Ieri, azi, mâine. Viața mea, de Sophia Loren - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 320

Traducere: Graal Soft SRL

„Dacă mă gândesc la viața mea, sunt uimită că totul e real. Într-o dimineață mă voi trezi și am să-mi dau seama că a fost doar un vis. Să ne înțelegem, nu a fost ușor. Cu siguranță a fost frumos, a fost greu, dar a meritat.”

Sophia Loren (Sofia Villani Scicolone Ponti) s-a născut la Roma, în Italia, în 1934. Și-a petrecut copilăria și o parte din adolescență la Pozzuoli, în condiții economice precare. La 15ani pleacă la Roma în căutarea succesului. Debutează în filmul Quo Vadis?, iar apoi, în mai multe filme, interpretează roluri secundare care, treptat, o fac să iasă în evidență prin frumusețea ei. Într-un singur an, apare pe genericul a aproximativ 15 filme. În timp, se afirmă tot mai mult în lume ca un star al cinematografiei italiene; consacrarea sa vine odată cu Premiul Oscar, câștigat în 1961 pentru interpretarea din filmul La Ciociara, în regia lui Vittorio De Sica. Împărțită între Italia și Hollywood, este distribuită, alături de cele mai mari staruri mondiale, în numeroase filme de succes, regizate de mari personalități ale cinematografiei. Nicio actriță italiană n-a ajuns vreodată la o asemenea popularitate internațională. Fericirii aduse de succesul profesional i se adaugă cea a maternității, când se nasc cei doi fii ai săi. În anii '80 partiipă aproape numai la producții TV. Ulterior, activitatea sa se limitează la apariții sporadice. Palmaresul actriței numără un total de mai bine de 95 de filme. 

„Succesul aduce o povară pe care trebuie să înveți să o gestionezi. Nimeni nu te învață așa ceva; ca întotdeauna, răspunsul stă în puterea ta.”

Vreau să cred că, de-a lungul anilor, măcar (măcar) o singură dată ați auzit de Sophia Loren. Nu trebuie să fii un cinematofil înfocat, nu, dar e imposibil să nu fi auzit de ea măcar drept referință de modă, de frumusețe, sau, pur și simplu, să fi auzit de Sophia Loren - pe internet, la radio, habar n-am, la televizor și așa mai departe. Și, de asemenea, dacă n-ați văzut filmul Life Ahead, în care joacă rolul lui Madame Rosa, chiar nu știu ce mai așteptați. Sincer! Scos în 2020, la vârsta pe care o are Sophia Loren (86 de ani pe atunci), eu zic că se ține extraordinar, dar extraordinar de bine. She is still a beauty icon. Și nu numai. Pentru mine, Sophia Loren este una dintre marile actrițe ale acestei lumi, alături de alte câteva nume de actrițe care mi-s la suflet. Sincer, chiar are un palmares extraordinar de frumos, cu filme de o efervescență aparte - de la drame dureroase, profunde, la filme romantice și comedii, dublări de voci și apariții în diferite seriale. Chiar e o maestră a scenei, dovadă și Oscarul primit în 1961 (la care, de timidă ce era și din cauza fricii și a lipsei de încredere în propria persoană, nici măcar nu s-a prezentat), precum și Oscarul primit pentru întreaga sa carieră (discursul ținut a fost just heartbreaking). 

„Uneori se întâmplă ca timpul să o ia la goană dintr-o dată, ca spaime vechi să lase locul unor noi provocări și totul să ia o altă întorsătură, în timp ce o apucăm pe drumuri necunoscute și negândite.”

Am așteptat traducerea cărții Ieri, azi, mâine. Viața mea încă de când a apărut. De fapt, am așteptat cartea aceasta încă de când s-a apucat Sophia Loren s-o scrie. De fapt, am așteptat-o încă de când am văzut primul film în care aceasta joacă. Și nu spun că nu știam anumite lucruri despre ea, le găsești extrem de rapid cu un search pe Google și așa mai departe. Dar, după cum zicea și Demi Moore, în Din suflet (recenzia AICI), altfel când îți spui tu povestea, e altfel când îți așterni pe hârtie gândurile și propria viață, când ești tu cel care i se arată lumii așa cum, bineînțeles, n-au reușit nici ziarele, nici articolele, nici interviurile și nici biografiile scrise alții. O autobiografie e, întocmai, o autobiografie - e exact ceea ce vrei să prezinți lumii, fără perdea, exact așa cum ești. Mă gândesc că fiecare autor, actor, cântăreț, într-un anumit punct al vieții va avea să-și scrie autobiografia. Sophia Loren a făcut asta, bineînțeles, știind că are milioane de fani, milioane de persoane care o stimează și o adulează. Poate, între timp, popularitatea i-a mai scăzut, dar la vremea ei, cum se zice, Sophia Loren chiar a fost o imagine mondială, a apărut pe coperți de reviste, era în gurile tuturor, cea mai adorată femeie din Italia. Scriindu-și autobiografia, aceasta ne poartă prin întreaga ei viață, de când era mică, amintindu-și ororile războiului, foametea, condițiile vitrege de viață, până când a crescut și-a început să-și clădească visul, să facă primii pași, timizi, nesiguri și incerți, în lumina reflectoarelor. De-acolo, Sophia Loren avea să devină o actriță a marilor ecrane ale lumii.

„(...) Când joci, o faci complet, cu simțurile și cu mintea, cu pielea și cu măruntaiele, cu memoria și cu inima. În meseria noastră, acesta este singurul secret care contează.”

Sophia Loren a avut, și are, o viață frumoasă. Este înconjurată de oameni frumoși, de prieteni dragi, de o familie iubitoare și de nepoții pe care-i iubește mai mult decât orice pe această lume. Totuși, bineînțeles, nu întotdeauna a fost așa. Situațiile în care, în trecut, aceasta s-a aflat, au făcut-o să realizeze cât de recunoscătoare trebuie să fie pentru ceea ce are acum - sărăcia, lipsurile, certurile, inadaptarea, pierderile de sarcină, eșecurile în iubire. Știu că poate sună impresionist, dar pentru mine chiar este un exemplu de curaj, devotament, perseverență. Numeroase scene mi-au stârnit râsul, în special situația în care a trebuit să-nvețe engleză, neavând habar o singură boabă. Totuși, trebuie să recunosc că, într-adevăr, aș fi vrut ca această autobiografie să fie ceva mai personală, dacă pot spune așa. Mi s-a părut puțin cam rece, la o adică multe dintre aceste informații le-aș fi avut la doar un click distanță căutând pe Google sau ceva. Parcă ar fi putut să intre mai multe în viața sa personală - ce amuzant, nu? Poate chiar n-a vrut să facă asta, de fapt, până la urma e viața ei, a ei și atât. Dar nu pot decât să fiu bucuros că am citit și această carte, deoarece de prea mult timp așteptam să o citesc. Și să mă bucur, încă o dată, de efervescența Sophiei Loren, un om deosebit și extraordinar de talentat și frumos.

„(...) Și scoate la lumină rana din care s-a născut Sophia Loren. Diversitatea familiei mele - un tată absent, o mamă mult prea frumoasă față de altele - mă face să sufăr foarte mult, mă umple de rușine, dar împreună sunt norocul meu. Sunt forța care mă împinge să muncesc, să demonstrez cine sunt, să-mi aleg foarte devreme drumul de urmat. (...) Plec la Roma fugind de o fetiță fără tată ca să mă regăsesc pe mine în actrița care vreau să devin.”

Vreau să le mulțumesc enorm prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte, Ieri, azi, mâine. Viața mea, autobiografia Sophiei Loren, pe care o găsiți AICI. Cred că am descoperit o nouă nișă literară la ei, care-mi place de minue: cea a (auto)biografiilor. Mereu mi-a plăcut să știu mai multe despre oamenii pe care-i stimez, mereu mi-a plăcut să le țin cărțile, la care au muncit cu suflet, în mână. Vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor, veți găsi enorm de multe cărți de toate genurile - cu siguranță pe placul vostru. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Sora favorită, de Jessica Knoll - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2021

Traducere: Ioana Rotaru 

„(...) În ziua de azi însă, era cool să-ți pese. Este o obligație să îți ajuți semenele. Femeile sunt spițele aceleiași roți, străduindu-se din răsputeri să se împingă una pe alta înainte. Aceasta este misiunea SPOKE. Kelly a venit cu ideea. Minunat, nu? Eu, una, preferam ceva de genul: mișcă-ți fundul ăla de fițe și încearcă, măcar o dată, să te gândești și la altcineva. Kelly a insistat că probabil vom prinde mai multe muște dacă folosim mierea.”

Jessica Knoll este autoarea bestsellerului New York Times Cea mai norocoasă fată, pe care intenţionează să-l ecranizeze Lionsgate, cu Reese Witherspoon producător. A crescut în suburbiile din Philadelphia și a absolvit Shipley School din Bryn Mawr (Pennsylvania) și William Smith Colleges de la Geneva (New York). A fost senior editor la Cosmopolitan și editor la Self. Locuiește în Los Angeles, împreună cu soţul ei și cu buldogul Beatrice.

„(...) Aproape o treime din femeile tinere renunță la un an din viața lor pentru a obține corpul perfect. Și asta nu din cauză că ar fi superficiale sau că nu și-ar cunoaște prioritățile, ci pentru că societatea le face viața un coșmar dacă nu sunt slabe. Eu, una, fac parte dintr-o minoritate care e în creștere și care este hotărâtă să schimbe această situație.”

Surorile Brett și Kelly au fost dintotdeauna la limita dintre afecţiune sinceră și rivalitate crâncenă. În copilărie, Brett era copilul-problemă, veșnic în umbra lui Kelly, sclipitoare și fermecătoare. Acum Kelly este o mamă care-și crește singură copilul, iar Brett, care se află pe culmile succesului, o aduce într-un reality show. Când Kelly ajunge în emisiune și în lumea lui Brett, sora ei are toate motivele să se simtă ameninţată. Kelly este singura care-i cunoaște secretul înspăimântător ce o poate distruge. Însă când adevărul iese la lumină, niciuna dintre ele nu se aștepta ca emisiunea să se încheie cu o crimă.

„(...) Întotdeauna m-am temut că sora mea era prea deșteaptă și prea dornică de succes ca să fie vioara a doua de lângă mine. Era doar o chestiune de timp până când avea să se plictisească, până când Layla nu avea să mai fie de ajuns. Iat-o cum revine în forță. Se lasă rău.”

Să-ncepem cu începutul, spunând că n-aveam așteptări prea mari de la această carte, întrucât nu știam nimic despre această autoare și nici nu prea auzisem de Sora favorită. Da, Cea mai norocoasă fată o mai văzusem pe ici-colo, dar vag, niciodată n-am știut despre ce este. Așa cum s-a întâmplat și cu cartea de față - eu nu obișnuiesc să citesc decât foarte rar descrierile cărților, de obicei mă las condus de impuls sau de intuiție (inuiția mea intră în scenă, deseori, atunci când știu deja, dinainte de a mă aventura în lectura unei cărți, că o să-mi placă). Aici, în cazul de față, vorbim de impuls. Clar. Nu mi-a plăcut cartea aceasta decât sub o formă care subclasează, de fapt, faptul că mi-a plăcut într-o măsură cartea: ador, pur și simplu, cum scrie Jessica Knoll. Gata, am zis-o, dar îmi place la nebunie ce face femeia asta. La un pol diametral opus, urăsc faptul că s-a lungit atât, dar atât de mult pentru ceva care poate s-a vrut ca un knock-out, dar a rămas cu vrutul. Da, mi s-a părut total absurd să bagi atâtea pagini, dar atâtea pagini, atâta scriitură inutilă și de umplutură pentru un astfel de deznodământ. Nu, nu-l bănuiam, dar însăși atmosfera cărții a fost de așa natură încât, de departe, nici nu mi s-a părut a fi un thriller sau ceva, nici nu mi s-a părut că, la un moment dat, are să iasă la iveală o crimă sau că este vorba de ceva de acest gen.

„(...) Este nevoie de imperfecțiuni, ici și colo, pentru ca lumea să simtă că există și o ființă umană sub toate astea, dar ea n-a avut niciodată curajul să-și arate adevăratele hibe. L-a pus pe agentul ei să negocieze cu producătorii că nu vor filma casa ei - din motive de securitate. De fapt, îi e jenă că locuința ei este în vecinătatea unei curățătorii.”

Dar, why in the world ai face așa ceva? Adică, pe bune, mi se pare că Jessica are un talent extraordinar de a crea personaje memorabile, faine, fie ele egoiste, enervante, superficiale și ipocrite, arogante, enervante, mincinoase, superficiale iarăși, fade și seci, puternice, habar n-am - am impresia că-n cartea asta am avut parte de un ghiveci de personalități, o paletă extrem de largă de temperamente, reacții. După ce-am terminat cartea mi-am zis, sincer, cred că Jessica Knoll a devenit plăcerea mea vinovată. De ce vinovată? Bun, poate e prematur să zic că într-adevăr scrie prost în ceea ce privește acțiunea și celelalte - de aceea vreau să citesc și Cea mai norocoasă fată - dar personajele, ah, personajele pe care le-a creat mi-au intrat imediat sub piele. Așa încât, la un moment dat, ajunsesem să nu mă mai intereseze pledoaria inutilă și totuși alertă, acțiunea romanului care parcă le aduce pe personaje într-un cerc, fiecare încercând să-l prindă pe fiecare; nu, ajunsesem să fiu atent doar la caracterul psihologic al fiecăruia, doar la replicile cu care Knoll le-a dat viață și, pentru mine, le-a făcut atât de faine și atât de bine construite. 

„(...) mă tot întreb de ce, pentru a i se lua munca în serios, o femeie trebuie mai întâi să sângereze. De ce mă grăbisem să-mi deschid venele?”

Cred că ăsta a fost punctul forte al romanului, după părerea mea. Probabil i-aș fi dat două steluțe dacă n-aș fi avut parte de o astfel de aventură comportamentală, de astfel de personaje care să-mi stârnească stări și să mă facă să mă gândesc că, pe bune, e foarte posibil cineva din grupul meu să fie așa. Zău, niște personaje atât de palpabile, atât de fain conturate (fie că întruchipează atitudini cu care n-am fost de acord, fie că pledează pentru valori care nu mi-s dragi), atât de convingătoare. Discursul narativ al lui Jessica Knoll chiar e unul bun, șlefuit, iar oralitatea cărții mi s-a părut delicioasă. Poate ar trebui să mai lucreze puțin (mai mult) la modul în care conturează acțiunea, la modul în care pune personajele în scene. La intrigă, punctele culminate (care, da, au fost și astea, dar destul de seci și trase de păr), în loc să se lungească cu polologhia inutilă și plictisitoare. Totuși, nu mi-a displăcut atât de mult încât să nu vreau să mai citesc și celălalt al ei, Cea mai norocoasă fată. Ei bine, probabil abia atunci aș putea să am o părere într-adevăr viabilă în ceea ce o privește pe autoarea Jessica Knoll.

„În cele din urmă, dar sper că nu cel mai mult, îmi doresc ca lumea să creadă povestea noastră pentru că am obosit să tot stau în umbră, în vreme ce reflectoarele erau îndreptate asupra soră-mii. Poftim. Mi-am asumat.”

N-ar mai fi multe de spus. Regret că acest roman n-a avut și un fir epic care să-mi fie întocmai pe plac, dar în același timp mă bucur că nu m-a chinuit, să zic așa, nu m-a solicitat, deoarece am citit cartea aceasta extrem de rapid. Aș spune că e o lectură light, cumva ușurică, dar nu prea e, întrucât are destul de multe pagini și, la un moment dat, ar putea deveni chiar obositor să citești despre ceva și, în același timp, să simți că citești despre nimic și acel nimic se îndreaptă spre nicăieri. Totuși, dacă încerci să fii optimist, poți fi atent la modul în care Knoll și-a creat personajele - da, mă repet, dar este singurul aspect bun (și chiar major, pentru mine) de care m-aș putea lega. Pentru că, în cele din urmă, personajele lui Knoll au reprezentat pentru mine interesul major în acest roman. Restul, cum să zic, simplă vânare de vânt și pledoarie inutilă (bun, bun, am înțeles, este foarte important să fii familiarizat cu trecutul personajelor, istoria lor prezentă, alea, alea - dar nici chiar mai bine de patru sute de pagini).

„Bine ați venit în reality TV, unde duplicitatea nu numai că este încurajată, ci este și un talent care te ajută să supraviețuiești.”

În ultimă instanță, și știu c-o să sune ciudat, abia aștept să citesc romanul Cea mai norocoasă fată. Din câte am văzut, e ceva mai bine cotat decât Sora favorită. Cine știe, poate a dat lovitura prima dată în ceea ce privește acțiunea și dinamismul romanist; și a gafat-o, să zicem, a doua oară. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Sora favorită, de Jessica Knoll, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Cu respirația tăiată, de Jennifer Niven - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei 

„- Știi ceva? Tu ești precum cutiile alea băgate unele într-altele; de fiecare dată când deschid una, mai găsesc alta înăuntru. Ești cutie după cutie (...) și nu cred că va fi cineva în stare, vreodată, să le deschidă vreodată.”

Un roman pe care nu-l poți lăsa din mână, despre o tânără hotărâtă să-și scrie propria poveste — cu sex, suferinţă din dragoste, drame familiale și tot restul. La sfârșitul liceului, Claudine Henry are patru preocupări: sexul, facultatea, să devină o scriitoare cunoscută și sexul. Însă când familia începe să i se destrame, simte că i se prăbușește întreaga lume. Planurile de vacanţă sunt anulate, iar ea ajunge să locuiască peste vară, împreună cu mama ei, pe o insulă din largul Georgiei, fără internet, fără telefon mobil și fără prieteni. Dar pe insulă întâlnește alt fel de oameni decât cei cu care era obișnuită și îl cunoaște și pe Jeremiah — plin de viaţă, misterios și chipeș. Claudine își împlinește o parte dintre dorinţe și capătă o altă perspectivă asupra vieţii ei; dar, dacă la începutul verii abia aștepta să plece de pe insulă, acum parcă timpul nu mai este suficient.

„Mai bine să existe mai multe cutii decât să nu fie destule.”

Jennifer Niven este autoarea a zece romane, între care bestsellerurile internaţionale Toate acele locuri minunate și Universul pe umerii tăi. Cărţile ei au fost traduse în peste 75 de limbi și au câștigat premii literare în toată lumea. Toate acele locuri minunate a fost ecranizat de Netflix, cu Elle Fanning în rolul principal. De asemenea, volumul Universul pe umerii tăi va fi ecranizat, iar Jennifer Niver va scrie scenariul, așa cum a făcut și pentru filmul Toate acele locuri minunate. Când nu lucrează la numeroasele proiecte TV și cărţi, Jennifer supervizează Germ, o revistă literară online dedicată adolescenţilor, precum cea din Toate acele locuri minunate. O puteţi urmări pe Twitter, la @jenniferniven.

„Să nu sufli nimic. Nu vorbi despre asta. Nu lăsa să se vadă ce simți. Taci din gură. Ține-o pentru tine. Tăcere. Nu faci decât să zâmbești și să tot zâmbești, până când ți se usucă gura.”

Este a treia carte pe care am citit-o de la Jennifer Niven, am mai citit și celelalte două cărți, imediat ce-au apărut, și anume Toate acele locuri minunate și Universul pe umerii tăi. Astfel, am o oarecare certitudine atunci când zic că nu prea-mi place cum scrie Niven, dar are un simț al realității care chiar te dă pe spate și te impresionează. Totuși, am observat, cel puțin în acest roman, că ea însăși spune că nu știe să scrie cu profunzime, deci este conștientă că scriitura ei este simplă. Dar, nici nu știu cum s-o spun, are ceva special, ceva care este doar al ei. Scrie, cum să zic, real, veridic, și reușește astfel să atingă cititorul, să-i intre sub piele chiar și înfățișându-i cele mai banale scenarii, punându-și personajele în cele mai previzibile situații. Acest stil de scriere, această finețe și acest rafinament romanist, mi-a adus aminte de autoarea Sally Rooney - după părerea mea (repet, părerea mea) cele două chiar seamănă din acest punct de vedere. Povești simple, povești aparent banale, dar care scot la lumină trăiri interioare extrem de intense și extrem de profunde.

„(...) Bagajele noastre sunt îndesate sub banchete, printre genți ce călătorie și rucsacuri. Îmi iau valiza și îmi spun: Ar trebui să fie mai grea. Până la urmă, toată viața mea e îngrămădită acolo.”

Cred că romanul de față is a must pentru toți fanii lui Niven. Din câte am înțeles, este un roman mult mai personal decât celelalte, mult mai verosimil. Este ca un fel de jurnal pe care însăși Jennifer Niven îl ține atunci când parcurge o perioadă din viața ei nu tocmai plăcută - despărțirea părinților ei, plecarea pe insulă și nevoia de a rupe prieteniile vechi pe care le avea, precum și întâlnirea iubirii vieții ei, acolo, pe insulă. Deși totul pare simplu, banal, nicidecum îndeajuns de interesant pentru a umple aproximativ cinci sute de pagini, Niven pune accent foarte mult pe propriile sale trăiri interioare, pe propriile lupte pe care aceasta le duce, sfâșiată de realitatea-i imediată care pare că s-a aliat cu cele mai urâte coșmaruri ale ei. Instabilitatea emoțională, dorința de a-și găsi liniștea interioară, iubirea, și-n același timp zbuciumul vârstei, efervescența trăirilor și a emoțiilor - Niven surprinde toate acestea într-o proză de o oarecare intensitate emoționantă, profundă. Recunosc, multe pagini mi s-au părut de umplutură, seci, n-am putut să mă atașez prea mult de Claudine, ba chiar mi s-a părut oarecum superficială, cu un oarecare interes adolescentin și niscaiva convingeri egoiste și ipocrite. Dar, în același timp, Claudine mi s-a arătat ca fiind un suflet sensibil, real, un suflet tânăr zbuciumat și prins într-o vâltoare a vieții - suferindă, empatică, îndurerată, dar plină de speranță și pozitivă. În căutarea iubirii, a întregirii și a visurilor pe care le are. 

„(...) Ce face pe cineva să nu te mai iubească? Într-o zi este iubire; în următoarea nu mai este. Unde s-a dus? Ceva ce a trăit și a respirat așa - cum se poate evapora, pur și simplu, de parcă n-ar fi existat niciodată? Îmi imaginez o cameră sau poate o planetă întreagă unde se duc toate iubirile să trăiască, odată ce noi terminăm cu ele. Ca un fel de cimitir de vechituri. Mici rămășițe de iubire împrăștiate peste tot.”

Dacă mă uit în urmă, și mai ales acum, când încerc să scriu această recenzie, îmi dau seama că rating-ul acordat cărții, de doar trei steluțe, parcă este prea mic. Dar, în aceeași măsură, îmi dau seama că mă las influențat de faptul că analizez mai bine cartea și modul în care m-a făcut să mă simt, din prisma faptului că în același timp empatizez - acum - mai mult cu Claudine. Și, da, chiar empatizez - sau am empatizat - cu ea, dar scriitura lui Nivel e cea care mă reține. Nu știu, pentru gusturile mele e puțin cam simplistă, seacă, și deși o comparam cu Rooney, la Rooney am găsit ceva mult mai profund dincolo de niște întâmplări normale, dincolo de anumite situații, dincolo de anumite voci ale personajelor. Dincolo de anumite emoții și trăiri, era ceva, acel ceva despre care tot vorbesc, care multor autori le lipsește, și care m-a mișcat până la lacrimi. La Niven am avut parte de niște situații mult prea neplăcute, care de multe ori mă îndepărtau de personajul principal; aveam parte de niște situații care nu mă convingeau. Deși, iarăși, trebuie să recunosc că această carte cred că e una dintre cele mai bune ale ei - repet, pentru mine, deoarece am reușit să urmăresc mai bine personajul principal și chiar să empatizez cu cărți. În celelalte două romane, pur și simplu nu prea am putut să fiu alături de personaje, să le simt așa cum trebuie. Probabil, cine știe, poate nu le-am citit atunci când a trebuit. 

„Aici este suferință, iubire și durere. (...) Viața este o acumulare de dureri. Toate te umplu și îți taie respirația, făcându-te să crezi că n-o să mai poți respira vreodată, dar înainte să apuci să te dezmeticești, n-au mai rămas din tine decât niște cuvinte pe o hârtie, tăcute și adormite, până când cineva le descoperă și le citește.”

Acum, că mă gândesc mai bine, chiar cred că voi reveni asupra celor două cărți citite anterior - Toate acele locuri minunate și Universul pe umerii tăi. Sincer, nu-mi aduc aminte prea bine despre ce era fiecare, dar îmi amintesc - și-așa vag - modul în care m-am simțit după ce le-am citit. Știu că multă lume apreciază enorm modul în care scrie Niven, multă lume se regăsește în ceea ce scrie aceasta, ceea ce, bineînțeles, nu face decât să mă bucure. Da, Niven chiar scrie accesibil, e deschisă, poate fi și amuzantă și profundă și emoționantă și egoistă în același timp. Scriitura ei este multilaterală, pe cât de simplă, pe-atât de profundă și plină de substraturi. Dar, pentru mine, modul în care a livrat situațiile, scenele, întâmplările, n-a fost tocmai unul care să mă atingă și să-mi fie pe plac. Un fel de lectură light, și, sincer, nici nu știu cum au trecut cele aproape cinci sute de pagini. Mi-a plăcut de Claudine, în aceeași măsură în care, deseori, mi-a displăcut complet. Mi-a plăcut mult prietenia ei cu Saz, convorbirile pe care acestea le-au avut. Mi-a plăcut intensitatea cu care Claudine a trăit anumite experiențe definitorii pentru devenirea ei. Da, o carte chiar bunicică, dar dacă, oh, stilul de scriere ar fi fost altul, chiar ar fi reușit să scoată ceva chiar frumos!

„(...) Nu așa facem de fiecare dată când cunoaștem pe cineva sau ne îndrăgostim de cineva sau începem să iubim pe altcineva? Nu adunăm resturile încercate de noi înșine și ne mai dăm silința încă o dată?”

Cu riscul de a mă repeta, aceasta este strict experiența mea cu Niven - nu de alta, dar știu că există numeroși fani înfocați ai acestei autoare. Eu nu-i contest talentul, iar dovadă stă rating-ul mare de pe Goodreads, miile sau poate milioanele de fani din întreaga lume, dar pentru mine a lipsit profunzimea aceea, date fiind circumstanțele în care s-a regăsit Claudine. Habar n-am, poate mă așteptam la altceva, la ceva mai intens, mai mișcător și mai palpabil. Dar eu zic că și trei steluțe sunt îndeajuns de multe, nu? Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Cu respirația tăiată, de Jennifer Niven, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

The Dressmaker, de Rosalie Ham - Recenzie

Editura: Serpent's Tail

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2015

Număr de pagini: 298

“It will be our revenge and our reason. I have made it my catalyst and my propeller. It seems only fair don't you think?”

When she was only ten years old, little Tilly Dunnage was forced to leave her hometown of Dungatar in rural Australia under a black cloud of accusation. Years later Tilly, now a couturier for the Paris fasion houses, sweeps back into town hoping to make peace with her mentally unstable mother. But mid-century Dungatar is a small town, and small towns have long memories. At first she wins over the suspicious locals with her extraordinary dressmaking skills. But when the eccentric townsfolk turn on Tilly for the second time, she decides to teach them a lesson. Packed with memorable characters, acid humour and luscious clothes, The Dressmaker is an irresistible gothic tale of small-town revenge. Now a major motion picture starring Kate Winslet, Judy Davis, Liam Hemsworth and Hugo Weaving.

”Anyone can go Beula, but only good people with respectful intentions should attend don't you think? Without Tilly's tolerance and generosity, her patience and skills, our lives - mine especially - would not have been enriched. Since you are not sincere about her feelings or about her dear mother and only want to go to stickybeak - well it's just plain ghoulish isn't it?”

Nu voi face această recenzie în limba engleză, it makes no sense, pentru că înainte de toate nu-s așa bun la engleză. Și, în al doilea rând, fac această recenzie în română pentru că vreau să ajungă, astfel, la cât mai mulți cititori ai acestui blog. Nu aveți idee cât de mult mi-aș dori ca această carte să fie tradusă și la noi. Nu știu sub aripa cărei edituri, dar știu sigur că ar fi o carte cu adevărat apreciată. Înețeleg, în aceeași măsură, care-i faza cu rating-ul destul de micuț pe Goodreads: Rosalie Ham scrie această carte cu un detașament incredibil, acid, incisiv față de personaje, iar ăsta ar fi motivul pentru care nu multă lume a rezonat cu ceea ce a scris ea. În același timp, eu cred că tocmai asta face ca romanul de față să fie incredibil de bun. Atât de palpabil, atât de misterios, întunecat, ciudat și absurd, abstract, rece, rece, rece. Da, chiar este un roman rece, și spun asta nu pentru că autoarea nu transmite emoție - ba, dimpotrivă, transmite multă emoție - ci pentru că păstrează o anumită distanță față de anumite personaje, deoarece, bineînțeles, ca autoare, Rosalie Ham este stăpână peste destinele acestora. Și n-o păstrează fără justificare, ci chiar are motive s-o facă.

“My name is Tilly. Everyone will know soon enough.”

Totul începe când Tilly se-ntoarce în Dungatar, micuțul sat care, ohoh, ascunde atât, atât de multe secrete și părți întunecate. Confruntându-se cu o mamă senilă, care nu-și mai amintește de ea, Tilly încearcă să descopere misterul propriului său trecut, motivele pentru care lumea o consideră vinovată de o anumită crimă. Motivul pentru care nimeni nu le suportă pe Tilly și pe mama ei, Mad Molly Dunnage. Bun; în această idee, eu nu mai am nimic de spus, nimic de povestit, pentru că nu face interesul nimănui. Dar vă pot spune că stilul de scriere al lui Rosalie Ham este, pur și simplu irezistibil. Da, indeed, este o poveste destul de ciudățică, cu personaje destul de ciudate, într-un orășel aparent simplu, tipic, foarte mic, de țară. Tilly (Myrtle) se-ntoarce din lumea ei glamuroasă, mare, pentru a avea grijă de mama ei. Și în momentul în care se întoarce, totul se-ntoarce la o sută optzeci de grade pentru toți locuitorii Dungatarului. Avem de-a face, aici, cu personaje extrem de bine conturate, dominate de anumite trăsături, întrupări ale anumitor moravuri - minciuna, frustrarea, violența domestică, mânia, dar și bunătatea, candoarea, simplitatea. Spectrul acestora de personaje, efervescența lor - este ceva ce mi-a plăcut cumplit de mult.

“Pain will no longer be our curse, Molly”

În cele din urmă, este o carte despre răzbunare. O carte despre iubire, speranță, totul pus în scenă într-o atmosferă irezistibilă. Nu știu, cred că e tare ciudat să vorbesc despre The Dressmaker deoarece simt că nu mă pot lega de multe fără să vă dau eventuale și nedorite spoilere. La Rosalie Ham, interesul îl face modul în care scrie aceasta - întocmai viziunea aceasta depărtată, rece pe care o are asupra a tot ceea ce se întâmplă. Nu se implică, neapărat, emoțional, nu investește mai mult într-un personaj decât în altul (de fapt, bineînțeles c-o face - vorbim aici de personaje principale, secundare - dar nu așa fel încât să-ți impună pe cine să placi, de cine să te atașezi). Și culoarea locală a romanului, atmosfera, situațiile - totul a fost exact pe placul meu. Nu știu, poate ar fi mai ușor să mă-nțelegeți dacă știți ce fel de cărți îmi plac, în cele din urmă, ce genuri literare abordez. Atunci probabil ați înțelege de ce mi-a plăcut atât de mult romanul lui Rosalie Ham.

”You can't keep anything secret here, said the old woman. Everybody knows everything about everyone but no one ever tittle-tattles because then someone else'll tell on them. But you don't matter - it's open slather on outcasts.”

Nu știu ce-aș mai putea spune, și n-am să mai spun multe. Chiar este o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, nu pentru că are o acțiune de vai de mine, nu pot să mă opresc din citit, abia aștept să văd ce urmează să se întâmple - nu, ci pentru că am adorat pur și simplu această poveste, a avut de toate: emoție, curaj, speranță, situații neașteptate, caractere puternice și extrem de bine conturate. A avut dragoste și-a avut răzbunare, a avut speranță și durere. O carte care m-a atins și personaje care mi-au rămas în suflet mult, mult timp. Nici nu mai știu cum am dat de această carte, dar știu sigur că am văzut întâi filmul, abia apoi mi-am cumpărat-o.

”In this town a man can covet his neighbour's wife and not get hurt, but to speak the truth can earn a bleeding nose.”

Ah, da, să nu uit. Dacă nu veți citi vreodată această carte, măcar ar trebui să dați o șansă filmului. Este, pur și simplu, genial. Dacă stau mai bine și mă gândesc, cred că tocmai de asta am vrut să citesc cartea, deși am văzut filmul înainte: îmi amintesc emoțiile și stările cu care am rămas după ce am văzut filmul. Îmi amintesc cum m-a făcut să mă simt și cât de mult mi-a plăcut. Iar Kate Winslet, Dumnezeule, face un rol extraordinar. Și faptul că apare ediția de carte pe care o am eu o are pe Kate Winslet pe copertă - ei, bine, n-am putut să rezist fără să mi-o cumpăr. Chiar v-o recomand cu mare drag, sunt cât de cât sigur că își va găsi un loc aparte în inimile voastre. Sau, cel puțin, sper că o s-o facă! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor, de Jonas Jonasson - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2017

Traducere: Ionela Chirilă 

După o lungă carieră de jurnalist, consultant media și producător TV, Jonas Jonasson decide să înceapă o nouă viaţă. Lucrează la un manuscris, vinde drepturile de autor unei edituri importante din Suedia și se mută apoi într-un orășel de pe malul Lacului Lugano din Elveţia, la doar câţiva metri de graniţa italiană. Manuscrisul devine un roman, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut și cunoaște un succes răsunător. În 2010 a fost cea mai bine vândută carte din Suedia. Până acum, s-a tradus în 45 de țări și s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. La Editura Trei a apărut în 2011. De asemenea, la Editura Trei a apărut, în 2015, și al doilea roman al său, Analfabeta care știa să socotească.

„Citatul nu era o reproducere exactă, dar când oamenii nu se puteau exprima îtr-un mod care să poată fi prezentat drept cap de afiș, atunci ziarul nu avea încotro decât să scrie ceea ce intenționase, după toate posibilitățile, să spună cel intervievat, și nu ceea ce spusese de fapt. Asta înseamnă jurnalism creativ.”

Un gangster, un recepționer și un vicar intră într-un bar. Johan Andersson, un bărbat certat cu legea și cam bețiv, se întovărășește cu două personaje cel puțin la fel de pitorești ca el. Recepționerul de la un hotel ieftin de la periferia Stockholmului și o fostă preoteasă căzută în dizgrație îi propun mai multe scheme de afaceri care să le rotunjească lor veniturile, fără prea multă bătaie de cap. Astfel, Johan Andersson, supranumit și Asasinul Anders, devine pe rând bătăuș plătit, pastor al unei biserici cu metode puțin spus neortodoxe, și, nici mai mult nici mai puțin, Moș Crăciun. În cele din urmă, eroii noștri par să fi găsit echilibrul perfect între a da și a lua de la viață atât cât trebuie pentru ca aceasta să capete un sens.

„Una din doctrinele centrale ale lipsei de credință a Johannei Kjellander, absolventa de teologie nou-hirotonisită, fusese aceea că cele patru evanghelii fuseseră scrise, fără niciun dubiu, mult după moartea lui Isus. Dacă a existat vreodată un om care să meargă pe apă, să facă mâncare din piatră seacă, să ajute betegii să meargă, să alunge demonii din oameni în porci și chiar să se ridice și să meargă, deși era mort de trei zile - dacă a existat un astfel de bărbat (sau chiar o astfel de femeie), de ce a fost necesar să treacă o generație, două sau mai multe ca să se deranjeze cineva să așeze pe hârtie toate lucrurile pe care, chiurile, le-ar fi făcut omul acela?”

Mi-au trebuit atâția ani ca să descopăr o carte atât de bună. Și știți ce e și mai ciudat? Că, pur și simplu, am ales-o la întâmplare - am găsit-o la 10 lei într-o librărie (aceeași librărie, aceeași ofertă, aceleași reduceri de care vă ziceam într-o recenzie, puțin mai jos) - și n-am putut să mă abțin. De altfel, e o carte pe care am văzut-o deseori, dar mereu uitam de ea. Și cum, la ureche, era s-o ratez. Cum era să ratez, Doamne, o carte atât, atât, atât de bună și care mi-a plăcut atât, atât, atât de mult. E clar, mi-am zis, după ce am terminat de citit Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor, că abia aștept să citesc și celalte cărți scrise de Jonas Jonasson. Chiar și după ce am citit doar această carte de la el, pot spune că, da, cred că Jonasson mai are puțin și se înscrie printre autorii mei preferați. Scrie, drept să vă spun, extraordinar de bine. 

„(...) De asta se aghezmuiau enoriașii cu alcool! Ca să pună din ce în ce mai mulți bani în găleți și, acolo unde găseau de cuviință, să arunce niște vomă peste ceea ce, bănuia el, erau și mai mulți bani decât susțineau ei că reușiseră să strângă în săptămâna dinainte.”

Cred că cel mai mult m-a atras, la această carte, titlul. Destul de dens, nu? Și-apoi, na, chiar am citit și descrierea de pe spate. Și-am văzut acolo un trio destul de bizat, să zic așa: gangster, recepționist, un vicar (preot, episcop). Oho! Ia stai puțin, domle, că deja sună bine! Sunatul ca sunatul, dar stați doar să vedeți prin ce aventuri trec aceștia, și prin ce situații, și cum își fac ei „dă cap” în întreaga carte. Nu, sincer, Jonasson este un maestru al comicului, al personajelor atipice, care se află în situații din ce în ce mai bizare, din ce în ce mai ciudate și care totuși par atât de reale. De fapt, nu că par reale, sunt reale, dar ideea din spatele lor este cea care pulsează de veridicitate: prin personajele sale, prin acțiunile pe care acestea le întreprind, prin situațiile în care se regăsesc, Jonasson reiterează, de fapt, moravuri și atitudini omenești, sui generis, modelează tipologii umane și caractere firești. Personajele sale sunt ahtiate, lacome, vorace, că, până la urmă, după cum a zis și el, autorul, „(...) pentru această carte, aș fi putut alege un instructor auto care nu știe să șofeze sau un economist care nu știe să socotească. În schimb, am ales un preot care nu crede în Dumnezeu.” Spuneți-mi voi, astfel, că nu sună promițător! Și chiar de mi-ați spune-o, v-aș flutura cartea-n față și v-ați spune că greșiți, pentru că romanul acesta chiar a fost ceva fain de tot!

„Un fost asasin, o preoteasă care, după cum arătau lucrurile, nu credea în Dumnezeu și un... ei bine, ce-o fi fost celălalt individ. Cel care zicea că îl cheamă Per Persson. Un nume inventat, clar.”

Sincer, n-am mai de ceva timp atunci când citeam ceva. Jonas Jonasson chiar are comicul în sânge, romanul de față este de o comedie absurdă, de un tragic absurd, zeflemist, incisiv, nici nu știu cum s-o spun. Aduce „comedia” la un alt nivel, nu neapărat prin replici amuzante, prin situații care să stârnească râsul, ci prin precizia aproape chirurgicală cu care reușește să redea sentimente, stări și situații. Nu știu, parcă știam încă de la început, încă de la prima pagină, c-o să iubesc această carte. Și nu m-am înșelat deloc. E un fel de umor negru, iar totul se subscrie titlului acestei cărți - „(...) și lumea pe înțelesul tuturor” - deoarece proza lui Jonasson chiar asta este, o reliefare a societății actuale, sau, în fine, a societății contemporane autorului, în care personajele se îmbată cu vin roșu moldovenesc, punându-și agoniselile monetare în cutia milei, spre deliciul preotesei noastre și a bietului (și nu prea) recepționer. Caricaturizând personajele, moravurile acestora, Jonasson ne spune o poveste de un comic nebun, cu niște personaje efervescente, delicios de reale, palpabile. Știți, uneori, când scriu o recenzie, parcă simt că bat câmpii - am impresia că nu spun nimic din ceea ce, de fapt, vreau să spun. Dacă mă înțelegeți! Dar sunt unele cărți despre care simți că nu poți vorbi, deoarece te-au prins atât de bine între paginile lor, încât chiar și după ce le termini, chiar și după ce trece ceva timp de când le-ai citit, tot n-ai ști ce să zici despre ele. Ei, bine, asta cred că mi se întâmplă, în aceste momente, cu Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor. Dar, în fine, eu sper c-am reușit cât de cât să surprind ceea ce-am vrut să spun. 

„În mare, omenirea e un ghiveci de mai multe trăsături. Spre exemplu: zgârcenie, gelozie, ignoranță, prostie și frică. Dar, în același timp, bunătate, înțelepciune, prietenie, iertare, respect și - generozitate. Nu toate aceste trăsături își găsesc loc în fiecare suflet, precum bine știau preoteasa și recepționerul, în mare parte din experiență personală. E posibil ca filosoful Immanuel Kant să fi emis ipoteza conform căreia fiecare om deține o busolă morală funcțională pentru că n-a avut ocazia să-i cunoască pe preoteasa noastră și pe recepționerul ei.”

Situații ridicole, absurde, personaje reale, dominate de anumite trăsături de caracter definitorii. Jonasson nu doar că este un fel de moralist, dar ironia sa fină, sarcasmul inteligent (caricaturându-și însăși numele, Jonas Jonasson prin intermediul unui personaj). Realitatea situațiilor, aventurile personajelor, intempestivitatea anumitor situații, totul, totul a fost pur și simplu pe placul meu. Iar plăcerea a fost mult potențată de faptul că, într-adevăr, nu aveam așteptări de la această carte. Am luat-o pur și simplu de pe raft și mi-am zis să-i dau o șansă, să văd ce-i de capul ei. Sincer, am observat că are un rating destul de micuț pe Goodreads, și mă-ntreb de ce. În același timp, răspunsul mi-l dau singur: e clar că suntem diferiți ca cititori. Iar asta-i bine, e chiar foarte, foarte bine! Dar sunt unele cărți la care, pe bune, chiar te-ntrebi de ce nu sunt mult mai apreciate decât (nu) sunt. Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor chiar ar fi una dintre ele. 

„Opt ani mai târziu, Asasinul Anders a ieșit de la zdup și și-a sărbătorit eliberarea cu o asemenea fervoare, că abia a avut timp să se dezmeticească înainte să mai primească vreo paisprezece ani, peste ceilalți opt serviți deja. De data asta, fusese de vină o pușcă. Folosită de la mică distanță. A tras drept în mutra ăluia care preluase afacerea cu amfetamine de la individul cu toporul în spinare. O imagine deosebit de neplăcută pentru cei care fuseseră chemați să curețe după el.”

Nu știu ce să mai zic. Cred că, în cele din urmă, este genul de carte pe care n-o poți descrie, n-o poți recomanda, ci trebuie doar să fie citită și înțeleasă și plăcută (sau nu) de către cel care, na, o citește. Mie mi-a plăcut la nebunie, de aceea, după cum am zis, abia aștept să citesc și alte cărți semnate de Jonas Jonasson. Deja am pus mâna pe ele! Să aveți parte doar de lecturi frumoase, pe placul vostru, și de succes în tot, tot ce vă propuneți!

Peste cinci ani, de Rebecca Serle - Recenzie

Editura: Nemira

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2020

Traducere: Alexandru Florescu

Rebecca Serle este autoare și scenaristă de televiziune. A absolvit University of Southern Carolina și are un masterat în arte obținut la New School din New York. Primul său roman, When You Were Mine, publicat în anul 2012, s-a bucurat de mare succes. Au urmat Famous in Love (roman adaptat într-un serial TV), The Edge of Falling, The Dinner List. Îi place să trăiască la New York, deși petrece mult timp la Los Angeles, și apreciază comediile romantice ale regizoarei Nancy Meyers.

 

„Douăzeci și cinci. Până la douăzeci și cinci număr în fiecare dimineață înainte să deschid ochii. E o tehnică de meditație și de calmare care ajută la memorie, concentrare și atenție, dar adevăratul motiv pentru care o fac e că atât durează până când iubitul meu, David, se dă jos din pat, pornește aparatul de cafea, iar eu simt mirosul de boabe prăjite.”

Avocată de succes în Manhattan, Dannie Kohan are toată viața personală și profesională plănuită punct cu punct. În ziua când are un interviu pentru slujba vieții ei și când se logodește cu bărbatul perfect, crede că viața ei perfectă e pe cale să înceapă. Dar, în aceeași seară, Dannie adoarme și se trezește în cu totul alt apartament, cu alt inel de logodnă pe deget și alături de un bărbat necunoscut. Pe cranul televizorului vede data: 15 decembrie 2025. Cu cinci ani în viitor. Visul atât de real o bântuie multă vreme, dar viața merge mai departe. Asta până când, peste patru ani și jumătate, bărbatul din vis apare la un colț de stradă. 

„Douăzeci și patru. Atâtea luni cred că trebuie să te vezi cu cineva înainte să vă mutați împreună.”

Am văzut mult, mult timp această carte pe Bookstagram. Era un lobby enorm făcut pe seama ei. Bun, înțeleg, e OK, e o apariție nouă, trebuie să ajungă la cât mai mulți cititori, bineînțeles. Dar nu-nțeleg de ce. Sincer, tot ce-a fost bun la această carte, în cele din urmă, a fost doar coperta. Trebuie să recunoaștem că e una chiar frumoasă. În schimb, am rămas rece, deoarece chiar aveam așteptări mărișoare. Dar nu, dincolo de faptul că a fost o lectură OK, care nu m-a solicitat, care nu a făcut apel la concentrarea mea și a mers extrem de rapid, nu mi-a plăcut mai nimic din ea. Sau, de fapt, nu că nu mi-a plăcut, pentru că asta ar însemna că, for real, chiar nu mi-a plăcut. Dar mi-a fost indiferentă. Voiam daor s-o termin și s-o las deoparte, deoarece nu a fost ceva care să mă atingă sau să mă impresioneze. De fapt, mi s-a părut o lectură simplă, banală, o poveste care nici nu m-a prins și în care nici n-aș fi putut să mă regăsesc. Dar, evident, depinde de exeperiențele literare ale fiecăruia, la fel cum depinde și de genul literar pe care-l abordează fiecare. Pentru mine, nu se înscrie în genul acela de cărți pe care l-aș citi în mod obișnuit, la fel de bine cum nu se înscrie nici în lecturile care, într-adevăr, mi-ar fi pe plac. Poate știam asta încă de dinainte de a mă apuca să citesc cartea, which is good, pentru că nu am cumpărat-o, ci am primit-o de la un om tare fain, Ana-Maria (martipaan), de pe Bookstagram, pe care sunt sigur că o știți. Mulțumesc, my friend!

„Douăzeci și opt de ani. Vârsta potrivită să te logodești.”

Mi s-a părut puțin ciudățică povestea, puțin cam neconvingătoare, dar am zis să merg înainte și s-o citesc până la capăt. De altfel, și sfârșitul m-a lăsat puțin rece, nu prea m-am prins care-i faza, dar nici nu m-a interesat prea tare. V-am spus, n-a fost o carte care să-mi placă și pe care aș recomanda-o în mod obișnuit. Dar am apreciat rapiditatea cu care am terminat-o - care nu se datorează doar mie, ci și faptul că e scrisă într-un limbaj fluid, să spun așa, care curge și nu te solicită și nu te face să te oprești din citit pentru a încerca să legi fragmentele sau ideile între ele, pentru a ajunge la o anumită concluzie astfel încât să înaintezi, cum trebuie, în poveste. Nici personajele n-au fost tocmai pe placul meu, mi s-au părut puțin șterse, să spun așa. Da, OK, au fost unele momente vrute a fi emoționante și sensibile, dar, meh, nu pentru mine. Recunosc în schimb că anumite fragmente și întâmplări mi-au adus un zâmbet pe buze, au stârnit un ceva infim în mine, astfel încât atunci când am închis cartea nu am putut să nu apreciez și acest aspect al ei. Tocmai de asta i-am dat și un rating de trei steluțe, și nu două - deși eram convins, undeva pe la trei sferturi din carte, că voi rămâne la cele două steluțe pe care le-aveam inițial în minte.

„Treizeci de ani. Vârsta potrivită să te măriți.

 Mă numesc Dannie Kohan. Și cred în viața trăită după numere.”

Nu știu ce-aș mai putea să spun, nu mă mai pot lega și de alte aspecte. Un punct bun al cărții, după cum am mai zis, e faptul că se citește rapid, e o lectură light, o dai gata în doar câteva ore, iar capitolele sunt scurtuțe; ceea ce înseamnă, de altfel, că merge ca un moment de respiro între două lecturi mai solicitante, între lecturi care-s mai dense și care presupun o anumită concentare atunci când le citești. Da, pot spune că romanul Peste cinci ani chiar a picat, cum se zice, la momentul potrivit, întrucât citisem o carte destul de solicitantă înainte de a mă apuca de el. În rest, nu, nu a avut ceea ce caut eu de la o carte. Ceea ce, evident, nu înseamnă că nu are ceea ce căutați voi, ca cititori subiectivi, de la o carte. Dar pentru mine n-a fost ce trebuia să fie - și, tind să cred, uneori trebuie să citești și cărți care nu trebuie să fie, să zic așa. Doar pentru a te reîntoarce cu drag la cărțile care ți-s de suflet, la cărțile care ți-s dragi. Asta, normal, dacă ești genul care nu abandonează cărți dacă știu că nu-i vor place - nu e cazul meu, întrucât eu, dacă mă apuc de o carte și îmi dau seama pe parcurs că n-o să-mi placă, tot o duc până la capăt. Am eu un pitic pe creier, dar ce să-i faci?! 

„- Uneori, ar trebui să iei decizii pentru tine însăți. Nu ar însemna că nu ești o prietenă bună, ar însemna doar să te pui pe tine pe primul plan, ceea ce se cuvine.”

Voi ați citit-o? Cum vi s-a părut? Sunt curios de cum ați simțit voi această lectură. Părerile pe care le-am mai auzit sunt împărțite, dar văd că romanul lui Rebecca Serle are totuși un rating mărișor pe Goodreads, dacă îmi aduc eu bine aminte. A, da, acum am verificat, are în jur de 3,8 din aproape 140.000 de reviews. Ceea ce, într-adevăr, chiar e ceva! Să aveți parte doar de lecturi așa cum doriți, pe placul vostru. Și de mult, mult spor în toate!

Balul, de Saundra Mitchell - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2020

Traducere: Dorina Tătăran 

„Așadar, stau în picioare și încerc să înfulec, când apare ea - păr șaten, ondulat, piele arămie, ochi negri - și se oprește. Mă opresc și eu. Lumea se oprește. Probabil, întregul univers se oprește; nu pot să explic acum.”

Saundra Mitchell este autoarea a peste douăzeci de cărți dedicate tinerilor. Printre volumele care au adus-o în atenția publicului se află antologiile Defy the Dark și All Out: The No-Longer-Secret Stories of Queer Teens Throughout the Ages. Vreme de douăzeci de ani a fost scenarist principal și producător executiv al companiei Dreaming Tree Films, alături de care a fost nominalizată de zece ori la Premiile Academiei Americane de Film. În timpul liber, adoră să croșeteze și să se distreze alături de soția sa și de fiicele lor.

„- Și știi ce? Nu vreau să stârnesc o revoltă. Nu vreau să fiu un pioner sau vreun simbol și nu îmi pasă de ce cred oamenii. Vreau doar să dansez cu tine.”

Emma Nolan visează la un singur lucru: să danseze cu iubita ei la balul care marchează absolvirea liceului. Totuși, într-un oraș mic, cum este Edgewater, Indiana, așa ceva e de neînchipuit. Alyssa Greene este președinta Consiliului elevilor, în vreme ce mama ei conduce Asociația Părinți-Profesori. Adolescenta admirată de toți are însă un secret: de un an și jumătate este iubita Emmei. Atunci când în oraș începe să umble vorba că Emma plănuiește să vină la bal însoțită de o fată, nu de un băiat, comunitatea plină de prejudecăți din Edgewater ia foc, iar părinții și cadrele didactice amenință cu anularea evenimentului. Acesta este momentul când în scenă intră Barry Glickman și Dee Dee Allen, vedete pe Broadway, care hotărăsc să susțină lupta Emmei, dar și să îi facă un pic de publicitate. Bunele lor intenții sunt însă zădărnicite, iar orășelul american se transformă pe negândite într-un veritabil teatru de război.

„Nu sunt surprinsă că e drăguță, ci că m-a observat. Că sunt cumva vizibilă pentru cea mai frumoasă fată care a existat vreodată.”

Să închinăm cu toții un pahar pentru acei oameni care știu ceea ce vor, pentru acei oameni cărora nu le este frică de ceea ce sunt, care își acceptă, cu desăvârșire și asumare și sinceritate și cu speranță, natura interioară. Pentru acei oameni care au curaj, care au o voce și doresc să schimbe lumea. Pentru acei oameni care acceptă și iubesc și simt și cântă și trăiesc. Pentru acele femei care dansează la bal cu iubitelelor. Pentru acei băieți care dansează la bal cu iubiții lor. Doamne, ce vibe superb mi-a transmis cartea Balul, cât de real și frumos și frumos și real scrie Saundra Mitchell. Nu știam nimic despre această carte, știam doar că este un film pe Netflix pe care tot evit să-l văd deoarece, întocmai, știam că vreau întâi să citesc cartea - iar prietenii de la Editura Corint au tradus-o, în sfârșit, și tare m-am bucurat atunci când am putut să mi-o comand. Deoarece voiam, numaidecât, să descopăr poveste Emmei și a lui Alyssa. 

„Nu pot fi - nu voi fi - doar o altă persoană din viața ei care o iubește și o dezamăgește.”

Nu e o poveste fascinantă, în cele din urmă, și nu e o poveste care să te dea pe spate, care să te emoționeze de nu te vezi, care să-ți fure lacrimi și să-ți stârnească nu știu ce. Nu. De fapt, aș putea spune că e o simplă poveste, basic, care se-nvârte în jurul unui bal de albsolvire, da, dar pentru mine nu asta a contat, ci a contat faptul că Saundra Mitchell a dat glas unor personaje pur și simplu delicioase, adorabile, sensibile, dar atât de puternice, dar atât de curajoase și inspiraționale. Și să nu mai vorbesc de Barry și Dee Dee, care au făcut din această poveste o adevărată petrecere, i-au potențat efervescența la maximum. Modul în care a reușit să redea Saundra Mitchell ideea de discriminare, doar pentru că pur și simplu iubești o persoană de același sex, când iubirea e ceva ce se simte, nu ceva ce se teoretizează. Bineînțeles, acesta este un subiect actual care, din păcate, stârnește (încă) multe controverse și la noi. De aceea, atunci când citesc o carte de acest gen, parcă am o speranță, parcă mă gândesc că încă există posibilități și că, în cele din urmă, iubirea va triumfa, indiferent de forma în care se arată. 

„Îi alegem pe oamenii cu care vrem să avem de-a face, iar eu nu m-am gândit niciodată la asta. Dacă familia înseamnă dragoste, atunci oamenii pe care îi iubim sunt familia noastră.”

Personajele Saundrei - deoarece revin la ele, pentru că mi-au plăcut la nebunie - sunt personaje reale, veridice, care trăiesc între paginile acestei cărți, care au voci și emoții și sentimente. Povestea Emmei Nolan și a lui Alyssa Greene poate fi povestea secretă a celor două prietene ale tale, poate fi povestea ta și a prietenei tale, poate fi povestea a două colege de facultate sau a două colege de liceu. Poate fi povestea celor două fete care îți vând cafeaua la Starbucks. Ar putea fi o poveste reală, dar Saundra Mitchell a reușit atât, atât de frumos s-o integreze într-o operă de ficțiune. Ceea ce, bineînțeles, n-o face mai puțin reală. Sau mai puțin posibilă. Sau mai improbabilă. V-ați prins voi!

„Perfecțiunea este dușmanul binelui.

Nu fi perfect! Doar bun.

Uau!”

„Doar tu, eu și un cântec”, asta e tot ce-și dorește Emma, nu vrea să mute munții din loc, să fie cea mai populară fată din liceu, nu vrea faimă pe Youtube (deși o primește și pe-aceasta). Nu. Vrea doar să fie împreună cu Alyssa, președinta Consiliului elevelor, a cărei mamă conduce Asociația Părinților. Este un roman plin de speranță, scris inteligent, care te ridică și te coboară, te coboară și te ridică. Îți hrănește spiritul, să spun așa. Pot spune că am terminat ultimul capitol al cărții cu un zâmbet nefiresc de mare, cu o bucurie în piept și bucuros că, da, chiar am citit ceva frumos, ceva plin de curaj, care nu m-a solicitat prea mult și care, în același timp, m-a atins acolo unde trebuie. 

„Doar tu, eu și un cântec.”

Balul este o carte pe care chiar v-o recomand cu drag, nu are cum să nu vă placă. Iar filmul, vai, abia aștept să mă uit la el. În rolul lui Dee Dee Allen e regina Meryl Streep, iar în rolul lui Barry Glickman e James Corden. Așadar, abia aștept să-i văd în acțiune. Voi ce ați mai citit? Sunt curios dacă ați citit această carte sau ați văzut filmul. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Monopoliștii, de Mary Pilon - Recenzie

Editura: Act și Politon

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2019

Traducere: Dana Dobre

„Jocurile nu sunt doar relicve ale creatorilor lor; istoria lor este spusă și prin intermediul jucătorilor. Și, la fel ca tabla originală și inovatoare a lui Lizzie, circulară și nesfârșită, echilibrul dintre câștigători și învinși este într-o permanentă schimbare.”

Autoarea romanului, Mary Pilon este o jurnalistă și scriitoare americană, autoarea romanelor The Kevin Show și The Monopolists, cel din urmă devenind bestseller New York Times. Pilon a lucrat ca jurnalist sportiv, scriind deopotrivă și articole pe teme politice și economice, articolele sale apărând cu precădere în publicații prestigioase americane precum: The New Yorker, Esquire, Bloomberg, BusinessWeek, Vice, New York și The New York Times. A avut de asemenea numeroase apariții la diverse emisiuni radio și TV și s-a remarcat ca producător pentru NBC Sports la Jocurile Olimpice de Vară din 2016.

„Cutezanța nefiindu-i străină, Lizzie nu avea nimic de pierdut vorbind deschis împotriva celor de la Parker Brothers și a lui Darrow.”

Monopoliștii: Obsesia, furia și scandalul din spatele celui mai iubit joc de societate din lume (The Monopolists: Obsession, Fury, and the Scandal Behind the World's Favorite Board Game de Mary), scrisă de Mary Pilon, este povestea, chiar mai palpitantă decât jocul în sine, a jocului de societate Monopoly. O poveste adevărată, alcătuită dintr-o serie de legende cu iz de început de secol XX, din care nu lipsesc intrigile, minciuna și răzbunările. Romanul lui Pilon parcurge o perioadă bogată în evenimente din istoria Americii, pornind de la anii 1900 marcați de migrație, exploatarea clasei muncitoare și numeroasele revolte care izbucnesc din acest motiv, dar și de ideile progresiste ale lui Henry George, inițiatorul impozitului unic, la Primul Război Mondial, anii Marii Crize Economice, până la perioada interbelică, respectiv Al Doilea Război Mondial. Jocul Monopoly nu numai că rezistă în toți acești ani grei pentru societate, dar migrează dintr-un loc în altul al Americii, îmbunătățindu-se permanent și ajungând în cele din urmă să cunoască un succes fulminant, în ciuda istoriei sale incerte. De la tablele artizanale confecționate de locuitorii din Arden, la variantele mai moderne cu grafică elegantă și ambalaje atrăgătoare comercializate de Parker Brothers, de la serile de Monopoly organizate de familii în anii '30, la mai recentele campionate mondiale de Monopoly, întreaga istorie a acestui joc este fascinantă.

„Toată lumea care a jucat Monopoly, chiar și astăzi, a adăugat ceva la rezistența lui remarcabilă și, la un anumit nivel, și-a însușit acel joc.”

Nici nu știu de unde să-ncep, dar am să spun că mi-a plăcut mai mult să citesc o carte despre Monopoly, decât jocul în sine. Nu-s fan Monopoly, de fapt, n-am fost niciodată și nici nu cred că voi fi vreodată. Îmi amintesc de situațiile în care eram cu mai multe persoane la un loc, adunați poate acasă la cineva, și, bineînțeles, cineva aducea în discuție, dacă venea vorba să jucăm ceva, numele acestui joc. Dar nu, nu m-a atras niciodată. Și-acum, dacă stau mai bine să mă gândesc, de fapt este destul de interesantă ideea din spatele acestui joc în aparență destul de banal, poate chiar plictisitor la un moment dat. Totuși, nu pot să nu apreciez munca colosală și epuizantă, după cum însăși autoarea spune, pe care Mary Pilon a întreprins-o în scrierea cărții Monopoliștii. Și-acum, după ce-am terminat cartea, pot chiar să spun că nu mi se mai pare absurd să joci acest joc timp de zeci de minute - în spatele creării sale se află, de fapt, o întreagă psihologie și-o întreagă istorie, care se-ntinde pe parcursul a mai bine de o sută de ani. Bineînțeles, n-am să intru în ideea acestei cărți, n-am să vă spun chestii legate de istorie (că-s multe, și multe personalități și mulți oameni au avut un cuvânt de spus de-a lungul timpului, personalități marcante și importante, asociate cu numele jocurilor Monopoly și Anti-Monopoly), dar vă pot spune în schimb că, în cartea lui Pilon, politica și legile au manifestat un interes extraordinar în scrierea acestei cărți. De fapt, această carte n-ar fi existat dacă nu ar fi intervenit conflictele politice în cele din urmă. Și prin politică, bineînțeles, mă refer la întreg spectrul specific care include acest domeniu. 

„Era clar deja că istoria jocului Monopoly, prezentată vizual, aducea mai degrabă cu o formulă din chimia organică, decât cu istoria unei jucării sau a unui joc obișnuit.”

Mary Pilon a făcut chiar o treabă extrem de bună, după părerea mea. De-a lungul întregii cărți, pe care am citit-o într-o singură zi, nu m-am plictisit măcar o secundă, întrucât mi-a captat atenția de la prima pagină și mi-a menținut interesul al cote înalte, să spun așa. Repet, eu n-am o treabă cu acest joc, nu mi-a plăcut vreodată, nu m-a atras și nici nu m-a antrenat, dar istoria din spatele apariției sale este chiar demnă de cunoscut și de urmărit. Mi-a plăcut, de asemenea, faptul că s-a axat foarte mult pe oamenii pentru care acest joc a reprezentat, de altfel, totul, pe emoțiile lor, pe viețile lor, pe acțiunile pe care aceștia le-au întreprins. Istorisirea lui Mary Pilon o include pe Elziabeth Magie Phillips, inventatoarea jocului ”The Landlord's Game”, pe diferiții studenți, quakerii din ”Atlantic City” care au jucat acest joc (sau poate altul într-o formă extrem de apropiată, non nova sed nove) și care, astfel, au contribuit la evoluția și popularizarea sa, încă de dinainte ca frații Parker să-i fi cumpărat drepturile; pe Chares Darrow - un hoț destul de simpatic, aș putea spune, fură ideea jocului de la un prieten de-al său; vorbește despre alte companii care și-au inventat propria lor versiune de Monopoly și - probabil una dintre ideile majore ale cărții, cu implicații judiciare și politice - despre Ralph Anspach, profesor universitar și creatorul jocului Anti-Monopoly, care refuză să fie tras la răspundere de către frații Parker și care se află în căutarea justiției, intrând astfel într-un proces care durează ani buni, împotriva companiei gigante a fraților Parker. De-aici, Mary Pilon reușește să redea extrem de bine tot ceea ce ține de aceste conflicte, livrându-i cititorului o lecție de istorie care trece dincolo de ideea de „luptă între inventatorii jocului”, ba chiar reușind să redea ideea unei Americi contemporane anilor în care s-au desfășurat aceste fapte.

„Proverbul care spune că succesul are mai mulți tați, dar numai unul de sânge, pare adevărat, ca să nu mai vorbim despre mamele succesului.”

După părerea mea, Mary Pilon chiar a scris o carte extrem de bună, fascinantă din punctul acesta de vedere, de o precizie viabilă, irefutabilă, dat fiind faptul că a întreprins o muncă de documentare, deplasări, interviuri cu persoanele care încă se aflau în viață în momentul scrierii cărții și au fost implicate direct în scandalurile create. Din acest punct de vedere, pot spune că, într-adevăr, este o carte care m-a ținut acolo și nu mi-a dat drumul decât atunci când am terminat-o. Totuși, i-am dat doar trei steluțe pentru că, așa cum am spus, eu nu sunt fanul acestui joc. Nu pot spune că mi-a adus niște cunoștințe de care, la fel de bine, nu m-aș fi putut lipsi. Da, normal, mă simt mult mai pregătit în acest, să-i zic, domeniu - dar nu e ceva care să-mi fie definitoriu, care să mă caracterizeze, având în vedere sfera de activitate în care vreau să lucrez. Da, pentru un istoric, pentru un pasionat și înfocat jucător, cu siguranță Monopoliștii is a must; și pot spune că chiar m-am simțit puțin zgârcit, pentru că am apreciat enorm pasiunea lui Mary Pilon, munca sa de cercetare care nu a fost una ușoară. Dar, na, dat fiind faptul că e jurnalistă, sunt sigur că a fost o plăcere extraordinară pentru ea să se angajeze în redarea acestei părți de istorie. Și, oricum, eu zic că și trei steluțe chiar sunt bune, nu?

„Cazul Monopoly ne face să ne întrebăm cui ar trebui să i se recunoască meritul pentru o invenție și în ce mod.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Act și Politon pentru această carte, Monopoliștii, scrisă de Mary Pilon, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, pe site-ul lor găsiți o mulțime de cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac, din multe domenii. Vă recomand, în special, cartea Fata de la Savoy (recenzia AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult atunci când am citit-o și care a intrat în topul celor zece cărți citite în acel an. Soluția zonelor albastre (recenzia AICI) și Mănâncă gras, fii suplu (recenzia AICI) sunt alte două cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate, care abordează într-o manieră incitantă industria alimentară și tot ceea ce ține de macronutrienți și un stil de viață (ne)sănătos. Vi le recomand cu mare, mare drag. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Cum să convingi o pisică, de Jay Heinrichs - Recenzie

Editura: Act și Politon

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2020

Traducere: Beatrice Popescu 

„O dispută este reușită atunci când ambele părți cred că au câștigat.”

Jay Heinrichs este unul dintre cei mai cunoscuți experți contemporani în materie de limbaj și persuasiune, autorul unui bestseller New York Times și consultant în materie de conflicte și persuasiune. Colegiul din Middlebury l-a numit Profesor de practică în retorică și oratorie. Jay Heinrichs a scris pentru zeci de publicații, precum The New York Times Magazine, Vice și Huffington Post, și a câștigat numeroase premii jurnalistice. A predat arta persuasiunii editorilor de la universitățile de elită din Ivy League, precum și experților de la NASA și Pentagon. Bestsellerul său Thank You for Arguing: What Aristotle, Lincoln, and Homer Simpson Can Teach Us About the Art of Persuasion (Mulțumesc că mă convingi: Ce ne pot învăța Aristotel, Lincoln și Homer Simpson despre arta persuasiunii) a fost publicat până acum în 14 limbi și se află deja la a 3-a ediție.

„Deci există vreo cale de a transforma o neînțelegere în ceva pozitiv? Da. Discuția. Să susții un argument nu înseamnă să domini. Înseamnă să convingi o altă persoană să facă o alegere sau să întreprindă o acțiune pe care tu o consideri corectă.”

Cum să convingi o pisică: Un ghid în arta persuasiunii pentru oameni (How to Argue with a Cat: A Human's Guide to the Art of Persuasion) de Jay Heinrichs este o carte scrisă în cheie amuzantă despre un subiect foarte serios: persuasiunea. Așadar, dacă vrei să fii convingător, mai convingător sau extrem de convingător, ai deschis cartea care trebuie. Și nu, cartea nu te învață să convingi pisicile, ci oamenii, doar că autorul s-a inspirat puțin din lumea felinelor pentru a ne furniza cele mai bune secrete de a convinge pe oricine, inclusiv o pisică. Asta pentru că, crede el, dacă poți convinge o pisică, vei putea convinge practic pe oricine.

„(...) Când intrăm într-o dispută, ni se întâmplă de multe ori să alergăm după argumente ca niște câini ridicoli. Ne împiedicăm unii de alții, lătrând și înfuriindu-ne. Ne mușcăm reciproc fără niciun argument. Ne atacăm și ne pierdem cu firea și, în fond, arătăm ca niște idioți. În schimb, ar trebui să discutăm ca un prădător adevărat, ca o pisică.”

OK, trebuie să-ncep prin a spune faptul că, în general, eu nu citesc cărți de non-ficțiune care să abordeze astfel de teme. Da, citesc cărți de non-ficțiune, dar genul acela de cărți care aparțin de domeniul științific (a nu se înțelege greșit, nu spun că nu există o știință a persuasiunii, a convigerilor și așa mai departe, departe de mine orice gând de a face o astfel de, să-i spun așa, discriminare). Dar, întrucât nu sunt prea deschis acestor genuri de cărți, tind să fiu superficial atunci când le citesc, gândindu-mă, înainte de a începe lectura, că nu voi citi ceva care să mă surprindă, adică ceva care să mi se pară nou, vreo axiomă pe care s-o integrez în viața mea de zi cu zi, vreo idee comportamentală care, de-a lungul timpului, mi-a scăpat, pe care n-am luat-o în seamă pentru a o integra, viabil, în însuși comportamentul meu cotidian. Cam asta, de fapt, și-o pot suma acum, a fost experiența mea mea cu această carte, Cum să convingi o pisică, dar nu pot spune că a fost și experiența mea finală cu Jay Heinrichs. La o adică, nu prea știu ce să spun, pentru că am găsit această carte atât amuzantă, cât și destul de interesănțică. Deși aș înclina mai mult spre amuzantă.

„(...) Vina este un subiect care duce la furie. Mai ales pentru oameni.”

Bun, poate nu citesc cărți de genul, dar asta nu-nseamnă că nu citesc anumite studii de psihologie, că nu consult literatură de specialitate. În această idee, cartea de față nu mi s-a părut tocmai practică - experința mea, asta ca să mă fac înțeles cum trebuie -, întrucât deja știam deosebit de bine anumite aspecte pe care autorul le abordează în cartea sa. În aceeași măsură, trebuie să apreciez că Jay Heinrichs a reușit să facă din ceea ce ar putea fi plictisitor de ascultat și citit, ceva chiar antrenant și interesant, apelând la misterioasele feline pentru a contura mai bine (și mai clar) ceea ce vrea să livreze cititorului. Am apreciat mult sfaturile practice venite din înțelepciunea pisicilor, dar n-au fost întocmai cele de care, poate, aveam nevoie - le știam deja, să spun așa! Viața te-nvață destul de multe, vreau să spun, mai ales când ajungi la o vârstă care presupune că, deja, ai trecut prin destul de multe situații (examene, interviuri, interacțiuni cu oameni noi, susțineri de proiecte și prezentări, discursuri și așa mai departe). Da, bineînțeles, poate deseori am greșit, dar în același timp, ca o fire practică ce sunt, mereu m-am analizat prin ochii privitorului, ascultătorului, examinatorului. Și-apoi am tras linie, gândindu-mă la ce-am făcut bine, în aceeași măsură în care m-am gândit și la ce-am făcut greșit sau la ce aș fi putut să fac mai bine. Da, este vorba de ceva mecanisme la mijloc, de pattern-uri comportamentale, de anumite strategii sociale, de anumite sfaturi sui generis pe care ar trebui să le știm cu toții. Cred că, de fapt, în Cum să convingi o pisică, Jay Heinrichs chiar asta încearcă să facă: să te inițieze, cât mai ușor și practic, în tainele persuasiunii și a relațiilor sociale. Evident, nu este o carte de căpătâi în acest domeniu, dar este o carte pe care chiar ai putea-o găsi utilă și practică, din a cărei lectură poți pleca cu ceva învățăminte care să-ți fie de folos.

„Când trăiesc în prezent, oamenii devin tribali. La fel și unele pisici.”

Eu, sincer, abia aștept să citesc cealaltă carte scrisă de el, Mulțumesc că mă convingi, am răsfoit-o și mi se pare ceva mai serioasă decât cartea de față. Și această carte mi-a plăcut, nu mă înțelegeți greșit, dar în schimb n-am putut să-i dau un rating mai mare întrucât nu am simțit că mi-a îmbunătățit cunoștințele referitoare la ceea ce abordează. Nu mi-a adus ceva suplimentar, ceva ce nu știam deja. Poate doar mi-a reamintit anumite lucruri - ceea ce, întotdeauna, e de apreciat, întrucât, cum se zice, repetiția e mama învățăturii. De altfel, nu prea cred în teoria cum că astfel de lucruri se pot învăța citindu-le: cred că trebuie să le trăiești, înainte de toate, pentru a ști întocmai cum se simte o anumită situație. Apoi, bineînțeles, poți consulta niște literatură specifică, niște literatură de specialitate, întrucât să știi să te-analizezi - obiectiv, deci critic - din acest punct de vedere. Și chiar mi-a plăcut, cred că cel mai mult, modul în care Jay Heinrichs își livrează informația - făcând apel la paralela cu pisicile, e clar că o astfel de carte n-are cum să nu te-atragă și să ți se pară, înainte de toate, drăguță. Iar ilustraiile lui Natalie Palmer-Stutton sunt, vai, atât, atât de delicioase!

„Obiceiurile fac lucrurile să devină reale.” 

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Act și Politon pentru această carte, Cum să convingi o pisică, scrisă de Jay Heinrichs, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, pe site-ul lor găsiți o mulțime de cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac, din multe domenii. Vă recomand, în special, cartea Fata de la Savoy (recenzia AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult atunci când am citit-o și care a intrat în topul celor zece cărți citite în acel an. Soluția zonelor albastre (recenzia AICI) și Mănâncă gras, fii suplu (recenzia AICI) sunt alte două cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate, care abordează într-o manieră incitantă industria alimentară și tot ceea ce ține de macronutrienți și un stil de viață (ne)sănătos. Vi le recomand cu mare, mare drag. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Eva, de Simon Liberati - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2016

Traducere: Mădălin Roșioru

„În decursul anilor care au urmat mi s-a întâmplat să mă gândesc la Eva sau să-i pomenesc numele printre altele. Încă adolescentă când o văzusem ultima oară, ea aparținea unei epoci străvechi, rapid depreciate, un soi de Vechi Regim al cărui cult mi s-a părut multă vreme o copilărie, dar pe care nu izbuteam să-l reneg.”

Simon Liberati (născut în 1960), scriitor, scenarist şi jurnalist francez, face parte din generaţia de intelectuali rebeli din Franţa anilor 1970. A urmat studii de filologie clasică la Sorbona, apoi a lucrat la reviste precum FHM, Cosmopolitan, Grazia şi 20 ans înainte de a se dedica literaturii. Susţinător al libertăţii neîngrădite a individului şi promotor al unui decadentism dandy nu doar intelectual, ci şi în viaţa personală, scriitorul prefaţează reeditarea cărţii lui Jules Barbey d’Aurevilly Du dandysme et de George Brummell, apărută în 2008. În acelaşi an va fi arestat împreună cu prietenul său, scriitorul Frédéric Beigbeder, pentru consum de droguri în public. Liberati debutează în 2004 la Flammarion cu romanul Anthologie des apparitions, urmat în 2007 de Nada exist. În anul 2009 îi apare volumul L’Hyper Justine, recompensat cu Prix de Flore, iar în 2011 publică Jayne Mansfield 1967, pentru care primeşte Prix Femina. Simon Liberati este căsătorit cu actriţa şi cineasta Eva Ionesco, subiectul romanului său omonim, apărut în Franţa în toamna anului 2015.

„(...) În amintirea mea, Eva și-a păstrat un contur clar, cel al unei figuri de fundal pe complicata frescă a unei barăci dintr-un parc de distracții - un profil tipic, dar îndepărtat.”

În iarna anului 1980, în Paris, un bărbat se urcă nici el nu ştie cum într-un Citroën şi vede pe scaunul din faţă o fetişcană de cincisprezece ani, îmbrăcată elegant, care se agită şi urlă la cei din maşină. Fascinanta fetişcană este Eva Ionesco, un copil sălbatic, clientă a barurilor şi localurilor de lux din Paris, dar şi a şcolilor de corecţie franceze. După ce a dobândito faimă dubioasă în urma fotografiilor erotice, la limita pornografiei şi pedofiliei, pe care i le făcuse mama ei pe cînd Eva avea doar unsprezece-doisprezece ani, fetiţa de odinioară – devenită actriţă şi producătoare de film – îl va reîntîlni pe narator trei decenii mai târziu. Povestea de dragoste ce-i apropie pe cei doi este, deopotrivă, ocazia şi pretextul recuperării unui trecut frământat, cel al Evei, copila exploatată, revoltată şi, într-un târziu, maturizată, o reluare a firului unei istorii scandaloase, cu numeroase episoade controversate, unde moartea, drogurile şi degradarea sunt peste tot. În acelaşi timp, romanul lui Liberati are în fundal un peisaj dezabuzat, pigmentat de concerte punk, petreceri epuizante şi o nebunie dezlănţuită, într-o lume ce nu mai caută nici un viitor.

„(...) Există în ea ceva frânt sau reținut, o rezervă, un efect al medicamentelor sau un efort îndelungat și constant, care se încăpățânează să țină în frâu o furie amuțită, e care nici ea nu mai e conștintă, dar care poate reveni.”

N-am știut nimic despre acest roman, pur și simplu nimic. Recunosc că, în primă instanță, cel mai mult m-a atras coperta cărții, iar apoi faptul că am dat doar zece lei pe ea. După părerea mea, un preț destul de mic pentru o carte, de fapt, chiar bună, chiar foarte bună. Dar, na, probabil erau lichidări de stoc, că mi-am mai luat alte patru cărți în aceeași zi, tot la același preț, tot din aceeași librărie. De parcă nici n-aveam destule cărți necitite - în fine, nu regret nimic, pentru că deja am citit două din cele cinci cărți - și, ca să fiu sincer, una dintre ele mi-a plăcut la nebunie. Nici cartea lui Simon Liberati, Eva, nu a fost mai prejos, deoarece chiar a fost o carte care, cu brio și neașteptat, mi-a întrecut așteptările. Și, în aceeași măsură, mă bucur și mai mult de faptul că am mai citit un autor francez (vreau să mă dezvolt multilateral, să spun așa, în această direcție, și să fac cunoștință cu cât mai multe voci romaniste străine). Plus că, de asemenea, cică Liberati ăsta a fost prieten bun cu Frédéric Beigbeder, unul dintre autorii mei preferați. Mare pișicheri, amândoi, prinși și arestați pentru consum de droguri (această dependență a lui Frédéric Beigbeder este reliefată, de altfel, și în scrierile sale). 

„Ființa care stătea în fața mea (...) mi s-a părut de o simplitate misterioasă și înzestrată cu un aplomb atât de naiv, că devenea neliniștitor.”

Romanul de față, Eva, este scris din perspectiva autorului. De fapt, din perspectiva strict subiectivă, prin definiție, a omului numit Simon Liberati, întrucât este o poveste reală, un fel de jurnal din care a reușit să facă o carte, care surprinde gândurile sale despre o anume Eva, aparent actuala sa soție, și modul în care aceasta manifestă un interes aproape obsesiv, aproape patologic, exacerbat pentru Simon Liberati. Nu știu în ce măsură acesta este un roman de dragoste, pe cât este de fapt un roman extrem de îndrăzneț, copleșitor și, de ce nu, aproape scandalos. Este un roman, cum îmi place mie să spun, fără perdea, întrucât Liberati aruncă o lumină extrem de precisă - și-n același timp extrem de crudă - asupra tuturor tuturor chipurilor Evei: puștoaică supramediatizată, pângărită de propria mamă, care frecventează taverne și se-ncurcă cu cei mai bizari bărbați, o femeie-copil, neliniștită în efervescența vârstei, parcă îmbătrânită înainte de vreme, o fată bătrână cu care viața n-a fost tocmai grijulie. Totuși, Simon Liberati are un talent anume de a conferi tuturor acestor fațete, tuturor acestor dimensiuni ale Evei o anumită sensibilitate, făcând ca, în cele din urmă, romanul Eva să aducă mult cu un roman de dragoste extrem de profund, în care iubirea, ca o vrajă, reprezintă întocmai drumul spre propria-i mântuire a autorului, drumul spre catharsis-ul său purificator.

„(...) Cum am observat adesea - și nu cred că sunt singurul -, cele mai zgomotoase surprize dăruite de viață sunt precedate de un gust rău, de o tensiune prealabilă. Adevărata iubire se naște din suferință.”

Romanul este povestea unei pasiuni aproape copleșitoare, epuizante, și, în aceeași măsură, este portretul unei ființe care nu ezită să fie ceea ce, în natura-i sa interioară, este: adevărată, alcătuită din lumini și umbre, întunecată și luminoasă, plină de pasiune și, într-o măsură, superficială și absentă. Fragilă, dar puternică, lipsită de pudoare și timidă. Ca într-un joc al oglinzilor, în care aceeași imagine se reflectă la nesfârșit într-o perpetuă punere în scenă, Eva este ființa neliniștită, de o eleganță pretinsă, de un rafinament crezându-se a fi, de multe ori, doar de fațată - Eva este ființa care tulbură cititorul, care perturbă echilibrul mental al lui Simon Liberati. Dar, dincolo de asta, Liberati reiterează, în cartea sa, fragilitatea celor ce se iubesc - privind totul din afară, aceste ne oferă o perspectivă extraordinar de amplă asupra personajului Eva și, în același timp, dat fiind faptul că avem parte doar de perspectiva sa, este destul de greu să știi ce să crezi. Totuși, întrucât interesul maximal cade pe cum percepe el ființa Evei, e de la sineînțeles faptul că, în cele din urmă, doar asta contează. Și eu, ca cititor, am fost extrem de mișcat de toată pasiunea autorului, de modul patetic în care Eva își manifesta interesul față de acesta. Încercând să păstreze un aer cât mai detașat, Simon Liberati realizează că, de fapt, este imposibil să facă acest lucru: Eva manifestă o pasiune colosală asupra sa, cu tot ce-nseamnă ea, de la momentul în care era o simplă copilă, până la momentul în care a crescut și este o femeie în toată firea.

„Ființa care stătea astăzi în fața mea mi se oferea privirii cu o bravură amestecată cu abandon, provocare și autoritate. Ne-am sărutat pe obraji. De această dată unghiile înnegrite, prost tăiate, și o pată de cerneală pe degetul mare îi dădeau Evei înfățișarea unei liceene. Cum zânele nu au o vârstă precisă, comparația nu era ridicolă.”

Romanul este unul destul de controversat, aș putea spune. N-am citit Lolita, a lui Nabokov, dar doar așa, din auzite, m-a trimis puțin cu gândul la cartea autorului rus. Recunosc că lectura a mers destul de greu, cel puțin în primele cincizeci de pagini, dar apoi n-am mai putut să mă detașez de ea. Și nici acum, după ce-am terminat (au trecut vreo două săptămâni de când am citit Eva), simt că încă nu pot ieși din atmosfera romanului. Nu contest deloc, dar deloc, talentul scriitoricesc al lui Liberati. Totuși, trebuie să recunosc că m-a deranjat puțin faptul că, în vocea sa, am simțit un fel de aroganță - nu știu de ce, probabil să fi fost din cauza faptului că tot ținea morțiș, deseori, să reamintească de romanele sale publicate, de faptul că în ziua de astăzi nu prea se mai citesc cărțile care trebuie. În fine, fiecare cu convingerile și atitudinile sale. Când i-am dat un rating acestei cărți, eu m-am gândit doar la ce am citit și cum mi s-a părut ceea ce am citit, nicidecum la atitudinea autorului față de alte cărți publicate și așa mai departe. Și, concluzionând, că n-aș vrea să mă mai întind degeaba, cred că e o carte bună cu o poveste plină de pasiune - și-n aceeași măsură, nu e o carte pentru toți. 

„(...) Uneori frumusețea sălășluiește în canale.” 

De ce spun că nu e pentru toți? Pentru că este foarte ușor să găsești extrem de plictisitoare o carte de genul. N-are o acțiune propriu-zisă, de fapt, iar scriitura este una densă, deseori cu fraze lungi, obositoare, care nu duc spre o anumită concluzie, ci doar creează premisele anumitor atitudini și gânduri pe care autorul vrea să le contureze. Eu sunt familiarizat cu astfel de cărți - care nu prea au dialog, au paragrafe lungi și nu urmează tiparul unui roman, în sensul unei intrigi, al unei desfășurări a acțiunii, concluzii și așa mai departe. Este un fel de jurnal, de fapt, după cum am spus, ceea ce bineînțeles că presupune rigorile stilistice aferente unul jurna. Este o poveste de dragoste, în aceeași măsură în care nu este o poveste de dragoste - cum o percepe fiecare, în cele din urmă, ține de experiențele literare proprii. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru, exact așa cum le doriți, spor în toate!