Codul Katharina (Dosare enigmatice, #1), de Jørn Lier Horst - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2023

Traducere: Ivona Berceanu

Jørn Lier Horst (n. 1970) a fost anchetator în cadrul poliției norvegiene. Și-a făcut debutul de scriitor de cărți polițiste în 2004, iar în prezent este unul dintre cei mai importanți autori nordici. Seria William Wisting a avut un succes deosebit, romanele fiind vândute în peste un milion de exemplare în Norvegia și traduse în 30 de limbi. În afara romanelor crime, scrie și cărți pentru copii, inclusiv seriile Agenția de detectivi nr. 2 și CLUE. La Editura Trei au mai apărut Casa de vacanță (2017, traducere de către Ivona Berceanu, distins cu Premiul librarilor norvegieni), Câinii de vânătoare (2018, traducere de către Ivona Berceanu, The Riverton Prize, The Glass Key Award, Martin Beck Award), Omul cavernelor (2020, traducere de către Ivona Berceanu, Premiul Petrona) și Adevăruri ascunse (2021, traducere de către Ivona Berceanu). Romanele Casa de vacanță și Câinii de vânătoare au stat la baza serialului Wisting, cu Sven Nordin şi Carrie-Anne Moss în rolurile principale.

🕵🏼‍♂️ INDICIU CU INDICIU CU INDICIU, PÂNĂ LA URMĂ O SCOATEM LA CAPĂT 🕵🏼‍♂️

Thrillerul Nordic Noir al anului 2018, câștigător al prestigiosului premiu Petrona pentru cel mai bun roman crime scandinav și nominalizat la CWA International Dagger Award! Katharina Haugen a dispărut în urmă cu douăzeci și patru de ani. În fiecare an, la aniversarea dispariției ei, inspectorul șef William Wisting îi vizitează soțul, pe Martin Haugen, bărbatul pe care nu l-a putut ajuta niciodată. Și recitește dosarele cazului, căutând răspunsul pe care nu l-a putut găsi niciodată. Codul pe care nu l-a putut rezolva niciodată. Până acum. Anul acesta va fi diferit. Căci un polițist de la Kripos, Adrian Stiller, aduce o informație nouă: există o legătură între dispariția Katharinei și dispariția altei femei. Acum nici Martin Haugen nu e de găsit. Iar Wisting trebuie să-l caute și să facă o alegere: salvează un prieten drag sau se implică într-un joc mortal? Amplasat între străzile înghețate și pădurile întunecate ale Norvegiei, Codul Katharina este o poveste uluitoare a obsesiei unui polițist pentru cazul său nerezolvat. Captivant și plin de suspans, acesta este un nordic noir excepțional.

„Adrian Stiller sorbi din nou din pahar. Cunoștea genul ăsta de oameni. Oameni cu secrete mai întunecate decât cele mai adânci abisuri. Acestea erau secretele pe care îi plăcea să le dezgroape.”

Înainte de toate, trebuie neapărat să apreciez cât de bine arată coperta acestei cărți, respectiv ce treabă bună au făcut prietenii de la editură „reinventându-și” design-ul copertelor. Nu că nu mi-ar fi plăcut la fel de mult și cele de dinainte, însă acum mi se pare că au un aer ceva mai sofisticat - cum, de altfel, li se cade! În al doilea rând, eu am avut o experiență tare ciudată cu această carte, în ideea în care, deseori, îmi este greu să înaintez în lecturarea thrillerelor de factură polițistă, în esență, fiindcă toată treaba asta cu ancheta nu prea reușește să mă convingă. Să se ridice la așteptările mele. Eu când zic thriller, vreau acțiune și suspans și tensiune, și nu neapărat să aflu detalii de culise privitoare la cum decurg toate și așa mai departe. Dar, culmea, deși Codul Katharina pare mai mult să se axeze pe asta - nu neapărat pe răsturnări de situație și alte cele -, eu am citit cartea aceasta în două reprize: am început-o într-o seară, citind vreo 50-60 de pagini, dar am lăsat-o deoparte fiindcă eram nevoit să mă pun la somn, că vreau să-mi formez un tipar cât mai sănătos în ale somnului. Recunosc, am adormit puțin cu gândul la ea... Apoi, a doua zi când m-am trezit și mi-am pus în ordine tot ce-aveam de făcut, m-am reapucat, undeva pe după-amiază: și, până seara, n-am mai putut s-o las din mână, iar asta a fost destul de ciudat. De fapt, aș spune că romanul e mai mult unul dintr-ăla tipic, de investigație, mai degrabă decât a fi un thriller.

„- Asta va face ca răpirea Nadiei Krogh să devină subiect de conversație, îi răspunse Stiller. Jumătate dintr-o anchetă înseamnă psihologie. Uneori nu avem nevoie de dovezi, trebuie doar să-l facem pe suspect să se încurce într-o plasă din care să nu mai poată ieși.”

Spun că a fost ciudat pentru că nu m-a prins totuși atât de tare, încât să mă țină acolo cu tot sufletul & cu toată mintea, dar a avut o chestie care, nu știu, m-a convins. M-a făcut să vreau să înaintez. M-a făcut să vreau să descopăr mai mult și mai mult și mai mult. La sfârșit am fost puțin bulversat, fiindcă nu prea am știut de unde să iau lucrurile și unde să le pun, că parcă, deși citisem ultima pagină, încă lipseau niște piese importante ale puzzle-ului. Am vorbit cu un prieten și a făcut el lumină în tot scenariul, și asta parcă m-a lăsat cu un gust amărui, fiindcă aș fi vrut ca din start Jørn Lier Horst să așeze totul așa cum, poate, ar fi trebuit. Fiindcă nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune și ce se-ntâmplă în carte, am să fiu foarte, foarte scurt: romanul urmărește dispariția Katharinei, o dispariție în circumstanțe destul de bizare, justificată de către unii și nejustificată de către alții, care lasă în urmă un cod. Un cod format din niște numere (aparent) aleatorii, dar care, totuși, reușesc să pună ancheta pe un anumit drum. Bun. Bizar este faptul că dispariția Katharinei se intersectează, pe parcurs, cu dispariția altei persoane, Nadia Krogh, o dispariție în primă instanță considerată răpire. Dar, na, cum niciuna dintre ele nu a fost vreodată găsită, suspiciunile încă există - cu Katharina, de la început, habar n-avem ce s-a întâmplat. Nici măcar o mică posibilitate... Doar niște teorii destul de interesante! 

„- De fapt, cred că fiecare ființă umană este capabilă să ia viața cuiva, atât timp cât există motiv, insistă el. Nu este despre a ucide sau nu, ci problema se pune dacă e vorba de o persoană nevinovată sau de una care ne-a amenințat în vreun fel.”

Îi avem pe detectivul William Wisting și polițistul Adrian Stiller, care fac parte din anchetă. Mai există și personaje secundare, dar nu neapărat importante, ci doar relevante în contextul anumitor situații. De aici, ni se dezvăluie, pas cu pas, mai multe piste și scenarii, noi indicii, noi întâmplări, lucruri care anterior au fost trecute cu vederea, dar care acum sunt de importanță vitală - în lumina noilor informații aflate. Bun. Mi-a plăcut, după cum am zis, cum a decurs totul, și chiar mi s-a părut bizar că mi-a plăcut atât de mult încât să nu pot lăsa deoparte cartea. Totuși, pentru că există un totuși, la sfârșit mi-am dat seama că romanul, Codul Katharina, are niște oarecare lacune, în ideea în care aș fi vrut să aflu mai multe privitoare la anumite întâmplări pe care Jørn Lier Horst a ales să nu le dezvolte prea mult. Adică, na, totuși titlul cărții poartă numele Katharinei, nu-i așa? Una peste alta, chiar a fost o lectură pe care am savurat-o, deși în general tind mai mult spre thrillere ceva mai alerte, mai dinamice, în care să nu mă simt plictisit. Romanul lui Jørn Lier Horst nu m-a plictisit, nu mă înțelegeți greșit, dar eu chiar cred că a avut potențialul de a fi fost mult, mult mai bun. Nici așa n-a fost rău, dar având grad de comparație, cred că poate, dacă s-ar fi dus la un moment dat într-o altă direcție, dacă Jørn Lier Horst nu ar fi lăsat aceste mici gap-uri care au mai șubrezit din lectură, sigur ar fi fost o lectură de cinci steluțe!

„(...) Oportunitatea dispăruse din nou.”

Un roman bun, care cred că ar putea da startul unei serii foarte, foarte interesante. Deja, la sfârșit, ni se înfățișează puțin ideea celui de-al doilea volum (aiuritul de mine a crezut, de fapt, că ar avea vreo eventuală treabă cu ceva ce mi-a scăpat mie de-a lungul cărții, și credeam că devine relevant în contextul umplerii acelor goluri pe care cartea mi le-a lăsat - dar n-a fost așa), și sunt tare curios încotro își va îndrepta Jørn Lier Horst povestea, de data aceasta. Îmi plac tare mult thrillerele acestea cu mesaje criptice, cu coduri, care ridică necesitatea atât a unui „parcurs detectivist” relativ diferit de cele clasice, cât și necesitatea, din start, ca autorul să vină la sfârșit cu acel „wow” care să te facă să zici că, într-adevăr, a meritat așteptarea; și că nu te-ai fi așteptat la asta. Într-o măsură, Jørn Lier Horst mi-a oferit și asta, dar tot nu pot trece peste faptul că nu mi-a răspuns la niște întrebări - de fapt, a făcut-o, dar mult, mult prea vag. Cred că dacă ar fi acoperit și aceste mici goluri, mi-ar fi plăcut mai mult cartea. Dar, all in one, a fost o lectură pe care am savurat-o și care m-a ținut acolo, care chiar m-a prins și mi-a oferit ore bune de liniște & pace. Iar asta contează, în cele din urmă, cel mai mult. Nu-i așa? V-o recomand cu mare drag, fie că sunteți fani sau nu ai genului thriller (de fapt, dacă sunteți fani, s-ar putea ca această carte să vă placă ușor mai puțin decât dacă nu sunteți fani înfocați). Spor maxim să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jørn Lier Horst, Codul Katharina, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Salteaua de piatră. Nouă povestiri malițioase, de Margaret Atwood - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Corint Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2023

Traducere: Mihai-Dan Pavelescu

Margaret Atwood (n. 1939) este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a unei opere vaste care include romane, volume de proză scurtă, poezie și eseuri critice, traduse în peste 40 de limbi. A scris romane devenite celebre: Femeia comestibilă (1969), Povestea slujitoarei (1985), Mireasa hoțomană (1993), Asasinul orb (2000), Oryx și Crake (2003), Testamentele (2019) etc. I-a fost decernat de două ori în carieră Booker Prize, pentru Asasinul orb, în 2000, și, recent, pentru Testamentele, în 2019. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără și The Governor General’s Award, Nebula Award, Arthur C. Clarke Award, Giller Prize, Premio Príncipe de Asturias de las Letras etc. Este membră a Societății Regale din Canada, i s-au conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar, Medalia Jubileului de Diamant al Reginei Elisabeta a-II-a și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor al Franței. La Editura Corint, în colecția Corint Fiction, au mai apărut și romanele: Mireasa hoțomană (traducere de către Gabriela Nedelea), Înainte de Eden (traducere de către Gabriela Nedelea), Alias Grace (traducere de către Nicoleta și Florin Irimia), Femeia-oracol (traducere de către Gabriela Nedelea), Dansatoarele (traducere de către Ioana Văcărescu).

🪨 AM RĂMAS DE NECLINIT PRECUM O PIATRĂ (SAU MUNTE?)🪨

Un volum extraordinar, în care Margaret Atwood ne oferă nouă povești de neuitat ce dezvăluie fațetele grotești și delicios de răutăcioase ale umanității.  „Alphinland”, prima dintre cele trei texte independente din volum, prezintă o scriitoare de fantasy călăuzită într-o seară furtunoasă de iarnă de vocea soțului ei răposat.  În „Lusus Naturae”, o tânără, suferind de o monstruoasă transformare din pricina unui defect genetic, este luată drept vampir. Iar în povestea ce dă titlul cărții, o femeie care și-a ucis patru soți descoperă o ocazie de a se răzbuna pe primul bărbat care a nedreptățit-o. Rând pe rând palpitant, amuzant și provocator,  acest volum dovedește încă o dată că Margaret Atwood este una dintre cele mai mari creatoare de lumi din literatura contemporană și o observatoare incisivă a celor mai întunecate impulsuri umane. 

„În a treia zi au umplut sicriul cu paie umede, l-au dus cu căruța la cimitir și l-au îngropat, cu rugăciuni și cu o lespede funerară modestă, iar trei luni mai târziu sora mea s-a măritat. A fost dusă la biserică cu trăsura, o premieră în familia noastră. Sicriul meu a însemnat o treaptă pe scara ei.”

„Aceste nouă povești le sunt datoare poveștilor din toate timpurile. Numind «poveste» o ficțiune scurtă, o scoatem, măcar puțintel, din sfera muncilor și zilelor mundane, deoarece evocă astfel lumea poveștilor populare, a basmelor minunate și a povestitorilor de demult. Putem presupune fără să greșim că toate poveștile sunt ficțiuni, în timp ce o «narațiune» poate fi o poveste adevărată despre ceea ce convenim de obicei să numim «viața reală», dar și o povestire ce se menține în limitele realismului social. Bătrânul Marinar spune o poveste. «Dați‑mi un bănuț de aramă și vă voi spune o poveste de aur», îi plăcea să zică regretatului Robertson Davies.” (Margaret Atwood)

„Cel mai bine este să nu exagerezi cu ea. Dacă o împingi, te va împinge înapoi. El nu uitase de crizele ei de furie din copilărie și de bătăile în care se băga, agitându-și fără efect brațele lungi, pe când ceilalți copii râdeau și o ironizau. Tin privea, aproape în lacrimi: nu putea s-o scoată de acolo, fiind limitat la partea băieților din curtea școlii.

Așa că el evită confruntările. Letargia este o metodă mai eficientă de control.”

Well, nu știu ce să zic în afară de faptul că mă așteptam la cu totul altceva. Am mai citit o singură carte scrisă de Margaret Atwood, și anume Alias Grace (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut extraordinar de mult. Probabil, mă așteptam ca și volumul de față să îmi placă, însă a cam scârțâit - cel puțin pentru mine. Sincer, vag îmi amintesc de câteva povestiri, adică niște imagini așa ceva mai frapante, care parcă oricum sunt făcute să stăruie. În rest, mai nimic care să mă fi surprins - plăcut sau neplăcut, nu contează -, adică o lectură care pur și simplu a fost și care, sincer, la un moment dat chiar abia așteptam să se termine, și dacă n-aș fi avut obsesia asta de a nu lăsa cărțile deoparte, chiar dacă rapid se dovedește că nu-mi plac, probabil aș fi renunțat la ea. În schimb, am chinuit-o până la capăt, că, deh, să am măcar 2 cărți de Atwood citite. În momentul de față, suntem undeva la mijloc, deși ușor aș înclina spre dreapta (e de bine!), întrucât primul contact cu autoarea chiar a fost unul deosebit.

„- Veștile circulă probabil lent în viața de apoi, spune Tony, pentru că Billy s-a întors deja, nu? 

- Nu chiar la mine, spuse Charis înțepată. Adică, noi nu suntem... el doar locuiește alături.

- Ceea ce-i deja prea aproape pentru confort, spune Roz. Nu înțeleg de ce naiba i-ai închiriat parazitului ăluia.”

Voi fi foarte scurt scriind despre această carte, fiindcă nu văd ce rost ar avea s-o lungesc (așa cum mi s-a părut mie că, în sine, cartea s-a lungit): poveștile mi s-au părut chiar foarte seci. Lipsite de substrat, deseori, și nu știu dacă este vina mea, fiindcă n-am avut acces la nu-știu-ce, sau această carte chiar este nu una dintre cele mai reușite ale autoarei (și sunt sigur de asta). Sunt foarte puțin scriitori de proză scurtă (povestiri?) care-mi plac, și-aș enumera două mari nume, Alice Munro și Clarice Lispector. În schimb, cu greu mă conving alții - se pare că și Atwood este în aceeași categorie. În viitor, voi încerca să mă rezum doar la romanele ei, pentru că sigur excelează mult mai bine când i se permite să se desfășoare așa cum își dorește. Salteaua de piatră. Nouă povestiri malițioase, cuprinde nouă povestiri și anume:

• Alphinland;
• Revenit din morți;
• Doamna brună;
• Lusus naturae;
• Mirele liofilizat;
• Visând-o pe Zenia cea cu dinții roșii;
• Salteaua de piatră;
• Ghemotoace arse.

Dintre toate, cel mai mult (care, comparativ cu celelalte, nu-i chiar așa mult) mi-a plăcut ultima povestire, respectiv „Mirele liofilizat”. În rest, foarte puțin dacă au reușit să-mi stârnească interesul și celelalte, iar dacă o făceau, cu siguranță acesta era știrbit pe parcurs de niște detalii inutile și niște chestii care frizau raționamentul logic. Nu știu, de data aceasta n-a fost să fie, și îmi pare rău pentru că parcă aș fi vrut să-mi placă, aș fi vrut ca și al doilea contact cu Margaret Atwood să fie unul reușit. Însă, din păcate, n-a fost să fie. Ei, nu-i bai, că mai am în bibliotecă niște titluri semnate de dumneaei, iar faptul că acest volum nu mi-a plăcut nu a făcut decât să-mi stârnească și mai mult curiozitatea, și mai mult cheful de a mai încerca și alte cărți ale autoarei. Poate, poate, se va dovedi că le are mult mai bine cu romanele (niște standarde deja destul de înalte au fost setate de Alias Grace), iar chestia asta cu povestirile și proza scurtă mai bine ar rămâne la altcineva, care se pricepe mult mai bine! Voi ce carte scrisă de Margaret Atwood ați citit? Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Margaret Atwood, apărute și pe blog:

 | Alias Grace |

Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri, de Ștefan Mitroi - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2023

Ștefan Mitroi s-a născut în anul 1956, la Siliștea, comuna Vitănești, județul Teleorman. Absolvent al Facultății de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași. Este membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat peste 20 de cărți de proză, poezie, teatru și literatură pentru copii. Cele mai multe, la Editura RAO (Biblia pentru furnici, Guantanamo, Jocuri de nenoroc, Bâlciul de argint, Dulce ca pelinul, Atunci când era mereu duminică, Goarna lui Tuturuz, Adu-ți aminte să nu uiți). În anul 2010, a primit Premiul Academiei Române pentru romanul Dulce ca pelinul. În 2011, Premiul pentru proză al Fundației NIRAM din Spania. În 2019, Premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare. În 2020, Marele Premiu și Trofeul Festivalului Național de Literatură „Vasile Voiculescu”. În 2021, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Poveștile cerului, poveștile pământului. Câteva dintre cărțile sale au fost traduse în limbile spaniolă, franceză, portugheză și bulgară. 

💭 POVEȘTI CARE TE MÂNGÂIE, CARE ÎȚI PLAC & ÎȚI LASĂ UN GUST DULCE-AMĂRUI💭

Nu știam nimic despre această carte înainte de a o fi luat în mână - nici despre ce este (în afară de faptul că ar conține 12 povestiri), nici cine este Ștefan Mitroi. Din câte văd, foarte multe volume publicate, premii, așadar toate felicitările mele. Însă, ca urmare a faptului că nu am citit nimic altceva, decât volumul de față, mă voi axa strict pe acest lucru. Mi-a plăcut! Și mi-a plăcut mult! Niște povestiri de-a dreptul delicioase, pe care nu le-aș putea încadra neapărat într-un anumit registru; de fapt, cred că fiecare povestire este fundamentată pe ideea de a transmite o anumită stare - fie melancolie, fie o oarecare tristețe, fie ludicul, fie visul, fie poemul, fie fantasma. Basmul. Cu așa mare bucurie și tihnă am citit tot, încât nu m-am putut desprinde de lectură. Cred că acesta a fost, de fapt, și punctul forte: faptul că a fost o lectură care m-a făcut să simt într-un fel de care aveam nevoie atunci, o lectură care nu m-a solicitat, care parcă mi-a vorbit și mi-a oferit o anumită căldură. Din acest motiv, chiar aș vrea să mai citesc și altceva scris de Ștefan Mitroi, pentru că primul meu contact literar cu dumnealui a fost un adevărat succes. Și, nu ar trebui să-mi fac griji, că, din câte se pare, chiar am de unde alege; chiar vreau să mai citesc și altceva scris de autor. 

„Totul se transformase în cenușă. În găurile din pământ, singurele ce mai rămăseseră neatinse, era cel mai bine. Numai că oamenii, neluând în calcul faptul c-o să se întâmple, nu se grăbiseră să coboare în găuri. Așa că moara aceea uriașă, care trecuse prin valțurile ei sate și orașe, drumuri și păduri, țări și continente, îi măcinase și pe oameni!”

Există 12 povestiri în carte, intitulate „Bâlciul”, „Ararat”, „Dragoste oarbă”, „Cealaltă (După o idee de Floarea Calotă)”, „Cântecul cucului”, „Decolare”, „Pisica surdomută”, „Armaghedon”, „Ziua recoltei” (ușor mai lungă decât celelalte), „Câinele-spectator”, „Cobilița”. Dacă ar fi să mă gândesc care mi-a plăcut mai mult, ar trebui să menționez, încât, că nu există niciuna care să îmi fi displăcut, respectiv toate mi-au plăcut într-o însemnată măsură. Totuși, aș spune că „Pisica surdomută”, în primă instanță, iar apoi „Bâlciul” și „Armaghedon” au fost preferatele mele. Cel puțin în „Pisica surdomută”, am putut resimți un sentiment ceva mai personal, mult mai apropiat sufletului meu - și nu doar bucuria de a citi ceva frumos scris, frumos prezentat. Avem de-a face cu povestiri scurte, bineînțeles, și deseori cred că este mult mai greu ca în proza scurtă să surprinzi viabil și eficient ceea ce vrei să transmiți - un roman îți oferă o scenă „mult mai largă” de deschidere, îți permite să te desfășori așa cum îți dorești. Într-o povestire, lucrurile sunt ceva mai complicate, însă Ștefan Mitroi cred că a reușit cu desăvârșire să își transmită ideile. Și, de fapt, nu că ar fi necesar ca întotdeauna să fie ceva de transmis - uneori, te bucuri doar de o poveste bună, care ți-a plăcut și te-a convins!

„Mi-am plimbat degetele pe zăpada caldă a trupului ei, până când am dat de inimă. Am stat minute în șir cu inima pisicii în palmă, apoi am strâns-o drăgăstos la piept, cu gândul la anii tot mai îndepărtați ai copilăriei și la mama.”

N-am să spun prea multe, pentru că nu are niciun sens. Nu are anvergura unui roman, așadar nu m-aș putea lega de alte eventuale aspecte importante pentru un viitor cititor. Vă spun doar că mie, unul, chiar mi-a plăcut, și-am citit-o cu plăcere, în tihnă, bucurându-mă de faptul că am parte de o lectură plăcută, o lectură care nu mă solicită, dar care în același timp nu este ca și cum nu are esență, nu are suflet. Fiindcă proza lui Ștefan Mitroi chiar are suflet, iar povestirile din carte chiar transmit, chiar te ating acolo unde trebuie - atunci când este cazul, bineînțeles. Că avem și scene amuzante, avem și scene profunde, avem și tristețe și fericire - că așa-i viața, nu? Făcută din toate, că ar fi prea plictisitor să fie la fel în mod constant, ar fi fără sare și piper, doar cu zahăr. Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri a fost o carte pe care cu mare drag am citit-o, și mă bucur că am avut ocazia să o fac. Așa-mi place uneori să descopăr cărți necunoscute, despre care nu am auzit și nu am citit nicăieri, și autori care promit și pe care vreau să-i descopăr și mai mult! Iar acest volum este exemplul perfect!

Trădarea (Englezul, #2), de David Gilman - Recenzie (Crime Club)

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Black Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2023

Traducere: Alexandra-Maria Vrînceanu

David Gilman este un scenarist și romancier englez, care a devenit scriitor cu normă întreagă începând cu anul 1986. Până atunci, a lucrat în diverse zone ale lumii ca șofer, lucrător forestier, pompier, fotograf, vitrinier, manager de marketing și soldat într-un regiment de parașutiști. Vasta sa experiență de viață se va reflecta și în volumele sale de mai târziu și-l vor ajuta să obțină o serie de distincții, printre care amintim Premiul Polar Jeunesse (pentru The Devil’s Breath). A fost selecționat pentru Manchester Book Award și Spellbinding Award, nominalizat pentru Medalia Carnegie și ales pentru lista de lecturi recomandate de guvernul Regatului Unit pentru băieți. A fost, de asemenea, pe lista scurtă pentru premiul Isinglass Teen Read Award 2010-2011 din New Hampshire, SUA. Englezul, aflat pe lista Wilbur Smith Adventure 2021 pentru cel mai bun roman, este primul volum din seria thrillerelor care îl prezintă pe Dan Raglan, un cavaler contemporan care a servit în Legiunea Străină Franceză. A doua carte din serie, Trădarea, a apărut la Lebăda Neagră în noiembrie 2023. Tot în 2023 a apărut și Zbor de noapte spre Paris.

🔥ACȚIUNE LA SUPERLATIV & UN MEMORABIL THRILLER CU SPIONI 🔥

A doua carte care îl are ca personaj principal pe Dan Raglan, Trădarea lui David Gilman se citește ca un thriller de sine stătător... Un roman perfect de spionaj contemporan, cu numeroase răsturnări de situație, bine documentat și scris genial. Raglan, fost luptător în Legiunea străină și agent MI6, își caută un tovarăș dispărut, căzut în capcana unor personaje îndoielnice din cadrul CIA. Traseul îl poartă din Marsilia până în Florida și Washington, într-un final sângeros în jungla din Honduras. Gilman își folosește din plin atuul său: complot bine construit și credibil.

„- Adică, mă refer la faptul că ucizi oameni.

Raglan îi puse o mână pe umăr.

- Să știi că nu mă trezesc dimineața cu gândul ăsta în minte.”

N-am citit primul volum din serie, deși văd că a apărut la editură, ci am ajuns să-l citesc direct pe-al doilea. Nu știu dacă are vreo relevanță, neapărat, dar știu că, după ce l-am citit pe-acesta, este clar că vreau să-l citesc și pe primul. Dan Raglan (sau creatorul său, David Gilman?) este un maestru, și vreau neapărat să-i descopăr și celelalte aventuri. Chiar îmi era dor de o carte dintr-astea plină de acțiune, un thriller cu spioni, un thriller periculos după care cred că s-ar face un film tare, tare bun. Un thriller complex - de unde și cele peste 600 de pagini -, destul de dens, dar pe care l-am savurat cap-coadă și căruia chiar i-aș fi dat cu mare drag 5 steluțe, dacă nu ar fi fost acolo niște mici lucruri care nu mi-au sunat prea bine. În mâinile lui David Gilman, Raglan devine o adevărată mașinărie de ucis, care pare să facă (aproape) orice pentru a-și îndeplini, cu succes, misiunile. Dar, Raglan este în aceeași măsură și un cu propriile-i traume, cu propriii demoni și propriile-i conflicte interioare. Este un bun prieten, este un tovarăș loial și, bineînțeles, un bun cunoscător al psihologiei umane. Însă, mai mult decât orice pare să fie mereu pregătit să facă față situațiilor neașteptate, în care moartea nu este decât despre a apăsa cât mai rapid trăgaciul armei. 

„ - (...) Într-adevăr, odată ce ai luat viața cuiva, nu uiți niciodată. Totuși, uneori e necesar.”

Dacă Dan Raglan nu este angajat într-o luptă mortală, există doar două potențiale scenarii: fie se recuperează după una (și nu-i ia prea mult), fie se pregătește pentru una (în felul său propriu). Indiferent de situație, cu siguranță are să iasă cu scântei. Și, mamă-mamă, ce mai scântei. Evident, este un om bun la toate, multilateral, că le are și cu pilotajul avioanelor, și cu tehnologia, are o condiție fizică de invidiat, armele nu-i sunt străine, știe care este unghiul mort al unei camere aflate la unșpe' mii de kilometri - e bun la casa omului (sau în războaie, legiuni, conflicte armate), ce să mai! Are și abilități chirurgicale, fie ele și minoare, esențiale în anumite circumstanțe. Chiar îmi place rău de Raglan ăsta, și sunt tare curios să-i mai descopăr aventurile. Cartea de față, Trădarea, m-a prins de la început, și deși am crezut că o voi parcurge destul de lent, nici nu mi-am dat seama cum au trecut paginile. Chiar dacă la început lucrurile sunt ceva mai lente, pe parcurs totul se transformă într-o nebună cursă contracronometru - și, credeți-mă, n-ai cum să prevezi ce urmează să se întâmple. Deși, întotdeauna, pare că Raglan este cu un pas (doi, trei, patru) înaintea tuturor.

„(...) Însă tocmai ați intrat într-o zonă fierbinte și ați călcat pe o mină antipersonal. Dacă mai faceți un singur pas, vă va ucide. Adevărul este că probabil sunteți ca și mort. Mult noroc!”

Deși acest englez ne afișează în special o figură impenetrabilă, destul de greu de accesat, eu știu că are și o valență ceva mai sensibilă. Nu concretizată neapărat în faptul că ține la prietenii și tovarășii săi, ci și la faptul că, ocazional, ni se înfățișează acest lucru, deși el însuși recunoaște că nimeni poate nu ar suferi după el în cazul în care i se întâmplă ceva. Un roman cu o dinamică in crescendo, care cu siguranță vă va plăcea dacă sunteți fani ai cărților pline de acțiune, cu întorsături de situație și cu foarte, foarte multe situații soră cu moartea. Yup! Deși v-ar putea speria cele mai bine de 600 de pagini, capitolele sunt scurte, și asta cred că ajută foarte mult la fluidizarea poveștii, care la un moment dat se transformă într-un vârtej și tot dai paginile și tot dai paginile și nu știi cum trec acestea. Un thriller politic (să-i zic așa?), cu spioni, care m-a surprins deosebit de plăcut și, repet, nu mă așteptam să-mi placă chiar așa de mult. Băieți buni, băieți răi, băieți foarte răi - care pun la cale niște lucruri destul de bizare, dar care, înainte de toate, trebuie să-l înfrunte pe Raglan pentru a le îndeplini cu succes. Bineînțeles, este de la început evident că n-o să le fie chiar atât de ușor.

„- O scoatem noi la capăt, îi spuse.

- Raglan, îl vreau pe nenorocitul care mi-a omorât colegii.

- Atunci hai la treabă, zise Raglan și apăsă pedala de accelerație.

Motorul gemu și mașina demară în trombă. Aveau nevoie de tot norocul din lume.”

Raglan ăsta e un dur, ce să mai! Încă sunt surprins de abilitățile și competențele sale, iar David Gilman nu a fost zgârcit când l-a înzestrat cu toate cele. Ceea ce e foarte fain, pentru că-i poate fructifica personalitate (și fizicul) în toate direcțiile dorite. Chiar mi-a plăcut foarte mult această carte și, drept urmare, o recomand cu cea mai mare încredere. Un thriller bine scris, cu un erou „perfect” de thriller, un om cu principii, respectuos, politicos, loial (englez prin excelență?), dar care ascunde foarte multe (fazual spus „ascunde”, că nu se sfiește să arate ce ascunde). Dan Raglan nu lucrează pentru stat, dar posedă un puternic și acut simț al dreptății, al răzbunării, un simț de neclintit - n-ai vrea să-l ai vreodată drept dușman (sau măcar să-l superi) pe Raglan. O intrigă interesantă, într-o execuție care chiar mi-a întrecut așteptările și m-a surprins tare plăcut. Nu voi spune mai multe, în afară de faptul că, părerea mea, s-ar putea să fie unul dintre cele mai bune de acest gen citite până acum. Să aveți parte de lecturi cât mai faine și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui David Gilman, Trădarea, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Intrusul, de Iain Reid - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2022

Traducere: Andreea Florescu

Iain Reid este un scriitor de origine canadiană. A început prin a scrie articole și rubrici pentru diverse publicații naționale. Lucrările de nonficțiune i-au adus aprecierea criticilor, precum și premiul RBC Taylor Emerging Writer Award în 2015. Romanul său de debut, Mă gândesc să-i pun capăt, apărut în 2016, a fost ecranizat pentru Netflix în regia lui Charlie Kaufman în 2020. La Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, au apărut și romanele: Mă gândesc să-i pun capăt (2022, traducere de către Andreea Florescu) și Ne răspândim (2023, traducere de către Ludovic-Ștefan Skultety).

🥀DESPRE IDENTITATE & PIERDEREA ACESTEIA ÎN CELE MAI NECUNOSCUTE FORME 🥀

O nouă carte tensionantă, obsedantă, descrisă drept roman filozofic de suspans și ficțiune horror pe un fundal SF, de la autorul bestsellerului Mă gândesc să-i pun capăt. Junior și Henrietta duc o viață confortabilă și solitară la ferma lor, departe de luminile orașului, dar în strânsă legătură unul cu celălalt. Într-o zi, sosește un străin cu vești alarmante: Junior a fost ales în mod aleatoriu să călătorească departe de fermă... foarte departe. Iar partea cea mai neobișnuită abia începe. Instituția care se ocupă de călătorie s-a gândit deja la toate: pentru ca Henrietta să nu-i simtă lipsa lui Junior cât va fi plecat, ea va avea o companie, și încă una foarte familiară... Narat într-un stil percutant și sugestiv, romanul explorează natura relațiilor domestice, autodeterminarea și semnificația faptului de a fi (sau a nu fi) o ființă umană.

„- Uneori am impresia că nu înțelegi decât ce se întâmplă în fața ta în acest moment. Eu nu pot uita pur și simplu cum stăteau lucrurile în trecut, chiar dacă acum e diferit. Nu ne-a fost mereu ușor, îți dai seama de asta, nu?

Se ridică și pleacă cu farfuria înăuntru.”

Pentru mine, romanul de debut al lui Iain Reid, Mă gândesc să-i pun capăt (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), a fost una dintre cele mai bune cărți ale anului 2022. Deși mi-am cumpărat-o în engleză, inițial, nu am putut să nu o cumpăr și în română, și tare m-am bucurat când am văzut că prietenii de la editură au tradus-o (alături de alți autori care nu mă așteptam să fie traduși prea curând la noi). Bucuria a fost și mai mare când am văzut că au continuat să-i traducă și celelalte două titluri. Evident, le-am cumpărat și pe acestea, fiindcă știam că Iain Reid reușește să se distingă, într-un mod cu totul și cu totul aparte, de literatura thriller pe care o cunosc. Multe persoane care l-au citit sunt de aceeași părere cu mine: Iain Reid chiar aduce ceva nou în literatură, are o voce inconfundabilă, un stil aparte, care îți stârnește un fel de frică & angoasă, care îți dă fiori pe șira spinării și, totuși, te face să nu-i poți lăsa cărțile din mână. Dincolo de a fi clar în registrul thriller, sunt cărți care, la sfârșit, vorbesc despre umanitate, în cele mai neașteptate forme. Iar Intrusul, cartea de față, ne pune întrebări obsedante și ne dă de gândit, pentru ca la sfârșit, ca un mare maestru ce Reid este, să dea cu noi de pământ în cele mai superbe și neașteptate moduri.

„Tot ce am acum - slujba, casa, viața - se datorează soției mele. Totul. Sunt cine sunt datorită lui Hen. Trebuie să țin minte asta. Nu trebuie să uit niciodată. Ea poate fi schimbătoare uneori, frustrantă, imprevizibilă și, mai nou, distantă. Dar m-a susținut mereu în tot ce am făcut. Asta înseamnă o relație: sprijin și acceptare reciprocă. Nimeni nu mă înțelege așa ca ea. Iar ăsta e mare lucru.

Pentru mine, e totul.”

O altă carte pe care pur și simplu am devorat-o și pe care n-am mai putut s-o las din mână până nu am ajuns la ultima pagină - o prietenă a avut EXACT aceeași experiență ca și mine. Mi-a spus că, efectiv, a trebuit să-și anuleze planurile din program, pentru că odată începută lectura, nu a mai putut renunța la ea. Și e firesc, oricum: Iain Reid are talentul de a te prinde în mrejele cărților sale, de a-ți da puțin câte puțin, dar îndeajuns de mult, astfel încât cu greu să te lase să te desprinzi de dinamica romanului. Același lucru l-am pățit și cu cartea sa de debut, deci mi-s călit, cum s-ar spune. Oricum, n-aveam mai nimic de făcut, așa că m-am lăsat vrăjit de povestea aceasta. Pe un fundal SF destul de bizar, cu o entitate numită „Instituția” care pune la cale un proiect și mai ciudat, Henrietta & Junior, soție și soț, se găsesc nevoiți să facă parte - involuntar, în esență - dintr-un program special. De fapt, Junior, că Henrietta nu a fost selectată să ia parte la acest program. De-aici, pornește un întreg hazard în care lucrurile o iau razna, iar căsnicia „lor” începe să atârne de un subțire, subțire fir de ață. Însă nu știm, de fapt, care-i faza, ci pe parcurs ni se relevă adevărata fațetă a lucrurilor.

„Broboanele de sudoare îmi picură în ochi și pe pământul uscat. Sunt amețit. Nu mai văd. Închid ochii. Las capul să-mi cadă.

- Nu-ți face griji, zice bărbatul în costum. Suntem aici ca să avem grijă de tine.”

Recunosc, în primă instanță mi s-a părut tare bizar un anumit aspect al cărții, și mi-am investit teoriile detectiviste în această direcție. Se pare că, într-o măsură, am avut dreptate. Dar chiar cred că Iain Reid s-a așteptat să aibă parte și de astfel de cititori, pentru că, la sfârșit, a știut cum s-o întoarcă în favoarea lui, în așa fel încât să nu pot simți „satisfacția învingătorului”, ci doar „umilința de a fi crezut că am cobit-o bine”! Ceea ce-i bine, evident, că în general tind să depreciez cărțile (thrillere, în speță) care mi-au dat îndeajuns de multe indicii pentru a mă prinde de cum stă, de fapt, treaba. La romanul lui Reid, am avut parte de knockout peste knockout, m-a surprins cu numeroase răsturnări de situație și, deși povestea este spusă pe un ton foarte simplist, aparent, liniștit și tihnit, vreau să vă spun că paginile nu sunt lipsite de stranietate, de teroare și că, deseori, m-a încercat un acut sentiment de frică & angoasă. Iubesc asta la stilul lui Iain Reid - detaliile alea aparent neînsemnate, care ușor pot fi trecute cu vederea, dar care, dat fiind contextul, reușesc să creeze o atmosferă îndeajuns de densă pentru a fi tăiată cu cuțitul. Pentru mine, Iain Reid chiar este un autor talentat și îi voi citit toate, toate cărțile, deoarece și-a câștigat un loc special în inima (& biblioteca mea).

„Știu că ar trebui să fiu rușinat sau dezgustat, dar nu simt asta când îmi văd propriul sânge pe porțelanul alb. Mă simt bine. Mă simt treaz. Viu și alert.”

Abia aștept să citesc și cealaltă carte pe care o am, Ne răspândim, și chiar am avut tendința imediată de a mă apuca de ea instant ce am terminat Intrusul. Însă, m-am gândit că mai bine îl iau cu porția, deoarece nu voi mai fi găsit - prea curând - o altă carte care să-mi creeze aceleași stări și să mă facă să mă simt așa cum, de fapt, mă fac cărțile lui Reid să mă simt. Și am auzit că și aceasta este deosebit de bună, poate chiar mai bună decât volumul de față (din câte mi-au transmis alți cititori). O poveste genială, un roman genial pe care îl voi recomanda ori de câte ori am ocazia. Un autor care, după părerea mea, ar merita încercat de către toți iubitorii de cărți thriller. Pentru că nu este vorba doar despre tensiune profundă, despre atmosfera genială sau despre plot twist-urile delicioase, ci este un cumul complet, despre o sinergie perfectă între: atmosferă-idee-personaje-intrigă-deznodământ. Un roman inteligent, un roman bine executat, consolidat pe o intrigă aparte care te obsedează și care îți dă de gândit: ce-am face dacă am fi puși în ipostaza de a fi înlocuiți, temporar? Am lua asta în considerare? Am accepta această oferă ca fiind „viabilă”? Iain Reid nu doar că ne oferă răspunsuri, dar ne face să ne punem, de fapt, și mai multe întrebări... Un roman spectaculos care merită toată, toată atenția!

Alte recenzii ale cărților scrise de Iain Reid, apărute și pe blog: 

| I'm Thinking of Ending Things |

Călărețul dragonilor (Călărețul dragonilor, #1), de Cornelia Funke - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2022

Traducere: Alexandra Mihăilescu

Cornelia Funke este cea mai cunoscută autoare de cărți pentru copii din Germania. A studiat pedagogia și a lucrat multă vreme ca ilustratoare pentru cărți de copii. Astăzi, scrie scenarii de film și cărți frumoase pe care și le ilustrează de multe ori singură. „Am scris Călărețul dragonilor tocmai pentru că asta mi-am dorit dintotdeauna, să pot să zbor călare pe un dragon. Și toată lumea știe că aventurile despre care scrii le și trăiești”, spune Cornelia Funke, autoarea cărții. 

🐉 CĂLARE PE UN DRAGON & MULTĂ FANTEZIE, ASEZONATĂ CU & MAI MULTĂ PRIETENIE 🐉

Călăreţul dragonilor este povestea unui tânăr dragon pe nume Lung, care porneşte la drum împreună cu un băiat şi o coboldă pentru a găsi locul de origine al tuturor dragonilor, deoarece ultimii dragoni de pe pământ sunt în căutarea unui adăpost din calea oamenilor. Eroii noştri vor trece prin nenumărate aventuri, vor fi urmăriţi de duşmani precum Mandragor-cel-de-Aur, care, spre deosebire de Lung, nu se hrăneşte cu razele lunii...

„- Da, sigur, ne bucurăm, mormăi ea. Acum pot și eu să povestesc peripețiile mele? Sau nu-i pasă chiar nimănui că era să sfârșesc împăiată?”

După ce am terminat această carte, n-am putut să mă rog decât ca prietenii de la editură să continue seria, pentru că this book healed my inner child și vă-rog-vă-implor nu lăsați seria baltă, deoarece am nevoie de mai mult. Cornelia Funke a scris o superbă carte, plină de aventuri efervescente, amuzantă și tare, tare interesantă, care ne introduce într-o lume magică, o lume plină de fantezie, dar care nu face rabat, totuși, de o oarecare parte de mister și tensiune. Chiar dacă nu aflăm prea multe despre dragoni, știm totuși că unul dintre personajele principale este întocmai un dragon - un dragon docil, un dragon prietenos care, dincolo de toate, se lasă călărit de o coboldă și, ulterior, de un băiețel și alte creaturi, în drumul său spre a descoperi ultimul tărâm al dragonilor: Hotarul Cerului. Cu toate acestea, în drumul său va avea de-a face cu un alt dragon pus pe șotii și va întâlni mulți, mulți dușmani, va fi nevoit să treacă prin diferite situații. Dar, ca în orice basm bun, totul e bine când se termină cu bine, nu-i așa?

„- Întreabă-l pe pitic unde găsești apă, creier de gânganie, șuieră Mandragor și îi întoarse spatele. Încet, cu pași măsurați, se îndreptă spre tapiseria pe care, țesut din mii de fire, era înfățișat dragonul. Mandragor se opri chiar în fața ei. Poate că s-au întors cu adevărat, murmură el. După atâția ani lungi. Aaah, știam eu că nu se pot ascunde o veșnicie. De oameni poate, dar nu și de mine.”

Intrând în „lumea reală”, prietenii noștri dragi descoperă că viața, uneori, este și despre greutăți. Ben, de fapt, este călărețul dragonului, un băiețel orfan pe care îl găsesc pe drum, și vor mai da și peste un homunculus ciudățel, numit Picior-de-Muscă de-a lungul cărții, iar Pucioasa este o coboldă, căreia cât este ziua de lungă i-ar plăcea să-și murdărească botul cu tot soiul de ciuperci. Niște prieteni improbabili, dar care ajung să depășească, împreună, toate greutățile. Ah, și să nu îl uităm pe profesorul de creaturi magice, Baldovin Wiesengrund, care are ocazia de a avea „întâlniri memorabile” cu cei pe care, cândva, îi studia. Eroii noștri vor fi spionați, vor trece prin tot felul de întâmplări care le pun nu doar prietenia la încercare, ci și spiritul aventurier. Dar, în cele din urmă, vor ieși învingători din toate, fiindcă asta-i cel mai important și așa ar trebui să se prezinte o carte care, dincolo de a fi una plină de fantezie și aventură, ne transmite un mesaj prețios: împreună, putem răzbi prin toate și nimic nu pare chiar atât de imposibil. Împreună, creștem în dimensiuni, suntem mai puternice - și atât timp cât rămânem loiali cauzelor, cu siguranță vor exista sorți de izbândă!

„- Trebuie să-i avertizez! murmură el. Trebuie să-i pun în gardă pe Lung și ceilalți. Dar cum? Și cine naiba i-a povestit lui Madragor-cel-de-Aur despre djinn?”

O lectură distractivă, o lectură care nici nu știu cum a trecut (deși are peste 450 de pagini și, de altfel, nici nu are ilustrații care „ar tăia” din scris), pentru că m-a prins și m-a ținut acolo, lângă prietenii mei dragi. Chiar este dinamică, se întâmplă foarte, foarte multe, dar ideea în sine este că, pe lângă faptul că te interesează prin ce vor mai trece, cel mai mult te bucură sentimentul pe care îl resimți citind - ca adult - o astfel de carte. Nu știu, mi-a fost tare dor să citesc ceva pentru copii, o lectură care să-mi ofere acea stare specială, liniștită, care să mă rupă puțin din haosul zilnic, din dinamica aceasta socială, cu termene limită și sarcini și alte cele. Care să mă scoată din rutină! Care să mă vindece de „a fi adult”! Da, tare mi-a plăcut și nu pot s-o recomand destul, pentru că sunt destul de sigur că, orice altă carte pentru copii pe care aș citi-o, poate același efect l-ar avea asupra mea. Dar, în Călărețul dragonilor, a fost vorba și despre personajele frumos construite, care m-au făcut să zâmbesc, despre dialogurile amuzante și, în cele din urmă, despre profunzimea pe care Cornelia Funke a investit-o în personajele memorabile pe care le-a creat.

„Era sătulă de stânci și de nisip. O dureau ochii de la atâta gri, galben și maro. Voia să vadă copaci. Dorea să audă frunzele foșnind în bătaia vântului, nu tot greierii care îi spărgeau urechile. De două ori cedă Lung insistențelor Pucioasei și coborî la câte un indicator, și de fericare dată fusese alt drum decât cel pe care îl căutau. Ben tot încerca s-o convingă, îi vâra harta sub nas, dar nerăbdarea o înnebunise de tot.”

În sfârșit, cred că orice carte pentru copii are, de fapt, o valență pedagogică aparte, are potențialul de a insufla valori, atitudini, credințe. Iar cartea lui Cornelia Funke vorbește, înainte de toate, despre prietenie, despre solidaritate și despre faptul că, deși suntem diferiți, atât cât suntem uniți în aceeași cauză comună, cu siguranță n-avem cum să dăm greș. O aventură nebunească, dar și sensibilă (Ben, care încearcă să își găsească o familie). O aventură plină de mister, pe alocuri tensionată, cu personaje care mai de care, care transformă întreaga carte parcă într-un studiu de producție animată - șobolani care zboară, creaturi ciudate, duhuri, oameni din nisip... Ce mai, o adevărată efervescență! Chiar mi-a plăcut mult această aventură magică, această aventură dinamică și tare, tare frumoasă. Am citit cartea în mai multe reprize, deoarece îmi crea o stare mult prea plăcută pentru a o epuiza în doar 2-3 reprize de citit. Astfel, m-am putut bucura mult mai mult de ceea ce Cornelia Funke mi-a oferit: posibilitatea, chiar dacă temporară, de a mai fi încă mic, de a mă reîntoarce în anii copilăriei în care totul era atât de simplu... În care mă credeam stăpân peste toate și orice prilej putea fi, ușor, transformat într-o adevărată aventură! 

Acumulare, de David Duchovny - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2023

Traducere: Iulia Gorzo 

David Duchovny este un renumit scriitor, actor, regizor, cântăreț și compozitor de origine americană. Are o carieră în actorie care însumează mai bine de treizeci de ani de activitate, cu roluri marcante care l-au consacrat, cum ar fi detectivul Fox Mulder din Dosarele X sau scriitorul Hank Moody din serialul Californication, pentru care a și fost premiat cu două Globuri de Aur. Ca muzician, a lansat trei albume de studio: Hell or Highwater, Every Third Thought și Gestureland. După ce a terminat studiile la Princeton, apoi la Yale, a publicat cinci cărți și a ajuns în topul de bestsellere New York Times. Este cunoscut pentru stilul caustic, plin de umor negru. Acumulare este cea mai recentă apariție editorială și un bun exemplu pentru întreaga sa operă.

☾ SIMPTOME ACUTE DE TOT MAI MULT ÎN AFARA PROPRIEI MINȚI ☾

Atunci când obsesiile citadine și singurătatea apăsătoare își dau mâna, un newyorkez constată că mișcările îi sunt urmărite. În acest joc periculos de-a viața și de-a moartea, descoperim ce înseamnă izolarea extremă și care sunt consecințele unei pandemii, totul într-o frescă proaspătă a lumii în care trăim. David Duchovny scrie un roman cât o respirație, un thriller camusian în care personajul principal își caută sensul, însă mintea începe să îi joace feste. Pe măsură ce misterul se adâncește, asistăm la o călătorie spre sine în care micile momente iluminate ascund adevărate capcane.

„Ca să vezi! Unul dintre avantajele captivității - era din nou ca un copil, mirându-se că merge.”

Am să încerc să nu mă lungesc scriind despre experiența mea cu romanul (sau nuvela?) Acumulare, de David Duchovny, deoarece n-aș avea prea multe (de bine) de spus. În sfârșit, rezum prin a spune că a fost o poveste interesantă - un pic de suspans, niscaiva paranormal, o idee alegorică, toate frumos împachetate într-un roman care, în schimb, părea să-mi promită mai multe. Cu ce-am rămas după această lectură a fost ideea că mi-ar fi plăcut ca unele părți să fie mai extinse, mai bine valorificate, iar altele mai puțin detaliate și epuizate. Într-un fel, această carte pare să reitereze întocmai impactul pe care pandemia, cu tot ce a presupus aceasta, în special necesitatea izolării, l-a avut asupra oamenilor de rând, în asociere cu felul în care noi, oamenii actuali, avem tendința de a fi. Duchovny are un stil destul de interesant de a scrie, dar în romanul de față nu a dat lovitura, cel puțin pentru mine, și poate ar merge mai bine valorificat în cărți care abordează alte subiecte - și care se pot ridica, într-adevăr, la rangul de thriller (thriller tipic, vreau să spun), cu tot ce înseamnă acesta...

„(...) Ce însemnau pentru el denumirile din tabloul periodic, atomii, electronii, neutronii cu tot neamul lor, dacă nu ipostaze ale îngerilor, demonilor și zeilor, cu puteri înspăimântătoare, absolute, cosmice?”

Chiar dacă premisa a fost promițătoare, m-a cam pierdut pe la jumătatea drumului. Și chiar dacă lucrurile o iau la un moment dat destul de razna, mi s-a părut că păstrează același ton sec, aceeași dinamică greoaie, care cu greu ar putea fi numită „dinamică”, același registru oarecum „de la depărtare”, care m-a făcut să rămân puțin în afara tuturor întâmplărilor. Am încercat să-i ofer creditul meu, dar n-a făcut decât să mă dezamăgească și mai mult - în special cu acel final. Pe scurt, în carte este vorba despre un bărbat care încearcă să ia legătură cu o femeie (necunoscută) pe care a întâlnit-o anterior - dar asta pe timp de pandemie. Se mai întâmplă pe-acolo și niște chestii bizare, semnale luminoase, încercarea de a lua legătura cu fiica, însă, la un moment dat, lucrurile devin atât de haotice, cu un oarecare grad de inadecvare rațională, încât nici nu știi ce să mai crezi - lucrurile astea chiar se întâmplă sau sunt doar pură fantezie, o manifestare acută a unui declin cognitiv inevitabil? Recunosc, mă așteptam la mai multe, și aveam așteptări nejustificate - din prisma faptului că nu mai citisem nimic de la autor -, însă fundamentate de exegeza care face ca această carte să fie mai mult decât promițătoare.

„Stătea la prova, cu fața la tatăl lui, care-i demonstra cum se vâslește corect, nu doar cu brațele, ci aplecându-se cu tot corpul înainte și înapoi, folosindu-și picioarele și spinarea, lăsându-se în voia plăcerii animale a preciziei viguroase de metronom. Ca un vâslaș roman. Ca însuși Caron. Un om făcând valuri. Un om punând lucruri mari în mișcare. Așa voia să fie și el.”

Au fost niște fragmente amuzante, dar sunt sigur că această carte s-a vrut a fi mai amuzantă decât (nu) a fost. Dar m-a făcut confuz faptul că povestea a evoluat în ceva aproape de neînțeles, după cum am spus, ceva cu care nu am putut să țin ritmul, și întorsătura ciudată de la sfârșit m-a făcut să cred că autorul doar s-a grăbit să pună și ultimul punct acestei cărți, în speranța de a o termina cât mai rapid. Nu m-a convins, din păcate, de unde și cele 3 steluțe pe care i le-am dat. Sunt sigur că ar fi avut potențialul de a fi dusă într-o direcție mult mai „de succes”, dar cine sunt eu să știu, de fapt, ce-a vrut autorul cu adevărat să transmită? Eu doar am încercat să mă bucur de o lectură bună (n-a fost să fie), de un thriller care să-mi fi creat tot felul de stări (n-a fost să fie) - dar asta nu înseamnă că, de fapt, această carte nu are potențialul de a fi înțeleasă diferit - poate chiar cum trebuie - de către alți cititori. Dar, pentru mine, Acumulare a fost o lectură care foarte ușor ar putea trece drept neimportantă, pe care o voi fi lăsat deoparte și la care nu mă voi mai întoarce vreodată.

„Erau nenumărate minunății, mari și mici - unui pește îi înmuguriră picioare, un dinozaur se micșoră până se făcu pasăre și o maimuță se transformă în om. Evoluția istoriei era infinită, la fel ca întrebările și răspunsurile, la fel ca hârtiile peste hârtii care se răsuceau și se uneau sub el, simboluri și simptome îngemănate în feluri imposibile, ca un coral viu al conspirației eterne, mereu în schimbare.”

Partea bună la această carte este că am citit-o dintr-un singur foc, într-o singură repriză. Da, m-a prins la început, dar pe parcurs m-a obosit atât de tare încât pur și simplu am vrut să nu mai prelungesc agonia și să o citesc într-o singură repriză, ceea ce am și făcut. Au fost unele lucruri care parcă au reușit să mai adauge puțină dinamică acțiunii, poate un oarecare mister conturat pe alocuri. Dar, în rest, nimic mai mult. Povestea este scrisă inteligent, iar personajul principal chiar mi s-a părut interesant, mai ales din privința faptului că multe dintre cele pe care le-a spus & făcut au asociere în lumea reală. La o adică, cu toții am gândit anumite lucruri privitoare la pandemie, nu? Însă, în cele din urmă, m-am gândit dacă într-adevăr a meritat să investesc timp în această carte - și-am ajuns la concluzia că da, poate chiar a meritat, pentru că 1) nu a fost vorba despre prea mult timp (este o carte care se citește rapid) și 2) a fost primul meu contact cu un alt autor, și-mi place mereu să descopăr autori noi. Dar este foarte posibil ca acest prim contact să fi fost și ultimul, din păcate. Nu știu, am să văd dacă vor mai apărea și alte cărți de David Duchovny și dacă, în cele din urmă, le voi da o șansă.

Focul viu, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2023

Traducere: Cătălina Stanislav

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestsellere internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Holly (Armada, 2023), Fairy Tale (Un basm, Armada, 2022), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Armada, 2023), premiat cu Edgar Award for Best Novel, continuată cu Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Armada, 2024) și End of Watch (Mort la datorie, Armada, 2024). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria THE DARK TOWER (TURNUL ÎNTUNECAT, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

🔥 POȚI SĂ APRINZI FOCURI, DRAGA MEA. EȘTI O BRICHETĂ ZIPPO URIAȘĂ. 🔥

Ca să câștige niște bani în plus în timpul studenției, Andy McGee și Vicky Tomlinson s-au oferit ca subiecți voluntari pentru un experiment orchestrat de o organizație guvernamentală sub acoperire, cunoscută sub numele de Atelierul. Dar efectul a constat în trezirea în cei doi tineri a unor abilități metapsihice latente excepționale, care s-au manifestat într-o manieră și mai înfricoșătoare atunci când s-au îndrăgostit și au avut un copil împreună. Fiica lor, Charlie, a fost înzestrată la naștere cu cea mai incontrolabilă și mai ieșită din comun putere văzută vreodată – pirochinezia, abilitatea de a crea foc cu puterea minții. Acum, agenții nemiloși ai Atelierului sunt pe urmele acestei anomalii genetice neprevăzute și încearcă să o captureze în scopuri diabolice. Ceea ce agenții nu iau în calcul este că satisfacția răzbunării este atractivă până și pentru un copil.

„(...) în bucătărie, când era mică... dar durea prea tare să se gândească la asta. Era Ceva Rău pentru că, atunci când îi dădeai drumul, se ducea... peste tot. Și asta era înfricoșător.”

Un alt roman marca Stephen King pe care pur și simplu l-am devorat, și n-am mai putut să-l las din mână. Poate, de fapt, este unul dintre cele mai dinamice, scrise de Stephen King, dintre cele pe care le-am citit până acum. Nu-i cel mai bun, asta-i clar, fiindcă cel mai bun rămâne, în continuare, Culoarul morții (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), motiv pentru care am și dat 4 steluțe acestui volum, și nu 5 - da, voi avea întotdeauna etalon când vine vorba de rating-urile date cărților scrise de Stephen King. Cu toate acestea, nici volumul de față nu este de lepădat, întrucât ne introduce într-o lume fascinantă, o lume a copiilor cu abilități speciale - poate o temă folosită des de către King - care sunt nevoiți să lupte, în circumstanțe neașteptate, pentru a scăpa cu viață. Și care lasă în urmă teroare, în special ca urmare a faptului că nici ei, de altfel, nu își pot stăpâni „puterile” în totalitate. Într-o cursă contracronometru pentru supraviețuire, Charlie și tatăl ei, Andy, se văd nevoiți să fugă de o așa-zisă organizație guvernamentală care, altfel, le-ar folosi puterile în scopuri dintre cele mai diabolice. Ni se povestește întocmai această aventură de supraviețuire, în care moartea ar putea fi ceva de o simplă secundă, iar un singur pas greșit i-ar putea regăsi în mâinile celor care se află pe urmele lor.

„Rainbird a ieșit din cameră. În acea noapte s-a gândit la fata care se presupune că putea aprinde focuri. S-a gândit foarte mult la ea. S-a întrebat unde era, ce se ascundea în mintea ei, ce visa. Se gândea cu afecțiune la ea, foarte protector. În momentul în care a adormit, la puțin peste 6 dimineața, era convins: fata avea să fie a lui.”

Cu toate acestea, cei de la Atelierul nu au prevăzut faptul că se vor fi antrenat într-un „joc” în care sunt la fel de predispuși riscului precum Charlie și tatăl ei. În această carte, răzbunarea este cuvântul de ordine, iar Charlie, deși are o vârstă fragedă, nu se va da deoparte pentru a-și proteja tatăl și pentru a-și răzbuna mama ucisă de către cei de la Atelier. Nup! Iar răzbunarea capătă forme tot mai necunoscute, și, în această privință, îmi dau încă o dată seama că la Stephen King „horror-ul” nu este neapărat despre figuri urâte, despre stafii, fantome și alte creaturi (deși este și despre asta), ci despre om, despre întunericul pe care acesta îl poartă în suflet și care antrenează idealuri dintre cele mai patologice. Care antrenează violență și capacitatea de a face absolut orice pentru a-și atinge visurile. Regăsiți într-o astfel de ipostază, Charlie și Andy vor face, de asemenea, tot ce le stă în putință pentru a scăpa cu viață din această cursă contracronometru, în care miza este viața însăși. Agenții nemiloși ai Atelierului sunt hotărâți să pună mâna pe Charlie, considerată „o anomalie genetică”, căreia i-au fost perpetuate, ereditar, puterile speciale: pirochinezia, în acest caz, adică abilitatea de a da foc lucrurilor (poate și oamenilor) doar cu puterea minții. Iar cei de la Atelier știu că s-ar putea folosi de această abilitate pentru a-și atinge țelurile.

„(...) Ce avea să se întâmple dacă făcea 12 ani și intra în perioada adolescenței? Poate că nimic. Poate că multe. A zis că nu-și va mai folosi puterea, dar dacă era forțată să o facă? Dacă începea să o facă în mod spontan? Dacă începea să aprindă focuri în somn, ca parte din pubertatea ei bizară, un corespondent înflăcărat al emisiei seminale nocturne pe care o experimentează majoritatea băieților adolescenți?”

Focul viu a fost un roman care m-a ținut acolo, care m-a prins încă de la primele pagini și pe care cred că l-am citit doar în câteva reprize, bucurându-mă de stilul dinamic, de acțiunea rapidă - de fapt, la un moment dat chiar a reușit să capete proporțiile unui film de acțiune, în care se întâmplau atât de multe încât îmi era destul de greu să țin pasul. Dar m-am lăsat învăluit de atmosferă, de tensiunea crescândă, și am fost martorul unei povești care a culminat în proporții colosale - bineînțeles, în cartea aceasta fiecare își primește ceea ce merită, ceea ce i-a fost scris parcă încă de la început, fiindcă Stephen King știe că, doar așa, are să poată închide universul literar. Dincolo de componenta fictivă a cărții, mai înspăimântător este faptul că, aparent, astfel de lucruri cică s-ar fi întâmplat, și au existat de-a lungul timpului proiecte ultra secrete care prevedeau „găsirea” oamenilor proclamați cu puteri ieșite din comun. Bineînțeles, puteri care ulterior urmau să fie folosite în direcții dintre cele mai puțin știute, dar cu siguranță nu în totalitate ortodoxe. În foarte multe romane de-a lui Stephen King am observat tendința aceasta de a reitera figuri umane, iar personajele sale devin relevante în consolidarea unei anumite tipologii, unei anumite personalități. Deci, dincolo de acțiunea care îmi place, Stephen King îmi câștigă simpatia și prin personajele complexe, alcătuite din lumini și umbre, pe care le creează.

„Așa că s-a gândit la toate și, într-un final, a ajuns la o decizie dureroasă.”

Cam atât voi spune despre această carte, pentru că nu are sens să-nșir și altele. Cred că v-ar plăcea, deoarece are cam tot ce-i trebuie pentru a fi o lectură de succes: este captivant, are tensiune, mister, este dinamic și merge foarte, foarte rapid. Evident, și personajele însuflețesc lectura, iar ideile abordate sunt, ca întotdeauna, extrem de bine dezvoltate de-a lungul cărții. Din ce în ce mai mult începe să îmi placă Stephen King, iar dacă mi-ar fi spus cineva acum 3-4 ani că o să-mi placă Stephen King cândva, probabil l-aș fi privit suspicios: nu-mi plăcea Stephen King nici să mă obligi să-mi placă, dar uite cum s-au schimbat lucrurile - și gusturile -, ajungând în stadiul în care mă dau în vânt după cărțile scrise de dumnealui. Probabil plecam în lectură cu păreri preconcepute, mă enerva să tot aud că e marele-maestru-al-geniului-horror, când în cărțile pe care le citisem nu prea avusesem parte de dovezi ale acestui titlu. Dar, ulterior, mi-am dat seama că horror-ul este și despre altceva, după cum am menționat și mai sus. Și-au ajuns să-mi placă ale sale romane, iar în momentul de față număr ceva lecturi marca Stephen King în experiența mea literară! Chiar sunt curios, vouă vă place cum scrie Stephen King? Dacă da, care este romanul favorit scris de dumnealui? Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | | Misery | | Institutul |

A opta viață (Pentru Brilka), de Nino Haratischwili - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 912

Anul apariției: 2023

Traducere: Laura Karsch

Nino Haratischwili s-a născut la Tbilisi în 1983, iar în prezent este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010) a fost distins cu premiul de debut Buddenbrooks Lübeck, care a fost urmat de numeroase nominalizări și premii pentru Mein sanfter Zwilling (2011). Romanul-fenomen A opta viață (Pentru Brilka), apărut în 2014, a fost tradus în peste 25 de limbi și a devenit un bestseller la nivel mondial. A fost nominalizat la Europese Literatuurprijs (2018) și la International Booker Prize (2020) și a fost distins cu Warwick Prize for Women in Translation (2020). Cel mai recent roman al său, The Lack of Light (2022) a fost primit cu entuziasm de public și de critici.

🌟ROMAN NOMINALIZAT LA EUROPESE LITERATUURPRIJS (2018), LA INTERNATIONAL BOOKER PRIZE (2020) ȘI LAUREAT AL WARWICK PRIZE FOR WOMEN IN TRANSLATION (2020) 🌟

O saga monumentală care combină magia din Un veac de singurătate, intensitatea din Casa spiritelor și măreția din Anna Karenina! O saga de familie care începe cu Revoluția Rusă și continuă pe parcursul unui secol, cu războaie, pierderi, iubiri și doruri, fantome, bucurii, masacre, tragedii. Și o anume ciocolată caldă. La începutul secolului al XX-lea, la marginea imperiului rus, familia unui maître chocolatier prosperă. Datorează succesul unei rețete delicioase de ciocolată, transmisă în generații cu mare solemnitate și prudență, căci este o rețetă de extaz care poartă un gust foarte amar.... Georgia, 1917. Stasia, fiica stilatului maître chocolatier, visează să devină dansatoare la Opera din Paris, dar la 17 ani se îndrăgostește de Simon Jaschi, ofițer al Armatei Albe. Revoluția care izbucnește în octombrie îi obligă pe îndrăgostiți să se căsătorească în grabă. Germania, 2006. Strănepoata Stasiei, Niza, locuiește de mulți ani la Berlin și fuge de trecutul dureros al familiei sale. Când Brilka, nepoata ei de 12 ani, fuge în timpul unei călătorii în Europa, Niza trebuie să o găsească și să o ducă acasă. În această călătorie, ea decide să înfrunte trecutul și să scrie istoria ultimelor șase generații – atât pentru ea, cât și pentru Brilka.

„Atunci am știut că fantomele au venit la mine și că e bine să-ți scriu poveștile lor. Ale noastre. Ale tale. Ale mele și ale tuturor oamenilor care s-au înscris, cu viețile lor, în viețile noastre. Deodată am știut de ce fac acest lucru și că e bine să-l fac. Am știut că îndeplinesc o misiune, cea a unui topor care despică timpul, pentru tine. Brusc. Toate îndoielile mele au dispărut. 

Am înțeles că vor veni toate la un moment dat, toate fantomele care nu și-au încheiat povestea, și că se vor apleca deasupra cuvintelor mele. Și am pufnit în râs. Da, am râs. M-am gândit la tine. Mi-a fost insuportabil de dor de tine, dar am simțit ușurare, da, asta am simțit.”

Pentru mine, A opta viață (Pentru Brilka) va fi, probabil, romanul anului 2024, dar și unul dintre cele mai bune citite vreodată. Oricât aș încerca, cred că nu-mi vor fi de folos cuvintele, așadar nu va fi relevantă această recenzie, pentru a surprinde, întocmai cum aș vrea, măreția & puterea & grandoarea & superbitatea acestui volum. Nu, pur și simplu nu! Iar acest lucru mă frustrează, în măsura în care îmi dă încă o dată certitudinea faptului că unele cărți, oricât de mult ți-ar fi plăcut, nu pot fi descrise în cuvinte. Efectiv, cred că totul ar păli - ideea de a teoretiza, defini, explica - în fața lecturii propriu-zise a acestei cărți. Pentru că romanul scris de Nino Haratischwili este o capodoperă, este un monument literar - și ce poți face în fața unei măreții de artă, altceva decât să o privești, să o admiri, să te bucuri de splendoarea ei? Să pleci, după, cu sentimentul că iubești frumosul și te bucuri că în lumea aceasta, asta cum ni se înfățișează, există frumos. Există lumină. Există suflet. Există viață. Iar Nino Haratischwili ni le pune pe toate pe tavă, ni le livrează într-o superbă formă estetică - romanul ei, un roman care va rămâne mult, mult timp în sufletul meu, și care mi-a oferit prilejul de a descoperi luni inimaginabile, altfel inaccesibile, să descopăr detalii istorice despre care habar n-aveam, să mă împrietenesc cu personajele, să le fiu alături, să le simt durerile & tragediile & conflictele & emoțiile & trăirile. Repetându-mă, pentru mine romanul lui Nino Haratischwili a fost o capodoperă, a avut anvergura unei cărți cum n-am mai citit, poate, vreodată. Și nu fac referire doar la numărul de pagini (este cea mai lungă carte pe care am citit-o vreodată), ci la tot ce m-a făcut să simt. Tot ce m-a făcut să trăiesc!

„Maica Rusie decisese, cu o înțelepciune realmente impresionantă, Brilka, să o încurajeze permanent pe mezina ei obraznică și cam zvăpăiată, Georgia, în toate slăbiciunile ei și să le proclame drept calități, până când fiicei a început să-i placă rolul și a crezut că și-a păcălit mama, că s-a eliberat de sub influența ei, trecând însă cu vederea în ce măsură - în aspirația ei de a fi iubită și lăudată de mama - se prostitua pentru iubirea ei.”

O incredibilă saga de familie care se întinde pe mai bine de un secol și care ne spune povestea mai multor femei, în general, din familia Jaschi, fiecare femei datorându-și prezentul celei care a fost înaintea ei. Pe linie ereditară, cunoaștem tragedia acestei familii, dar și bucuria, speranța și ascensiunea, cunoaștem dragostea, iubirea, cunoaștem fericirea și împlinirea, dar și violența, moartea, hazardul. Pe fundalul premergător și actual al Uniunii Sovietice, în așa-zisul „secol roșu”, personajele noastre încearcă să își ducă viața, dar deseori destinele le sunt deja prescrise încă dinainte de a se fi născut. În rând, parcă, fiecare încearcă să lupte cu propriii demoni, să rezolve misterul propriei vieți, să răspundă la întrebări care, mai degrabă, nu și-ar fi găsit răspuns, să găsească „o cale” pe care să o păstreze. Deosebit de complex, extrem de bine scris, cu o voce literară autentică și plină de forță, acest roman are valențele unui document istoric viabil, care te învață și îți oferă informații prețioase privitoare la acea perioadă a istoriei scrisă parcă doar din perspectiva „câștigătorului”! La sfârșit, nu doar că m-am regăsit mult mai informat, ci și mult mai ancorat în istoria țărilor respective - care, bizar sau nu, atât de bine s-ar putea asemăna cu dinamica socială anterioară a țării noastre. Un roman complex, foarte complex, deosebit de dens, dar care parcă n-ai vrea să se mai termine, fiindcă îți creează un sentiment așa frumos când îl citești, încât ai vrea ca acesta să te îmbrățișeze ori de câte ori iei o carte în mână...

„Stasia a ieșit în aerul dimineții: răcoros și umed, violet și verde-mlaștină. Nimic nu dăinuia, nimic nu era mai puternic decât ecoul, nu exista nimic care să nu ți se scurgă printre degete, care să nu se ofilească. Ea își așezate noapte de noapte visele sub pernă, cu speranța unui miracol, dar miracolul nu se produsese (...).

Stătea așa, într-o cămașă de noapte ponosită, cu picioarele goale în cizme de cauciuc jegoase, și privea zorile care se revărsau peste pământ. Zorile erau infinit de frumoase, dureros de frumoase. Dar oamenii care s-ar fi putut îmbăta de toată această frumusețe erau răniți, incapabili să se contopească și ei cu priveliștea, blestemați să rămână veșnic niște observatori.”

Încă o dată, sunt de părere că n-aș putea explica acest roman, nu i-aș putea face o cronică avizată, fiindcă pur și simplu doresc să surprind - în special - cum m-a făcut pe mine să mă simt lecturarea acestei cărți. Așadar, nicidecum n-aș pomeni despre acțiune, despre dinamică și toate cele. Nu cred că este spre interesul nimănui. Fiindcă, în cele din urmă, orice aș spune nu are relevanță, deoarece acest roman doar trebuie citit și iubit ca atare - fiindcă, tind să cred, nu cred că există cititor pasionat care să aleagă acest roman și care, la sfârșit, să nu fie încercat de acel sentiment al mulțumirii, acel sentiment satisfăcător care-i spune că da-ai-făcut-alegerea-potrivită-cu-această-carte. Deși are mai bine de nouă sute de pagini, vă spun cu mâna pe inimă că nu m-am simțit o secundă solicitat, nicio secundă nu am vrut să-l las baltă. Nu. Deși sunt fan al acțiunii alerte, la romanul lui Nino Haratischwili am apreciat mai ales modul în care a fost scris, puterea cuvintelor, frumusețea, expresivitatea acestora. Aș spune că avem un roman-poezie, chiar dacă Nino Haratischwili nu apelează la efervescențe stilistice prea mari. Pentru ea, cuvintele pulsează de viață, dialogurile capătă valență nemuritoare, iar micile fragmente poetice, profunde, citatele de suflet inserate - transformă lectura într-o adevărată operă de artă. Ceea ce, de fapt, și este.

„(...) dacă fantomelor li s-ar fi îngăduit să-și cânte cântecele până la capăt și dacă foamea n-ar fi fost mai puternică decât iubirea. Da, atunci totul ar fi fost mai bine, totul ar fi fost așa cum îți dorești să fie când vii pe lume: părinți iubitori, o țară liberă, fără Brejnev - și Lou Reed pentru toată lumea.”

A opta viață (Pentru Brilka) este romanul-monument-capodoperă pe care nu-l poți uita. Nu vrei să-l uiți. Este romanul care setează standarde, care ridică etaloane. Care spune povești de viață și care abundă de viață. Un roman viu, un roman-document, un roman-al-romanelor, care capătă și valență de realism magic, prin „ciocolata” care devine un fel de „suprapersonaj”, a cărei rețetă se transmite din generație și în generație și care, poate fix în momentele cheie, apare în roman. Apare pentru a cuceri, pentru a oferi răspunsuri, pentru a apropia oameni, pentru a-i dezbina. Pentru a pune întrebări. Ca o voce care pare să prezică anumite situații, ciocolata, cu gustul ei amărui, dar de o dulceață aparte, ajunge să devină epicentrul acestei cărți - ciocolata care va defini multe, multe destine. Personajele, nici nu mai este nevoie să zic, sunt deosebit de complexe, alcătuite din lumini și umbre. Fiecare cu tragediile și conflictele ei, fiecare cu demonii și visurile sale. Un carusel de emoții m-a încercat în timp ce citeam, și am vrut să aflu tot ce s-a întâmplat cu fiecare. Iar Nino Haratischwili nu compromite această dorință a cititorului - în cartea sa, fiecare personaj are un început și un sfârșit. Iar Brilka, cea din urmă, Brilka, stă la rând pentru a-și scrie povestea-confesiune, pregătindu-se pentru cea de-a opta viață... O viață care, mai mult sau mai puțin, îi este deja așezată și definită de toți cei & toate cele care i-au fost înainte... În vârful pomului stau fructele care-și trag dulceața din rădăcinile îngropate în pământ. Nino Haratischwili a scris o adevărată capodoperă! Un roman nemuritor!