A apărut Podul de lut, Markus Zusak, autorul bestsellerului Hoțul de cărți

„Podul de lut”, Markus Zusak autorul bestsellerului „Hoțul de cărți”

 Un roman de amploare epică despre pierdere, suferință și împăcare O poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând, de fapt, să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor – o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Un roman marcat de durere și de optimism în egală măsură, profund uman, care atinge unele dintre cele mai sensibile corzi ale sufletului. 

„Una dintre acele cărți monumentale care te transportă prin spațiu și timp în viața unei alte familii, în cel mai profund mod posibil.“ - The Washington Post

Cartea este disponibilă deocamdată pe site-ul Editurii RAO, AICI.

Mori, iubitule!, de Ariana Harwicz - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2019

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

O femeie care trăiește în Franța rurală, în mijlocul câmpurilor aburinde, lângă o pădure misterioasă. Are un bebeluș de două luni, un soț pasionat doar de studiul stelelor și pe nimeni cu care să vorbească. Câteodată se culcă goală pe pământ, torturează insecte sau are fantezii erotice violente cu unul dintre vecini. Iată ingredientele unui roman ca un cocteil Molotov, care își subjugă cititorul încă de la prima frază. Oare ce va exploda și unde? Ariana Harwicz este un superstar al literaturii latino-americane de astăzi, pentru virulența emoțiilor și erotismul întunecat al prozei ei, dar mai ales pentru felul radical în care chestionează clișeele protectoare ale noțiunilor de familie, cuplu sau maternitate.

Ariana Harwicz s-a născut în Argentina, în 1977 – dar declară într-un interviu că s-a născut cu adevărat în timp ce scria romanul de față. A studiat scenaristica la Escuela Nacional de Experimentación y Realización Cinematográfica din Buenos Aires și dramaturgia la Escuela de Arte Dramático. Este licențiată în artele spectacolului la Université Diderot Paris VII și are un masterat în literatură comparată la Sorbona. A scris piese de teatru puse în scenă la Centro Cultural Ricardo Rojas și a regizat documentarul El día del Ceviche. Colaborează cu blogul cultural Eterna Cadencia. Primul său roman, Matate, amor (Mori, iubirea mea; Editura Vellant, 2019), a apărut în 2012, urmat de La débil mental în 2014.

Femeia din romanul Arianei Harwicz nu are nume. Are însă un bebeluș de două luni, care plânge fără încetare, un soț distant și o casă întreagă de care să se îngrijească. Se află în Franța rurală, exilată într-o țară a cărei limbă nu se vorbește, într-o viață și într-un corp pe care nu le mai recunoaște. Îi lipsesc cărțile, în special Virginia Woolf, și muzica, în special Glenn Gould. Revolta împotriva închisorii domestice începe cu lungi plimbări prin pădurea învecinată, în care se întinde goală pe pământul cald, torturează insecte sau își imaginează scene de un erotism violent. Într-un monolog interior visceral, extrem de intens, Ariana Harwicz își subjugă cititorul și adaugă, frază după frază, ingredientele necesare unui cocteil Molotov. Dar ce va exploda și unde? Aflați din povestea unei femei care are de ales între două scenarii de viață: cel cunoscut, de a fi soție, mamă și amantă, sau cel încă neatestat, pera deschisă a existenței, pur și simplu, a fi. 

„E plin de lume acolo, dar nimeni nu ne ajută cu nimic. Omenirea îți stă în coastă ca un junghi. Aduce doar durere.”

Eu am spus că sunt fan Editura Vellant încă de când am văzut că au continua seria autoarei Lydia Davis, una dintre preferatele mele dintotdeauna. Mă manifest impresionist, acum, pentru că recenziile le-am făcut, sunt postate pe blog, acolo am argumentat mai mult de ce-mi place Davis. Dar nu despre asta este vorba acum, ci despre Mori, iubitule!, o carte care m-a intrigat atât din titlul, cât și datorită copertei destul de abstractă. Da, eu sunt genul care ia în calcul și o copertă atunci când vine vorba de o alegere literară. Poate instinctul meu a funcționat atât de bine încât, de fiecare dată când am ales o carte doar după copertă, ghiciți ce?, s-a nimerit să fie și una care să-mi fie extrem de pe plac. În cazul de față, subscriu situației: mi-a plăcut această carte la nebunie.

Nu știam prea mult despre Ariana Harwicz, sincer să fiu. Am văzut că romanul Mori, iubitule! a fost nominalizat la Booker Prize 2018, un premiu de renume în lumea literară. Și, na, m-am gândit din start că e o lectură de referință, are ceva deosebit, are ceva al ei, din moment ce s-a încadrat în tiparele premiului. Și-am zis să-i dau o șansă, de ce nu? Și-așa, drept să vă spun, nu prea am mai avut timp de citit. Ba m-am apucat de cărți pe care, deși nu mi-ar fi stat vreodată în fire, le-am lăsat baltă după primele pagini - ori mi se păreau prea greoaie și nu le puteam acorda toată atenția necesară, dată fiind facultatea care-mi ocupă mareeee parte din timp, așa că am zis să le las pentru perioadele în care voi avea vacanță și, implicit, timp destul, ori nu făceau apel la plăcerile mele, la stilul meu de lectură, la ceea ce doresc să întâlnesc într-o carte. Ei, na, și-am zis să mă apuc de cartea Arianei Harwicz, o carte care, sincer, m-a prins de la prima pagină. M-a prins de la prima pagină și-am citit-o în două zile, atât de tare m-a relaxat stilul Arianei, atât de mult m-am regăsit în ceea ce-a scris, în ceea ce a vrut să transmită de fapt în roman. 

„Ce mă salvează în noaptea aceasta, ca și în toate celelalte nopți, nu este în niciun caz dragostea pentru bărbatul meu, nici cea pentru fiul meu. Ce mă salvează e ochiul auriu al cerbului, care încă mă fixează.”

Mori, iubitule! este un roman pe care mulți l-ar găsi drept ciudat, bizar, haotic în idei și absurd în anumite situații. Așa l-am găsit și eu, sincer, dar am știut că dincolo de astea se află o naturalețe sui generis a omului, se află ceva, nu știu cum să-l numesc, ca o reînviere a propriei ființe, ca o încercare a regăsirii nimicului ancestral, ca o redevenire într-un primitivul ființei - vă spun, e părerea mea proprie, prin definiție subiectivă - de altfel, eu niciodată n-am descris, într-o recenzie, ce se întâmplă într-o carte, cum decurge totul ș.a.m.d, ci mi-am spus efectiv părerea, mi-am prezentat sentimentele care m-au încercat de-a lungul lecturii, ceea ce mi-a plăcut sau, evident, nu mi-a plăcut. Pot spune că singurul lucru care nu mi-a plăcut la acest roman a fost faptul că are doar o 144 de pagini. Și-atât! În rest, stilul poetic, imaginile de un realism aproape magic, care parcă încă mi-au rămas întipărite în minte într-un mod palpabil, plastic, anume acel cerb pe care personajul principal îl tot vede, cerb pe care l-am interpretat ca un semn al speranței, al schimbării, o (re)ancorare în viață, în teluricul acesta limitat. Am avut parte de o lectură care a făcut apel la muuulte stări, la multe emoții - o lectură care mi-a stârnit, uneori, chiar furie, care m-a sensibilizat, care a trecut dincolo de perdeaua aceasta superficială a trăirilor și m-a făcut să meditez și să mă gândesc la anumite lucruri. Credeți-mă, poate, mă repet, spun totul impresionist, dar chiar mi-a plăcut mult romanul acesta (sau nu l-aș putea numi chiar roman, e mai mult ca un fel de jurnal, o înșiruire nu neapărat cronologică & ordonată & firească a acțiunilor, ci o prezentare viscerală, aproape, a unor anumite situații). Romanul reiterează dualitatea ființei umane, dorința de mai mult, dorința de a fi altceva, sau chiar simplu, de a fi, de ascensiune & schimbare & ieșirea din monotonia (nu doar a societății, ci a ființei însăși) - dar, în cele din urmă, imposibilitatea, de unde, bineînțeles, și drama existențială, pulsatilă. Drama durerii și a neputinței - ce poate fi mai groaznic de atât? Oh, speranța, ce poate fi mai dureros și ce-ți poate oferi un sentiment de inutilitate mai mare decât „speranța”, mai mare decât „nu-ți mai rămâne decât să speri”?

„Moartea verii aducea liniște și suspine în pădure. Am tras căruciorul lângă cărare și m-am culcat. Am visat lapoviță. Ba nu, era zgomotul aripilor de fluturi ciocnindu-se între ele. Acea senzualitate blazată a fluturilor de noapte. Inima mi-a răsunat în urechi. M-am aplecat să-mi văd copilul, uitând că a ieșit din mine. Bună ziua, fiu al pădurii. El se uita fix la doi porci-de-apă care se împerecheau și îi imita vioi din pelvisul mititel. Bebeluș meu făcea deja sex, animalic, brutal, ca și ei.”

Stilul autoarei l-am ghicit a fi unul poetic, sensibil, profund și subtil. Exact cum trebuie scris un roman pentru a fi, pentru mine, unul lejer și pe plac. Evident, citesc și altfel de autori, respectiv altfel de stiluri, dar stilul Arianei Harwicz este unul pe care l-aș alege oricând, în defavoarea altuia. Este stilul acela rafinat, lucrat aș putea spune, care, părerea mea, nu are cum să nu te atragă și să nu-ți placă. Am notat multe citate care mi-au plăcut și care mi-au dat de gândit; de altfel, este ciudat faptul că niște cuvinte aparent simple, banale, ar putea fi atât de profunde: totul depinde, de fapt, de contextul în care sunt folosite, de circumstanțele în care au fost rostite. Un alt aspect care mi-a plăcut la Harwicz, anume modul în care a reușit să creeze niște condiții propice pentru a semnala niște sentimente și trăiri. Pfiu, mai că-mi vine să recitesc romanul, sincer, dar am să mă mulțumesc (momentan) recitind pasajele pe care le-am subliniat. 

Mă declar, evident, fan. Sunt un fan al autoarei chiar după prima carte citită. E greșit? Nu. M-am îndrăgostit iremediabil de Alice Munro & Lydia Davis & Ioana Nicolaie doar după prima carte scrisă de ele pe care am citit-o. Și-apoi am tot citit și-am tot citit și n-am fost dezamăgit nici măcar pentru o secundă. Sunt sigur că Ariana Harwicz o să fie pe placul meu și în viitoare lecturi pe care o să le am. Mai mult decât sigur. Și-abia aștept să văd cu ce o să ne mai surprindă Editura Vellant de acum înainte.

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman minunat. Mori, iubitule!, că despre el vorbesc, poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

A apărut Un fiu, de Alejandro Palomas - un roman considerat a fi noul Micul prinț

Guillermo, alintat Guille, protagonistul acestui roman, este un copil cu totul deosebit. El trăiește singur cu tatăl său, Manuel, întrucât mama, de profesie stewardesă, a plecat la muncă în Dubai. Tocmai a ajuns la o școală nouă, iar singura lui prietenă este Nazia, o fată pakistaneză. Arată ca un copil fericit, un copil anormal de fericit, după opinia dirigintei sale, Sonia, ale cărui beculețe se vor aprinde toate odată când Guille, la întrebarea „ce vrei să fii când ai să te faci mare?„ răspunde că vrea să fie Mary Poppins, nu „ca” Marry Poppins, ci ea însăși. Toate acestea o vor face pe Sonia să ceară sprijinul Mariei, consilierul de orientare al școlii, pentru a o ajuta să descopere ce se ascunde sub acea fațadă a fericirii lui Guille, fericire care pare a fi doar vârful aisbergului. Povestea este spusă de fiecare dintre personaje: Guille, Manuel, Sonia și Maria, marcând mai multe perspective în narațiune. În fiecare capitol, relatat la persoana întâi, vom cunoaște punctul de vedere al unuia dintre personaje, iar cu fiecare capitol, naratorul ne va lăsa mai intrigați și mai aproape de a cunoaște misterul lui Guille, de a cunoaște adevărul.

Despre autor: Alejandro Palomas (născut în 1967 în Barcelona) deține o diplomă în filologia engleză și un master în poezie la New College din San Francisco. A publicat, printre altele, romanele El tiempo del corazón, pentru care a fost numit Fnac New Talent, El secreto de los Hoffman (finalist al Premiului Novel Torrevieja 2008 și ecranizat în 2009), El alma del mundo (finalist al Premiului de primăvară, 2011).

Romanul poate fi găsit pe site-ul Editurii RAO. 

Afacerea Jivago, de Peter Finn si Petra Couvée - povestea unei cărți interzise, la Editura RAO

În 1956, Boris Pasternak îi incredinta unui editor Italian primul său roman. La momentul acela, scriitorul nu credea că romanul său va fi publicat vreodată în Uniunea Sovietică. Cuvintele pe care le-a spus acum sunt tulburătoare și astăzi, la 63 de ani de la acest moment: „Acesta este Doctor Jivago. Fie ca el să-și croiască drum în jurul lumii.” Așa a fost. Doctor Jivago a început să călătorească prin lume, inspirând generație după generație nu numai de cititori, ci și de scriitori, critici, cineaști. Cartea a apărut mai intai în Italia, apoi în Franța și în Europpa. Văzând în carte o armă de propagandă culturală, CIA decide publicarea unei ediții în Uniunea Sovietică, în cel mai mare secret. Cartea este tipărită. 1 000 000 de exemplare sunt distribuite turiștilor ruși veniți să viziteze Expoziția Universală de la Bruxelles. A fost un succes neașteptat, chiar și pentru CIA. Cartea a invadat piața neagră. În 1958, Pasternak primește Premiul Nobel pentru literatură, iar doi ani mai târziu, scriitorul moare. Afacerea Jivago, apărută recent la Editura RAO, este o carte despre o epocă în care literatura avea puterea să cutremure lumea. Autorii, un jurnalist și o traducatoare, au recreat povestea pe baza unor dosare recent desecretizate ale CIA.

În 1956, Borris Pasternak pune în mâinile unui agent literar italian o carte, rostind următoarele cuvinte: „Acesta este Doctorul Jivago. Sper să ajungă în toată lumea“. Autorul ştia deja că acest roman nu avea să fie publicat în Uniunea Sovietică, aşa că decisese ca el să fie tradus şi publicat în restul lumii – un adevărat act de curaj. În 1958, viaţa acestei cărţi ia o turnură de roman de spionaj. CIA, dându-şi seama că Războiul Rece este mai mult un război ideologic, publică romanul în rusă şi îl aduce pe ascuns în URSS. Beneficiind de acces la dosare CIA recent desecretizate, acest roman reface un portret irezistibil al lui Pasternak şi ne întoarce în timp, într-o lume unde literatura încă avea puterea să cutremure lumea.

Aprecieri critice: „O carte desăvârşită, care se bazează pe cercetări minuţioase. Finn şi Couvée au preluat un eveniment istoric complex şi dificil, pe care au reuşit să îl transforme într-un thriller intelectual. Deşi în carte se regăseşte foarte multă informaţie, autorii reuşesc să ţină povestea sub control, menţinând un pas antrenant şi uneori chiar alert.” - Washington Post

Despre autori: Peter Finn este editor pe subiecte de securitate la The Washington Post, iar în trecut a lucrat ca şef al biroului din Moscova al aceluiași ziar. Petra Couvée este scriitoare şi traducătoare. În prezent predă la Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg.

Poți citi un fragment cu un click AICI. Mulțumiri multe Editurii RAO pentru toate noutățile editoriale minunate! 

Un an la Oxford, de Julia Whelan - un roman despre prietenie, dragoste și maturizare

Ella Durran este o americancă tânără și ambițioasă care a primit o bursă la Oxford. Aventura în Oxford devine pentru Ella o adevărată călătorie inițiatică. Împreună cu bărbatul care îi stă alături, aceasta trece printr-o experiență dramatică, ce îi va schimba pentru totdeauna perspectiva asupra vieții și o va ajuta să se cunoască mai bine pe ea însăși. Deși aventura în care se implică nu are inițial nicio miză sentimentală, aceasta devine pe parcurs o poveste incredibil de profundă. Iată ce spunea Julia Whelan la publicarea cărții: „Cu exact zece ani în urmă, eram în Oxford, în fața tatei, în timp ce trenul în care ne aflam pornea încet la drum. Primul meu an de facultate în străinătate se termina şi urma să mă întorc la Middlebury College, în Vermont, toamna. Programul redus de studii derulat în colaborare de Middlebury şi Lincoln College, Oxford, nu seamănă cu majoritatea programelor de un semestru destinate studenților americani. Eu am fost înmatriculată ca membru al colegiului, ceea ce mi-a oferit acces Bodleian, acces la facultate şi, printre altele, am figurat acolo ca studentă: pe scurt, am mers la Oxford „pe bune“. Chestia cu americanul care merge la Oxford îmi era cunoscută. Înțelegeam ce te atrage acolo, supraviețuisem şocului cultural, mi-a plăcut atât de mult cât poate să-ți placă cineva care n-are aceleaşi sentimente pentru tine. Dar ceea ce chiar m-a intrigat la această poveste a fost faptul că personajul principal, o tânără debordând de potențial, a fost forțată pe neaşteptate să se confrunte cu perspectiva morții, pentru că, la vremea aceea, era pentru prima oară când eu însămi mă luptam cu durerea pierderii cuiva.”

Aprecieri critice: „O lectură absolut încântătoare, cu profunzimi nebănuite... O scriere care este în aceeași măsură veselă și captivantă, pe cât este de plină de forță și înțelepciune. Romanul îți va rămâne în minte mult timp după ce l-ai citit.“ - Taylor Jenkins Read, autoarea romanului The Seven Husbands of Evelyn Hugo 

„Un an la Oxford este un roman de debut incredibil de frumos.“ - Robinne Lee, autoarea romanului The Idea of You

Despre autoare: Julia Whelan este scriitoare, scenaristă și actriță. A studiat la Colegiul Middlebury şi Universitatea din Oxford, fiind licențiată în engleză şi scriere creativă. Cât timp a stat în Anglia, pasiunea ei pentru ceai s-a transformat într-o adevărată poveste de dragoste, care a culminat cu obținerea unei certificări de maestru de ceai. Un an la Oxford este romanul său de debut.

Citește un fragment cu un click AICI. Mulțumiri, Editura RAO, pentru toate noutățile editoriale minunate pe care ni le puneți la dispoziție!