Anomalia, de Hervé Le Tellier - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World fiction

Rating: 4 din 5 steluțe 

Traducere: Mădălina Ghinu

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potențială), al cărui președinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referința: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formație matematician, apoi jurnalist – absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliștilor din Paris, este autor de romane, nuvele, poezii, teatru. Corespondența imaginară dintre autor și președintele Franței, Moi et François Mitterrand (Eu și François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.

„Nu-mi pun capăt existenței, dau viață nemuririi.”

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependență și, în același timp, concentrează stilurile și tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural și sub semnul unei întrebări nebunești: oare lumea în care trăim este o uriașă simulare pe computer, iar ființele umane sunt programe mai mult sau mai puțin inteligente, cu destinul hotărât din afară? Președinte al celebrului Atelier de Literatură Potențială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exercițiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec și întregului manifest oulipian.

„În viața mea, nu am făcut un gest. Știu că, de-a lungul timpului, gesturile m-au făcut pe mine, că nicio mișcare nu s-a efectuat sub controlul meu. Corpul meu s-a mulțimit să prindă viață între linii pe care nu eu le-am trasat. E multă aroganța în a sugera că noi suntem stăpânii universului, când nu facem altceva decât să urmăm , cu cea mai mică forță, curbele trasate. Limită a limitelor. Niciun având, niciodată, nu va dezvălui cerul nostru.”

Eu și genul SF nu prea ne împăcăm, în general; oricum, fundamentul, justificarea acestor motive (care vizează aspecte referitoare la „de ce lui Andrei nu îi plac cărțile SF) nu prea există, întrucât pur și simplu mă feresc de acest gen literar - cred că întotdeauna am asociat SF-ul cu extratereștri și nave spațiale și chestii dintr-alea deosebit de obscure și pe care cu greu mi le-aș putea imagina. Repet, asta am avut eu în minte tot timpul când m-am referit la SF; poate, de fapt, nu există motive viabile și chiar reale pentru care eu nu citesc SF, dar, cu siguranță, nu este un gen literar pentru care aș opta în defavoarea celor care știu, cu certitudine, că îmi plac (rămân în zona mea de confort, unde-i cald și bine, dar se pare că „trăiesc în cercul nostru strâmt și norocul ne petrece tralalala”). Ei, bine, când m-am apucat de romanul lui Hervé Le Tellier, Anomalia, trebuie să recunosc că am fost mai mult atras de faptul că a fost premiat cu Goncourt, o distincție literară destul de importantă. Dar, anterior, având experiențe neplăcute cu autori laureați chiar nu Nobel, trebuie să recunosc că am dârdâit puțin gândinu-mă că, „pentru Dumnezeu, iar m-am lăsat influențat de distincții literare” (nu mai e un criteriu după care să mă „orientez”, deși recunosc că am citit unele cărți care și-au meritat titulatura cu vârf și îndesat). Dar uite, domnule, cum se-ntâmplă ca uneori să îți dai seama că ar trebui să-ți mai revizuiești, din când în când, gusturile literare, și-ar trebui, ușor-ușor, să mai ieși din zona de confort: pot spune că sunt pe acest drum, încet și sigur, cu pași mici dar constanți, deoarece în ultimul an am citit mai multe cărți fantasy decât am citit în viața mea de cititor.

„Stridia care îndură perla știe că nu e conștientă că durerea nu este decât plăcerea durerii. Răceala pernei mă trimite de fiecare dată la temperatura iluzorie a sângelui meu. Dacă tremur de frig este pentru că blana mea de singurătate nu reușește să încălzească lumea.”

Așa, revenind, la Anomalia, versiunea 2.0 a lumii în care trăim, care are o intrigă destul de deosebită și originală (poate n-o fi tocmai originală, de fapt, și există alte zeci de cărți SF care au abordat aceelași subiect): ideea că lumea în care trăim, conform anumitor teorii și speculații și bănuieli (mai mult sau mai puțin fundamentate științific și viabile din punct de vedere fizic), ar putea fi o simplă simulare. De la ce pleacă această idee? Ei bine, este vorba despre un zbor observat care se pare a fi exact același zbor care a avut loc cu ceva timp în urmă; surprinzător, oamenii din avion sunt aceiași cu oamenii care au fost în același avion cândva și... tadam, avem deodată două exemplare ale acelorași persoane, însă ce îi „desparte” este doar intervalul de timp care s-a scurs între zborul anterior și zborul de față (sper că mă fac destul de înțeles și că, la rândul meu, am înțeles bine intriga). De-aici, Hervé Le Tellier livrează cititorului ahtiat de cunoaștere și deja prins în poveste, un exercițiu de imaginație destul de interesant, inventiv, într-o manieră, iarăși, destul de incitantă din punct de vedere științific. El creează un scenariu mai mult sau mai puțin acceptabil (însă, după cum am mai spus, convingător și strălucit), însă eu unul n-am putut fi de acord cu această teorie - anume că Universul în care trăim ar fi o simplă simulare. Sunt multe de luat în calcul, de la găurile negre, mecanica și fizica cuantică, dar m-aș putea opri foarte rapid la trăsătura de qualia - tocmai mi-am dat o palmă peste picior și, ghiciți ce, am simțit durere. Cred că acesta este un motiv îndeajuns de bun pentru a-mi demonstra că nu, nu sunt o simulare și n-aș putea fi o simulare, așa cum sunt, nu știu, soldații din jocurile cu împușcături sau plantele acelea din popularul joc cu zombie care vor să-ți atace casa și să-ți mănânce creierul. 

„Nu am știut niciodată prin ce ar fi fost diferită lumea dacă nu aș fi existat eu și nici către ce țărmuri aș fi depalsat-o dacă aș fi existat mai intens și nu văd în ce fel dispariția mea îi va modifica mișcarea. Iată-mă, urmând calea ale cărei pietre lipsă mă duv către nicăieri. Devin punctul în care viața și moartea se unesc până la contopire, când masca celui viu se așază în liniște pe chipul mortului.”

Dar este, bineînțeles, o carte interesantă. O carte care nu are drept premisă doar specularea acestei idei, ci care, în cele din urmă, vorbește despre moralitate, despre viață, despre etică. Despre ce s-ar putea întâmpla cu omenirea dacă așa ceva, într-adevăr, ar fi posibil. Într-o manieră elegantă, dar alarmantă și dinamică, Hervé Le Tellier pune cititorul față în față cu problemele unei societăți în care lucrurile se întâmplă „în spatele perdelei” - ce s-ar întâmpla cu un copil care, deodată, se trezește că are două mame? Trebuie el să aleagă? Dacă da, ce s-ar întâmpla cu „cealaltă mamă”? Cine, de fapt, este adevărata mamă a copilului? Ce te faci când ești pus față în față cu aceeași versiune a ta, dar „mai bătrână” cu câteva zile, săptămâni sau luni? Deci, cu aceeași versiune a ta care-ți poate spune că ai făcut (sau nu) alegerile greșite, că nu trebuia să faci asta pentru că, uite, ai ajuns în acel punct - ți-ai putea, astfel, modifica viitorul?! Și dacă ai face-o, n-ai produce mici „decalaje” nefirești în programarea ta virtuală? Niște întrebări care, cu siguranță, stârnesc curiozitate și aduc cititorul într-un impas existențial; da, într-adevăr, mi-am dat seama că romanele SF sunt niște lecturi destul de incitante, poate mai incitante decât oricare altele. Mi-a plăcut la nebunie exercițiul de imaginație din Anomalia lui Hervé Le Tellier, și sunt sigur că mai există o groază de cărți care mi-ar putea hrăni apetitul pentru cunoaștere și tot felul de speculații de-acest gen. Deci, pe viitor, am să-ncerc să am în vedere mai multe cărți din această tagmă literară, pentru că romanul lui Hervé Le Tellier a fost unul care chiar m-a fiert la foc mic. 

„În această dimineață cu vreme senină, nu văd dincolo de mine și sunt ca toți ceilalți. Nu-mi pun capăt existenței, dau viață nemuririi. În zadar, în concluzie, scriu o ultimă propoziție, care nu urmărește decât să amâne momentul.”

De cele mai multe ori, ceea ce mă reține atunci când vine vorba de a citi o carte de acest gen este abaterea științifică. OK, înțeleg, poți specula extrem de bine, poți chiar să-ți imaginezi situații, noi forțe, legi care nu sunt raportate la viabilitatea fizică, orice, orice, că, până la urmă, este vorba de ficțiune științifică (science and fiction). Și cred că Hervé Le Tellier a reușit să facă asta, raportându-se totuși și la adevărurile științifice. Bine, după cum am spus, eu nu pot fi de acord cu faptul că am putea trăi într-o eventuală simulare (dacă e o simulare, îi rog pe programatori să facă ceva cu căldura efectiv demonică de afară și, în general, cu problema ecologică cu care din păcate ne confruntăm în ziua de astăzi), fiindcă sunt un om care simte și, evident, există. Fără să spun mai multe, chiar a fost un roman bun, un roman pe care chiar l-am devorat ca și cum m-aș fi uitat la un serial. Personajele mi s-au părut extrem de bine conturate și puse în scenă în situații din ce în ce mai neașteptate; o dovadă clară a faptului că aș trebuie să mă împrietenesc, cât de curând, cu genul SF. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Pandora M pentru această carte, Anomalia, scrisă de Hervé Le Tellier. O puteți găsi AICI. Să aveți lecturi doar pe placul vostru și cu spor! 

Cabaret Biarritz, de José C. Vales - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2017

Traducere: Marin Mălaicu-Hondari

José C. Vales (n. 1965) e un autor spaniol care a obţinut pentru romanul său Cabaret Biarritz Premiul Nadal unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania. José C. Vales e foarte implicat în lumea editorială, fiind el însuşi editor şi un foarte apreciat traducător din limba engleză. De asemenea, scrie critică literară şi face jurnalism cultural, participând la numeroase dezbateri în media pe teme literare.

În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate. Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani. În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă. Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.

„Însă bănuiesc că nu vă interesează prea tare teoria mea despre morți. Mai am una. Vreți să o ascultați? Sunt absolut convins că morții duhnesc cu atât mai tare cu cât au dus o viață infamă. De ce credeți că sfinții miros a flori când mor? Chestia asta apare în toate cărțile, n-aveți decât să citiți, dacă nu mă credeți.”

Ce mult îmi place când citesc, efectiv la nimereală, o carte despre care n-am auzit nicăieri și pe care am cumpărat-o dintr-un simplu impuls (prețul de doar zece lei), o carte despre care nu știu nimic și de la care nu am nicio așteptare, dar care se dovedește a fi de fapt o carte atât, atât de bună și atât de bine scrisă, fix pe placul meu, care a picat fix la momentul potrivit și pe care am devorat-o de la prima până la ultima pagină - da, așa s-a întâmplat cu romanul lui José C. Vales, Cabare Biarritz, roman care recunosc că mi-a stârnit un oarecare interes în momentul traducerii la noi (2017), când l-am mai văzut pe ici-colo, mai ales datorită faptului că e scris de un autor spaniol, iar eu mă dau în vânt după autorii spanioli. Și, de asemenea, și coperta mi-a plăcut foarte mult. Dar ce-ascunde coperta aceasta este și mai și. Serios, a fost o surpriză romanistă neașteptat de bună, neașteptat de pe placul meu, dar trebuie să fac câteva mici observații, deoarece acest roman este departe de a fi ca oricare altele pe care le-am citit până acum, și-am să vă spun de ce.

„(...) Și totuși, oamenii vorbesc despre morți ca despre fleacuri... Cred că sunt țărână și nimic mai mult; întrebați-i pe topografii din Paris dacă Victor Hugo e mai mult decât un pumn de cenușă.”

Înainte de toate, romanul lui José C. Vales nu este, într-o măsură, un roman - nu știu dacă pleacă de la o premisă adevărată, reală, dar ideea cărții se-nvârte în jurul morții lui Aitzane Palefroi, o tânără de doar șaisprezece ani care este gâsită moartă în niște circumstanțe destul de suspecte, însă toate „dovezile” și „speculațiile” par a indica o „simplă sinucidere” („mă simt nevoit s-o declar vinovată de moartea lui Aitzane Palefroi chiar pe Aitzane Palefroi). Georges Miet, un scriitor, este trimis să investigheze moartea acestei tinere, intrând astfel în contact cu numeroase alte personaje; acum, ajungem la al doilea lucru pe care vreau să îl menționez - romanul lui José C. Vales este unul efervescent de polifonic: avem de-a face cu mai bine de zece voci narative, câteva dintre ele sunt unice, episode, însă altele se reiau de-a lungul capitolelor (cu alte cuvinte, un capitol este reprezentat de „pledoaria” unui anumit personaj, care știe - mai mult sau mai puțin - ceva legat de moartea lui Aitzane Palefroi). În cele din urmă, se dovedește faptul că, la multe dintre personaje, polologhia aceasta nu face altceva decât chiar să aducă noi „dovezi”, speculații și bănuieli (mai mult sau mai puțin viabile) în rezolvarea cazului tinerei, sau dimpotrivă nu face altceva decât să încurce (și mai tare) ițele morții acesteia. Oricum, este foarte interesant de urmărit toate aceste voci - nu doar pentru intriga romanului, ci pentru a vedea cât de bine de fapt reușește José C. Vales să reitereze societatea contemporană întâmplărilor, anumite moravuri și arhetipuri sociale, un fel de panoramă și vedere „de ansamblu” asupra psihologiei umane, a oamenilor de toate tipurile (de la gropari, până la directori și sportivi) - însă fiecare pare-se a avea ceva de spus (evident, mai mult sau mai puțin important).

„Am să vă spun totul, mai puțin ceea ce rușinea și pudoarea nu mă lasă, dacă asta e vrerea Domnului, și vă rog să nu vă folosiți de vorbele mele, să nu-mi pomeniți numele în acea encicliopedie de vicii pe care ați adunat-o, să nu luați în derâdere sfânta menire a acestei mănăstiri, nici ordinul căruia îi aparțin, să nu luați în deșert numele Domnului și să nu-l faceți părtaș la aceste josnicii și destrăbălări (...).”

Recunosc că, la început, cred că am fost puțin reticent - aveam impresia că nu fac altceva decât să ascult plictisitorul monolog al acestor persoanje ale căror voci José C. Vales nu mi le livrează decât o singură dată - dar, credeți-mă, ajunge un singur capitol pentru a reuși să extragi exact esența personajului, exact ideile importante și relevante (deși multe dintre ele, practic, nevorbite, țin un monolog absolut demențial - delicios, deseori, dar și enervant de plin de detalii - și tocmai asta face ca, în cele din urmă, personajele lui José C. Vales să fie atât de verosimile și reale, atât de convingătoare și delicioase). Repet, nu știu dacă, într-adevăr, romanul de față este rezultatul unei munci jurnalistice îndelungate, dar, în aceeași măsură, faptul că la sfârșitul cărții este anexată o bibliografie mă face să îmi pun întrebări și chiar să mă gândesc dacă nu cumva povestea este una inspirată după un caz real. Probabil am să mă documentez după ce termin de scris această recenzie. Și, revenind la ea, că veni vorba, citind Cabaret Biarritz am făcut cunoștință cu un scriitor de primă mână, care are o forță imaginativă și stilistică ieșită din comun. Un fel de investigație jurnalistică cu povești de dragoste, portretizarea unei societății de la acea vreme și o narațiune care provoacă și surprinde cititorul la fiecare capitol (zău, citeam și la un moment dat pur și simplu nu mai știam ce se întâmăplă, așa de neașteptat a fost totul); nu e un thriller, nu, nu are momente dintr-alea de roller-coaster în care intensitatea e de nesuportat. Nu. E un roman care te fierbe la foc mic, a cărui concluzie ți se destăinue încet, încet, iar sfârșitul, trebuie să vă spun, a fost me-mo-ra-bil.

„Și de altfel, domnule Miet, știți cum se spune în revistele pentru femei: că e imposibil să-ți dai seama de cât de tâmpit e un bărbat până când nu se îndrăgostește cu adevărat.”

Încă o dată, consider că acest roman nu este pentru oricine - și nu vorbesc de accesibilitatea sa, ci de faptul că trebuie să ai răbdare pentru a-l citi; nu mulți apreciază „discursul” acesta narativ, polifonic, în care există mai multe voci narative (și vorbesc aici nu de două sau trei, ci de peste zece). Dar mie mi-a plăcut să fac cunoștință cu atâtea personaje, să le-ascult gândurile și să fiu martor vieților lor (fiindcă fiecare dintre ele este de o sinceritate aproape bolnavă), să fiu atent la modul în care José C. Vales reușește să le contureze psihologia, modul în care povestesc, trăirile și emoțiile. Într-adevăr, José C. Vales chiar este un autor care știe cum să jongleze cu personajele sale și știe să aibă grijă de ele. Cabaret Biarritz este o carte la care mă bucur că am reușit - din pură întâmplare, fiindcă n-o aveam în planul de lecturi viitoare - să ajung, deoarece s-a dovedit o carte exact pe placul meu; și, revenind, plăcerile mele literare sunt destul de versatile, întrucât nu mă feresc să citesc, pur și simplu, orice (mai puțin SF, să nu fiu totuși ipocrit). Dar, dacă vă știți fani ai acestui gen de cărți, a acestui gen de scriitură, vă recomand cu mare drag să-i dați o șansă. Sunt sigur că o veți fi găsit la fel de interesantă cum am găsit-o și eu. Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

Pacientul H.M., de Luke Dittrich - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 442

Traducere: Raluca Chifu și Emilia Vasiliu

Luke Dittrich este jurnalist câștigător al unui National Magazine Award și editor Esquire. Pacientul H.M. este prima sa carte.

„Totuși, drumul începuse, la fel și transformarea lui Henry în Pacientul H.M., cel mai studiat individ din istoria neuroștiințelor.”

În 1953, Henry Molaison, muncitor într-o fabrică, în vârstă de 37 de ani și suferind de epilepie severă, este supus unei lobotomii. Crizele de epilepsie încetează, însă operația are un efect neașteptat: Henry devine amnezic, incapabil să aibă amintiri pe termen lung. În următorii șaizeci de ani, Pacientul H.M., cum a rămas cunoscut Henry, a devenit cel mai studiat subiect din istoria neuroștiințelor, învățându-ne cam tot ce știm în prezent despre memorie. Pacientul H.M. constituie, pentru Dittrich, pretextul unei călătorii caleidoscopice, care pornește de la primele operații pe creier în Egiptul antic și ajunge până în laboratoarele sofisticate de la Massachusetts Institute of Technology. O poveste tulburătoare, care îmbină biografia, memoriile și jurnalismul social. Cartea a câștigat PEN/E.O. Wilson Literary Science Writing Award și Los Angeles Times Book Prize Winner și a fost desemnată ca una dintre cele mai bune cărți ale anului de către publicații prestigioase precum The Washington Post, New York Post, NPR, The Economist, New York, Wired, Kirkus Reviews, BookPage.

„Istoria științei moderne despre creier s-a bazat în mod special pe creierii defecți și aproape ficare pas semnificativ înainte pe care l-am făcut în direcția înțelegerii localizării cerebrale - adică în descoperirea căror funcții se bazează pe care părți ale creierului - s-a bazat pe revelații generate de studiul indivizilor cărora le lipsea o anumită parte din materia cenușie.”

Pacientul H.M. a fost o carte care cu siguranță mi-a solicitat atenția, deoarece nu este o ficțiune pe care, să spunem, o poți citi ușurel și care doar te prinde și, na, îți place. Este o carte intensă, pe alocuri șocantă, minuțios documentată și extrem de bine scrisă, dar care face apel la atenția cititorului și îi stârnește curiozitatea, și nu doar contextuală - este o carte care necesită, să spun așa, eventuale cunoștințe de domeniu și un interes anume pentru ceea ce livrează Dittrich - este o carte într-o măsură științifică, și într-o altă măsură (poate mai mare), o relatare jurnalistică a unei perioade în care oamenii de știință, medicii și cercetătorii, încercau să afle mecanismele memoriei umane, fiziologia acestor procese ascunse în interiorul creierului uman. Eu ador cărțile științifice, cărțile care-mi oferă răspunsuri și care îmi deschid eventuale uși anterior închise - îmi place când informația este livrată într-o astfel de manieră, în conformitate cu așteptările mele, adică nu mă plictisește, nu mi se pare redundantă și irelevantă. Iar atunci când știința este prezentată din perspectiva viabilă a unui jurnalist, este deosebit de clar faptul că informația este prezentată într-o manieră expeditivă și accesibilă (n-aș spune totuși că Luke Ditrich este un popularizator al științei, dar cu siguranță această carte este una pe care mulți ar găsi-o extrem de interesantă și cu siguranță utilă, mai ales dacă activează într-un astfel de domeniu ce ține de psihologie, psihoterapie sau, în general, „medicina minții”). 

„Este diferența dintre un simplu sunet și o conversație sau o simfonie. Este diferența dintre văz și imaginea unor pătrate colorate și a spectacolului în mișcare al prietenilor care se plimbă, vorbesc și râd cu tine. Una este un simplu element al unei senzații. Cealaltă este o halucinație din amintiri.”

N-are rost să-ncep să răspund întrebărilor ce, cum, de ce, când, cum așa etc., referitoare la această carte. Este o carte pe care n-o pot recenza în maniera tipică a unui roman de ficțiune. Este un fel de biografie, oarecum, în măsura în care este și o carte despre mulți, mulți oameni, pionieri ai domeniului psihologiei, fiziologiei, neurochirurgiei, „psihochirurgiei”, care de-a lungul timpului au încercat să aducă la lumină procesele prin care creierul reușește să stocheze informații, să creeze amintiri, să consolideze detaliile unei întâmplări din trecut, să deslușească mecanismele amneziei, mecanismele prin care se produce epilepsia - oamenii devotați și curajoși care au realizat operații (unele poate chiar bizare) pentru a descoperi anatomia creierului și pentru a identifica structurile implicate în consolidarea memoriilor. De fapt, este o carte care conturează, încă o dată, ideea că ceea ce știm acum nu se datorează altcuiva decât morților („mortui vivos docent/ Morții îi învață pe cei vii”), celor asupra cărora au fost efectuate experimente și lobotomii, celor cărora li s-a ciopârțit și fragmentat creierul, în vederea analizelor histologice, biochimice și anatomice. Le datorăm totul acelor oameni plini de imaginație care au speculat, au presupus și apoi au demonstrat ceeea ce alții n-au reușit să facă, și poate nici măcar n-au bănuit; o carte care te șochează prin documentația detaliată, prin informațiile livrate și prin realitatea scriiturii (autorul fiind chiar nepotul celui care a studiat creierului lui Henry Gustave Molaison). 

„Altfel spus, centrul memoriei, acel mister străvechi, fusese descoperit, iar această revelație, născută din mai mult de jumătate de secol de cercetări, a făcut din articolul celor doi cea mai citată lucrare din știința memoriei. În multe privințe, este textul fondator al domeniului.”

Este o carte dureroasă, care șochează cititorul prin informațiile „de culise” pe care le oferă - ce se întâmpla în acea perioadă, cum erau tratați pacienții care se considera a suferi de tulburări psihice, toate procedurile chirurgicale deseori deosebit de invazive și dureroase, voracitatea cercetătorilor de a afla răspunsuri cât mai rapid, mai rapid decât alții, în vederea faimei și a renumelui. Un exemplu extraordinar de reușit de jurnalism de investigație, prin care Luke Dittrich privește, într-o manieră critică, procesul de investigație științifică, aruncând o lumină asupra relației dintre bunicul său (unul dintre lobotomiștii celebri ai istoriei) și pacientul Henry Molaison, amezicul asupra căruia s-au efectuat operații în urma cărora s-au găsit răspunsurile pe care cercetătorii le căutam de ani buni; în același timp; vorbește despre cum erau tratați pacienții experimentelor, considerați nejustificat un fel de proprietate a domeniului științific, în ahtierea cercetătorilor de a găsi răspunsuri, uitând de etica impusă de către știință în ceea ce privește experimentele realizate pe subiecți umani (și nu numai). O lume întunecată, dominată de oameni lipsiți de scrupule, dar înzestrați cu dorințe care depășeau convingerile lor morale.

„(...) e o persoană [Hery Molaison] atât de importantă pentru modul în care ne înțelegem pe noi înșine! Mi se pare că datele folosite pentru asta sunt aproape o moștenire generală.”

Nu știu ce aș mai putea spune. Este o carte care m-a mișcat și m-a cutremurat, pe care am citit-o cu multă atenție și care, să spun așa, mi-a îmbogățit mult cunoștințele din acest domeniu. A fost ca un fel de curs de istorie a medicinei, un curs livrat într-o manieră accesibilă și plăcută, deloc plictisitoare. Am citit multe cărți de non-ficțiune științifică, iar aceasta este una pe care cu siguranță o voi recomanda cu drag și altora pasionați de acest gen de literatură. Mulțumesc, de asemenea, prietenilor de la Editura Vellant pentru cartea de față, Pacientul H.M., pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi faine!

Jumătatea dispărută, de Brit Bennett - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2021

Traducere: Roxana Aneculăesei 

Brit Bennett s-a născut și a crescut în California de Sud, a absolvit Universitatea Standford și deține o diplomă în literatură la Universitatea din Michigan, unde a câștigat Hopwood Award pentru proză scurtă. Este una dintre laureatele premiului 5 Under 35, acordat de către National Book Foundation celor mai promițători tineri scriitori din toată lumea. Romanul său de debut, The Mothers, s-a bucurat de un succes uriaș, devenind încă de la apariție un bestseller New York Times. Eseurile lui Brit Bennett au apărut în numeroase publicații, precum The New Yorker, The New York Times Magazine, The Paris Review și Jezebel.

„(...) Cum Desiree nu-și dorise niciodată să facă parte din orașul care era moștenirea ei. Cum considera că poți da deoparte istoria așa cum dai deoparte mâna cuiva de pe umăr. Poți să evadezi dintr-un oraș, dar nu poți să scapi de legăturile de sânge. Gemenele Vignes credeau, cumva, că pot face și una, și alta..”

Desemnată una dintre cele mai bune cărți ale anului 2020 de The New York Times, The Washington Post, Time, NPR, Entertaiment Weekly, USA Today, Vanity Fair, Harper’s Bazaar. Gemenele Vignes sunt de nedespărțit. Dar după ce cresc împreună într-un orășel din Sud, care adăpostește o comunitate de culoare, și fug de acasă la vârsta de 16 ani, nu doar viețile lor se despart, ci totul, inclusiv identitatea rasială. Mulți ani mai târziu, una dintre surori se întoarce cu fiica sa în același orășel din Sud de care a încercat să scape. În alt capăt al țării, cealaltă soră se dă drept albă, iar soțul său alb nu știe nimic despre trecutul ei. Totuși, deși sunt separate de nenumărați kilometri și de tot atâtea minciuni, soarta celor două rămâne strâns împletită. Ce se va întâmpla când viețile propriilor fiice vor ajunge să se intersecteze? Țesând laolaltă fire și generații diferite, din Sudul extrem până în California și din anii 1960 până în anii 1990, Jumătatea dispărută este în același timp o poveste de familie emoționantă și o explorare subtilă a problemelor legate de rasă, gen și identitate.

„(...) Voia să-l facă să creadă orice altceva, doar ca să-i ascundă adevărul: că nu era decât o copilă plictisită care își târâse sora după ea într-un oraș în care se pierduse pe sine însăși.”

Am vrut să citesc această carte încă de când a fost desemnată câștigătoarea premiului Goodreads Choice Awards pentru ficțiune istorică - deși nu știam nimic altceva despre ea decât scurta descriere, am fost influențat de rating-ul destul de mare (raportat la numărul de voturi) pe care îl are și trebuie să recunosc că și eu am votat această carte - mă bucur că, în cele din urmă, a fost tradus și la noi și că am avut oportunitatea de a vedea cu cine am votat. Ei, bine, nu regret nimic, nu am nicio mustrare de conștiință, deoarece Jumătatea dispărută chiar este un roman extraordinar de bun, care abordează niște teme destul de sensibile, cu un curaj și o pasiune impresionante. De asemenea, din câte știu, autoarea Brit Bennett și HBO au încheiat un acord prin care și-a oferit drepturile de ecranizare a cărții într-o serie limitată de câteva episoade - abia aștept să văd cum reușesc să redea cât mai precis și viabil ceea ce a surprins autoarea în romanul său - am avut experiențe plăcute cu ecranizări ale romanelor care mi-au plăcut, dar trebuie să recunosc că au fost și unele care au lăsat de dorit și m-au frustrat (fiindcă, după părerea mea, ar fi ieșit ceva destul de interesant din ele; în aceeași măsură, îmi imaginez deja o distribuție și câțiva actori în rolul anumitor personaje, dar nu-mi rămâne decât să aștept și să văd).

„(...) Dacă s-ar fi dat albi, dacă ar fi crescut-o ca albă, totul ar fi fost altfel. Tatăl său nu ar fi fost azvârlit de pe verandă de niciun bărbat alb. Sufrageria lor nu ar fi fost plină de coșuri cu haine murdare ale altor oameni. Ar fi terminat școala, ar fi terminat prima din clasa ei. Poate că ar fi ajuns la o universitate ca Yale și l-ar fi întâlnit pe Blake în niște circumstanțe adecvate. Poate că ar fi fost genul de fată cu care ar fi fost de acord chiar și mama lui. Nu ar fi dus lipsă de nimic în viață, dar i-ar fi avut alături și pe părinții ei, și pe Desiree.”

Romanul lui Brit Bennett ne spune povestea fascinantă a două surori care cresc într-un orășel numit Mallard - un orășel care cu greu, dacă nu chiar imposibil, poate fi găsit pe o hartă. Un orășel fondat de Alphonse Decuir, care a moștenit pământul de la tatăl său, făcând din acesta un fel de „casă universală” a oamenilor de culoare care ori nu sunt acceptați și bineveniți în comunitatea celor albi, ori refuză să fie tratați ca „de culoare”. În anul 1938, aici se nasc două fetițe, gemene identice: Stella și Desiree Vignes. De-a lungul anilor, acestea cunosc realitatea dură cu care se confruntă, trec prin momente grele în încercarea de a-și găsi locul în comunitatea în care trăiesc; Desiree îi spune întotdeauna surorii sale că, în viitor, va găsi o cale prin care să scape de toate greutățile care le încearcă (fetițele sunt nevoite să renunțe la școală, încep să lucreze încă de mici, de la șaisprezece ani, în conacul unor oameni înstăriți, ocupându-se de curățenie, sunt martore ale violenței și a segregării rasiale, și nu este nicidecum ușor să trăiești într-un loc în care oamenii cred că dacă ai pielea mai deschisă, cu siguranță vei avea mai mult noroc în lume). Pe măsură ce timpul trece, Stella începe să-și dorească aceeași viață cu cea a oamenilor bogați pentru care lucrează, în timp ce Desiree ia în calcul alte posibilități pe care le are - când urmărește filmul Roman Holiday (filmul acela cu Gregory Peck și Audrey Hepburn), fata își dă seama că visul ei este acela de a fi actriță și de a deveni celebră, așa că se hotărăște să scape din viața de prizonier pe care o duce în oraș - într-o zi, Desiree, împreună cu Stellla, pleacă cu adevărat din Mallard și se duc la New Orleans, un oraș în care viața se dovedește nu a fi tocmai cum au crezut că o să fie.

„Cu sora ei geamănă, avusese uneori impresia că trăiește alături de o altă versiune a ei. Probabil că pentru oricine exista o astfel de persoană, un eu alternativ care nu trăia decât în minte. Dar a ei era reală. (...) Poate că-și petrecuseră viețile împreună modelându-se una pe cealaltă, compensând fiecare ce-i lipsea celeilalte.” 

Vă puteți da seama, de fapt, cât de greu are să le fie - atât de tinere, fără bani să fără experiență de viață, cu visurile în piept, cele două fete trebuie să facă alegerile cele mai neașteptate pentru a reuși să supraviețuiască: Stella se căsătorește cu un bărbat alb bogat și au o fetiță care se crede albă, iar Desiree, pentru a scăpa de soțul ei abuziv și violent se întoarce, după 14 ani, în Mallard, reîncercând să se integreze în comunitate și fiind martoră bârfelor care se creează în jurul ei. De-aici, este urmărită viața celor două fete (și nu numai), din mai multe perspective narative, autoarea livrând cititorului o poveste plină de profunzime, intensă, dureroasă și emoționantă, o poveste de viață și despre fragilitatea acesteia, despre degradarea inevitabilă a omului, despre natura sa interioară atât de fictivă, cu care nu poți lupta, pentru care termenul de „împotrivă” nu există. O poveste despre singurătate și regăsire, despre ereditate și de identitate („Sinele nu te așteaptă undeva - trebuie să-ți creezi unul. Trebuie să creezi persoana care vrei să fii”). M-a mișcat extraordinar de mult romanul lui Brit Bennett, Jumătatea dispărută, și-abia aștept să fie tradus (poate) și romanul ei de debut, The Mothers, pentru că sunt absolut sigur că este la fel de emoționant și profund. 

„Greșeala pe care o făcuse Stella fusese să creadă că se putea stabili oriunde. Trebuia să continue s-o ia din loc, altminteri trecutul o ajungea din urmă.”

O poveste care mi-a amintit, într-o măsură, de Culoarea Purpurie, fabulosul roman al lui Alice Walker (recenzia o găsiți AICI). Am citit această carte acum mulți, mulți ani, dar am simțit același aer narativ și în povestea lui Brit Bennett. Același stil romanist plin de emoție, de căutare, bine încadrat și livrat cititorului într-o manieră stilistică care reiterează un talent profund al cuvintelor, metaforelor și imaginilor stilistice. O carte care te cutremură și îți dă de gândit, îți atinge sufletul și te luminează. O carte despre iubire, supraviețuire, dorință și izbândă; despre sufletul omului, așa cum este el, atât de fictiv și atât de schimbător, atât de fragil și totuși atât de puternic și atât de curajos și plin de speranță. O poveste despre două surori pe care viața le desparte dar care, în nicio secundă, nu se uită una pe cealaltă - cele două gemene nu se întregesc decât în momentul în care se întâlnesc din nou, dar totuși fracturile pe care le-au acumulat de-a lungul anilor în care au fost despărțite, toate acele dureri se fac simțite între paginile cărții și par să pulseze, în continuare, în sufletele lui Desiree și Stella - două eroine tragice și dramatice. 

„Nu-și imaginase niciodată că Stella ar fi putut să aibă vreun secret față de ea. Nu Stella, care dormise în pat cu ea, cu care împărtășea aceleași gânduri, a cărei voce îi răsuna mereu în cap. Cum putuse să-și petreacă toată vara alături de ea fără să știe că se hotărâse deja să devină altcineva? Nu mai știa cine era Stella sau poate că nu o cunoscuse prea bine niciodată.”

O poveste provocatoare, emoționantă, zdrobitoare și realistă, care face apel la emoțiile și la sentimentele cititorului - sunt absolut sigur că va rămâne în sufletul meu pentru mult, mult timp. Mă bucur că am reușit să o citesc, m-am bucurat de fiecare capitol și mi-a plăcut mult modul în care a fost scrisă, alternanța de spațiu-timp, personajele convingătoare și bine conturate, acțiunea, intrigile subtile și atât de profunde. Sunt sigur că este o carte pe care ar aprecia-o cu toții, pentru că este o carte despre sufletul uman și despre oameni, în cele din urmă, care sunt cele mai fictive creaturi existente pe acest Pământ infinit. Chiar v-o recomand din tot sufletul. Iar eu vreau să le mulțumesc, iarăși, prietenilor de la Editura Trei pentru această carte memorabilă, Jumătatea dispărută, scrisă de Brit Bennett, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Autoboyografie. O poveste despre noi, de Christina Lauren - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Traducere: Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2021

Christina Lauren este pseudonimul literar combinat a două prietene, Christina Hobbs și Lauren Billings, autoarele a mai multe bestselleruri New York Times și USA TODAY, printre care seriile Beautiful și Wild, dar și romanele Dating You / Hating You, Love and Other Words, Roomies, Josh and Hazel’s Guide to Not Dating, My Favorite Half-Night Stand și The Unhoneymooners. Cărțile lor au fost traduse în peste 30 de limbi, bucurându-se astfel de un succes extraordinar!

„(...) Așa arătăm ce simțim: aceste mici momente de disconfort, reacțiile pe care nu le putem ascunde.”

Doi adolescenți se îndrăgostesc în timpul cursului de scriere creativă din liceu. Unul provine dintr-o familie cu vederi largi, celălalt, dintr-o comunitate religioasă conservatoare! Cu trei ani în urmă, familia lui Tanner Scott s-a mutat din California în Utah, o mișcare care l-a determinat pe adolescentul dezorientat să își ascundă adevărata orientare sexuală. Ajuns în ultimul semestru de liceu, băiatul plănuiește să treacă prin ultimele cursuri fără cine știe ce bătăi de cap, iar apoi să facă marele salt spre libertate, părăsind orășelul în care se simte prins ca-ntr-o capcană. Atunci când Autumn, cea mai bună prietenă a lui, îl provoacă să se înscrie la Seminar – cursul la care elevii trebuie să scrie o carte în doar patru luni –, Tanner nu poate rezista tentației. Să scrii o carte în patru luni pare simplu, crede el, însă observă cu năduf că  patru luni înseamnă, totuși, o eternitate. De cât timp, însă, are nevoie Tanner să se îndrăgostească? Din câte se pare, o secundă îi e mai mult decât suficient pentru a-l remarca pe Sebastian Brother, un fost elev al școlii care a reușit să vândă unei mari edituri romanul scris în timpul cursului și care acum este mentor pentru liceenii interesați de literatură. Singura problemă în calea fericirii lui Tanner ar fi că Sebastian este mormon și urmează să plece într-o misiune de evanghelizare timp de doi ani.

„- În opinia mea, îi spun cu prudență, un Dumnezeu demn de iubirea ta veșnică nu te-ar judeca pentru cine iubești cât ești aici.”

Înainte de toate, să apreciem cât de superbă este coperta acestei cărți. Și când spun superbă, chiar vreau să zic că e superbă. Așa. În al doilea rând, să lăudăm și faptul că într-adevăr coperta e relevantă pentru conținutul cărții (chiar deosebit de relevantă), deoarece am avut și experiențe în care coperta n-a avut de-a face nici cât negru sub unghia unei fantome cu ceea ce conținea cartea respectivă. În al treilea rând, mereu voi aprecia o carte de genul - indiferent de modul în care este scrisă și indiferent de cât de puțin îmi place -, deoarece este o dovadă de curaj, după părerea mea, să abordezi subiecte sensibile și să riști, deseori, să creezi polemici și chiar vâlve, comentarii nedorite și alte chestii de acest gen - v-o spun din proprie experiență (OK, aici, la noi, bineînțeles că vorbim de un context social și cultural și politic și cum o mai fi el, iar subiectul LGBT+ e destul de obscur și evitat, dar cred că ați înțeles ce vreau să spun). Autoboyografie. O poveste despre noi pot spune că nu m-a dat pe spate, nu mi-a plăcut la nebunie (așa cum am pățit, spre exemplu, citind Roșu, alb și sânge albastru - recenzia AICI), însă a fost o carte care probabil a picat la momentul potrivit și pe care am citit-o cu drag și cu o anumită liniște sufletească, gândindu-mă că, într-adevăr, în această viață există cineva pentru oricine, iar acel cineva este foarte posibil să apară în momente atât de intempestive încât nici să nu-ți dai seama că a trecut pe lângă tine persoana cu care îți vei petrece întreaga viață. 

„- (...) Nu ești neajutorat. Dar trebuie să te lămurești cu privire la ce poți și ce nu poți tolera. Îmi vâră un deget sub bărbie, ridicându-mi-o spre a lui, și mă întreabă: Vrei ca relația voastră să fie un secret? Poate că acum da! E viața ta și se va întinde în fața ta, și ești singurul care poate face ce vrea din ea.”

Pe scurt, romanul ne spune povestea lui Tanner, un tip gay care nu și-a dezvăluit orientarea decât familiei care, în cele din urmă, n-a făcut mare tam-tam în legătură cu acest aspect; dar nimeni dintre prietenii săi (în speță, Autumn, prietena sa cea mai bună, pe care „o iubește, dar doar puțin”). În general, nu i-a fost greu să-și ascundă natura, dar totul se schimbă în momentul în care îl vede pe Sebastian Brother, un scriitor de succes care face parte dintr-o familie cu niște rigori religioase ceva mai exacerbate. Tanner, pe de altă parte, face parte dintr-o familie pentru care fericirea este fericire, indiferent de forma în care vine aceasta. Pentru Sebastian Brother, lucrurile stau puțin altfel - el este nevoit să-și inhibe toate pornirile homosexuale, să fie contra propriei sale naturi (nu e niciun spoiler faptul că și Sebastian e gay, probabil bănuiați asta, nu?). Dar ce-ți rămâne de făcut atunci când simți că îți pierzi mințile, nu știi ce să alegi, fiecare trage de tine din toate direcțiile iar tu ești prins la mijloc și zbuciumat între chemarea religioasă și, de cealaltă parte, dorința de a fi cu persoana pe care o iubești? Da, bineînțeles, se naște o dramă în care, ei bine, lucrurile nu-s atât de ușoare pe cât de fapt ar trebui să fie. Relația dintre Tanner și Sebastian va fi pusă la multe încercări, dar va fi presărată cu scene dulci-amărui, emoționante și amuzante, dar și triste și melodramatice.

„- Chiar nu-mi pasă dacă-mi frângi inima, Sebastian. Am pornit la drum, știind că ar putea să se întâmple, și ți-am oferit inima oricum. Dar nu vreau să ți-o frângi pe a ta. Ai atâta spațiu în inima ta pentru biserică, dar oare ea are loc și pentru tine?”

Recunosc că a fost o lectură care m-a încântat, în primul rând pentru că mi-au plăcut personajele și intriga - Tanner care, fiind nevoit să scrie o carte, de fapt își scrie propria poveste (în cele din urmă, acesta este modul prin care Sebastian, care-l îndrumă, află că Tanner îl place). Și-apoi, cât de diferite sunt personajele și dramele pe care le trăiesc acestea - ideea de religie care îndoctrinează, încorsetează omul și-l pune să meargă pe-un drum care nu este în acord cu convingerile sale proprii, ci cu cele ale bisericii și deja impuse, fără să fi avut șansa anterioară de a alege. Nu vreau să intru în alte discuții, chiar nu-i cazul și nu vreau să creez polemici sau discuții, dar cred că ar trebui făcută o meta-analiză științifică asupra scriiturilor religioase și asupra tips-urilor și tricks-urilor pe care le livrează acestea. 

„(...) trebuie să putem scăpa de sursa durerii înainte să fim slăbiți de ea.”

Autoboyografie. O poveste despre noi vorbește despre explorarea identității, a naturii interioare, a acceptării propriilor emoții și trăiri și sentimente, este despre ce înseamnă să-ți deschizi sufletul cu adevărat și să-ți spui că ceea ce simți nu are cum să fie greșit, niciodată nu a fi greșit sau rău, atât timp cât este adevărat, sincer și pur. Subiectele sunt tratate cu delicatețe și cu curaj, cu emoție și cu putere - într-adevăr, cele două autoare chiar reușesc să creeze personaje frumoase, delicioase și convingătoare, pline de umor și accesibile cititorului. Lectura este una ușoară, deloc plictisitoare, deoarece se-ntâmplă destul de multe chestii care să stârnească cititorul și să-l facă să vrea să citească mai departe. Poate mi-ar fi plăcut mai mult să se insiste asupra anumitor aspecte (spre exemplu, Autumn chiar mi s-a părut un personaj extrem de fain, dar puțin cam neglijat), iar Sebastian, în multe cazuri, m-a enervat la culme fiindcă n-am putut să-l înțeleg; Tanner a fost exact genul de personaj care ar putea intra sub pielea oricui - n-are cum să nu îți placă de el.

„Îmi place să cred că am fost cumva deja pregătit pentru durerea conștientizării. În acest caz, soarele orbitor a ajuns întâi la mine și m-a avertizat în privința semnalului dureros din față - speranța. Mi-a reamintit că, desigur, nu putea fi Sebastian. Eram în LA. El era undeva, în altă parte, să strângă suflete. Desigur că nu era acolo. N-o să fie niciodată aici, m-am gândit. Nu se mai întoarce niciodată.”

Chiar am așteptat mult această carte, am văzut-o deseori pe Goodreads și, când am văzut anunțul cum că urmează să apară, și tot hype-ul și entuziasmul celorlalți cititori, am zis că, neapărat, trebuie s-o citesc și eu. Și chiar a fost o alegere potrivită, a fost o lectură plăcut care nu m-a dezamăgit și de care îmi voi aminti cu drag, pe viitor; deși, recunosc, mai sunt și alte cărți de acest gen pe care le-am citit și mi-au plăcut ceva mai mult (dar asta nu înseamnă că romanul de față nu e bun). Le mulțumesc mult, încă o dată, prietenilor de la Editura Corint pentru această carte, Autoboyografie. O poveste despre noi, scrisă de Christina Lauren, pe care o puteți găsi AICI. Spor la lecturi frumoase să aveți!

Tunele (Tunele, #1), de Roderick Gordon & Brian William - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2021

Traducere: Dan Doboș

Roderick Gordon locuiește împreună cu soția și copiii în Norfolk, iar Brian Williams, în East London. Amândoi au fost dintotdeauna fascinați de săpăturile arheologice. Brian a copilărit în cartierul Edge Hill din Liverpool. Acolo a avut ocazia să exploreze magnificul șantier arheologic inițiat în secolul al XVIII-lea de un om de afaceri local, Joseph Williamson — tunele destul de mari cât să te plimbi cu trăsura prin ele, care mai există și astăzi. Pentru Roderick Gordon, legăturile cu arheologia sunt și mai directe. Străstrăbunicul lui, William Buckland, este considerat unul dintre întemeietorii geologiei, iar în 1924 a descoperit un dinozaur, care îi poartă numele. Atât Roderick, cât și Brian sunt fascinați de ideea existenței unei adevărate lumi subpământene și citează, ca inspirație, sistemele și construcțiile subterane care există sub atât de multe orașe, cum ar fi: Paris, Roma, Moscova sau New York.

„- (...) Nu simți? Fiecare lopată de pământ scoasă e ca și cum ai face un pas înapoi în timp. Făcu o pauză, zâmbind unui gând. Acolo unde nimeni n-a mai pus piciorul de veacuri... sau poate chiar n-a ajuns niciodată.”

Capătul tunelului este doar începutul! Will Burrows este un băiat de paisprezece ani care locuiește în Londra. Are puține lucruri în comun cu restul familiei sale, cu excepția pasiunii mistuitoare pentru săpături, pe care o împărtășește cu tatăl său. Când acesta dispare brusc, într-un tunel necunoscut, Will decide să investigheze dispariția tatălui său împreună cu prietenul lui, Chester. Curând, se trezesc în adâncul pământului, unde descoperă un secret întunecat și înfricoșător, un secret care i-ar putea costa chiar viața.

„- Noi asta știm, dar a încălcat legea și, odată ce ai încălcat legea, Styx nu se lasă niciodată, chiar dacă ajungi în suprasol. Nu se opresc niciodată. Într-o zi, tot te prind și tot te pedepsesc.”

Vă rog frumos să facă cineva vreo vrajă încât, după ce termin de scris această recenzie, să găsesc volumul al doilea al acestei serii pe raftul din bibliotecă. Insist. Deci, m-am apucat de această carte aseară, și-am citit undeva până pe la pagina optzeci deoarece apoi m-am băgat la somn; sincer, n-am avut așteptări prea mari, pentru că părea genul acela de carte care trebuie citit la o anumită vârstă, cu alte cuvinte, o carte pentru copii pe care n-aveam s-o apreciez așa cum ar fi apreciat-o alții - ce vorbești, domnule? Am citit cartea asta în două reprize - aseară și astăzi, restul de trei sute și ceva de pagini: pur și simplu n-am mai putut să o las din mână și am devorat-o pe toată, fără să-mi dau seama că de fapt e o serie și sufletul meu va agonisi în liniște până când voi afla care este continuarea aventurii lui Will și a lui Chester. De fapt, în fine, se-ntâmplă mult mai multe pe parcurs, dar ideea în sine e că Will și Chester, prietenul său cel mai bun, mi-au intrat sub piele atât de ușor și atât, atât de tare. 

„- Nimic nu mai rămâne pe pământ sau în marile oceane care să nu fie vânat, tulburat sau exploatat. Iar pentru vietățile măcelărite cu miile, acești exploatatori sunt deopotrivă mormântul și mijlocul tranziției. Și când va veni ziua judecății, zise predicatorul coborându-și brațul, care arată acum către membrii adunării, luați aminte la cuvintele mele, judecați vor fi... și mânați cu toții în abis, și pierduți de-a pururi pentru Domnul...”

Mi s-a părut o carte scrisă genial, care promite o serie într-adevăr memorabilă - repet, nu știu dacă e neapărat pentru copii, dar eu cred că, cu siguranță, le-ar plăcea și celor mai mari. Eu am douăzeci și patru de ani, vorba aia, sunt adult, dar nu-mi amintesc să fi citit - cel puțin în ultimul an - o carte care să-mi stârnească atât de tare cheful. Sincer. Și a mers extraordinar de rapid, dat fiind faptul că n-am mai putut să o las din mână. Este o carte alertă, intensă, cu o intrigă extrem de interesantă și remarcabilă (chiar mi-a plăcut nespus atmosfera, chestia cu săpatul tunelelor și ideea de a descoperi obiecte arhaice, lumi noi, drumuri nebănuite, așa, un mister continuu și apăsător), iar aventurile în care se angajează, într-o cocârdășie absolut delicioasă, Will și Chester, au fost exact ce a trebuit - o lume periculoasă, întunecată și extrem, extrem de neașteptată. Mister la tot pasul, personaje care se dovedesc a nu fi ceea ce par, comploturi, intrigi multilaterale, obiecte ciudate și întâmplări și mai ciudate, mirosuri neplăcute și niște secrete care, pe măsură ce înaintezi în lectură, se dezvăluie în fața cititorului și te șochează. Chiar a fost o surpriză literară neașteptată, mi-a plăcut la nebunie.

„- Lăcomia lor n-are egal decât în plăcerea pe care o simt pentru moarte, jale, teroare și ruină a tot ceea ce trăiește. Și, în ciuda păcatelor lor, aspiră să se ridice către cer... dar, luați aminte!, greutatea nespusă a păcatelor lor îi va țintui în țărână.”

Mi-a zis cineva că „nu credeam că e de nasul tău fin” (replica viza faptul că i-am scris că chiar îmi place Tunele), și mi-am dat seama că, într-adevăr, chiar nu e genul meu de carte, dar asta nu înseamnă că nu ies și eu din când în când din zona mea de confort. Evident, necitind în mod obișnuit cărți de genul, e oarecum ușor să fiu impresionat chiar și la o lectură pe care alții, poate, ar considera-o banală și basic. Dar, sincer, chiar nu cred că este cazul - Gordon și William chiar au reușit să construiască un erou - Will - extrem de curajos, mânat de dorința de a descoperi și de curiozitate, puternic și muncitor, și totuși atât de tânăr (paisprezece ani), cu o pasiune mistuitoare de a săpa tunele, făcându-l mândru pe tatăl său, dr. Burrows, cu care împarte aceeași pasiune. Totuși, într-o zi domnul Borrows dispare, iar Will se hotărăște să se-aventureze în cotloane întunecate ale pământurilor pe care le-au săpat, alături de Chester, pentru a-l căuta pe acesta. Când se trezesc în adâncul pământului, își dau seama că este foarte probabil să descopere ceva ce, mai bine, ar fi rămas nedescoperit pentru totdeauna. 

„Cei doi băieți priviră ca hipnotizați cum chiar în fața lor o minge de foc de mărimea unui pepene, luminând vibrant fețele lor tinere și reflectându-se în ochii lor holbați, coborî repede în spirală, rotindu-se și aruncând scântei, mișcorându-se în timp ce cădea spre pământ până la dimensiunea unui ou. Plutind chiar deasupra pavajului, globul muribund de foc păru că strălucește puțin mai intens decât înainte și apoi, într-o clipită, dispăru fără urmă.”

O carte plină de aventuri și de situații neașteptate (o, da, îmi amintesc cum m-am oprit la o anumită pagină și-am zis, nop, nu mersi, eu nu vreau să cred așa ceva) și cu personaje delicioase, convingătoare, cu replici amuzante și vii, alcătuite din lumini și umbre. Și-ntâmplările sunt pline de dinamism, de situații tensionate și pline de suspans, astfel încât este imposibil să te plictisești citind-o. Și, pe bune, merge chiar rapid, am citit-o mai puțin de o zi (dacă e să luăm orele, cumulate, cred că sunt doar câteva). Chiar mi-a plăcut și a fost una dintre acele surprize literare ale acestui an. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Corint pentru exemplarul de față din Tunele, scris de Roderick Gordon și Brian William - abia aștept să apară și următoarele volume. Îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Un blestem sumbru și nimicitor (Distrugătorii de blesteme, #1), de Brigid Kemmerer - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2021

Traducere: Andra Elena Agafiței 

„- Mereu mă surprinde să descopăr că, atunci când lumea pare sumbră, avem totuși o speranță.”

Brigid Kemmerer este autoarea romanelor Letters to the Lost și More Than We Can Tell, a seriei Elementals și a romanului mystery/paranormal Thicker Than Water. S-a născut în Omaha, Nebraska, deși părinții ei au început s-o plimbe pe tot cuprinsul Statelor Unite, din deșertul ce înconjoară orașul Albuquerque, New Mexico, până pe malul lacului, în Cleveland, Ohio, oprindu-se adesea pe drum. Brigid s-a stabilit acum în apropiere de Annapolis, Maryland, împreună cu soțul și copiii.

„- Cândva, tatăl meu a spus că, la naștere, tuturor ni se împart niște cărți. O mână bună poate să piardă în cele din urmă - tot așa cum și una proastă poate să câștige-, însă toți trebuie să jucăm cărțile pe care ni le dă soarta. E posibil ca alegerile cu care ne confruntăm să nu fie cele pe care ni le dorim, dar, totuși, tot alegeri sunt.”

Îndrăgostește-te și distruge blestemul. Blestemat de o vrăjitoare foarte puternică să trăiască la nesfârșit cel de-al optsprezecelea an de viață, prințul Rhen, moștenitorul regatului Emberfall, a crezut că se va salva cu ușurință dacă o fată se va îndrăgosti de el. Însă asta se întâmpla înainte ca el să se transforme într-un monstru pornit pe distrugere. Înainte de a-și spulbera castelul și de a-și nimici familia și ultima fărâmă de speranță. O fermecătoare și captivantă reinterpretare a poveștii Frumoasa și Bestia, cu personaje credibile și amuzante, și, totodată, cu întorsături de situație la tot pasul. Pentru Harper, nimic n-a fost ușor vreodată. Cu tatăl dispărut, mama pe moarte și fratele care o subestimează tot timpul din pricina paraliziei cerebrale de care ea suferă, fata a învățat să fie dură ca să supraviețuiască. Atunci când încearcă să salveze o străină pe străzile din Washington DC, tânăra este transportată într-o lume magică. Harper nu știe unde se află acum sau ce să creadă. Un prinț? Un blestem? Un monstru? În vreme ce petrece tot mai mult timp alături de Rhen în acest tărâm fermecat, fata reușește să priceapă care e miza. Și pe măsură ce Rhen începe să înțeleagă că Harper nu e doar o altă fată pe care trebuie s-o cucerească, speranța încolțește iar în el. Însă puteri nemaiîntâlnite caută să distrugă regatul Emberfall… și va fi nevoie de mult mai mult decât de distrugerea unui blestem pentru a-i salva pe Harper, pe Rhen și pe oamenii acestuia de la nimicire.

„Am sânge pe sub unghii. Mă-ntreb câți dintre oameni mi-am ucis de data asta.”

Îmi plac cărțile fantasy care sunt un fel de retelling, mai ales ale unor basme populare - în cazul de față, Frumoasa și Bestia, pentru că îmi amintesc de copilărie, de momentele acelea în care, pentru prima dată, am citit basmele clasice, bucuria și magia și impresia că totul era posibil. Bineînțeles, autorii care nu rescriu cartea, au doar punct de plecare un anumit aspect, poate o anumită idee (a personajelor, cadrul de basm în care s-a petrecut acțiunea, chestii de acest gen). Iar Un blestem sumbru și nimicitor are drept punct de plecare ideea de blestem (și prințul Rhen, transformat în Bestia din basm) care nu va fi rupt decât în momentul în care Harper (Frumoasa) se va îndrăgosti, cu adevărat, de acesta. Un punct de plecare interesant, însă, după părerea mea, prea mult s-a lungit această carte fără să se întâmple nimic, sau, nu știu, mai sunt încă două volume (cred), deci cu siguranță multe au să se mai întâmple, iar acest volum a avut drept scop doar ideea de a-l introduce pe cititor în lumea cărții, de a-l familiariza cu personajele și cu intriga (care, de altfel, este multilaterală). Însă parcă aș fi vrut mai multă acțiune, parcă aș fi vrut ca totul să fie mai dinamic și nu doar niște capitole în care, încetul cu încetul, ies la iveală anumite aspecte din viața celor doi. 

„Tot așa cum vor dispărea și sângele de pe mâinile mele și sudoarea de pe coastele calului. Razele soarelui de toamnă timpurie vor încălzi caldarâmul, iar răsulfarea mea nu va mai scoate aburi în aerul dimineții. Fata se va face nevăzută, iar anotimpul va începe din nou. Voi împlini optsprezece ani. Pentru a 327-a oară.”

Într-adevăr, mi s-a părut autentică ideea în care Harper ajunge, intempestiv, într-o lume paralelă, într-o lume magică, într-o lume medievală cu castele și războaie și chestii dintr-astea absolut incredibile pentru ea, care vine din Washington DC, o lume a tehnologiei și a vitezei. Deși la început îi este greu să se adapteze și să înțeleagă, încetul cu încetul ea își dă seama că originea sa, lumea din care se trage poate constitui un avantaj în fața dușmanului (mai greu este să își dea seama cine de fapt este dușmanul, deoarece blestemul aruncat asupra lui Rhen este mai mult decât ideea de a fi preschimbat într-o bestie - atunci când transformarea are loc, el devine violent chiar cu proprii săi supuși, chiar cu Harper; de aceea, în fiecare an, Grey, supusul lui Rhen, aduce în regatul Emberfall câte o fată, cu speranța că aceasta se va îndrăgosti cu adevărat de Rhen, punând astfel capăt blestemului nemilos). Dar mi s-a părut totuși că totul a fost mult prea static, deși ultimele câteva capitole au fost chiar pline de suspans și destul de alerte - dar, până acolo, n-am făcut decât să fiu martor unor situații destul de plictisitoare, în care cei doi erau angajați parcă tachinându-se, certându-se și chestii de acest gen. Deci nu pot spune că m-a dat pe spate și mi-a plăcut la nebunie (așa cum mi s-a întâmplat cu Urzeala zorilor - recenzia AICI și cu cele două volume din Șarpe și porumbel - recenziile AICI și AICI). Dar sfârșitul cărții a scos la iveală ceva destul de interesant, îndeajuns de interesant încât să spun că totuși aș vrea să citesc și volumul următor, deoarece cred că promite destul de mult.

„- Încă nu ți-ai dat seama? Blestemul ne face pe toți să suferim.”

În rest, nu știu ce aș mai putea spune. Cred că este o carte care ar fi putut să fie mai bună, dar nu mă pot pronunța cu adevărat în privința seriei întrucât celelalte volume, de ce nu, ar putea fi mult mai bune. Ar putea oferi mult mai multă acțiune cititorului, iar volumul de față, așa cum am mai spus, nu a avut drept scop decât faptul de a-l introduce pe cititor în atmosfera cărții (totuși, nu cred că ai nevoie de aproape o carte întreagă pentru a scoate la lumină niște intrigi și culoarea locală și atmosfera cărții, să fim serioși). Plus că eu nu sunt tocmai un fan al genului fantasy, de aceea când citesc o astfel de carte, am așteptări mari deja din start, și vreau să-mi stârnească anumite stări și să mă țină acolo, cât mai captiv și atent. Într-adevăr, mi se par fascinante lumile pe care autorii acestui gen literar reușesc să le creeze, imaginația lor, efervescența acelor locuri, a magiei - dar acestea, cel puțin în volumul de față, au cam scârțâit, lipsind. Da, lumea pe care a livrat-o Kemmerer cititorului a fost interesantă, dar revin la faptul că totul a fost greoi și plictisitor în marea parte a cărții - deși, trebuie să recunosc, am citit cartea rapid (chiar mă gândeam, de fapt, cum de reușesc să rămân prins de lectură chiar dacă nu îmi este tocmai pe plac - poate speram că are să se întâmple, odată și odată, ceva). 

„- Nu știu niciodată când să am încredere în tine! De fiecare dată, totul pare atent calculat.”

Finalul chiar mi s-a părut interesant și lasă premisele unui viitor volum mult mai bun. Nu pot spune că aștept și continuarea așa cum o aștept pe cea de la Urzeala zorilor (dacă nu ați citit acest fantasy, chiar ar trebui s-o faceți, fiindcă are efectiv tot ce-i trebuie pentru a fi extraordinar de bun), dar parcă încă există niște întrebări pe care mi le pun și aștept să văd dacă, în cele din urmă, Harper va fi cea care va rupe blestemul aruncat asupra lui Rhen. În rest, vreau să am parte de un dinamism mai accentuat și de o atmosferă mult, mult mai alertă. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru volumul de față, Un blestem sumbru și nimicitor, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și frumoase!

Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli, de Jeanne Mackin - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2020

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Traducere: Loredana Voicilă

Jeanne Mackin este autoarea a numeroase romane istorice, printre care se numără și bestsellerul The Beautiful American. A predat cursuri de scriere creativă la colegiul american Goddard și a susținut workshopuri în întreaga lume. Este membră a Societății Americane a Anticarilor și a colaborat ca jurnalist pentru publicații precum The New York Times, Americana sau Fiberarts. Locuiește împreună cu soțul ei în nordul statului New York. Este pasionată de literatură, dar și de protejarea mediului.

„Schiap mă învățase asta. Hainele nu sunt doar haine. Ele sunt manifestarea fizică a stărilor, a dorințelor, a sufletului și a visurilor noastre. Trupul femeii ia forma visurilor și a speranțelor unei generații. Hainele sunt alchimie, sunt piatra filosofală, ar fi spus prietena mea, Schiap. A doua piele, pielea pe care ne-o alegem, arta care are darul de a ne transforma și pe care o purtăm pe trupul nostru.”

Paris, 1938. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli se războiesc de multă vreme pentru titlul de cea mai bună, cea mai inspirată, dar și cea mai influentă creatoare de modă din Franța. Rivalitatea dintre cele două este legendară, iar strategiile sunt, uneori, înspăimântătoare. Coco și Elsa sunt cum nu se poate mai diferite fie că este vorba despre opțiunile politice, fie despre stil. Ținutele imaginate de Chanel sunt clasice, elegante, practice, în vreme ce Schiaparelli mizează pe îndrăzneală și nonconformism. Când americanca Lily Sutter, o tânără văduvă care visează să devină pictoriță, este angajată la buticul Elsei, lucrurile se precipită. Fără voia ei, inocenta Lily se vede implicată în lupta dintre cele două creatoare de modă și nu știe căreia să îi ia partea. Concurența devine tot mai încrâncenată, iar atmosfera, tot mai sumbră căci amenințarea războiului plutește în aer.

„- (...) Uneori e bine să renunți la lucruri. Și la oameni, de asemenea! a adăugat.”

Am să-ncep prin a spune că, până acum, absolut nicio carte din colecția LedaBazaar nu m-a dezamăgit - este una dintre colecțiile în care găsesc cărți exact pe gustul meu; am vrut să citesc această carte încă de când a apărut, atât datorită copertei (sau coperții, mereu am avut o dilemă și nu știu ce să mai cred) care îmi place la nebunie, cât și datorită faptului că le are drept protagoniste pe Coco și Elsa, două figuri legendare, icon-uri când vine vorba de domeniul modei (o ficțiune care să le surprindă pe cele două și rivalitatea dintre acestea cu siguranță n-are cum să dea greș). Iar atunci când și scriitura este una deosebită și frumoasă, cu siguranță rețeta succesului este asigurată. Și așa a fost, pentru că Jeanne Mackin a scris o carte care nu doar că este extrem de delicioasă, dar este și profundă, emoționantă, plină de întâmplări amuzante, totul într-un decor alarmant, în care pericolul invaziei naziste, iminența războiului sunt doar o chestie de timp. 

„La plecare, Coco a trecut pe lângă Schiap; s-au privit ca două leoaice hămesite în căutare de pradă. Tensiunea din jurul lor era atât de mare, încât te paraliza.”

Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli redă povestea celor două, din perspectiva lui Lisei, femeie care,  de altfel, le-a cunoscut la fel de bine pe amândouă, a cunoscut toate intrigile dintre acestea și toate privirile tăioase și veninoase pe care și le-au aruncat, toate declarațiile subtile de „război” și, uneori, a fost martora unor izbucniri destul de violente, părerea mea (n-ai cum să dai foc rochiei cuiva, culmea, când persoana respectivă chiar poartă acea rochie). Totuși, mai mult decât atât, este vorba de renume și de dorința de a ieși în evidență, de a fi mai bun, chiar dacă stilul vestimentar al celor două - al lui Coco și al Elsei - erau cu totul diferite: în timp ce Coco aborda o tehnică mai precisă, simplistă și minimalistă, Elsa era renumită prin extravaganța și efervescența broderiilor sale, a accesoriilor deseori bizare, a volumelor și a dimensiunilor pe care Coco le considera niște hidoșenii. Totuși, amândouă au fost (și încă sunt) extrem de populare și apreciate, dar într-o astfel de lume poate exista un singur învingător. Și ele vor face tot ce le stă în putință să poată fi încoronate câștigătoare în acest război al textilelor. Chiar mi-a plăcut romanul, și nu neapărat că vorbim aici de un război pe bune, nu, este vorba despre o tensiune subtilă, aș putea spune chiar elegantă care există între cele două „rivale”. Și profunzimea tuturor credințelor lor, a ideilor și a idealurilor pe care le au - o adevărată sursă de inspirație.

„Bărbații care cred că femeile sunt niște creaturi sentimentale și delicate nu au lucrat niciodată în industria modei.”

Un roman rafinat, despre două mari femei care au revoluționat lumea fashion-ului mondial, care au creat etaloane și care au avut în comun ideea de a îmbrăca lumea cât mai frumos, văzând dincolo de ideea de modă - pentru ele, crearea hainelor însemna nu doar o formă de câștig, pe cât o încercare de a scoate la iveală capacitatea oamenilor de a fi mult mai mult decât ceea ce sunt, de a emana eleganță și frumusețe și speranță prin ceea ce poartă; chiar Elsa spune, la un moment dat, că nu îți arăți vârsta decât atunci când știi că nu te mai îmbraci bine. De cealaltă parte, Coco, după cum bine știm, a revoluționat standardele feminine de îmbrăcăminte, inspirându-le pe acestea să abordeze (și) ținute (mai) masculine, mai „pentru bărbați”. Iar modul în care Jeanne Mackin își livrează opera, felul ei de a scrie, profund și emoționant, dar și dinamic și alarmant, tensiunea subtilă dintre cele două, realitatea personajelor și felul în care Elsa și Coco au fost construite, atât de plastic și atât de veridic, mi-au încântat extraordinar așteptările și m-au făcut să nu mai pot lăsa această carte din mână. Și, încă o dată, trebuie să vă spun că e pur și simplu superbă coperta acestui roman. Jeanne Mackin îl introduce pe cititor într-o lume captivantă, plină de descrieri colorate și elegante și vii ale hainelor despre care se vorbește, istorisită cu un talent cert, cercetată minuțios (chiar și în ceea ce privește opiniile politice ale lui Coco și Elsei, la fel de diferite ca și stilul vestimentar pe care îl propun clientelor lor).

„- Doar asta ar trebui să existe pe lume, a zis Otto. Nimic altceva. Poate doar muzica. Și arta ta.”

O poveste memorabilă despre două femei creative și fascinanta și vibranta lor bucurie de a trăi, în același timp în care concurența aprigă dintre cele două crește în intensitate și dimensiune, totul pe fundatul amenințării din ce în ce mai prezente a invadării Parisului de către armata nazistă. Tensiunea din roman este aproape palpabilă, potențând cadrul în care Coco și Elsa duc bătăliile în care s-au implicat; iar sfârșitul cărții, sincer, este pur și simplu sfâșietor și monumental. Mi-a smult o lacrimă și mi-a stârnit în suflet bucuria faptului că, într-adevăr, există scriitori într-adevăr buni. Chiar vă recomand cu mare drag această carte, Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli, scrisă de Jeanne Mackin, mai ales dacă sunteți împăcați cu genul acesta de literatură - nici nu știu cum să-i zic, ficțiune istorică? Care are drept personaje figuri remarcante și convingătoare, readuse la viață și îndrăgite de multă, multă lume. Să aveți doar lecturi cu spor și plăcute!

Mâine eram veșnic leu. O călătorie în lumea schizofreniei, de Arnhild Lauveng - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Psihologia pentru toți

Anul apariției: 2021

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Traducere: Ioana-Gabriela Nan

Arnhild Lauveng a studiat la Universitatea din Oslo și acum lucrează ca psiholog clinician. A fost premiată în 2004 pentru deschiderea ei de a-și prezenta lupta cu boala psihică. Timp de 10 ani Arnhild Lauveng a suferit de schizofrenie, fiind internată frecvent. Cartea de față oferă o rară ocazie de a intra în universul schizofreniei și a descoperi o lume suprarealistă, uneori plină de teroare, alteori plină de frumusețe, în care experiențele descrise sunt copleșitoare – pierderea identității, sentimentul de a fi controlată din exterior, relația cu vocile pe care le auzea și cu halucinațiile uneori terifiante. Când a fost diagnosticată cu schizofrenie, autoarei i s-a comunicat că va trebui să trăiască cu această boală toată viața. Azi se consideră „fostă schizofrenică", nu mai are nevoie de medicamente și lucrează ca psiholog clinician. Deși critică de multe ori sistemul medical, autoarea atribuie revenirea ei treptată la sănătate personalului dedicat care a fost disponibil pentru a vorbi cu ea și a o vedea ca pe o persoană diagnosticată cu o tulburare, și nu ca o întrupare a unei tulburări.

„Ceea ce, privind în urmă, consider a fi semnalul cel mai clar, a fost faptul că identitatea mea, siguranța că reprezint un «eu», a-nceput să se dezintegreze. Am început să mă-ndoiesc din ce în ce mai mult că exist cu adevărat și că nu sunt un personaj de carte sau subiectul imaginației cuiva.”

„Tânjeam cu disperare după sânge, foc și balauri, dar mă găseam într‑o ceață tot mai deasă, așa c‑am început să mă zgârii până la sânge ca să simt că trăiesc și ca să mă conving că încă‑mi mai curge sânge în vene. Comunicam tot mai des cu Căpitanul și cu ceilalți, iar simțurile mele erau tot mai puțin demne de încredere, așa că mergeam la toaleta fetelor și mă luptam cu Căpitanul și cu lupii. Mă loveam peste față, mă mușcam de mâini și mă dădeam cu capul de perete ca să oblig vocile să tacă. Deși alegeam cabina de toaletă cea mai evitată și mai izolată, tot am fost descoperită în cele din urmă. Eleva cea silitoare se țicnise de‑a binelea”. - Arnhild Lauveng 

„Nu mai eram sigură cine anume îmi controla gândurile și faptele, dacă eram eu - sau era altcineva - «autorul», poate? Am început să mă simt tot mai nesigură de faptul că trăiam într-adevăr, atât de gol și cenușiu părea totul. În jurnal, am înlocuit cuvântul «eu» cu «ea» și după aceea am început să gândesc în acești termeni (...).”

„Îmi era realmente dor de un prieten. De cineva care mă cunoștea și căruia îi păsa de mine pentru că îi plăcea ca, dintre toți, să fie cu mine, și de cineva care mă știa ca fiind Arnhild, și nu un diagnostic. Și mie îmi fusese dor de ea, ca om și ca personalitate, pentru că era exact așa cum era și nu putea fi înlocuită de nimeni alta și pentru că relația pe care o avuseserăm era a noastră și de aceea avea pentru noi o semnificație cu totul specială. Abia așteptasem să fim iar împreună. Însă tocmai de aceea era și mai greu s‑o întâlnesc, să fiu cu ea și, în același timp, să nu‑i fiu aproape. Faptul că eram împreună și, cu toate astea, nu ne regăseam, era mult prea greu de suportat”. - Arnhild Lauveng

„(...) Se putea întâmpla să stau de vorbă cu oamenii și să observ că mi-e greu să aud ce spun, fiindcă vocile le erau acoperite de sunetul tenișilor mei pe asfalt. Susurul din țevi putea deveni ascuțit și amenințător și-mi făcea rău fizic, iar uneori nu mai știam sigur ce reprezintă sunetul acela, dacă era doar un susur sau cineva care vorbea?”

Poate una dintre cele mai șocante și tulburătoare cărți de memorii citite vreodată, cartea Mâine eram veșnic leu este o călătorie reală, dureroasă, memorabilă în lumea înfiorătoare, care depășește granițele oricărei imaginații, care capătă dimensiuni în cazul oamenilor care suferă de această afecțiune tulburare obscură care poartă denumirea de „schizofrenie”. Este în care Arnhild Lauveng își spune povestea - cum au început primele simptome ale bolii, când și-a dat seama că suferă de schizofrenie și cum, în cele din urmă, cu ajutorul unui personal medical dedicat, avizat și bine pregătit, a reușit să se rupă din această lume a vocilor și a întunericului. Bineînțeles, vă dați seama că probabil nu a fost nimic atât de ușor, iar această călătorie spre vindecare a fost presărată cu extraordinar de multe întâmplări greu de imaginat, cu experiențe incredibile și extrem, extrem de dureroase, care au adus-o pe Arnhild Lauveng pe culmile disperării, crezând că nu va mai putea niciodată să se însănătoșească și să se integreze în societate. 

„Mergând pe stradă, se putea întâmpla ca uneori casele din jur să crească ajungând enorme și amenințătoare sau se putea să simt cum se prăbușesc peste mine. Normele obișnuite asupra perspectivei și orientării spațiale s-au deteriorat și era ca și cum aș fi umblat printr-un tablou de Picasso sau Salvador Dalí - epuizant și derutant.”

Este o carte care n-are cum să nu te atingă și n-are cum să nu te miște - o citeam și simțeam cum am un nod în gât pe care îmi este imposibil să îl înghit; citeam și, deseori, simțeam nevoia să mă opresc și să meditez asupra a ceea ce citeam. Într-adevăr, schizofrenia este o tulburare greu de înțeles și de definit, să spun așa, greu de încadrat chiar și în domeniul medical, de niște oameni specializați. Este o patologie în a cărei diagnostic se iau în calcul deosebit de multe variabile și ale cărei simptome pot fi ușor asociate altor tulburări psihice. Bineînțeles, științele psihiatriei au evoluat, iar acum este dispunem de numeroase tratamente și metode terapeutice și de profilaxie - totuși, este încă deosebit de șocant cât de multe persoane suferă, în ziua de azi, de diferite afecțiuni psihice, de la cele mai subliminale până la cele de o gravitate violentă. În cartea de față, Arnhild Lauveng face un fel de save-as acelei perioade din viața ei în care s-a simțit lipsită de speranță și extrem, extrem de singură, în care la capătul tunelului nu mai exista nicio lumință iar întreaga ei viață era scufundată într-un întuneric dens; nu vreau să vorbesc deloc despre ce înseamnă schizofrenia din punct de vedere medical și care sunt manifestările acestei tulburări, deoarece îmi este extrem de greu să o fac - dar Arnhild Lauveng livrează cititorului întocmai experiențele pe care le-a avut, astfel încât este ușor să-ți dai seama cât de intensă, de fapt, este această carte, și cât de mult a reușit să mă tulbure.

„(...) N-o mai văzusem până atunci, dar tot știam cine este. Era Singurătatea și era frumoasă. Cui îi pasă de vreun grup, când Singurătatea era atât de încântătoare? După aceea am văzut-o adesea. Vorbea puțin, dar avea un surâs minunat și un pic trist. Uneori dansa pentru mine, în rochia ei diafană, cu totul albă și cu totul albastru-marin. În același timp.”

După cum am spus deja, este una dintre cele mai emoționante cărți citite în ultimii ani. Arnhild Lauveng este reală și sinceră, nu ascunde nimic și scoate la iveală, bucățică cu bucățică, aspecte ale vieții ei de pacient schizofrenic - atât în ceea ce privește experiențele pe care le-a avut cu numeroasele abordări terapeutice, cu personalul medical, cât și detalii referitoare la manifestările acestei tulburări psihice. În cele din urmă, reușește să depășească această perioadă și să se însănătoșească, deși susține că probabil niciodată nu va reuși să scape în totalitate de acea sămânță bolnavă din corpul ei, dar în prezent reușește s-o țină sub control și să-i diminueze violența. Oricum, amintirile cu siguranță vor rămâne întotdeauna o parte integrantă a vieții ei, acele amintiri intense ale unei boli care, cu siguranță, i-a marcat tinerețea și i-a afectat calitatea acesteia. 

„Cuvântul schizofrenie înseamnă «spirit divizat» și mulți cercetători de-a lungul timpului au încercat să descopere în ce constă această divizare sau fracționare și care-i sunt cauzele. Multe dintre teorii au fost mai târziu abandonate, altele au fost modificate, iar oamenii au aderat la tabere diferite, în funcție de ceea ce cred și ceea ce li se pare semnificativ. (...) Atunci când mulțimea de gânduri, emoții, percepții și cunoștințe devine prea grea pentru ca individul să le mai poată face față, soluția e să transfere o parte din ele asupra altcuiva, cineva din afara sinelui său.”

Nici nu știu ce să mai spun - chiar vă recomand să citiți această carte, Mâine eram veșnic leu, este de o intensitate incredibilă și cu siguranță va fi, și pentru voi, o lectură la fel de memorabilă; mai mult decât atât, după ce s-a vindecat, Arnhild Lauveng a urmat studiile universitare în vederea pregătirii sale ca psiholog clinician - ceea ce nu poate decât să mă bucure enorm, știind că un astfel de om este cu siguranță mai mult decât avizat să ofere înțelegere și ajutor. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru exemplarul de față, îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi cu spor și așa cum vă doriți!