârnească așa în mine ceva, să mă facă să vreau să înaintez în lectură și să descopăr ce urmează, încotro se îndreaptă toate. N-a fost cazul, pentru că ajunsesem în punctul în care doar voiam să termin această carte și să scap de ea - și cam atât!

„(...) Dacă Arthur fusese ucis, indiferent de problemele noastre din trecut, nu puteam să rămân indiferentă. Trebuia să aflu adevărul. Mi-am dat seama că așa începea vânătoarea întotdeauna: cu o întrebare și hotărârea de a afla răspunsul.”

Nu are nicio treabă C. L. Miller cu Richard Osman (nu mă pot pronunța în cazul „asemănării” ei cu Agatha Christie, fiindcă nu prea am citit), dar chiar n-are nicio treabă - Osman scrie genial de bine. Ba chiar mi se pare un deserviciu să-l asociezi pe Osman cu C. L. Miller. Nu vreau să sune răutăcios ce spun, dar mereu voi pune preț pe sinceritate atunci când vine vorba de recenzia unei cărți, fie ea și primită de la editură. Da, apreciez foarte mult munca traducătorului și editurii în sine, dar n-am să apreciez o carte doar pentru acest lucru - mie nu mi-a plăcut Crimă în lumea anticarilor, asta înainte de toate pentru că am grad de comparație când vine vorba de thrillere & mistery. Pot numi instant alte cel puțin douăzeci de cărți de acest gen care mi-au plăcut net mai mult. Aici, pe lângă faptul că mi-a plăcut oarecum punctul de plecare și mi s-a părut interesantă, pe alocuri, treaba asta cu antichitățile, restul mi s-a părut lipsit de esență & sens, în plus, redundant, plictisitor și câte și mai câte (din aceeași lumină de a descrie). Păcat, pentru că sunt de părere că acest roman ar fi avut un potențial foarte mare, dacă execuția ar fi fost mai bună și dacă totul ar fi fost ceva mai „închegat”, mai interesant...

„Una dintre expresiile favorite ale lui Arthur mi-a revenit în minte: «Fugi sau lupți? Decizia poate însemna viața sau moartea».”

De la execuție la personaje, cred că C. L. Miller mai are de lucrat. Mna, nu-s în măsură să spun eu asta, dar chiar cred că potențial există, însă lucrurile mai trebuie retușate. Acest roman cam a scârțâit, de la direcția în care s-au îndreptat toate (și modul în care lucrurile au evoluat), până la personajele care mi s-au părut superficiale, chiar enervante și, nu știu, parcă schițate și fără a avea o complexitate și o profunzime anume. Ah, da, micile „pasaje înțelepte” de la începutul fiecărui capitol, scrise în vocea lui Arthur Crockleford, mi s-au părut destul de seci și clișeice, și nu știu ce rost au avut în afară de a insufla poate, acestei cărți, oleacă de profunzime și substrat. Modul de a termina aproximativ fiecare capitol, cu o replică sau un fragment care își propune să potențeze misterul și tensiunea, deja e răsuflat și l-am văzut de prea multe ori pentru a mai avea vreun efect asupra mea. Acum, scriind recenzia, îmi dau seama că i-aș fi dat două steluțe romanului, dar voi lăsa trei, asumându-mi că n-am fost prea onest atunci când am notat-o inițial - poate ar fi trebuit să mai aștept înainte de a scrie această recenzie. În fine, să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Toți cei din acest tren sunt suspecți (Ernest Cunningham, #2), de Benjamin Stevenson - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Apetrei

Benjamin Stevenson este un comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie. Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum paperback. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, publicat la Editura Trei, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 27 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, spectacolele lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.

🪶 DE UNDE ÎȚI IEI INSPIRAȚIA, DOMNULE ERNEST? OARE NU DIN CRIMELE CARE SE-NTÂMPLĂ ÎN JURUL TĂU? 🪶

„Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa. Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste: • Debutantul (eu!) • Scriitorul de ficțiune criminalistică • Scriitorul de blockbustere • Scriitorul de ficțiune literară • Scriitorul de thrillere psihologice. Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?”

„Iată și alte câteva adevăruri. Șapte scriitori într-un tren. La capăt de linie, cinci îl vor părăsi în viață. Unul va fi încătușat.

Numărul cadavrelor: nouă. Un pic mai puține decât data trecută.

Eu? De data asta, nu ucid pe nimeni.

Să trecem la treabă. Din nou.”

Am grad de comparație, asta pentru că am citit și primul volum al seriei, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, care, sincer să fiu mi-a plăcut puțin mai mult. Tocmai din acest motiv i-am dat 5 steluțe, iar volumul de față i-am dat 4. Totuși, nici 4 nu-s puține, și m-am bucurat enorm să fiu iarăși în cocârdășie cu Ernest Cunningham, un erou de-a dreptul remarcabil, care este amuzant și te surprinde prin (auto)sarcasmul și (auto)ironia sa fine. Dap, îmi place de Cunningham de mor. Iar ideea de bază a volumului a acesta a fost, de asemenea, delicioasă. Recunosc, parcă a fost mult totul ușor mai static decât în primul volum, dar am trecut peste asta, deoarece îmi place mult cum scrie Stevenson și, sincer, n-are cum să te plictisească. Modul în care își clădește cărțile, modul în care intervine asupra percepțiilor tale (drept cititor), modul în care dă indicii, modul în care destramă piste și creează altele - nu știu, chiar mi se pare că Benjamin Stevenson aduce ceva special în literatura de mistery & thriller. Ceva de care avem nevoie tot mai mult și care încearcă să resusciteze un gen care, altfel, începe să devină din ce în ce în ce mai redundant. Puțini mai sunt autorii, după părerea mea, care reușesc să aducă și să creeze ceva cu totul și cu totul „nou”, autentic...

„(...) Aveau cu toții conexiunile, nemulțumirile și argumentele lor, care, adăugând orgoliul și coacerea lentă sub soarele deșertului, se transformau în nimic altceva decât un quiche de resentimente. Mai puțin în cazul meu. Era prima dată când îi întâlneam pe cei prezenți. Și atunci, oare de ce mă aflam aici?”

Iar Benjamin Stevenson chiar cred că este unul dintre ei. Și-n această carte îl avem pe Ernest Cunningham, un scriitoraș destul de interesant care a ieșit în lumină datorită cărții anterioare, publicată în urma unor incidente nu prea plăcute pentru viața sa (de citit primul volum al seriei, așadar). Chiar dacă nu se leagă neapărat în ceea ce privește acțiunea, probabil unele lucruri devin mai relevante în cazul în care cunoști și anumite aspecte din prima carte. Totuși, poate fi citită fără probleme și drept un roman de sine stătător. Narațiunea este la persoana întâi, în sensul în care privim totul prin ochii lui Cunningham care, de altfel, se și adresează direct cititorului (demontând, de obicei, piste presupuse și apropiindu-l tot mai mult de ceea-ce-s-a-întâmplat-cu-adevărat). Nu am agreat întotdeauna acest gen de adresare care, în esență, are rolul de a-l apropia pe cititor de narator (în cazul meu, deseori reușea să facă exact opusul, adică să mă îndepărteze de autor și tot ce ține de carte). Dar Cunningham (Stevenson?) este foarte plăcut, se adresează prietenește și deloc forțat cititorului... Ăsta-i un plus, pentru că ai impresia că ai lucra împreună cu el pentru a rezolva „misterul” a ceea ce se-ntâmplă în carte.

„- Citești cărțile cuiva și crezi că-l cunoști. Are cu tine o conversație de sute de pagini și se naște acolo o intimitate pe care o dezvolți singur (...).”

Spre deosebire de primul volum al seriei, Toți cei din acest tren sunt suspecți a avut mai puține întorsături de situație, astfel încât, într-o mare măsură, acțiunea mi s-a părut liniară. Aș fi vrut să fie mai multă dramă, mai multă tensiune, mai mult haos, dar n-a fost cazul. Lucrurile acestea au fost ceva mai dozate, și de obicei am avut parte doar de mici întorsături de situație, nu neapărat care să te surprindă prea mult sau să se simtă ca un pumn în moacă (astea-s preferatele mele), ci doar așa, cât să fie și ele acolo. Gândindu-mă mai bine, cred că cel mai mult la acest volum mi-a plăcut modul în care Stevenson și-a livrat ideile și modul în care a inserat diferite „conflicte” între personaje. De asemenea, și personajele mi-au plăcut, fiindcă părea că fiecare are ceva de ascuns, fiecare își urmărește un interes aparte (de obicei nu prea ortodox). Ajungi în punctul în care, într-adevăr, nu-ți dai seama cam cine ar fi vinovatul a ceea ce s-a întâmplat, dar mi-a plăcut că Ernest Cunningham este îndeajuns de cerebral pentru a trece totul pe hârtie și a luat la puricat lucrurile: de ce ar putea fi x, de ce nu ar putea fi y. 

„(...) Dintotdeauna mi-am spus că scriu totul ca să reușesc să-mi amintesc. Însă există o parte din mine care scrie pentru ca lumea să-și amintească de cel care am fost.”

În cele din urmă, cred că ăsta-i și avantajul lui Benjamin Stevenson - modul în care și-a propus să abordeze acest gen literar, faptul că, într-o oarecare măsură, simți că întreg procesul creativ, de scriere a unei cărți (thriller, în esență) se desfășoară în fața ochilor tăi. E ca și cum întâmplarea respectivă are loc doar pentru că tu o citești, doar pentru că tu ai citit despre ea, și urmează să fie trecută într-o carte care, bineînțeles, în cele din urmă va fi publicată. Sunt tare curios ce ne mai pregătește autorul cu această serie, pentru că eu chiar mă declar un fan al ei. Abia aștept să văd în ce se mai angajează Ernest Cunningham și cum are să iasă din acele conjuncturi improbabile. Chiar v-o recomand cu mare încredere, dar asta doar după ce citiți și primul volum al seriei. Se prea poate să vă placă mai mult acela, dar sunt de părere că nici acesta de față nu este de lepădat. Chiar e o voce foarte faină în genul acesta thriller, care aduce ceva nou și, părerea mea, încă mai are multe de oferit. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții Benjamin Stevenson, Toți cei din acest tren sunt suspecți (Ernest Cunningham, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Benjamin Stevenson, apărute și pe blog:

 | Toți cei din familia mea au ucis pe cineva | 

Ochi pentru ochi, de M. J. Alridge - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 592

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandra Fusoi

M. J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica.

👁 CEI MAI CUNOSCUȚI CRIMINALI S-AU ASCUNS LA VEDERE. PÂNĂ ACUM 👁

„Emily” este o mamă singură devotată. „Jack” are o slujbă nouă, într-un oraș nou. „Russell” e pe punctul să se îndrăgostească. Toți au același secret: niciunul dintre ei nu e cine spune că ar fi. Se numără printre cei doar nouă criminali din Marea Britanie cărora li s-a acordat dreptul la anonimat după ispășirea pedepsei, din cauza crimelor atroce pe care le-au comis. Dar dacă familiile victimelor află adevărata identitate a criminalilor? Consiliera de probațiune Olivia Campbell e prinsă într-un foc încrucișat când sunt căutați atât cel care a divulgat identitățile secrete, cât și justițiarii ucigași dezlănțuiți de scurgerile de informații...

„- Și unde sunt acum? Au niște vieți frumoase, într-un oraș nou, cu nume noi, fără îndoială se pregătesc pentru un Crăciun minunat, în timp ce noi, restul, suntem lăsați să suferim, să jelim și să putrezim în nenorocirea noastră din cauza a ceea ce-au făcut ele. Și la fel și nenorocitul ăsta...”

Primul meu contact cu faimosul M.J. Alridge n-a fost vreun volum din la fel de faimoasa serie Helen Grace, ci acesta, Ochi pentru ochi, care, din câte am înțeles, e un standalone, cum s-ar spune. Bun. Se prea poate să-mi fi plăcut atât de mult (încât să-i dau 4 steluțe), probabil pentru că n-am citit nimic din seria care l-a consacrat. Asta mi-a spus o prietenă care-i mare fană și care de asemenea a citit cartea de față. Doar că ea abia dacă i-a dat 2 steluțe, spunând că „nu, ăsta nu-i Alridge pe care-l știu eu”. Așadar, nu am grad de comparație când vine vorba de cum scrie domnul Alridge, așadar mă voi limita la volumul de față. Care mie, unul, chiar mi-a plăcut, asta pentru că mi s-a părut destul de interesantă tema și, de altfel, nici execuția nu mi s-a părut rea. Chiar m-a prins și, deși la început mi s-a părut că a mers destul de greu, pe parcurs chiar am și uitat cum au trecut paginile. M-a făcut să mă-ntreb - cât de departe poți merge pentru a-ți căuta răzbunarea și, în cele din urmă, ce caută lumea prin această răzbunare? Pace? Echilibru? Încercarea de a trece peste...? Nu știu, dar știu doar că, în acest joc, lucrurile pot foarte rapid s-o ia razna... Și au luat-o razna destul de nasol! Bine, din câte am înțeles „lucrurile” nu-s chiar la fel de sângeroase în această carte așa cum sunt în cele din seria Helen Grace...

„- Nu mai fi așa naiv! Reabilitarea e un concept fără sens pentru animalele astea; nu simt nicio urmă de vinovăție pentru ce-au făcut. Doar i-ai interogat, pentru numele lui Dumnezeu! Pentru ei, totul a fost o mare glumă, un joc...

- Ai dreptate, a răspuns Graham Ellis, clătinând trist din cap. N-am văzut niciun fel de remușcare, niciun fel de regret din partea niciuneia. Deci chiar îți înțeleg furia. Dar oricât de multă suferință și durere simți, nu trebuie să lași mânia să te roadă. Nu asta ar fi vrut Jessica.”

Ideea este că, în fine, după ce își ispășesc pedeapsa, acești „foști criminali” ajung să trăiască liberi, încercând să se reintegreze în societate. Iar asta nu le este întocmai greu, dat fiind faptul că li se șterge tot istoricul, nu apare nicăieri însemnat c-ar fi omorât pe cineva și așa mai departe. Fiecare ajunge într-un nou loc, unde are dreptul la anonimat, își schimbă numele și-ncearcă să-și clădească o nouă viață. Toate bune și frumoase... Dar ce te faci cu familiile destrămate care au rămas în urma lor? Pot ele să accepte faptul că acești „foști criminali” sunt acum liberi și se pot bucura de binecuvântarea vieții? În egală măsură, nu prea au ce face, pentru că nimeni nu știe unde au ajuns aceștia, nimeni nu știe care sunt identitățile lor adevărate... Asta până când în sistem apare „o breșă”, iar identitățile lor (cu toate detaliile necesare pentru a fi găsiți) încep să devină vizibile pentru ceilalți... Și mai ales pentru familiile victimelor. De-aici, până la a-și face dreptate cu propriile mâini, nu este drum lung... Și cam în jurul acestei idei se-nvârte romanul lui Alridge, un roman care, dincolo de a fi chiar bun, te face să-ți pui niște întrebări și să-ți ridici niște probleme legate de „etică”: ce rol are, în cele din urmă, răzbunarea? După ce va fi fost înfăptuită, își vor putea găsi pacea cei care erau mânați de această „forță interioară”?

„- Cine ți-a trimis informația despre localizarea lui? Cine ți-a dat numele lui? 

Chandra și-a ținut răsuflarea, cu privirea fixată pe Caitlin Rose. Suspecta a părut să aibă nevoie de-o veșnicie să răspundă, cântărindu-și cu grijă cuvintele:

- Habar n-am. A fost anonim. Dar trebuie să-ți spun că...

S-a întors pre oglinda dublă, uitându-se direct la Chandra.

- ... oricine a fost, e de partea băieților buni.”

Mi-a plăcut chiar mult, și m-a făcut să vreau să citesc mai multe scrise de Alridge. Acțiunea este împărțită în diferite perspective, și-n fiecare este urmărit unul dintre cei 3 criminali: Emily, Jack și Russell. Fiecare este vinovat, dar se prea poate ca această „vină” să fi fost răsplătită cu mult prea puțin din parte autorităților. Deși au fost considerați apți pentru a fi reintegrați în societate, sentințele lor nu au fost îndeajuns de drastice pentru familiile victimelor... Care, acum, caută să-și facă singure dreptate. Nu îmi dau seama în ce punct ar putea începe o astfel de ură, dar știu, însă, că puțini sunt capabili să ierte... Motivele care stau în spatele răzbunării pot fi deosebit de crunte, iar ce lasă în urmă o astfel de întâmplare nu poate fi niciodată șters cu buretele. Uitat... Oricum, în realitate nu-mi dau seama cum stau lucrurile, dar cred că trebuie să existe o furie intrinsecă deosebit de violentă. Ochi pentru ochi asta scoate în evidență, faptul că această furie îi poate împinge pe oameni să comită lucruri oribile... Dar, în cele din urmă, cu ce-ar fi ei mai diferiți de însuși criminalii care au comis acele fapte? Oare dictonul „ochi pentru ochi” înseamnă, literalmente, că răzbunarea este răspunsul?

„- Există oameni care te-ar face bucățele cu dragă inimă. E treaba mea să mă asigur că nu se întâmplă (...).”

Primul meu contact cu M. J. Alridge a fost, așadar, chiar un succes. Nu spun că nu mă așteptam, pentru că auzisem absolut peste tot de acest autor. Acum, cu atât mai mult, îmi doresc să mă apuc de seria Helen Grace (deși, după cum mai menționat, am o oarecare problemă cu seriile). Vreau să-i descopăr și mai bine poveștile, fiindcă stilul autorului chiar îmi este pe plac. Pe de altă parte, după cum am auzit, s-ar putea să-mi placă mult mai mult direcția în care se duc romanele din serie, decât romanul de față. Așadar, dacă mi-a plăcut cartea aceasta, vă dați seama că probabil am să ador seria. Abia aștept. Chiar vă recomand cu cea mai mare încredere să dați o șansă cărții (și mai ales dacă nu ați citit, până acum, altceva scris de Alridge - dacă ați făcut-o, aveți grad de comparație, așadar cartea asta s-ar putea să vi se pară sub cele din serie - nu știu, nu mă pot pronunța, dar menționez aici ce-am auzit de la alte persoane). Eu mă declar mulțumit, a fost o lectură antrenantă, dinamică, interesantă și cu un subiect destul de original. Execuția mi-a fost pe plac și, pe alocuri, mi-a oferit și momente de reflecție, ceea ce apreciez foarte mult într-un roman care se recomandă a fi thriller. Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de M. J. Alridge, Ochi pentru ochi, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Puiul de cuc (Fjällbacka, #11), de Camilla Läckberg - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 456

Anul apariției: 2024

Traducere: Cristina Ekholm

Camilla Läckberg a debutat în 2003 cu Prinţesa gheţurilor, primul volum al seriei Fjällbacka, care a fost primit cu entuziasm de critici și i-a adus în scurt timp un număr imens de cititori. Consacrarea sa ca autoare de bestsellere a venit odată cu cel de-al treilea roman al seriei, Cioplitorul în piatră, nominalizat pentru „Cel mai bun roman crime al anului” de Swedish Crime Writers' Academy. Läckberg este unul dintre cei mai citiți autori suedezi, cu cărți vândute în 35 de milioane de exemplare în peste 60 de țări. A scris 11 volume din seria bestseller internațional Fjällbacka, și două romane din seria Faye Adelheim. La Editura Trei, au mai apărut Prințesa ghețurilor, Predicatorul, Cioplitorul în piatră, Piază rea, Copilul german, Sirena, Paznicul farului, Făuritoarea de îngeri, Îmblânzitorul de lei și Vrăjitoarea (în seria Fjällbacka), precum și Colivia de aur și Aripi de argint (seria Faye Adelheim) și Cutia și Cult, scrise împreună cu Henrik Fexeus.

🐦‍⬛ CUM TRECUTUL SE AMESTECĂ ȘI SE PIERDE ÎN FIRELE PREZENTULUI 🐦‍⬛

Două evenimente cumplite cutremură Fjällbacka. Un fotograf cunoscut e găsit ucis cu brutalitate într-o expoziție. Insulița unde se retrage să scrie Henning Bauer, laureatul premiului Nobel pentru literatură, devine scena unei tragedii sângeroase. Greu de crezut că aceste incidente nu au legătură, mai ales că fotograful și scriitorul erau printre fondatorii misteriosului club exclusivist numit Blanche. Ancheta lui Patrik Hedström pare blocată, în timp ce Erica Falck face cercetări în legătură cu uciderea unui transsexual la Stockholm în anii 1980. Și începe să înțeleagă că umbra păcatelor din trecut ajunge până în prezent.

„(...) Dar întâlniri de genul ăsta îi aduceau aminte cum moartea poate să-ți ia totul brusc.”

First of all, a fost un roman fain. Nu neapărat care să mă dea pe spate, dar fain. Second of all, a mers rapid, ceea ce m-a bucurat cel mai mult, deoarece am intrat în lectură oarecum reticent. N-am mai citit niciun alt volum din faimoasa serie Fjällbacka, dar le-am citit pe primele două din Faye Adelheim (abia aștept volumul al treilea), și mi-au plăcut foarte mult. Nu cred că a știrbit cu vreo ceva din „plăcerea lecturii” faptul că am început această serie cu cel de-al unșpelea volum, dar recunosc că mi-a lipsit partea aceea în care reușesc să mă familiarizez cum trebuie cu protagoniști (în speță cred că Erica Falck e, de fapt, protagonista seriei). Oricum, mi-a plăcut de Erica, chiar dacă nu am avut acces în totalitate la psihologia ei, la trecut (că sunt sigur că s-au întâmplat foarte multe de-a lungul primelor 10 volume); trecut care probabil îi definește foarte mult felul de-a fi din cel de-al XI-lea volum al seriei. Așadar, mai mult m-am axat pe acțiunea cărți și pe ceea ce vrea Camilla Läckberg să transmită. Și, all in one, pot spune că mi-a plăcut, m-a prins și m-a ținut acolo pe întreg parcursul celor 450 de pagini, însă n-a fost un thriller memorabil. Probabil nici nu s-a vrut, de fapt, a fi unul memorabil, pe cât o carte pe care o citești și-ți oferă, pe alocuri, tot ce ai nevoie pentru a te bucura (și doar atât) de un thriller relativ bun.

„- Literatura este viață și moarte. Oamenii vin și pleacă. Trăim. Murim. Dar ceea ce creăm rămâne.”

I-am dat (doar) 3 steluțe pentru că am grad de comparație major când vine vorba de thrillere, așadar n-am să pot aprecia o carte la valoarea alteia, dacă nu mi-a plăcut (cel puțin) la fel de mult ca respectiva. Camilla Läckberg a scris un thriller interesant, dar nu îndeajuns de bun pentru a-l răsplăti cu mai multe steluțe. Povestea alternează între trecut și prezent, prezentul având în lumină întâmplările privitoare la crime, iar trecutul având-o în vedere pe așa-zisa Lola. Bun. Ideea e că, bineînțeles, toate se leagă în cele din urmă, și dincolo de tot ce s-a întâmplat, recunosc că nu m-aș fi așteptat la acest „deznodământ”. Într-o oarecare măsură, s-a simțit puțin forțat, dar când ajungi să descoperi „explicațiile”, îți dai seama că, într-adevăr, anumite situații sunt justificabile și justificate (deși nu știu ce-ar putea justifica vreodată o crimă, în afara apărării legitime - dar, de fapt, nu știu dacă se mai numește crimă atunci)/ N-am să spun mai multe despre acțiune, evident, că nu-i spre interesul nimănui, dar pot spune că nu-i chiar cel mai dinamic roman pe care l-am citit, ba chiar, deși se citește ușor, ritmul acțiunii este unul destul de static. Dar scriitura-i bună, chiar mi-a plăcut mult, adică nu-i greoaie. Merge!

„(...) Ar fi vrut să fugă până când nu mai putea, voia să fugă pe apă, peste insule. Voia să fugă până nu mai vedea ceea ce era în fața lui, dar era prea târziu. Imaginea era acum întipărită pe retină. Și, stând acolo împietrit de groază, în el s-a rupt ceva.”

Într-un punct ajunge chiar să te prindă și nu-ți mai dai seama cum înaintezi în lectură. Dar parcă i-a lipsit doza aia de tensiune & mister pe care eu o caut, de obicei, în thrillerele citite. De asemenea, nu m-a convins că aș vrea să mă apuc de seria Fjällbacka, dar în general nu-s mare fan al seriilor de cărți. Totuși, s-ar putea să nu fie chiar cel mai bun volum al seriei (și mă îndoiesc că ar fi), așadar nu mă grăbesc să trag concluzii primite. Uite, spre exemplu în primele două volume din Faye Adelheim am găsit mister din plin, și mi-au plăcut mult de tot personajele (protagonista, în speță). Însă, în Puiul de cuc, parcă nu am reuști să mă atașez prea mult de Erica Falck. După cum am spus, s-ar putea să fie și din cauza faptului că nu am fost familiarizat de la început cu ea, așa cum am fost familiarizat cu Faye Adelheim, pe care am cunoscut-o în Colivia de aur. Rămâne de văzut dacă, într-un fel sau altul, voi ajunge să citesc și celelalte cărți din serie or să continui cu viitoare volume ale acesteia (dacă vor mai apărea). Momentan, nu sunt neapărat fascinat de ce a fost sau ce va urma, dar nici nu spun că n-a fost un thriller promițător. Merge, mai ales dacă sunteți la început cu acest gen literar!

„- Nu o să ni se întâmple nimic. Niciodată. Suntem împreună. E tot ce avem nevoie.

Fetița o îmbrățișă la fel de strâns. Erau ele două împotriva lumii. Doar ele două.”

În sfârșit, nu prea mai am ce să spun. Am ajuns în punctul în care foarte puține thrillere reușesc să mă mai surprindă (plăcut), în vreun fel sau altul, fiindcă am impresia că le-am cam citit cam pe toate și am citit cam despre toate. Totuși, Camilla Läckberg a adăugat aici ceva interesant, ceva despre care, sincer să fiu, nu-mi amintesc să mai fi citit. A aborda problemele unei minorități și a le expune într-un asemenea context mi s-a părut autentic și Camilla Läckberg a reușit să manevreze totul chiar într-o manieră demnă de lăudat. Pe de altă parte, ce s-a conturat ulterior, pornind de la acest punct, n-a fost chiar cel mai inspirat lucru. Firește, autoarea a știut mult mai bine încotro vrea să le ducă pe toate. Dar, repet, am impresia că am ajuns în punctul în care puține lucruri mai reușesc să mă surprindă plăcut, în speță. Oricum, cred că-i un thriller potrivit mai ales dacă sunteți fani Camilla Läckberg și, bineînțeles, dacă ați citit și celelalte volume din serie. Poate îl veți înțelege altfel și, de asemenea, poate unele lucruri vor fi mult mai relevante pentru voi - privite din lumina faptului că ați citit și celelalte cărți și, normal, aveți un context mult specific în ceea ce-o privește pe Erica Falck. Lecturi cât mai faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții Camilla Läckberg, Puiul de cuc (Fjällbacka, #11), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Camilla Läckberg, apărute și pe blog:

 | Colivia de aur | Aripi de argint | Cutia | 

A fost odată un râu, de Diane Setterfield - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2019

Traducere: Florica Sincu

Diane Setterfield s-a născut pe 22 august 1964 în Englefield, Berkshire, și a copilărit în satul Theale din apropiere de Reading. A studiat limba și literatura franceză la Bristol University, unde a obținut doctoratul în 1993 cu un studiu asupra elementelor autobiografice din primele scrieri ale lui André Gide, apoi a ales cariera academică, ținând cursuri la mai multe universități din Franța și Anglia. A publicat o serie de studii asupra literaturii franceze de secol XIX și XX, iar în anii ’90 s-a retras din viața universitară pentru a se dedica în exclusivitate scrisului. Talentul ei literar a fost remarcat de scriitorul Jim Crace la un curs de creative writing. Pentru a obține drepturile de publicare a romanului ei de debut, A treisprezecea poveste (The Thirteenth Tale, 2006; Humanitas Fiction, 2007), la care a lucrat timp de cinci ani, editorii englezi și americani au plătit sume fabuloase (800.000 de lire, respectiv 1.000.000 de dolari). Cartea a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor New York Times, fiind publicată în 38 de țări, totalul vânzărilor ridicându-se la peste trei milioane de exemplare. Setterfield a câștigat, în 2007, Quill Award, Debut Author of the Year. În 2013, A treisprezecea poveste a fost ecranizată de BBC2, cu Vanessa Redgrave, Olivia Colman și Sophie Turner în rolurile principale. În același an îi apare romanul Bellman&Black, iar în 2018, A fost odată un râu (Once Upon a River; Humanitas Fiction, 2019), nominalizat pe lista scurtă la HWA Gold Crown Award 2019. Ambele romane au devenit bestselleruri internaționale.

„(...) Într-un fel asemănător, niște afluenți sunt pe cale să se reverse în povestea asta. Așa că, în ceasul liniștit dinaintea zorilor, am putea să părăsim râul și noaptea asta lungă și să căutăm parcursul acestor afluenți, însă nu pentru a da la iveală începuturile lor tainice, cu neputință de cunoscut, ci, mai simplu, pentru a afla ce făcuseră în ajun.”

În noaptea cea mai lungă din an, spre sfârșitul epocii victoriene, la Lebăda, un han străvechi de pe malul Tamisei, obișnuiții locului stau la taclale sau spun povești de odinioară, când se întâmplă ceva neașteptat: în pragul ușii apare un bărbat rănit ținând în brațe trupul neînsuflețit al unei fetițe. Câteva ore mai târziu, sub ochii uluiți ai sătenilor din Radcot, copila se întoarce la viață. Zilele trec și misterul se adâncește. Fetița este mută și nimeni nu știe răspunsul la întrebările esențiale: Cine este ea? De unde a venit? Și cui îi aparține? Așa că fiecare începe să țeasă o poveste. Helena și Anthony Vaughan cred că fata este fiica lor răpită. Robert și Bess Armstrong sunt bucuroși să-și întâmpine nepoata, rodul unei legături secrete a fiului lor cu o tânără. Iar Lily White, umila menajeră a parohului, își dorește s-o regăsească pe sora ei mai mică. Oricât de dureros ar fi trecutul, oricât de prețioasă ar fi copila, ea nu poate fi a tuturor.

„Ar fi putut să o lase baltă. Ar fi putut să renunțe la povestea asta, la fel ca la toate poveștile care se ivesc nu se știe de unde și care nu duc nicăieri. Dar, printre vorbe și la sfârșitul vorbirii, când vocile se stingeau și consfătuirile se încheiau, în liniștea adâncă întinsă dincolo de orice poveste, plutea spre ei fetița însăși. În această încăpere, în acest han, ei au văzut-o moartă și au văzut-o vie. De neînțeles, de neatins, de neexplicat, cu toate astea un lucru era limpede: fetița asta era povestea lor.”

Când m-am apucat de această carte, am știut că voi avea de-a face cu o poveste superbă, frumoasă, pe care să o savurez în tihnă. De fapt, am știut acest lucru încă de când am văzut coperta, deoarece există unele cărți care parcă-ți vorbesc, parcă-ți dau de înțeles că vor fi bune - chiar dacă n-ai mai auzit nimic despre ele, chiar dacă n-ai mai citit nimic de la același autor. Am avut certitudinea, așadar, că A fost odată un râu va reuși să-mi satisfacă toate nevoile de cititor. Și așa a fost: nu doar o poveste superbă, frumoasă, ci un cumul de genuri literare care au fost atât de bine dozate încă n-am mai putut să mă desprind din lectură. Mizând pe mister, înainte de toate, dar și pe un fel de realism magic bine dozat, frumos creat, Setterfield te introduce într-un basm în brațele căruia te simți în siguranță. Totul pare că se află la granița firavă dintre realitate și magie, uneori pășind în sfera fantastică a literaturii. Nu am citit cealaltă carte apărută la noi, A treisprezecea poveste, dar vreau neapărat să pun mâna pe ea. În orice caz, știu că această „rețetă” a funcționat foarte bine (și nu doar pentru mine), deoarece Setterfield chiar știe ce face, știe cum să livreze cititorului o poveste duioasă, fascinantă, magică și frumoasă.

„- Se uită de-a lungul apei, în sus și în jos, pare să caute ceva. Ceva de care îi e dor. Ceva ce așteaptă zilnic, și zilnic acel ceva nu apare, iar ea așteaptă, și se uită, și îi e dor, dar speranța i se împuținează pe zi ce trece. Acum așteaptă fără speranță.”

Am citit cartea în tihnă, în liniște, simțind cum mă las purtat într-o lume de basm, într-o lume în care totul pare posibil și în care nimic nu se supune „legilor firești”. Chiar dacă povestea se derulează încet, într-un ritm cadențat, bine pus la punct, și autoarea ne prezintă nenumărate locuri, peisaje, spații, oameni cu povești, povești în sine și legende, nu am simțit nici măcar pentru o clipă nevoia ca totul să se miște mai repede. Dimpotrivă, de fapt: eu chiar am citit această carte simțind bucuria pe care autoarea probabil a resimțit-o scriind. Puterea cuvintelor, iubirea pentru cuvântul scris, pasiunea, patosul - prezența acestora este palpabilă în povestea lui Setterfield, pulsează între paginile cărții. Este o poveste blândă, pe alocuri chiar foarte tristă, despre momentele de magie și miracol care ne binecuvântează viețile, care ne dau speranță și înfloresc în noi. Plasându-și acțiunea în anul 1887, ca spațiu alegând malul râului Tamisa, Setterfield rămâne fidelă unei perioade istorice aparte: o perioadă plină de superstiții, folclor, povești despre fantome, spirite, ghicitori. O perioadă pe care reușește să o scoată în evidență cu un talent scriitoricesc desăvârșit!

„- Păi, atunci, a încheiat omul cu înțelepciune, doar dacă ceva e imposibil, asta n-are de ce să-nsemne că nu s-ar putea să se-ntâmple.”

Prin urmare, drept cititor ajungi să ai propriile incertitudini privitoare la „ce este real în poveste” și „ce este supranatural” în această. În cele din urmă, oamenii sunt înzestrați cu niște „trăsături” aparte. Este chiar supranaturală capacitatea lui Bess de a privi în sufletul cuiva, de a-i descoperi adevărata natură, sau mai degrabă este o însușire a unui suflet pur? Cât este real și cât este magie în acest aspect? Dar ideea în sine este că Setterfield reușește atât de frumos, cald, să livreze toate acestea, încât povestea devine precum o mângâiere, precum o îmbrățișare. În acest basm, Setterfield îți deschide ochii asupra lumii din jur, asupra „magiei” din lucrurile simple, cu care avem în permanență contact. Deși există foarte multe personaje care joacă un rol mai mult sau mai puțin important în carte, fiecare are ceva de spus, fiecare are ceva de reiterat - poartă mesajul unui suflet, poartă o poveste în sine. Chiar în carte, de fapt, Setterfield subliniază câtă putere au poveștile în a modela oamenii, în a le da un scop și o finalitate, „un sens” anume. Un superb basm, țesut cu atenție și grijă de către o autoare care, foarte ușor aș spune, fără efort, a transformat A fost odată un râu într-o carte atemporală, pe care nu o voi uita niciodată. 

„Beau și stăteau pe gânduri, și iar beau și iar stăteau de vorbă, și iar beau și iar se certau. Gândurile li se învârteau ca titirezul, descopereau noi curenți în curenți, întâlneau contracurenți, iar uneori se simțeau chinuitor de aproape de marea descoperire, dar, în ciuda tensiunii dezbaterilor, la sfârșit nu știau mai mult decât la început.”

Trebuie să recunosc că, într-o oarecare măsură, romanul mi-a amintit de cartea de debut a autoarei Eowyn Ivey, Copila de zăpadă, un roman magic, cuceritor, poetic și fermecător. În aceeași măsură, cartea lui Diane Setterfield reușește să îmbine admirabil atmosfera de basm a ținuturilor magice cu un fel de realitate dură, să-i spunem așa, cu o scriitură dramatică, aparte. În schimb, distribuția de personaje este mult mai mare în romanul de față, și este foarte ușor să te pierzi în gama variată. Totuși, pentru mine nu acesta a fost interesul principal, ci faptul că citesc o poveste extraordinar de bine scrisă, în care pot simți pasiunea și iubirea pentru cuvinte. Cu un ritm plăcut, tihnit, această carte nu este una pe care să o citești rapid, în grabă, ci este o lectură care trebuie savurată pagină cu pagină, minut cu minut, clipă cu clipă. Crede-mă, te va răsplăti din plin! Eu am fost cucerit din prima clipă, chiar dacă nu este o carte pe care am citit-o pentru răsturnări de situație, tensiune și altele de genul ăsta (cum, de altfel, îmi plac). A fost o carte pe care o citești pentru suflet, pentru frumusețe și speranță. 

„Iar acum, dragă cititorule, povestea s-a sfârșit. E vremea să mai traversezi o dată podul și să te întorci în lumea de unde ai venit. Râul ăsta, care e și nu e Tamisa, trebuie să își continue curgerea fără tine. Ai bântuit locurile astea destul, și, la urma urmelor, vei fi având și tu, fără îndoială, râurile tale care abia te așteaptă.”

Un „antidot” pentru stresul vieții reale, cu o poveste captivantă care portretizează iubirea și bunătatea, faptul că în lume mai există și... lumină! O experiență literară unică, aș spune, de a cărei călătorie m-am bucurat pe tot parcursul. Nu m-aș putea gândi la o lectură asemănătoare, la o lectură care, în ultima vreme, m-a făcut să mă simt atât de liniștit... atât de diferit! Chiar dacă punctul de plecare al cărții îl reprezintă găsirea fetiței, există multe alte substraturi încorporate în această idee principală. Fiecare personaj în sine este, de fapt, o poveste, fiecare poartă o povară, un secret, un sentiment. Realismul magic transformă totul într-o poveste deosebit de frumos spusă, cu o atmosferă gotică rafinată, alegorică, misterioasă. În cele din urmă, mi s-a părut că această carte este, de fapt, o odă închinată literaturii în sine, puterii cuvintelor, artei de a povesti - până la urmă, povestirea verbală reprezintă însuși catargul lumii, catargul unei bărci aflate pe mare în mijlocul furtunii. Iar Lebăda este poveste, este mit, este legendă și basm - toate hrănind sufletele și inimile iubitoare de frumos ale oamenilor.