Ai toată viața înainte, de Romain Gary - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Romanul Secolului XX

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2020

Traducere: Laszlo Alexandru

Romain Gary s-a născut în 1924 la Vilnius, în Lituania, unde și-a petrecut prima parte a copilăriei. În cel de-al Doilea Război Mondial a luptat alături de trupele franceze în Europa și în Africa de Nord, devenind apoi un diplomat și scriitor de succes. Este cunoscut publicului român pentru romanele Clar de femeie, Prima dragoste, ultima dragoste, Alint, dar mai cu seamă pentru Ai toată viața înainte. Gary a reușit să înșele vigilența criticilor și a cititorilor, fiind singurul scriitor care a câștigat Premiul Goncourt de două ori. După ce în 1956 a primit premiul pentru romanul Les racines du ciel (Rădăcinile cerului), Academia Goncourt i-a oferit din nou premiul, în 1975, pentru Ai toată viața înainte, publicat sub pseudonimul Émile Ajar. La decernarea premiilor, Gary a privit din sală cum nepotul său, care s-a prezentat drept Ajar, a primit premiul. Semnul identității dintre Gary și Ajar a fost pus abia după ce scriitorul s-a sinucis, în decembrie 1980. La Editura Univers au mai apărut și romanele Alint și Pseudo (traducere de către Irinel Antoniu).

„Am remarcat adesea că oamenii ajung să creadă ceea ce zic, au nevoie de așa ceva pentru a putea trăi. Nu că fac pe filosoful, da' chiar sunt convins că-i așa (...). Oamenii țin la viață mai mult ca la orice și e chiar amuzant, când te gândești câte minunății există pe lume.”

Momo a fost crescut de când se știe de Madam Roza, o evreică bătrână care „a fost cândva femeie și nu i-a trecut de tot”, în apartamentul ei, laolaltă cu alți copii pe care mamele lor nu-i pot păstra, dar nici nu vor să-i lase în grija Asistenței Publice. Lumea lui Momo este un cartier parizian sărac în care trăiesc de-a valma prostituate, travestiți, hoți de buzunare, comercianți mărunți; o lume colorată, cu bune și rele, plină de abjecție, dar nu lipsită de umanitate și căldură, descrisă cu afecțiune și umor de către naratorul-copil. „Trebuie să iubești” este concluzia acestei cărți extraordinare, aflată la a patra ediție în limba română, în aceeași traducere de excepție semnată de Laszlo Alexandru.

„Îmi amintesc că i-am zis asta foarte sincer, trebuie să slăbești ca să mănânci mai puțin, dar e foarte greu pentru o femeie bătrână care e singură pe lume. Are nevoie de ea însăși ca ceilalți. Când n-ai pe nimeni lângă tine care să te iubească, totul ți se transformă în grăsime.”

Știți ce am făcut după ce am terminat de citit această carte? Înainte de toate, mi-am șters lacrimile. După aceea, l-am îmbrățișat - da, l-am îmbrățișat de parcă mi-ar fi fost un prieten drag, pe care nu l-am mai văzut de ceva timp. L-am îmbrățișat pentru dragul de Momo, pentru dorul de Madam Roza, pentru tot ce a însemnat: emoție profundă, realitate, optimism, frumusețe. Dincolo de a fi un roman emoționant, mi s-a părut un roman deosebit de optimist, frumos, care te vindecă. O capodoperă, pe scurt. Da, Ai toată viața înainte este o capodoperă literară pe care nu o voi uita niciodată și pe care am recomandat-o tuturor - m-am bucurat nespus când persoanele cărora le-am recomandat-o mi-au spus că, într-adevăr, este vorba despre o carte care îți pătrunde în suflet și îți creează emoții dintre cele mai puternice, cele mai reale și palpabile. Povestea devenirii lui Momo încadrează acest roman în categoria unui „roman al formării”, un bildungsroman - la sfârșit, Momo nu mai este același, ci ajunge să crească, un bărbat „care a fost cândva copil și nu i-a trecut de tot”. Dar Madam Roza... Oh, cât de mult m-a emoționat povestea acesteia, dar și iubirea ei față de copiii pe care îi are în grijă.

„Nenea Hamil zice că omenirea nu-i decât o virgulă în marea Carte a vieții și când un om bătrân zice așa o prostie, nu văd eu ce-aș mai putea adăuga. Omenirea nu-i o virgulă, pentru că atunci când mă privește madam Roze cu ochii ei evreiești, ea nu e o virgulă, ci mai degrabă însăși marea Carte a vieții întregi și nu vreau s-o văd.”

Povestea ne este prezentată din perspectiva lui Momo, el însuși un copil „abandonat” de mamă, care trăiește într-o „pensiune” condusă de bătrâna Rosa. Momo locuiește împreună cu alți copii și, în ciuda vocabularului său puțin hilar, încă incomplet retușat, este un izvor de înțelepciune și cunoștințe. Este un băiat sensibil, dar care vede lumea dintr-o perspectivă foarte surprinzătoare, frecvent amuzantă. Și, totuși, în spatele tuturor remarcilor sale, avem de-a face cu un discurs deosebit de sensibil și profund. Momo, Madam Roza, nenea Hamil, Madam Lolo (travestitul sengalez), minunata Nadine - pentru mine, fiecare personaj a avut un rol special în acest superb roman, a adus acel ceva care, după cum am spus, a transformat romanul lui Romain Gary într-o capodoperă. Rar mi-a fost dat să citesc ceva care să mă emoționeze atât de tare, să mă facă să mă simt într-un anume fel... Un roman ca un refugiu, ca o îmbrățișare caldă, maternă, care îți înmoaie sufletul și te face să te gândești la frumusețea vieții, la cât de optimiști ar trebui, de fapt, să fim. În ciuda tuturor celor care se întâmplă, ar trebui să găsim gratitudine, recunoștință, în tot ce ne înconjoară! A trăi cu adevărat înseamnă a te bucura de ceea ce este în jurul tău, lăsând viața să-și urmeze dinamica firească.

„Îi era groază de holeră, care nu-i igienică și la care-i place murdăria. Eu unu' nu cunosc holera, dar cred că nu poate fi așa nasoală cum zice tanti Lola, o boală care nu-i răspunzătoare. Uneori îmi venea să iau apărarea holerei, fin'că nu-i vina ei că-i așa, ea n-a hotărât niciodată să fie holeră, așa i-a venit pur și simplu.”

Un roman plin de emoție, plin de profunzime, cu situații amuzante, care îți stârnesc râsul, cu replici delicioase, dialoguri convingătoare, personaje superbe. Nu găsesc nimic, dar absolut nimic care să nu îmi fi plăcut. De la început până la sfârșit m-am simțit captivat de lectură, am vrut să văd ce va mai face Momo, am vrut să aflu ce se va întâmpla cu Madam Roza, încotro se vor îndrepta lucrurile, și chiar am sperat că... ei bine, anumite lucruri nu se vor întâmpla. După ce am citit cartea Ai toată viața înainte, m-am uitat și la film, cu Sophia Loren în rolul principal: superb! Absolut superb! Mi s-a părut că a surprins perfect esența cărții, iar rolul lui Madam Roza chiar n-ar fi putut fi jucat de către o altă actriță. V-aș recomanda, de altfel, să citiți întâi cartea, și abia apoi să vă uitați la film. Există mici diferențe, dar sunt nesemnificative - în esență, romanul este mult mai profund, fiindcă reușește să evidențieze mult mai bine valorile și gândurile lui Momo, precum și povestea lui Madam Roza. Trecutului lui Roza, oh, atâtea lucruri care mi-au umezit ochii și mi-au frânt sufletul. Un roman care are de toate, și care reușește să-ți intre în suflet; își face culcuș acolo, rămâne, rămâne mult timp - drept dovadă este faptul că am citit acest roman acum mai bine de 4-5 luni, și încă îmi amintesc cât de mult m-a emoționat.

„Bătrânii sunt la fel de buni ca toată lumea, chiar dacă se fac mai mici. Simt durerea ca dumneavoastră și ca mine și uneori tocmai asta îi face să sufere mai tare ca noi, căci nu se pot apăra. Dar îi atacă natura, care poate fi o ticăloasă și jumătate când îi perpelește la foc mic. La noi e și mai nasol ca-n natură, căci e interzis să-i avortezi pe bătrâni când natura îi sufocă încetișor și li se holbează ochii în cap.”

De fapt, chiar și acum, scriind despre el, simt că mă încearcă anumite emoții. Vă recomand cu cel mai mare drag această carte, deoarece știu că o să vă placă - drept dovadă stă și faptul că, din toți prietenii cărora le-am recomandat-o și care au cerut-o, niciunul nu a găsit-o „plictisitoare”. Dimpotrivă, chiar mi-au mulțumit pentru faptul că le-am recomandat, citez, „un roman atât de bun”! Le-aș fi spus că Ai toată viața înainte nu este doar un roman extraordinar de bun, ci poate unul dintre cele mai bune. Dar, na, am zis să nu sar calul! Din punctul meu de vedere, Romain Gary a scris un roman care va rămâne în istoria literaturii, care va rezista testului timpului - o splendoare. Profund, simbolic, plin de speranță, care vindecă și care rănește în același timp, luminos și cu o poveste pe care nu o poți uita vreodată. Chiar este unul dintre cele mai bune romane citite vreodată, motiv pentru care vi-l recomand cu toată încrederea. Dincolo de povestea fascinantă, de emoția cu care Romain Gary scrie, am descoperit personaje dintre cele mai frumoase, care foarte ușor mi-ar fi putut fi prieteni și care, de fapt, chiar mi-au fost prieteni pe întreg parcursul lecturii. Am trăit alături de ele și ele încă trăiesc în sufletul meu! 

Rămas-bun, Gabo și Mercedes, de Rodrigo García - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini:146

Anul apariției: 2022

Traducere: Aurelia Ulici

Rodrigo García Barcha, născut pe 24 august 1959, este fiul cel mai mare al scriitorului Gabriel García Márquez. Regizor de film, scenarist și producător, el este foarte cunoscut pentru filmele Nine Lives/Nouă vieți (2005), Albert Nobbs (2011), Last Days in the Desert/Ultimele zile în deșert (2015), dar și pentru serialul de pe HBO In Treatment/Sub tratament. De asemenea, a fost scenarist și regizor al mult-premiatei serii Blue/Albastru (2012-2015), pentru care i s-a acordat, în 2014, un premiu de către IAWTV (International Academy of Web Television). 

„Vederea trupului tatălui meu intrând în camera de incinerare este fascinantă și paralizantă. Pare, în egală măsură, și teribil de importantă, și fără niciun sens. Singurul lucru pe care îl pot simți cu exactitate în acel moment este că el nu mai este acolo. Rămâne imaginea cea mai de neînțeles din viața mea.”

Fiul mai mare al lui Gabriel García Márquez a simțit nevoia, după moarte mamei sale, să-și ia rămas-bun de la ambii lui părinți, care s-au stins la doar câțiva ani diferență. Rezultatul nu este nicidecum o carte tristă, ci reprezintă expresia unei iubiri profunde, deși reținute. Fiecare rând reflectă un omagiu tăcut, deseori amuzant, adus atât tatălui celebru, cât și mamei care a fost cu adevărat un stâlp al familiei. Și totul alcătuiește o imagine fină, subtilă și elegantă a unuia dintre cei mari scriitori ai secolului XX și a familiei sale. În Rămas-bun, Gabo și Mercedes, pagini care se constituie în amintiri revelatoare și un sfâșietor reportaj, geniul creator García Márquez e transformat în protagonist și se creionează un portret complex al acestei familii confruntate cu iremediabila și definitiva pierdere a celui drag. În lumina reflectoarelor se află un bărbat extrem de vulnerabil, al cărui umor ironic strălucește chiar și atunci când luciditatea îi scade. Alături de el, ca întotdeauna, cititorul o va descoperi pe carismatica Mercedes, cea care a influențat cel mai puternic viața și arta lui Gabo. Și totul este văzut din prisma unui fiu copleșit de tristețe, însă dornic de a consemna totul pentru eternitate.

„Niciun regizor, scriitor, poet - nici pictura sau muzica - nu au exercitat o influență mai mare asupra mea decât părinții, fratele, soția, fiicele mele. Cele mai multe lucruri pe care merită să le știi încă se învață de acasă.”

Probabil știți deja că Gabriel García Márquez este unul dintre autorii mei de suflet. Când a murit, în 2014, din păcate nu știam prea multe despre el. În schimb, de îndată ce am citit primul roman, m-am interesat mai mult în legătură cu biografia sa - pe-atunci, aflasem că doar soția sa mai este în viață, Mercedes, și tare am fost mâhnit când am aflat, în 2020, că a murit și aceasta. Cu toate acestea, Gabriel García Márquez - Gabo - a lăsat în urmă o moștenire literară fantastică, o moștenire literară care nu doar că va rezista testului timpului, dar va inspira (și inspiră) generații de scriitori, rămânând un etalon al calității, al puterii cuvintelor și al unei forțe literare nemaivăzute. Gabriel García Márquez a fost un adevărat maestru, un adevărat artist. Dar în spatele acestuia, după cum probabil știți, a stat întotdeauna carismatica Mercedes, cea care i-a fost catarg pe când era un vas pe o mare în mijlocul furtunii. Volumul de față, deși de mici dimensiuni, reprezintă o privire asupra ultimelor zile din viața lui Gabriel García Márquez, bolnav, precum și ce a urma odată cu moartea acestuia. Deși cartea este una scurtă, de aproximativ 100 de pagini (avem și pagini cu poze personale ale familiei), cred că a reușit să spună tot ce trebuia spus... Și nimic în plus sau în minus!

„Moartea celui de-al doilea părinte este ca și cum ai privi printr-un telescop într-o noapte și nu mai găsești planeta care era mereu acolo. A dispărut, cu religia ei, tradițiile sale, propriile obiceiuri și ritualuri, mari și mici. Rămâne ecoul.”

Am fost încercat de o senzație bizară citind acest volum. Am simțit că parcă aș pătrunde într-o situație mult prea intimă, care ține strict de familie - dar, în cele din urmă, este vorba despre faptul că Gabriel García Márquez a fost o figură publică, un scriitor renumit, cunoscut, iar o astfel de situație nu ar fi putut să nu atragă după sine sute de scrisori, sute de reportaje, articole de ziar, jurnaliști și altele de acest gen. Chiar dacă Rodrigo García a fost alături de tatăl său în ultimele luni, fiind martor la degradarea din ce în ce mai evidentă a tatălui său (care lupta cu cancerul și era acaparat tot mai mult de demență, transformându-se în umbra palidă a unei persoane cândva gregare, expansive, prodigioase), nimic nu l-a putut pregăti pentru moartea bunului său părinte. Cu toate acestea, acest volum nu se concentrează în jurul acestei „stări de tristețe”, ca punct de interes, ci poate chiar invers: când lumina lui Gabriel García Márquez pare să dispară, de fapt pare să strălucească mai mult decât oricând, pentru o ultimă oară. Rămas-bun, Gabo și Mercedes, se concentrează întocmai în jurul acestei lumini care, dintr-o dată, devine ciudat de reconfortantă.

„Aș da orice să petrec o oră cu tatăl meu când era un ștrengar de nouă ani, sau cu mama când era o fetiță plină de viață, în vârstă de unsprezece ani, amândoi incapabili să bănuiască viețile extraordinare care îi așteptau. Și așa, îngropată în adâncul minții mele, se află preocuparea că poate nu i-am cunoscut suficient de bine și, cu siguranță, regret că nu le-am pus mai multe întrebări despre detaliile din viața lor, despre gândurile lor cele mai ascunse, despre cele mai mari speranțe și temeri ale lor.”

Acest volum de memorii scoate în evidență diferitele fațete ale lui Gabriel García Márquez, Gabo: tatăl, soțul, autorul, omul. Oferă o perspectivă „interioară” despre felul în care toate aceste „roluri” i-au modelat personalitatea. Ni se relevă un om frumos, un artist aparte, dar și un caracter amuzant, care a știut mereu cum să aducă zâmbetul celor din jurul său. Devotat, constant, curajos, în calea lui Gabriel García Márquez nu a stat nimic, în special de când s-a căsătorit cu Mercedes. Mustața pe care a purtat-o de la 17 ani nu a dat-o niciodată jos, chiar dacă chimioterapia i-a distrus-o; i-a crescut înapoi, ca însăși un însemn semnificativ al propriei sale personalități. Povestind despre ultimele luni ale lui Gabriel García Márquez, Rodrigo subliniază, de asemenea, nenorocirea și binecuvântările care vin odată cu a fi fiul marelui maestru. Într-adevăr, iubindu-l, la rândul meu, atât de mult pe Gabriel García Márquez, mi-a fost destul de greu să citesc despre anumite lucruri - după cum am spus, avem parte chiar de o privire foarte amănunțită asupra a ceea ce s-a întâmplat înainte și după moartea lui Gabo. Cu toate acestea, am simțit că totul a fost așezat întocmai cum ar fi trebuit, pentru a-i oferi maestrului o încununare a unei vieți artistice atât de profunde, atât de complexe.

„Am acum aproape vârsta tatălui meu când l-am întrebat la ce se gândește noaptea, după ce stinge luminile. La fel ca el, nu sunt încă prea îngrijorat, dar sunt conștient de timp. Deocamdată, sunt încă aici, gândindu-mă la ei.”

Un volum dureros, dar și încântător. Luminos. După părerea mea, ar trebui citit de fiecare cititor căruia îi plac romanele lui Gabriel García Márquez. Eu vi-l recomand cu cea mai mare încredere, deoarece știu că o să vă atingă și o să vă emoționeze. Citindu-l, mă simt mult mai apropiat de Gabo, mă simt mult mai apropiat de cărțile sale, de literatura sa. Volumul acesta mi-a hrănit sufletul și m-a întristat, dar m-a și făcut bucuros știind că atât de multă lume i-a apreciat cariera - cititorii din întreaga lume i-au trimis scrisori, rândurile de aplauze care l-au acompaniat, memorialul său... După cum și Rodrigo o spune, aceste lucruri „au hrănit sufletul familiei”. Gabriel García Márquez va rămâne mereu în sufletul meu drept unul dintre cei mai buni scriitori care au trăit vreodată, iar cărțile sale sunt adevărate bijuterii literare, adevărate capodopere la care mă întorc mereu - răsfoindu-le, citind pasajele preferate, bucurându-mă de calitatea dialogurilor, de profunzimea cuvintelor și emoția pe care o transmit. Rămas-bun, Gabo și Mercedes, mă înclin în fața voastră și vă mulțumesc pentru tot ceea ce ne-ați oferit de-a lungul timpului: frumusețea de a fi om!

Pe pământ suntem strălucitori o clipă, de Ocean Vuong - Recenzie

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2019

Traducere: Ioana-Miruna Voiculescu

Ocean Vuong este autorul romanului de debut Pe pământ suntem strălucitori o clipă publicat de Penguin Press (2019) și în curs de apariție în 24 de limbi. A mai scris o colecție de poezii foarte bine primită de critică, Night Sky with Exit Wounds, aflată pe lista celor mai bune 10 cărți recomandate de New York Times, câștigătoare a T.S. Eliot Prize, Whiting Award, Thom Gunn și a Premiului Forward pentru cea mai bună colecție de debut. Bursier Ruth Lilly, din partea Poetry Foundation, Vuong a mai câștigat, printre altele, burse oferite de Lannan Foundation, Civitella Ranieri Foundation, Elizabeth George Foundation, Academy of American Poets și Pushcart Prize. Scrierile sale au apărut în The Atlantic, Harpers, The Nation, New Republic, The New Yorker, The New York Times, The Village Voice și American Poetry Review care i-a decernat Premiul Stanley Kunitz pentru tineri poeți. Nominalizat de revista Foreign Policiy pe lista celor mai influenți 100 de gânditori la nivel mondial în 2016, alături de Hillary Clinton, Ban Ki-Moon și Justin Trudeau. Născut în Saigon, Vietnam, trăiește în Northampton, Massachusetts unde predă în cadrul Programului de Master (MFA) pentru poeți și scriitori de la Umass-Amherst, în calitate de asistent universitar.

„Nu știu ce să spun. Bănuiesc că vreau să spun că uneori nu știu ce sau cine suntem. Zile în care mă simt om, și alte zile în care mă simt mai degrabă un sunet. Ating lumea nu ca mine însumi, ci ca ecou al celui care am fost. Mă auzi acum? Mă citești?”

Pe pământ suntem strălucitori o clipă este scrisoarea unui fiu către mama sa care nu știe să citească. Naratorul, Little Dog, are aproape treizeci de ani când scrie această scrisoare în care scoate la lumină istoria familiei care a început înainte de nașterea lui – o istorie cu epicentrul în Vietnam – și de care se servește apoi pentru a-i oferi mamei acces la porțiuni din viața sa necunoscute acesteia, toate culminând cu o revelație de neuitat. Pe pământ suntem strălucitori o clipă este în egală măsură despre puterea care vine din a-ți spune propria poveste și despre lipsa de putere care-ți anulează identitatea atunci când nu ești auzit. Cu o grație și urgență uluitoare, Ocean Vuong scrie despre oameni prinși între lumi diferite și întreabă cum ne vindecăm și ne salvăm unii pe ceilalți fără a uita cine suntem. Cum este posibilă supraviețuirea și cum o putem transforma într-un fel de bucurie sunt întrebările care propulsează cel mai important roman de debut din mulți ani.

„Ma. Mi-ai spus odată că amintirea e o alegere. Dar dacă ai fi dumnezeu, ai ști că e un potop.”

Știți acele cărți care, de fapt, nu sunt doar cărți? Acele lecturi care nu sunt doar lecturi? Acele... Romane care ajung să fie adevărate stări? Adevărate credințe, dictonuri călăuzitoare? Știți... Oh, oare știți? Am vrut să citesc această carte încă de când, pe neașteptate, am dat peste un citat în online, un citat care mi-a umplut ochii de lacrimi și la care m-am gândit mult, mult timp. L-am arătat și altora, din frenezia aceasta pioasă a mea, și vreau să vă spun că am primit aceeași reacție: o bruscă schimbare a grimasei feței, într-o idee ușor tristă, melancolică. Pentru că, da, această carte m-a întristat enorm, în măsura în care a și reușit să-mi creeze o stare de euforie, de vindecare; m-a emoționat până la lacrimi și am știut de la bun început în ce mă bag. Dar am savurat fiecare pagină, iar la sfârșit mi-am dus cartea la piept și, șoptind, am spus mulțumesc, Ocean Vuong! Mulțumesc pentru această capodoperă literară și pentru toată sinceritatea de care ai dat dovadă în această carte, pentru faptul că ți-ai pus sufletul între aceste pagini și ne-ai vorbit nouă, celor care aveam nevoie, celor care am știut să ascultăm. Un roman absolut impecabil, un volum de memorii care îți rupe sufletul și pe care nu ai cum să-l citești fără a simți, pe alocuri, un nod în gât. Pentru mine, această carte a fost una dintre cele mai bune citite anul trecut, și sunt sigur că în viața asta, cândva, o voi reciti. Sunt absolut sigur!

„Violența era deja ceva obișnuit pentru mine, era ceea ce știam, în definitiv, despre dragoste.”

Nu vreau să vă vorbesc despre ce este acest volum, ci despre cum m-a făcut să mă simt lecturarea sa. Distrus. Efectiv, am fost distrus, și nu știu cui se datorează acest lucru - oare scriiturii absolut superbe, emoționante, lirice, diferite, autentice? Oare faptului că am citit-o eu într-o anumită perioadă a vieții mele? O, vedeți ce mare impact poate avea starea pe care o ai atunci când te apuci de o carte? Și, totuși, tind să cred că mare parte din „impresionismul” acestei recenzii se datorează întocmai faptul că Ocean Vuong are o sensibilitate extraordinară, are o emoție pură, o emoție care se generalizează asupra tuturor cititorilor - nu vreau să cred că sunt persoane care au citit această carte și au strâmbat din nas. Pentru că, cel puțin după părerea mea, nu poți rămâne rece în fața a tot ce scrie Vuong aici. Invocând figura maternă, pe mine deja m-a câștigat, și-am știut că are să se joace cu emoțiile & trăirile mele. Chiar asta a făcut, dar, în același timp, cu Vuong te poți identifica într-o manieră mult mai profundă: cuvintele pe care le spune, frazele pe care le folosește, emoția de care dă dovadă și toată naturalețea volumului - nimic, dar nimic nu pare forțat, pus doar ca să fie, să impresioneze. Totul pare să-și aibă locul exact unde trebuie, livrându-i cititorului un tur de forță literară cum rar i-a fost dat să vadă!

„Uneori, când ți se oferă tandrețe o simți ca pe însăși dovada faptului că ai fost distrus.”

Pe pământ suntem strălucitori o clipă este volumul pe care îl port în suflet încă de când l-am citit. Am vorbit tuturor despre el, l-am recomandat oricui, și m-am bucurat când mi-au scris persoane care mi-au zis că, într-adevăr, această carte este altceva. Da, chiar este altceva - un volum care se adresează oricui, teribil de sensibil, profund, de o minunăție literară extraordinară, care dă dovadă de umanitate și în care s-ar putea regăsi oricine: este o carte despre noi, despre ceea ce suntem, despre cum ne percepem, despre cum ne vedem și cum suntem văzuți. Despre spațiul pe care îl împărțim cu alții, despre corpul pe care îl oferim altora, despre sentimentele pe care le investim în alții... O carte puternică, emoționantă, poetică, lirică, superbă, superbă, superbă! Da, știu că spun multe & totuși pare că nu spun nimic, dar eu cred că acest volum trebuie simțit, trăit. Nu poate fi teoretizat, eu nu vi-l pot explica și nici nu îmi propun să o fac - vreau doar să vă conving de faptul că merită, chiar merită să-i dați o șansă. Îl veți iubi și îl veți aprecia, îl veți recomanda și îi veți asigura un loc special în biblioteca voastră: în esență, vorbim despre o carte specială, nu despre orice carte.

„Uneori, când sunt neatent, cred că rana este și locul în care pielea se reîntâlnește pe sine, o margine întrebând-o pe cealaltă: unde-ai fost?

Unde-ai fost, Ma?”

În fața profunzimii volumului lui Ocean Vuong, am impresia că alte cărți pălesc. Am impresia că alte cărți sunt anemice, sunt... seci. Vuong „răzuiește” omul cu tot ceea ce înseamnă, cu toate emoțiile sale abisale. Nu-i este frică să fie sincer, nu se teme că va fi judecat, arătat cu degetul. Nu. Vuong se arată cititorului exact așa cum este: sensibil, temător, dar și deosebit de puternic, inteligent și conștient de adevărata sa natură interioară. Pentru mine, volumul de față a fost o inspirație. Este, de fapt, o inspirație. Mi-a stârnit zeci de emoții, m-a făcut să mă gândesc la viața mea și la viața altora, m-a făcut să arunc o privire valorilor pentru care pledez, credințelor pe care le am. Și, la sfârșit, abia am mai putut să recitesc pasajele care mi-au plăcut cel mai mult, deoarece am avut ochii înecați în lacrimi. Un volum aparte, pe care îl voi păstra mereu în inimă și la care mă voi reîntoarce atunci când... voi avea nevoie. Chiar astăzi, de fapt, am recitit anumite pasaje, și le-am retrăit cu aceeași intensitate: pentru mine, acest volum a devenit unul simbolic, unul pe care l-am citit la momentul potrivit și care m-a vindecat. Care m-a ajutat nu neapărat să depășesc anumite lucruri, pe cât să le înțeleg mai bine. Să mi le fac aripi pentru a putea zbura... mai departe.

Calul de bătaie (Jack Warr, #2), de Lynda La Plante - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2023

Traducere: Oana Dușmănescu

Lynda La Plante s-a născut la Liverpool. A scris aproape patruzeci de romane – toate au devenit bestselleruri. A studiat actorie la Royal Academy of Dramatic Art și a jucat la Teatrul Național din Londra înainte să devină actriță de televiziune. După aceea s-a apucat de scris și s-a afirmat cu serialul TV Widows (Văduve), care a avut un succes extraordinar. Scenariul Lyndei pentru Prime Suspect (Suspect de crimă) a câștigat premii BAFTA, Emmy, distincții din partea British Broadcasting and Royal Television Society, precum și Premiul Edgar Allan Poe din 1993. Lynda este membru onorific al British Film Institute și a primit Premiul BAFTA Dennis Potter pentru Cel mai bun scriitor în anul 2000. În anul 2008 a primit Ordinul Imperiului Britanic în grad de comandor pentru servicii aduse Literaturii, Teatrului și Filantropiei. La Editura Crime Scene Press a apărut și primul volum al seriei Jack Warr, Secrete îngropate (2022, traducere de către Oana Dușmănescu).

„După ce și-a dat seama că se zgâiește la el, a început să roșească. Iisuse Hristoase! și-a spus ea. Ridley e sexy ca naiba acolo sus!”

Al doilea volum din noua serie Jack Warr. Nu toți ucigașii pot fi îmblânziți… O bandă de spărgători violenți terorizează de luni întregi o localitate de la țară. Dar când într-o casă din Cotswolds e găsit un cadavru mutilat devine limpede că nu e vorba despre vreo bandă oarecare de hoți oportuniști. Jack Warr descoperă localnici care ascund secrete întunecate, află despre infracțiuni ascunse, însă ceva tot îi scapă. Având puține piste și cum atacurile violente se întețesc, pentru a-i prinde pe spărgători va fi nevoit să acționeze la fel de îndrăzneț ca ei. Folosindu-se de capacitatea lui de a oscila între lumea interlopă și cea a dreptății, Jack se pregătește să le întindă o capcană, conștient de faptul că orice eșec îi va cădea pe umeri – și că sângele vărsat va curge asupra lui.

„Maggie l-a sărutat cu afecțiune pe Jack pe creștet și a decis să nu-i spui că Hannah tocmai trăsese un pârț la ea pe genunchi.”

Încep să observ o anumită „predilecție literară”, în cazul meu: nu mă mai dau în vânt neapărat după thrillere dinamice, care au tensiunea aceea deseori deloc convingătoare, dar care ajunge să placă, ci încep să mă atragă mult mai mult cărțile mai detaliate, thrillerele acelea (să le zic) tipice, polițiste, când avem de-a face cu șefi și inspectori și detectivi, care își au acțiunea compusă dintr-un slow burning evident. Știi că înaintezi în lectură, așadar, și încetul cu încetul ajungi la apogeu, dar pe parcursul lecturii parcă interesul este centrat asupra personajelor, asupra tipologiilor și dezvoltării acestora. Pe de altă parte, chiar dacă am citit și primul volum din serie - Secrete îngropate (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), cred că aș fi putut citi această carte și de sine stătătoare - nu prea am găsit conexiuni directe, cel puțin relevante, cu primul volum. Da, l-am avut pe domnul Jack Warr, dar parcă era același. Ori mi-a scăpat mie ceva, ori chiar așa este. În orice caz, am fost tare prins de intriga interesantă și de numeroasele răsturnări de situație care m-au ținut într-un permanent suspans.

„- Chestia asta încă se întâmplă, deci, nu-i așa?

- O dată la câteva luni. Iar ăștia sunt doar cei despre care aflăm. Ar putea fi mai mulți. E un act de echilibrare politică. Pumnul de fier în mănușa de catifea nu a fost niciodată mai potrivit decât acum și aici. Dar... lucrurile deja au devenit mai grave și trebuie să facem ceva. Repede.”

Și nu vorbesc despre un suspans tipic, ci despre un suspans psihologic aparte. Ideea cu spărgătorii de case violenți care terorizează locuitorii din zona rurală a Angliei, cadavrul mutilat care împinge ancheta într-o direcție mult mai bizară (evident, nu e vorba doar de niște hoți oportuniști) - Jack Warr, în scurt timp, își dă seama că nu este vorba de ceva obișnuit, ci de o mulțime de secrete întunecate, de crime ascunse și multe, multe piste false. Jack Warr vrea să ducă ancheta la bun sfârșit și să prindă răufăcătorii, înainte de a mai apărea și alte cadavre și spargeri. Lynda La Plante ne livrează o proză atentă, bine dozată și documentată, frumos țesută, pe alocuri amuzantă, pe alocuri profundă și emoționantă, reiterând în cele din urmă psihologia oamenilor și cum răul se arată în forme din ce în ce în ce mai necunoscute și bizare. Intriga, acțiunea, dinamica - toate acestea fac ca lectura să curgă de la sine, deși, după cum am mai spus, nu este o carte despre care ai putea spune că te ține dintr-o întorsătură de situație în alta, ci care „îți dă cu lingurița” porții atent dozate de tensiune și neliniște. Are un ritm rapid, dar este un ritm care mai mult interesează „lucrurile din fundal”, dacă pot spune așa, și nu neapărat ancheta în sine. 

„- OK. Mâine țintim veriga cea mai slabă (...). Și o facem să ne spună tot.”

Așadar, este vorba despre protocoale care țin de poliție, asezonate foarte fain cu muuultă lăcomie, cu gelozie, cu muuulte secrete și și mai multe situații neașteptate. Un roman atent executat, bine pus la punct și construit, pe care l-am savurat timp de 2-3 zile. Chiar mi-a plăcut - așa cum am spus, mi-a plăcut mai mult decât primul volum. Evident, interesul meu major a fost Jack Warr, deoarece mereu îmi place să analizez protagonistul unei serii - un om puternic, foarte inteligent, dar care bineînțeles că are o slăbiciune aparte: soția și fiica lui. Este atât un polițist integru, inteligent, cât și un familist convins, și cu siguranță are să ne demonstreze foarte multe lucruri de-a lungul acestei serii, așa că abia aștept să văd ce ne va mai pregăti Lynda La Plante în cele ce urmează. O carte presărată cu glume, cu situații care debordează de realitate, pe alocuri de înțelepciune și profunzime. Îmi place modul în care autoarea reușește să insereze aceste mici „lecții de viață”, evident frecvent sub forma dialogurilor sau a micilor pasaje cu care ori se încheie un capitol, ori se încheie un fragment dintr-un capitol. Chiar bună, sincer să fiu, surprinzător de bună aș putea spune, lucru care dovedește, încă o dată, faptul că gusturile încep încetișor și sigur să mi se schimbe!

„Dar epuizarea fizică și emoțională, pe lângă efortul de a-și ascunde adevăratele temeri, le făcuseră pe Maggie și Regina ușor isterice - de aici și criza lor de râs. Și, preț de câteva clipe prețioase, cele două prietene și-au permis să fie fericite.”

Făcând concluzia acestei recenzii, pot spune că mă declar chiar mulțumit de modul în care evoluează lucrurile cu această serie. Îmi place Lynda La Plante, chiar dacă la început, când am citit primul volum din serie, am fost puțin reticent. Încetul cu încetul, lucrurile au început să se așeze și mi-am dat seama că, uneori, poate e mai interesant, mai captivant să știi cum funcționează lucrurile „în culise”, decât să citesc nu-știu-ce-thriller-cu-nu-știu-ce-intrigă-banală! Dacă vreți să aveți parte de o lectură antrenantă, slow burning, bine scrisă și elaborată, atunci chiar vă recomand cu mare încredere Calul de bătaie și să aveți în vedere această nouă serie a lui Lynda La Plante. Mă bucur tare mult că am ocazia să citesc aceste cărți, ca urmare a faptului că fac parte dintr-un Crime Club genial, iar alături de mis compañeros vorbim despre cărți - exact așa cum mi-am dorit dintotdeauna. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Lynda La Plante, Calul de bătaie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Lynda La Plante, apărute și pe blog: 

| Secrete îngropate |

Elocința sardinei, de Bill François - Recenzie

Editura: Univers

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 168

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Pelea Și Rodica Baconsky

Elocința sardinei este o carte despre natură extraordinară – informativă, captivantă și accesibilă, scrisă dintr-un unghi personal, despre un subiect care a fascinat omenirea dintotdeauna și își păstrează și acum misterul: oceanul, viața acvatică. Povestea începe cu milioane de ani în urmă, pe când Atlanticul era o mare tânără și mică, și curge spumos de-a lungul vremii până în zilele noastre, când, la o terasă, cu meniul în față, nu prea știm ce să alegem. Personajele sunt fascinante, ca de roman (o veți întâlni pe cea mai singuratică balenă din lume, ale cărei cântece îi uimesc pe cercetători din 1989, de când i-au captat vocea prima oară cu ajutorul sonarelor, veți coborî în subteranele Parisului, fugăriți de poliție, alături de un grup de oameni de știință în căutarea anghilelor, vă veți amuza de suspiciunile unor generali care erau cât pe ce să pornească un război din cauza unui banc de heringi și tot așa).

„Sardinele dețin arta elocinței perfecte: cu un simplu gest, spun tot; o simplă privire și totul se înțelege de la sine. Fără a fi nevoie de un dirijor sau de ordine date mulțimii; interacțiunea dintre vecine e de-ajuns, iar bancul se organizează singur. Milioane de sardine înoată astfel, aliniate automat sau dispuse în careu, perfect sincronizate.”

Sunt o sardină, o sardină șmecheră care vrea să-ți povestească despre aventurile și călătoriile ei. Dar eu nu știu să scriu, și chiar dacă aș ști, înotătoarele mele nu-mi permit să bat eficient la tastatura laptopului. Așa că-l voi lăsa pe Bill François să-ți vorbească despre bine. Bill François știe cum să comunice cu o sardină. Cel mai probabil, Bill François a fost o sardină într-o altă viață. Încă de mic, a iubit apele Mediteranei, și tocmai acesta a fost începutul unei pasiuni care durează o viață întreagă - marea. Încercat în permanență de acest simț cronic al curiozității, cu o imaginație debordantă, Bill François începe să ne prezinte misterele oceanului, cu tot ce presupune acesta: un adevărat Univers subacvatic, infinit, efervescent, complex, zgomotos, plin de creaturi bizare și de alte lucruri și vietăți la care nici nu ne-am putea gândi. O lume efervescentă pe care, atât cât își permite, Bill François ne-o prezintă într-un stil ludic, jucăuș, care te ține captiv și nu te plictisește chiar deloc. Eu iubesc cărțile de nonficțiune, și, recunosc, multe dintre cele prezentate de Bill François nu mi-au fost necunoscute: în schimb, necunoscut mi-a fost acest mod genial de prezentare, care depășește categoria cărților „de popularizare a științei”. Amuzant, revigorant, lecturarea volumului Elocința sardinei chiar a fost o experiență parte.

„Spunându-și istoria, creaturile marine strecoară în ea și strigăte de ajutor. E datoria noastră să le descifrăm.”

Bill François este fascinat de viața din adâncuri, de viața marină, iar acest lucru se resimte în fiecare pagină. De profesie, Bill François este fizician, dar are o pasiune pe care nu ezită să și-o fructifice: aceea de a descoperi creaturile care trăiesc în apele lumii, de a învăța în mod constant lucruri noi despre crustacee, despre pești, corali, balene, sardine și tot ce o mai găsi el. Interesat și de mituri, legende, de povești transmise din gură în gură, Bill François știe totul despre „ce mișună” prin zonă. Și totul a început din copilărie, când a fost martorul unei anumite situații. De-acolo, au pornit zeci de întrebări care l-au făcut ca, odată cu trecerea timpului, să se transforme într-un adevărat explorator. Citind cartea, nu doar că ne familiarizăm într-un mod rapid și practic, deloc solicitant, cu ce presupune această viață marină, ci chiar ajungem să vedem cu alți ochi peștii. La fiecare pagină poți simți pasiunea autorului, și cred că asta mi-a plăcut, de fapt, cel mai mult. După cum am spus, eu citesc frecvent nonficțiune, în esență cărți științifice, și sunt destul de familiarizat cu anumite lucruri - dar, în cazul cititorului care așa-zis „neavizat”, sunt sigur că această carte s-ar dovedi mult, mult mai interesantă.

„Am avut norocul să fiu adesea martor la viața și la tainele creaturilor marine. Când poveștile lor ne sunt spuse direct de spectacolele din adâncuri, să le asculți e o fericire fără seamăn.”

Cartea conține o mulțime de informații ușor de înțeles și asimilat, informații chiar interesante, în mare parte organizate în capitole specifice („Scoici și crustacee”, „Înghesuiți ca sardelele”, „Dialoguri acvatice”, „Șerpi de mare” și altele). Surprinzător ar mai fi faptul că este o carte destul de lirică, iar asta mi s-a părut și mai antrenant. Evident, anecdotică, Bill François reușește să ne ofere informații destul de complexe și complet - în cele din urmă, ajungi la concluzia că pe cât de drăguți și adorabili sunt acești peștișori, pe atât sunt de ciudați și complicați. Din păcate, prin practica zootehnică actuală, am ajuns nu doar să distrugem habitate naturale, ci și să exacerbăm procesul pescuitului industrial, transformându-l în pescuit lipsit de sustenabilitate. Oricum, mergem într-o direcție nepotrivită, iar asta probabil nici nu mai trebuie menționat - trăim pe propria piele aceste lucruri. În loc să avem grijă, pentru a preveni (pentru că a preveni este mult mai ușor decât a trata), suntem martorii extincției în masă... Partea aceasta din Elocința sardinei m-a întristat, în primul rând pentru că știu cât de adevărat este și cât de neputincioși, din păcate, suntem...

„Fiindcă lumea mărilor e ca lumea cuvintelor: un spațiu al libertății, și trebuie să rămână așa. Cei care vor să pună frâu cuvintelor, să impună reguli exprimării și vorbei sunt asemenea celor care vor să zăgăzuiască mările. Oceanul e al tuturor și al nimănui. La fel și imaginația. Așadar, dacă suntem o balenă solitară care-și vorbește propria limbă sau una dintre hamsiile disciplinate ale unui banc, o caracatiță inventivă, un pește-ventuză lipicios ori un homar discret, fiecare, în felul nostru, trebuie să ne cântăm liber poveștile.”

Nu știu ce aș mai putea spune despre cartea lui Bill François, așa că mă voi opri aici. Chiar v-o recomand cu mare încredere, deoarece vă va amuza și vă va distra, în măsura în care vă va oferi și multe informații foarte prețioase. Atunci când devii mai conștient de lucrurile din jurul tău, când te interesezi cu privire la alte domenii - care, în esență, n-au treabă cu domeniul tău de activitate, de studiu sau altele, dar trebuie să ai în vedere că au treabă cu faptul că exiști - devii mult mai conștient, parcă, de această lume imensă. Avem tendința de a ne crede stăpâni peste tot ce este în jurul nostru, de a ne simți la capătul lanțului trofic, de a ne afla în vârful piramidei - când, de fapt, suntem atât de mici și atât de neînsemnați, mereu la cheremul forței naturii. Cu toate acestea, dacă ne-am întoarce puțin privirea spre ceea ce cu adevărat este important - comuniunea, grija față de alte mici creaturi și ceea ce ne înconjoară -, poate am reuși să realizăm că, într-adevăr, suntem singura specie care, voluntar, își distruge pe zi ce trece habitatul în care trăiește. Avem o singură planetă, și-am avut tendința de a completa în continuare cu „din păcate”... Dar, sincer, chiar mă bucur că avem o singură planetă, deoarece nicio altă planetă nu merită soarta Pământului! 

Lumea estompată, de Iris Wolff - Recenzie

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Green Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 228

Anul apariției: 2022

Traducere: Andreea Odoviciuc

Iris Wolff s-a născut în 1977 la Sibiu și a emigrat împreună cu familia în Germania la vârsta de opt ani. Are studii de limba și literatura germană, grafică, pictură și studii religioase. A lucrat, timp de zece ani, în cadrul Arhivei literaturii germane din Marbach și a primit numeroase premii pentru opera sa literară, printre care Premiul Ernst Habermann, Premiul pentru Literatură ALPHA, Premiul Otto Stoessl, Premiul Thaddäus Troll și Premiul Marieluise Fleißer pentru întreaga activitate literară. A fost nominalizată la prestigiosul premiu Alfred Döblin. Este membră PEN International și locuiește la Freiburg. 

„Existau un timp în care se grăbea să curgă înainte și un timp care mergea înapoi. Un timp care se învârtea în cerc și unul care nu se mișca și nu era niciodată mai mult decât un moment unic.”

Iris Wolff spune povestea tumultuoasă a unei familii din Banat ale cărei legături sunt atât de strânse, încât nu se rup nici măcar dincolo de granițe. Un roman poetic despre pierderi și noi începuturi. Oare Florentine și Hannes le-ar fi deschis ușa celor doi tineri călători dacă ar fi știut ce rol va juca vizita din RDG în viața familiei bănățene? L-ar fi sprijinit Samuel pe cel mai bun prieten al său, Oz, dacă ar fi conștientizat amploarea deciziei sale? În Lumea estompată, Iris Wolff împletește traiectoriile a șapte persoane care, în ciuda loviturilor destinului și a distanțelor fizice, se regăsesc în permanență. Pe fondul declinului comunismului în Europa și al istoriei frământate a secolului XX, Wolff scrie un roman extraordinar despre prietenie și lucrurile pe care suntem dispuși să le sacrificăm de dragul fericirii altuia, o poveste emoționantă despre iubire și pierdere.

„(...) Dar viața nu datorează nimic oamenilor, cu atât mai puțin împlinirea dorințelor.”

O carte destul de restrânsă ca număr de pagini - și, totuși, am simțit că nimic nu ar mai fi trebuit spus. Că nimic, dar absolut nimic nu a rămas „estompat”, suspendat în aer. O splendoare de carte, care, vorba aia, went so deep in my soul, încât la sfârșit m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Această poveste a unei familii din Banat, România, spusă episodic, din perspectiva unor membri diferiți, poate pe alocuri inadecvată cronologic (uneori mi-a fost necesar să fiu foarte atent pentru a-mi da seama, temporal, unde anume mă plasez, și pentru a afla cine este naratorul) - mi s-a părut a fi de o sensibilitate și o frumusețe cum rar mi-a fost dat să văd, făcând ca plăcerea lecturii să capete conotații de o emoție apoteotică! De la personaje, care mi s-au părut deosebit de frumoase, complexe și frumos creionate, până la cadrul în care s-au desfășurat acestea, și până la scriitura splendidă a lui Iris Wolff, am iubit totul la această carte, și am trăit alături de toate dramele, și toate durerile, și toate emoțiile și toate speranțele. O poveste de familie care se întinde pe parcursul a patru generații, la sfârșitul căreia mi-am regăsit inima deschisă pentru a primi această carte și acolo, nu doar pe rafturile bibliotecii. 

„Stana respira ușor în îndoitura brațului. Tristețea umplu locul în care înainte fusese inima ei, fără ca Stana să știe de ce și fără să îndrăznească să se miște.”

În doar câteva pagini, Iris Wolff a reușit să creeze o comoară literară, și sunt absolut sigur că în viitor voi auzi mult mai multe despre autoare. Fiindcă promite o carieră literară deosebită. Nu am să vorbesc despre acțiune, pentru că aș putea ajunge ușor la concluzia că Lumea estompată nu este o carte care a vrut să mizeze pe acțiune, „pe dinamică”, ci o carte „de stare”, în care ceea ce contează este emoția și trăirea, sufletul omului care, oricât de mult ar fi sondat, oricât de mult ar fi analizat, n-ar putea fi niciodată definit în totalitate, teoretizat și explicat. Asta încearcă Wolff să facă - să ne ofere o lecție privitoare la cât de fictivi suntem, cât de mult ne lăsăm modelați de ceea ce se află în jurul nostru, de lucrurile prin care trecem. Un roman pe care îl simți, chiar îl simți, și cred că asta este tot ce contează, de fapt, la sfârșitul lecturii. Deși are doar două sute și ceva de pagini, și se citește relativ rapid, resimți această lectură mult, mult timp după ce ai terminat-o. Drept dovadă, eu am citit această carte cred că undeva pe la sfârșitul anului trecut sau începutul anului acesta - iar acum, când scriu recenzia, îl resimt la fel de acut, la fel de puternic. Poate o fi faptul că în anumite lucruri m-am regăsit mai mult decât de obicei, ca urmare a anumitor circumstanțe... Oricum, pot spune că acest roman m-a emoționat profund!

„Cele zece porunci ar fi putut fi douăsprezece, porțile de fotbal ar fi putut fi pătrate, râvnita egalitate a tuturor - o inegalitate îndrăgită de fiecare în parte. O rânduială în vigoare putea fi schimbată dacă se inventa pur și simplu o altă rânduială.”

Iris Wolff a reușit să scrie un roman atemporal, veșnic, un roman care devine remarcabil datorită modului în care este scris - din punct de vedere lingvistic, este ireproșabil! De asemenea, pe lângă această valență estetică, literară, romanul lui Iris Wolff ilustrează în mod fidel și modul în care migrația și părăsirea „locului de baștină” ne modelează, ne supune unor forțe pe care nu ni le putem explica, dar pe care le lăsăm să acționeze - în primul rând, pentru că nu avem de ales. Dar, dincolo de toate acestea, am iubit fiecare personaj, am iubit fiecare poveste și fiecare lecție de viață pe care, prin intermediu lor, am reușit s-o învăț. Este absolut de prisos să spun ceva legat de faptul că Wolff scrie impecabil, iar talentul său literar îl pot vedea doar pe o formă de manifestare a divinului. Cunoaște puterea cuvintelor, cunoaște forța care sălășluiește în interiorul lor, iar din acest motiv totul este atent, totul este bine dozat, pus la punct, analizat și gândit. Oh, dar ce pasaje frumoase am reușit să găsesc în carte, cât de multe au fost momentele în care m-am oprit din citit, mi-am așezat cartea pe piept și am manifestat aprecierea și faptul că, uite, există autori atât de frumoși și atât de talentați!

„(...) Tăcerea lui nu era premeditată, însă Bene o resimțea din când în când ca pe o pedeapsă. Taciturnitatea altor oameni îl plictisea. În cazul lui Samuel, până și ea era frumoasă. Era o tăcere născută dintr-o singurătate îndelungată și doar cineva familiarizat cu solitudinea o recunoștea ca atare.”

Lumea estompată este, după părerea mea, un roman pe care toată lumea trebuie să îl citească. Pe care orice iubitor al frumosului, al profunzimii, eleganței și rafinamentului, ar trebui să îl încerce. Da, poate mă manifest impresionist și, prin această recenzie, n-am spus nimic - dar nici nu sunt multe de spus. Eu cred că uneori trebuie doar să citești o carte, nu trebuie s-o teoretizezi, să-ncepi să explici în stânga și în dreapta ce și cum! Unele cărți trebuie trăite - iar eu chiar cred că romanul lui Iris Wolff este un roman care se trăiește, nu doar se citește. Printr-o sensibilitate aparte, cu o profunzime extraordinară, autoarea reușește să livreze o poveste de viață pe care nu ai cum să nu o simți. Știu prea bine că acest roman va rămâne mult, mult timp în inima mea, și mai sunt la fel de sigur de faptul că abia aștept să citesc și altceva scris de această autoare. Nu am dubii că, de asemenea, va fi un roman special, pentru că este practic imposibil să-ți schimbi stilul când, deja, tu ai găsit rețeta succesului: profunzimea, capacitatea de a observa lumea așa cum este ea. Și așa cum va fi mereu: infinită! Sub o mare de stele, Wolff țese o suită de personaje cu care te împrietenești și la care, mult timp după ce vei fi terminat romanul, te vei fi gândit. Încă mă întreb, de fapt, ce-ar fi făcut Florentine și Hannes... 

Noroc chior, de Rosa Montero - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2022

Traducere: Mioara Angheluță

Rosa Montero este o scriitoare și jurnalistă spaniolă. S-a născut pe 3 ianuarie 1951 în Madrid, Spania. Este o autoare talentată, recunoscută pentru proza ei îndrăzneață și inspirată. Rosa Montero este autoare a numeroase romane, printre care se numără: În inima infernului, Ziua inocenților, Stăpân iubit sau Povestea regelui străveziu. Romanele ei au fost adaptate pentru diferite forme de artă, inclusiv pentru piese de teatru, scurtmetraje, un lungmetraj, o operă și instalații de artă, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Munca Rosei Montero a avut un impact enorm asupra lumii vorbitoare de spaniolă. S-au scris zece cărți despre ea, iar studiile despre munca ei au apărut în mai mult de șaizeci de volume. Activitatea ei a fost examinată în aproximativ treizeci de teze de doctorat și în peste 120 de articole care au fost publicate în reviste academice.

„Monștrii se ascund în măruntaiele lugubre ale vieții domestice.”

Noroc chior este o poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.

„- Uite cum stă treaba, la vârsta mea mi-am dat seama că oamenii nu se împart în bogați și săraci, negri și albi, de dreapta sau de stânga, bărbați și femei, bătrâni și tineri, musulmani și creștini, spune el în cele din urmă. Nu. Adevărul adevărat e că oamenii se împart în buni și răi. În ființe care pot să se pună în locul celorlalți și să sufere și să se bucure împreună cu ei, și niște ticăloși care nu-și văd decât de propriul interes și n-ar fi în stare să miște un pai pentru alții.”

Nu este primul meu contact cu autoarea spaniolă Rosa Montero - încă de când am citit Nebuni din iubire (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am știut că am de-a face cu o autoare extrem de inteligentă, care are un acut simț al realității și în fața căreia, de altfel, alte cărți care abordează tematici asemănătoare (omul, în toată simplitatea sa, drama și situațiile sociale) ar părea anemice. Înainte de a scrie despre romanul de față - care nu doar că mi-a plăcut, dar mi-a întrecut enorm așteptările -, vreau să apreciez faptul că Mioara Angheluță a făcut o treabă excelentă: o traducere impecabilă. Am reușit să pătrund în toată profunzimea orășelului - aparent plictisitor - Pozonegro, să simt pulsul străzilor și al magazinelor, al micilor petreceri și situații sociale la care au luat parte personajele noastre dragi. Și totul începe cu Pablo, un renumit arhitect spaniol, care coboară în stația greșită și se refugiază aici, în Pozonegro, un loc în care însuși timpul pare că a încremenit, dar care este atât de animat de oamenii care se perindă pe-aici. Avem de-a face, așadar, cu un roman polifonic, și vreau să vă spun că am savurat absolut fiecare capitol și m-am lăsat vrăjit de „fiecare voce” care mi s-a adresat.

„Frica e ca o piatră pe care o cari cu tine în stomac. Zile de-a rândul îți înghiți necontenit învălmășeala de temeri, tot la fel cum pisicile își înghit părul, până când în abdomen se formează un ghemotoc strâns care îți dă senzația de vomă și care te face să umbli puțin adus de spate, de parcă te-ai aștepta să primești o lovitură. Frica e un parazit, un invadator. Un vampir care îți soarbe gândurile, pentru că nu poți să ți-o îndepărtezi din minte.”

E tare bizar faptul că, pe alocuri, Noroc chior poate fi considerat un roman plin de mister - ce l-a făcut pe acest arhitect renumit, Pablo, să se retragă chiar aici, în Pozonegro, unde pare că nu ar exista nimic „special de făcut”, nimic care să te anime și să te facă să te simți viu? Totuși, pe măsură ce ajungi să înaintezi în lectură, Pablo ni se destăinuie în toate tainele, temerile și motivațiile sale. Îi suntem prieteni pe măsură ce se perindă pe străzile din Pozonegro, pe măsură ce problemele și grijile par să îl macine tot mai mult. Apoi, apare în scenă Raluca - cea care dă atât de multă efervescență acestui roman -, o figură puternică și semnificativă, o româncă care a fost părăsită la naștere și și-a petrecut copilăria în mai multe centre de plasament, până când a făcut 18 ani și a ajuns în stradă, văzându-se nevoită să ia mâini propria-i viață. Din perspectiva acestor personaje - cărora li se mai alătură niște figuri foarte colorate și emblematice -, ne sunt relevate, în stilul jurnalistic caracteristic al Rosei Montero (un stil jurnalistic, dar totuși atât de emoționant, profund), ne sunt relevate niște aspecte destul de sensibile: violența domestică, agresiunea, violența îndreptată împotriva animalelor... 

„Raluca e o planetă. Raluca e Pământul care plutește în univers, albastru și verde și alb de la frișca lăsată de nori, o minge însorită și sclipitoare, tot la fel de frumoasă precum cea mai frumoasă bijuterie în întunecimea solitară a cosmosului, iar Pablo este un meteorit care cade nestăvilit spre ea, prins de implacabila lege a gravitației.”

Ca și în celălalt roman al autoarei pe care l-am citit, bătrânețea, trecerea neînduplecată a timpului, reprezintă o altă temă abordată - acel ciclu al vieții care pare să meargă mână în mână cu nesiguranța, cu fricile și complexele care devin tot mai acute pe măsură ce înaintăm în vârstă, când greutatea anilor pare să ne apese tot mai mult. Romanul de față te surprinde mult prin realitate, prin faptul că te-ai putea gândi că această poveste pare a fi atât de veridică - deși, după cum Rosa Montero afirmă, totul este fictiv, mai puțin partea cu violența domestică, din păcate. Un roman uman, un roman nuanțat, surprinzător, în care Rosa Montero ne dezvăluie binele și răul, aspecte naturale ale vieții, care se concretizează în cele din urmă în dorința noastră de a fi, de a iubi, de a plânge, de a striga, de a o lua de la capăt, de a greși din nou și din nou și din nou. Chiar dacă această carte a început să fie scrisă în timpul pandemiei, când am fost nevoiți să ne izolăm, pare a fi o carte care se adresează întregii lumi, o carte „ca un strigăt”, care ne reamintește de adevărata valoare pe care o păstrăm în suflet, de adevăratele puteri pe care le avem. Și despre cum, uneori, iubirea se poate înfățișa în forme pe care le recunoaștem din ce în ce mai puțin... Evident, să nu uităm cum „norocul chior” este cel care, uneori, pare să ne fi salvat de-a lungul acestei vieți. Nu-i așa? Un simplu și neașteptat noroc chior...

„Când mortul se duce, ia cu sine și lumea lui. Rostul lumii lui (...). Morții nu pleacă niciodată cu mâna goală: iau o bucată de univers.”

Mi-a plăcut extraordinar de mult romanul Rosei Montero - de fapt, nici nu mă așteptam la altceva. Extrem de bine scris, foarte frumos conturat, dezvoltat, cu personaje care mi-au intrat la inimă și de care m-am atașat instant. Evident, Raluca și Pablo au fost preferații mei, dar trebuie să recunosc că lectura n-ar fi fost aceeași și fără alte personaje care i-au dat romanului o anumită efervescență. Rosa Montero chiar scrie foarte, foarte bine, și până acum nu m-a dezamăgit deloc. Tocmai m-am apucat de un alt roman scris de ea, și aproape că este gata, deoarece n-am mai putut să-l las deoparte. Așa mi s-a întâmplat și cu romanul de față - Noroc chior - pe care l-am citit pe nerăsuflate: atât din dorința de a afla ce îl împinge pe Pablo să vină aici, când ar fi putut avea în față o carieră extraordinară, cât și să văd ce o să mai facă Raluca, draga de ea, care pare să aibă atât de multă forță și determinare, atât speranță încât să zâmbească vieții chiar și în ciuda a toate prin care a trecut. Un personaj frumos, care mi-a fost tare drag și de care m-am atașat încă de la începutul acestei cărți. Rosa Montero chiar este o autoare pe care ar trebui să o aveți în vedere dacă sunteți în căutarea unei lecturi frumoase, relaxante, care să vă miște și să vă țină captiv. Abia aștept să văd ce vor mai traduce, în viitor, prietenii de la editură! 

Alte recenzii ale cărților scrise de Rosa Montero, apărute și pe blog: 

 | Nebuni din iubire |

Bărbatul rătăcit, de Jane Harper - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2023

Traducere: Alunița Voiculescu

Jane Harper s-a născut în Manchester și s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. Cărțile ei sunt publicate în 40 de țări, iar Arșița, romanul ei de debut, a fost adaptat pentru marele ecran, avându-l în distribuție pe Eric Bana. A primit numeroase premii importante, printre care: cartea anului la Australian Book Industry Awards și la Australian Indie Awards, CWA Gold Dagger Award pentru cel mai bun roman polițist și British Book Awards, secțiunea Crime and Thriller. Jane a lucrat ca ziarist în presa scrisă timp de treisprezece ani, în Australia și în Marea Britanie, iar acum locuiește în Melbourne împreună cu soțul și cei doi copii. De aceeași autoare, la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, au apărut Arșița, Forța naturii (2020, traducere de către Cornelia Marinescu) și romanul Supraviețuitorii (2022, traducere de către Alunița Voiculescu).

„A rămas mult timp acolo, după care s-a ridicat și a privit în jur în toate direcțiile. Dar Nathan nu a întors și el capul. Știa ce era acolo. Nimic. Kilometri întregi de nimic.”

O poveste cu suspans, intensă și dură, care se desfășoară într-un peisaj copleșitor. Nathan și Bub Bright se întâlnesc după luni întregi, în arșița dogoritoare din Queensland, pentru a încerca să elucideze moartea fratelui lor Cameron. Toți locuiesc într-o zonă izolată, iar casele lor se află la distanță de trei ore de mers cu mașina. Oare ce îl determinase pe Cameron, cel care administra proprietatea familiei, să plece pe un drum fără întoarcere? Curând, încep să apară bănuielile, iar Nathan e nevoit să scotocească printre secrete pe care familia le-ar vrea uitate. Dacă fratele lui a fost ucis, suspecții sunt puțini în această pustietate.

„- Spunea că cel mai tare strigau cei rătăciți. Mamele lor îi auzeau pentru tot restul vieții lor, plângând și strigând în vânt. Crezi că ar putea fi adevărat?

- Că sunt fantome aici?

- Că vântul le aduce mamelor plânsetele copiilor pierduți.

- O, nu, a spus el și i-a luat din nou mâna mamei sale.

Chiar nu credea asta. Dacă ar fi fost adevărat, vânturile din pustiu ar fi urlat atât de tare, încât pulberea lor nu s-ar fi așezat niciodată la loc.”

De-a lungul timpului, am tot citit cărți scrise de Jane Harper. De fapt, am citit toate cărțile scrise de ea care au fost traduse și la noi - Arșița (nu știu unde este recenzia, că pe blog, aparent, nu este, dar am citit-o și îmi amintesc că nu a reușit să mă convingă), Forța naturii (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Supraviețuitorii (poate cartea care mi-a plăcut cel mai mult; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, după ce am citit și cel de-al patrulea roman, pot afirma asta: eu și Jane Harper avem o relație de love-hate, ceea ce înseamnă că iubesc cărțile ei, și în același timp le urăsc (contextual spus). De ce? Pentru că, ei bine, eu văd la Jane Harper ceva foarte fain: personajele. Ador, efectiv, personajele pe care le creionează și cărora le dă viață. În schimb - și aici este vorba strict de predilecțiile proprii - nu îmi place faptul că mai în toate cărțile ei totul merge foarte, foarte, foarte greu. Și nu este vorba de asta, că ce vrea Harper să facă chiar funcționează, dar acest slow burning ajunge pe alocuri să mă scoată din sărite, pentru că sunt atât de curios de care-i faza încât nu-am-răbdare-să-aștept. Și știu că la alte persoane chiar funcționează acest „gen de mister”, dar la mine nu cred că este chiar rețeta de succes. Sau e, dar depinde foarte mult de starea pe care o am când citesc cartea.

„- Ascultă, prietene, o să-ți zic eu ce cred, l-a întrerupt Harry. Uneori, în mod accidental sau nu, lucrurile se aranjează cum e mai bine. Iar când ajungi unde ți-ai dorit, oare mai are sens să răscolești drumul care te-a dus până acolo, înțelegi ce zic?”

În Bărbatul rătăcit am avut parte de o doză foarte faină de mister; și ce mai apreciez, iarăși, la Jane Harper, este faptul că întotdeauna natura pare să devină un „suprapersonaj”: păduri, deșerturi, ploi, vânt, zăpadă, soare, mare, apă... Nu știu, acest context chiar mă vrăjește deseori și, citind această carte, pe cuvânt că parcă-mi aminteam că trebuie să beau apă cât mai des pentru a-mi menține echilibrul hidric. Mi-a plăcut cadrul desfășurării acțiunii, și parcă simțeam „arșița dogoritoare din Queensland” arzându-mi pielea. Misterul, evident, a fost la el acasă, și nu vorbim despre un thriller tipic cu situații tensionate și altele de acest gen. La Jane Harper, este vorba mai mereu despre un mister aparte, ceva care ține strict de personaje, de pornirile lor, de interesele lor, minciunile și secretele pe care au sau le-au avut. Îmi place asta, da, pentru că ajung să-mi dau seama că citesc un thriller-dramă, ceva în care știu că, la un moment dat, voi afla cum stau de fapt lucrurile, dar care este departe de orice aș fi putut crede (și, tocmai din acest motiv, nu obișnuiesc să cobesc sau să presupun ce-ar putea să se întâmple mai departe). Nu - doar mă așez frumușel, îmi iau cartea și aștept să văd ce are Harper să-mi mai ofere. 

„(...) Încă unul care intra la doi metri sub pământ.”

În altă ordine de idei, intriga acestei cărți, cel puțin pentru mine, a „scormonit”, să zic așa, niște lucruri destul de personale. Pot spune că din acest motiv mi-a fost destul de greu să citesc romanul, dar nu am să intru în detalii. Mi-a luat ceva până am terminat cartea, și nu pentru că nu m-ar fi prins - pentru că, după cum am zis probabil, chiar m-a prins -, ci pentru că nu am avut forța necesară pentru a înainta în lectură și a mai citi detalii despre... În fine. Dar, dincolo de astea, a fost o lectură antrenantă. La Jane Harper, așa cum am menționat deja, personajele joacă un rol central, iar această carte stă drept dovadă (ca și celelalte, în mare parte). Îmi place mult cum reușește autoarea să elaboreze „planul de bătaie” pentru ca în cele din urmă să mă pună față în față cu anumite aspecte, cu anumite secrete, minciuni, traume și drame, conflicte exterioare și interioare. Aici, pe măsură ce înaintezi în lectură, se dezvăluie tot mai multe lucruri, așa cum se decojesc straturile unei cepe: aflăm că la mijloc există interese, un fel de „subintrigi” care, întrețesute, ar putea duce la un conflict de mari proporții. Și tare îmi place atunci când un autor mizează și pe personaje, nu doar pe situații șocante și altele de acest gen.

„Piatra de mormânt arunca o umbră micuță. Era singura umbră din raza vizuală, neagră și alunecoasă, ce creștea și se micșora mergând în cerc precum un ceas solar. Bărbatul se târâse o vreme, apoi se mai trăsese cu greu către umbra firavă, cu trupul contorsionat în forme disperate, lovind și zgâriind pământul în timp ce frica și setea puneau stăpânire pe el.”

Bărbatul rătăcit chiar a fost o carte care mi-a plăcut, care m-a ținut acolo și mi-a oferit o doză faină de mister. Am fost tare curios în legătură cu ce s-a întâmplat, de fapt, cu Cameron, și pe măsură ce anumite aspecte începeau să iasă la iveală, am ajuns să nu mai am încredere în mine. Îmi place când autorul se joacă așa cu mintea cititorului, când îl face să creadă ceva doar pentru ca apoi să-i dea peste cap toată încrederea într-un personaj. Mi-a plăcut cadrul de desfășurare al acțiunii, toate chestiile acelea legate de miturile locale, poveștile cu fantome, acea stare teamă & angoasă pe care pe alocuri am putut-o resimți. Poate aș fi vrut ca lucrurile să fie, totuși, un pic mai dinamice, dar știu că sunt mulți cititori cărora le plac romanele care te fierb la foc mic, care-ți dau așa „cu lingurița” și te lasă să aștepți, dar care în același timp n-ajung să te plictisească cu descrieri și dialoguri inutile, irelevante pentru ideea cărții. Jane Harper știe cum să-și dozeze misterul și cum să-l livreze în porții atent fracționate, inserând la un anumit număr de pagini acel ceva care, în esență, potențează misterul. O lectură care merită o șansă și pe care, eu unul, chiar o recomand cu mare drag.

Alte recenzii ale cărților scrise de Jane Harper, apărute și pe blog:

 | Forța naturii | Supraviețuitorii | 

Misteriosul caz Christie, de Nina de Gramont - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2022

Traducere: Valentina Georgescu 

Nina de Gramont locuiește în zona de coastă a statului Carolina de Nord, alături de soțul ei, scriitorul David Gessner. Predă la Universitatea din Wilmington, Carolina de Nord, și este aproape întotdeauna însoțită de cei doi câini ai ei. Este autoarea cărților de succes Meet Me at the River, Every Little Thing in the World, Gossip of the Starlings, The Last September și The Distance from Me to You. Misteriosul caz Christie (The Christie Affair) este cel mai recent roman al ei, apărut și în traducere la Editura Litera, colecția Buzz Books, anul trecut, în traducerea Valentinei Georgescu.

„Însă pentru Agatha Christie: mii de oameni - polițiști și localnici. Câini de vânătoare. Chiar și avioane. Luând la puricat fiecare centimetru pătrat din fiecare pădure. Împrăștiați în toate direcțiile, chiar și după lăsarea întunericului, cu torțe în mâini (...). De parcă forța pură a durerii ei ar fi făcut-o, în mod inexplicabil, cea mai importantă persoană de pe pământ.”

Lumea Agathei Christie este una a petrecerilor somptuoase, a vizitelor de weekend la reședințele de vacanță ale prietenilor și a faimei literare în creștere. Lumea lui Nan O’Dea este cu totul diferită. Încercările ei de a lăsa în urmă o copilărie dificilă o poartă, în timpul Primului Război Mondial, de la Londra în Irlanda, unde viața ei va fi marcată de o dramă ascunsă. După ce reușește să se întoarcă în Anglia, o ia în vizor pe Agatha. Pentru că Agatha are ceva ce ea își dorește nespus. Și nu este vorba doar despre soțul ei. În ciuda diferențelor dintre ele, cele două femei vor deveni cele mai neașteptate aliate. Și în timpul celor unsprezece zile misterioase în care Agatha este dată dispărută, va ieși la iveală un secret întunecat, a cărui cheie o deține doar Nan. Misteriosul caz Christie, uimitorul roman al Ninei de Gramont, reimaginează dispariția inexplicabilă, timp de unsprezece zile, a Agathei Christie, petrecută în anul 1926, un subiect care a fascinat multă vreme întreaga lume și despre care se vorbește încă și astăzi.

„- Eu sunt chiar aici. Dar ea nu mai e. Nu are rost să cauți ceva ce nu vei găsi niciodată, nici să te agăți de ceva ce e deja pierdut.”

A trecut ceva timp de când am citit această carte, motiv pentru care în momentul de față sunt sută la sută predispus să fac o recenzie care nu are în vedere cât de impresionat am fost de finalul acestei cărți ci, de fapt, cât de impresionat a fost de toată lectura în sine. Romanul lui Nina de Gramont m-a surprins deosebit de plăcut, în primul rând pentru că nu știam mare lucru despre, așadar nu știam de unde să-l iau, unde să-l duc și despre ce e. De obicei, nici nu obișnuiesc să citesc ce scrie pe spatele unei cărți, adică sinopsisul, și am fost tare surprins să aflu că, contrar așteptărilor mele de a avea de-a face cu un roman romance, de iubire, am avut de-a face cu un roman plin de mister, foarte tensionat pe alocuri, dar care în același timp reușește să păstreze ideea aceasta de iubire & dragoste. Inspirându-se dintr-un anume eveniment din viața lui Agatha Christie, și anume dispariția dumneaei timp de câteva zile, Gramont reușește să contureze o poveste plină de mister și suspans, de-a lungul căreia te tot întrebi care este de fapt treaba și ce s-a întâmplat, mai exact, în acea perioadă.

„Anumite elemente ale lumii dispăruseră. Ea scria așa cum o făcea mereu, fără să se gândească la cititori, la agenți sau la editori. Agatha scria pentru plăcerea ei, la fel cum inventase povești în mintea ei încă din copilărie, dând de-a dura cerul în jurul pinului chilian de la Ashfield și plăsmuind personaje. Scrisul unei cărți era o altă lume în care trăia. Iar ea avea mare nevoie de o lume diferită.”

O carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, nemaiputând s-o las din mână - am vrut neapărat să aflu totul în aceeași zi în care am citit prima pagină, deoarece foarte rapid am fost captivat de poveste și prins de acțiune. Mister, muuult mister, și personaje care nu sunt ceea ce par, care ascund ceva și la care cu greu ai acces. Gramont reușește să îmbine armonios componenta aceasta de mister cu componenta emoțională, profundă a cărții, care reiterează un subiect destul de sensibil - de altfel, aș putea să spun că acest roman are și o valență istorică aparte, dat fiind fundalul istoric în care s-au desfășurat anumite situații. Povestea este prezentată din perspectiva personajului numit Nan O'Dea, care ar fi fost de fapt amanta soțului Agathei Christie, Archie. Aici, Gramont se folosește de un artificiu interesant, deoarece, din prisma lui Nan O'Dea, ni se prezintă anumite lucruri care s-ar fi putut întâmpla cu Agatha cât timp a fost plecată. Ne sunt prezentate și aspecte din propria-i viață, care se dovedesc a fi necesare pentru direcția în care o vor lua toate lucrurile. Evident, Nan O'Dea nu-i un personaj oarecare, ci joacă un rol foarte important în toată intriga acestei cărți. Nu doar că o invidiază pe Agatha pentru ce este și pentru toată popularitatea, ci interesul este, de fapt, unul mult mai complex.

„(...) Dintre calitățile de invidiat ale Agathei, poate că cea mai semnificativă era abilitatea sa de a prospera în această lume a bărbaților. Respectând regulile, dar reușind de asemenea să se ridice deasupra lor.”

N-aș putea spune foarte multe despre carte, fiindcă n-ar fi relevant nici pentru voi, nici pentru mine. Pot spune doar că este un roman care te antrenează, care te prinde și te face să vrei să afli cât mai rapid ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile. Este și dinamic, dar și emoționant și profund (pentru mine, este chiar combinația câștigătoare), este misterios și ciudățel, îți ridică întrebări și chiar îți dă de gândit. Apoi, când descoperi direcția în care au luat-o toate lucrurile, nu poți decât să te declari mulțumit de faptul că da, chiar ai citit o carte bună, bine pusă la punct și elaborată. Misteriosul caz Christie este o carte care mi-a ținut companie o zi întreagă și pe care l-aș recomanda cu cea mai mare căldură oricui, în special celor care sunt pasionați de cărți cu mister, cărți care îți dau de gândit și te țin antrenat - și, totuși, nu vorbim despre un thriller tipic, pentru că n-aș cataloga acest roman drept thriller. Dar are ceva așa aparte, un mister foarte bine dozat, pe baza căruia s-au construit intrigi interesante, dezvoltate perfect, ulterior, de către Nina de Gramont. Chiar a fost o carte care m-a surprins și mi-a plăcut neașteptat de mult.

„(...) Trupul știe, chiar și atunci când mintea nu.”

Chiar vă recomand cu mare încredere această carte, mai ales dacă rezonați cu lecturile mele. Mi-a plăcut, recunosc, absolut tot, și nimic nu mi s-a părut prea mult sau prea puțin. Am avut parte de personaje bine construite, alcătuite din lumini și umbre, am avut parte de o creionare frumoasă a vremurilor respective, a culorii locale, a cadrului desfășurării acțiunii. Evident, misterul a fost la el acasă, iar componenta romance a romanului chiar a reușit să mă convingă, să mă emoționeze și nu mi s-a părut deloc superficială. De fapt, a fost chiar puțin tristă, dar n-am să zic mai multe. Trăgând o linie, pot spune că romanul Ninei de Gramont a fost exact ce trebuie și chiar m-am bucurat că am avut ocazia să îl citesc - și, mai mult decât atât, m-am bucurat că mi-a plăcut și a reușit chiar să îmi depășească așteptările. Așadar, dacă sunteți fani ai cărților cu mister, dar care au și o parte de romance, care îmbină armonios & elegant mai multe valențe literare, cu siguranță ar trebui să dați o șansă acestei cărți. Nu doar că o să vă placă, dar o să vă vrăjească de la bun început!

Institutul, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2020

Traducere: Ruxandra Toma

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„- Însă te sfătuiesc să încerci să fii băiat bun, indiferent cât de nasol o să ți se pară, indiferent ce o să-ți vâre pe gât sau în fund. Habar n-am care-i chestia cu bazinul ăla, că pe mine nu m-au băgat acolo, doar am auzit despre el. Dar știu că, atâta vreme cât fac experimente pe tine, o să te țină în Jumătatea Anterioară. Nu știu ce se petrece în Jumătatea Posterioară și nici nu vreau să știu. Tot ce am auzit e că Jumătatea Posterioară seamănă cu Motelul Gândacilor - copiii intră acolo, dar nu mai ies niciodată. Sau, dacă ies, nu mai trec pe aici.”

La miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin de două minute. Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uși sunt alte uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au ajuns acolo la fel ca el. În această instituție sinistră, directorul urmărește să amplifice puterile supranaturale ale copiilor, ca ei să devină arme guvernamentale. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke își dă seama că trebuie să evadeze. Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institut.

„- Ți se vor face mai multe injecții. Ți se vor face mai multe analize. Îți vor fi monitorizate starea fizică și cea psihică. În cele din urmă vei trece în Jumătatea Posterioară, cum o numim noi, unde ți se vor da de îndeplinit anumite sarcini. Șederea ta în Jumătatea Posterioară ar putea să dureze șase luni, deși media perioadei de stagiu este de doar șase săptămâni. La sfârșit, ți se vor șterge toate amintirile și vei fi trimis acasă, la părinții tăi.”

Dap, nu mai am ce spune - King, după părerea mea, este un maestru. Și atât. Acum, scriind doar aceste rânduri, aș putea încheia „recenzia”. Pentru că e absolut simplu - nu mai am ce spune. Stephen King nu doar că merită citit, dar merită adorat. Merită iubit. Lăudat. Maestrul e maestru și va rămâne maestru. Nu știu ce s-a întâmplat în trecut, acum câțiva ani, când îmi dădeam ochii peste cap de fiecare când auzeam pe cineva că-l laudă și că spune că-i super fain și merită toată faima și admirația. Nu știu. Pe bune. Dar știu doar că-mi pare bine că mi-am oferit șansa de a-i da lui King o a doua șansă, o a doua șansă care s-a dovedit a fi, de această dată, revelatorie: am ajuns la concluzia că Stephen King chiar știe ce face și puțini alți autori reușesc să-i ajungă cel puțin la umăr. Și nu mă refer neapărat la genul horror, care cică ar fi „genul care l-a consacrat”, ci la faptul că, de fapt, romanele lui Stephen King scapă de încadrarea drastică într-o tagmă literară: thriller, horror. Nu! Cărțile lui King sunt complexe, sunt bizare, sunt ciudate, sunt SF, sunt... habar n-am! Sunt exact ce trebuie, pentru că reușesc să te poarte într-o aventură literară de neuitat, pe care o iubești și care ai vrea să nu se mai termine.

„- Nu voi ați dorit să ajungeți aici. Înțelegem asta, dar nu ne cerem scuze. Sunteți aici nu doar ca să vă slujiți țara, ci și întreaga lume, dar nu veți primi nicio medalie după ce misiunea voastră se va fi încheiat. Nu se vor organiza defilări în onoarea voastră. Nu veți ști cât de recunoscători vă suntem, pentru că, înainte de plecare, vi se vor suprima toate amintirile legate de Institut (...).”

Când m-am apucat de Institutul, un prieten mi-a spus că a iubit această carte. Că s-a regăsit extraordinar de mult în anumite aspecte. Bineînțeles, nu m-am întrebat în ce s-ar fi putut regăsi, având în vedere că vorbim despre o carte cu tentă SF, cu copii cu abilități speciale și altele, pentru că am știut, de la bun început, că această carte va fi mai mult decât o poveste fictivă genială: este o carte despre valori profund umane, despre oameni, despre situații în care, deși par a fi circumstanțiale, specifice, ne-am putea oricând regăsi cu toții. Stephen King, Doamne, are un talent așa special de a crea personaje absolut de neuitat, care îți intră sub piele și te fac să trăiești alături de ele. Ăsta-i King, ce să mai! Știu, știu că această „recenzie” (folosesc ghilimele pentru că sunt sigur că nu este vorba de o recenzie aici), pare foarte ușor să fie doar impresionistă și atât, dar mă declar impresionat de tot ce am citit în această carte, care, să fiu sincer, s-ar putea să fie una dintre cele mai bune cărți scrise de Stephen King pe care le-am citit până acum. Și asta-i ciudat, de fapt, pentru că nu pot face întocmai o comparație, dat fiind faptul că din fiecare carte scrisă de King am plecat cu o învățătură anume, dincolo de o poveste care mi-a satisfăcut și întrecut toate așteptările!

„VĂ AȘTEAPTĂ IADUL. AM SĂ VĂ ÎNTÂMPIN LA PORȚILE LUI.”

Vreau să ajung să citesc toate cărțile scrise de Stephen King, deoarece chiar este unul dintre autorii mei preferați. Cărțile sale au mereu o intrigă originală, aparte. Personajele sale vor au fost și vor fi întotdeauna memorabile, alcătuite din lumini și umbre, puternice și complexe, speciale și... care îți ajung la inimă. Situațiile pe care le creionează vor fi întotdeauna aparte, tensionate, puternice, dramatice, emoționale, profunde. Pe scurt, Stephen King chiar deține rețeta succesului, știe cum să-și vândă cărțile și, în același timp, să nu pice într-un tipar comercial - el nu joacă la risc, ci joacă la sigur. Nu joacă la cacealma, ci cu cărțile atent alese, atent etalate. Stephen King, cu Institutul, chiar a reușit să-mi câștige toată admirația și toată simpatia. Am iubit această carte de la început până la sfârșit, și, sincer să fiu, aș fi vrut să nu se mai termine: decorul, povestea, personajele, întâmplările - totul, dar absolut totul mi s-a părut atât de bine dozat, atât de bine gândit și elaborat! Mă bucur tare mult că am ajuns la această concluzie, după ani buni în care nici măcar nu suportam să aud vorbindu-se despre Stephen King. Acum, dându-i din nou șansa, bucurându-mă de lectură în profunzimea ei, mi-am dat seama cât de mult, de fapt, m-am înșelat.

„Corect, își spuse Kalisha. O făceau pentru ei, despre viețile lor era vorba. Nu trebuiau să fie niște manechine tembele de pe genunchiul unui ventriloc. Cât de simplu era - și tocmai asta era revelația: ce faci pentru tine însuți îți dă putere.”

După cum știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre ce a fost o anumită carte citită. Nu are niciun sens, nu-i așa? Puteți afla asta citind sinopsisul de pe copertă, și n-ar mai fi necesar să scriu eu aici ce se întâmplă și așa mai departe. Prin urmare, printr-o recenzie vreau doar să vă vorbesc, pe cât este posibil, despre care a fost experiența mea cu cartea respectivă. Și, în cazul de față - precum în celelalte cazuri în care am citit o carte scrisă de Stephen King - pot spune că a fost o experiență memorabilă. Un roman nu bun, ci extraordinar de bun. Un roman complex, un roller coaster plin de emoții, de situații neașteptate, de întâmplări bizare, cu personaje de care m-am atașat rapid și la care am ținut, alături de care am trăit fiecare scenă, fiecare întâmplare, fiecare mister. Institutul nu a fost doar o carte bună, genial de bună, ci o experiență literară în sine. A fost un roman presărat cu absolut tot ce este necesar pentru mine astfel încât, în cele din urmă, să consider lectura respectivă ca fiind una pe care nu o voi uita. Aș fi vrut să nu se mai termine și să mă pot bucura în permanență de atmosferă, de scriitură, de profunzimea de care, în momente neașteptate, dar atât de bine plasate, Stephen King dă dovadă. Un mare maestru care, din fericire, este atât de prolific încât cred că voi mai avea nevoie de ceva timp pentru a ajunge „la zi” cu cărțile sale. Dar mă bucur că, între timp, chiar mai am ce citi!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog:

 | Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul |