Noi rezolvăm crime (Noi rezolvăm crime, #1), de Richard Osman - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2024

Traducere: George Arion Jr.

Richard Osman este un scriitor, producător, comediant, scenarist și prezentator de televiziune britanic. Este cunoscut drept gazdă a mai multor emisiuni, printre care Pointless și Richard Osman’s House of Games, a lucrat ca director de creație pentru Endemol UK, a prezentat emisiunea Pointless de pe BBC One și este invitat frecvent la emisiuni-concurs ca Have I Got News For You, Would I Lie to You și Taskmaster. În prezent locuiește la Londra și se bucură de succesul uriaș al primului său roman, Clubul Crimelor de Joi, lansat în septembrie 2020.

💰SĂ REZOLVI CRIME E O AFACERE DE FAMILIE. DAR NICI CHIAR UȘOR NU-I💰

Să rezolvi crime e o afacere de familie. Steve Wheeler se bucură de pensie. Îi place să-și respecte tabieturile: concursul de cultură generală de la pub, banca lui preferată, motanul care-l așteaptă acasă. Pentru el, aventurile s-au încheiat. Amy Wheeler, nora lui, e de părere că adrenalina e bună pentru suflet. Când lucrezi ca bodyguard personal, fiecare zi e periculoasă. În clipa de față o protejează pe celebra autoare Rosie D’Antonio. Dar un cadavru, o geantă cu bani și un asasin pornit pe urmele ei o împing pe Amy să trimită un semnal de ajutor singurei persoane în care are încredere – Steve. Așa începe o cursă nebunească în jurul lumii, înțesată de umor și momente emoționante.

„Ți-ai dat seama, desigur, cu ce se ocupă François Loubet, dar nu ai avea ce să faci în privința asta.”

Well, o nouă serie marca Richard Osman. A luat o pauză de la bătrânei, și s-a gândit că ar fi o idee bună să lanseze o serie nou-nouță cu două personaje destul de neașteptate - Amy Wheeler și Steve Wheeler, noră și socru. Ăsta da duo, părerea mea. Sincer, când m-am apucat de carte, m-am gândit că nu are cum să-mi placă mai mult decât cărțile din seria Clubul Crimelor de Joi, pe care efectiv am adorat-o și devorat-o, dar iată că, pe parcurs, am întrevăzut un extraordinar potențial. Mi-a plăcut, a mers rapid, și pentru prima dată în viața mea (!!!) am citit o carte în format electronic. Bun, m-am cam chiorât puțin, am fost nevoit să iau pauze cât de dese, am citit-o cu luminozitatea la minim (evident, m-am chiorât și mai mult), dar n-am putut să renunț la ea. Când a început totul, efectiv nu mi-a mai păsat că eram pe cale să dezvolt sindromul ochilor uscați, voiam neapărat să văd încotro se îndreaptă toate, ce voi mai afla, ce se va mai întâmpla și, în sfârșit, care-i toată treaba, domle. Again, personajele sunt absolut delicioase, și nu puține au fost momentele în care umorul lui Osman - deși nu e neapărat my cup of tea, chiar a reușit să-mi smulgă hohote de râs.

 „Da, doar pentru o zi, toată lumea voise o bucățică din Andrew Fairbanks. Cu toate că, după ce terminaseră rechinii cu el, nu mai rămăseseră prea multe bucățele. Așa merg lucrurile în showbiz.”

Îi avem pe Steve Wheeler, un polițist ieșit la pensie, cu niște atuuri interesante și tabieturi cel puțin la fel de interesante (adoră să-și petreacă timpul în companie halbelor de bere, iubește pisicile), care are o legătură chiar frumoasă & unică cu a sa noră, Amy Wheeler. Dumneaei este bodyguard, gardă privată de corp, are experiență, o recomandă destul de multe reușite (chiar dacă a mai și gafat-o). Evident, pentru a face toate acestea trebuie să fii calm, calculat, poate chiar lipsit de emoții, să reacționezi rapid și să nu scoți prea multe despre tine la iveală. Osman îi aduce împreună (să zicem așa), punându-i în fața unui tip destul de bizar și periculos, François Loubet, care alege să se ascundă în spatele unor e-mail-uri scrise în tonul unui „gentleman britanic”. François Loubet este un tip a cărui identitate n-o descoperim prea repede, și trebuie să recunosc că multe pagini în care „vorbea” el mi s-au părut nespus de confuze. ChatGPT, te rog explică de ce mi s-au părut confuze paginile respective... Hehe! Da, deci „intriga” este, într-un fel, reprezentată de acest François Loubet, un personaj ciudat care... În fine, între timp se va fi dovedit a fi și mai ciudat decât (nu) te așteptai. François Loubet... Ce nume cu referințe îți mai este și ăsta...

„Curierul încuviințează iarăși și pune florile pe masă. Când acesta pleacă, Max ia felicitarea sosită odată cu buchetul și o deschide. Înăuntru scrie:

EȘTI MORT”

Noi rezolvăm crime e prima care dintr-o nouă serie a lui Osman - de data asta, domnul autor schimbă puțin „culoarea locală”, schimbă chiar și atmosfera, prin faptul că alege să mute acțiunea dintr-un sătuc britanic pitoresc într-un context (relativ) internațional. Din punctul ăsta, cred că și-a dorit efectiv să aibă mai multe posibilități de a alege (nu știu, zic și eu). Romanul spune povestea lui Amy, care este angajată să o protejeze pe faimoasa & a doua cea mai renumită scriitoare de thrillere (pe locul întâi aflându-se, dăăăh, evident că Lee Child), Rosie D’Antonio. Partea nasoală e că Rosie D’Antonio a devenit ținta unui asasin după ce a supărat (ce coincidență!) un oligarh rus cu ultimul ei roman (man, să faci atâta caz doar pentru o carte, pe bune?), așa că.... Nu-i va fi prea ușor. Colac peste pupăză, Amy descoperă că și ea este vânată, ceea ce va declanșa o serie de evenimente care o poartă într-o aventură de-a dreptul ieșită din comun, alături de Rosie și Steve. Intriga se centrează pe François Loubet și uciderea unor influenceri de pe rețelele sociale, precum și pe investigarea unui enigmatic spălător de bani.

„Deocamdată n-o să se poată apropia de ei, dar e în regulă; așa are timp să termine totul, să facă totul perfect.”

Ritm alert, urmăriri periculoase, momente tensionate. Vor fi înțelepciunea lui Steve și abilitățile (de-a dreptul impresionante) ale lui Amy suficiente pentru a depăși armata de asasini care se află pe urmele lor? Vor identifica ei cine este, de fapt, acest François Loubet? Umorul britanic e la sine acasă, și, deși cartea în esență este chiar captivantă și dinamică, avem și momentele alea de introspecție și profunzime care, cel puțin pentru mine, se potrivesc superb într-o astfel de carte. Amy este o protagonistă chiar memorabilă, credibilă, plină de surprize, iar dinamica Amy-Rosie-Steve a fost chiar pe placul meu. Chiar dacă vorbim despre o nouă serie, Noi rezolvăm crime reușește să păstreze elemente tipice ale stilului lui Osman, cum ar fi umorul prietenos, referințele culturale britanice, care fac povestea și mai atrăgătoare pentru cititor (de asemenea, poate și mai accesibilă). Tonul general este unul prietenos, nu știu, așa, călduros. Un mister captivant, un început promițător al unei serii care poate fi cel puțin la fel de bună precum Clubul Crimelor de Joi. Cartea este ideală pentru cei care caută un thriller rapid și alert, care apreciază misterele „sofisticate” atinse de o notă sublimă de căldură și de umanitate. Dap, o recomand fără niciun dubiu și mă bucur tare mult că am avut ocazia să o citesc chiar înainte de a fi apărut! În momentul de față, când scriu această recenzie, cartea se află la precomandă și poate fi achiziționat cu o reducere de 20%!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Richard Osman, Noi rezolvăm crime, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Richard Osman, apărute și pe blog:

 | Ultimul diavol care trebiue să moară | Clubul Crimelor de Joi |

Everything the Darkness Eats, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2023

Eric LaRocca (he/they) is a twice Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. Named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction,” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, and You’ve Lost a Lot of Blood. His upcoming novel, At Dark, I Become Loathsome, will be published by Blackstone Publishing in January 2025 and has already been optioned for film by The Walking Dead star Norman Reedus.

·:*¨༺ ♱✮♱ ༻¨*:· O LUME CARE RESPIRĂ ÎNTUNERIC ˚·:*¨༺ ♱✮♱ ༻¨*:·

Evil waits for the unsuspecting in the small town of Henley’s Edge, Connecticut after a recent string of unexplained disappearances. Lives are interwoven and transformed forever when pacts are drawn, deals are made, and when hatred is left unrestrained. Some will succumb to the darkness that lurks in the cellar of Mr. Heart Crowley’s home, others will resist, and some will face a truly remarkable being—creator of tides, vessel of infinity, eater of darkness.

Voi continua recenziile - că, pfoai, am o groază de cărți care așteaptă - tot cu o carte scrisă de Eric LaRocca, de data aceasta Everything the Darkenss Eats, pe care am început-o imediat după ce am terminat They Were Here Before Us: A Novella in Pieces (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). De data aceasta, în schimb, avem ceva „mai închegat” - nu povestiri scurte, ci un roman în sine, cap-coadă, cu personaje, acțiune, intrigă, alea-alea. Pe de altă parte, avem același Eric LaRocca nebun, îndrăgostit de horror, de ritualuri, de imagini de-a dreptul dezgustătoare (deși, hmm, mai rare în această carte). Avem un fir epic, avem un punct din care se pornește și, evident, unul în care se-ajunge. De-a lungul întregii cărți, oricum, întunericul este omniprezent - un roman care respiră întuneric, un roman care te consumă, un întuneric care te consumă. Un univers în care întunericul nu doar că există, ci întunericul consumă, te macină încetul cu încetul, dar sigur. Suferință, obsesie, toate îmbrăcate într-un roman care, mie unul, mi-a plăcut la nebunie, și pe care l-aș recomanda oricui vrea să citească ceva interesant, ceva care „te ține acolo” - și care, mai mult decât a te ține acolo, se joacă cu a ta minte.

“Indeed, there was something dreadful on its way- something pernicious and yet invisible as if it were some infectious disease knitting a gross patchwork of suffering humanity. Regrettably, this was no mere malady, no feverish sickness to be cured by mere antibiotic.”

De la primele pagini, ni se dezvăluie, oricum, un univers sumbru. Avem de-a face cu o descoperire bizară, iar ulterior acesteia, la scurt timp, un masacru - o baieeeee de sânge. Apoi, mai târziu, ne sunt prezentate personajele, iar dintre toate - deși toate sunt importante -, în evidență iese Mr. Heart Crowley, un tip care „simte” că cineva vrea cu disperare ceva. Și care este pregătit să ofere, însă atât timp cât aceștia acceptă „un schimb”. Nu vă voi spune despre ce este vorba, evident. Dar, dincolo de asta, mai avem de-a face și cu un cuplu gay, doi tipi care cad pradă violenței (și, Doamne, ce scene!), rasismului, care încearcă să-și găsească liniștea într-un loc în care nu sunt văzuți ca fiind bineveniți. Nejustificat, bineînțeles, dar cu siguranță astfel de lucruri s-au întâmplat și se întâmplă. În acest orășel mic, fiecare colțișor este impregnat de groază, de disperare și de întuneric. Poate povestea aceasta nu este la fel de macabră precum celelalte pe care le-am citit până acum, dar cu siguranță este o poveste memorabilă, o poveste care a rămas cu mine mult timp după ce am închis paginile. Sincer, pe alocuri cred că unele lucruri ar fi putut fi mult mai bine dezvoltate, dar probabil aici intervine și nivelul meu de engleză - nu unul avansat, la modul ăla de nativ -, care poate nu mi-a permis să înțeleg chiar totul. Oricum, m-a ținut acolo de la început până la sfârșit și, drept urmare, am terminat-o într-o singură zi, în doar două reprize de citit.

La un moment dat, Everything the Darkness Eats se transformă într-un fel de transă, nu știu. Are LaRocca ceva aparte, ceva care mie îmi stârnește stări ciudate, nici-nu-știu-cum-să-le-descriu. De fapt, cred că ați putea înțelege doar dacă-i citiți cărțile - și, bineînțeles, dacă după lectură ne vom fi aflat pe aceeași lungime de undă. Vorbim despre un horror visceral și psihologic, nu neapărat despre un horror „supranatural” (deși, într-o măsură, există și acesta). Întunericul este omniprezent, devine un personaj în sine - de fapt, ajungi să te întrebi dacă întunericul, dincolo de a fi efectiv o absență a luminii, nu este o metaforă pentru durere, pentru goliciune, pentru pierdere și lipsa speranței. Sau, de fapt, chiar este acel ceva tangibil, acel ceva care bântuie și încarcă spațiul pe care oamenii îl locuiesc. Răspunsurile vin sub forma întâmplărilor din carte - și-ți dai seama, de fapt, că întunericul chiar poate lua forme din ce în ce în ce mai neașteptate. Nu m-am mai putut dezlipi de această carte, și nu pentru că voiam neapărat să știu ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă toate, ci pentru că, pur și simplu, m-a vrăjit prin felul în care a fost scrisă, prin profunzimea pe care a avut-o. Dap, Eric LaRocca chiar e o voce literară promițătoare în ceea ce privește genul horror.

“A monstrous house appeared beyond the tree line in the distance, rising into sight as if the ruins of an ancient civilization long since forgotten by mankind. Ghost’s stomach dropped as the vehicle meandered toward the house and pulled up to the sweeping front steps.”

Întunericul, în toate formele sale închipuite și neînchipuite, este o forță care consumă, care devastează, care se hrănește cu lumina din oameni. Suferința, dezamăgirile, neputința, izolarea, boala - din toate acestea poate lua naștere un hău de-a dreptul întunecat. N-aș spune că romanul este neapărat unul de groază, chiar dacă este, pentru că are mult mai multe - e genul de carte care te epuizează emoțional, dar din care, cred eu, chiar poți înțelege anumite lucruri. Eric LaRocca demonstrează din nou că este - și asta cel puțin pentru mine - unul dintre cei mai importanți scriitori de groază ai vremurilor noastre (nu am citit prea multe cărți horror, dar omul ăsta chiar le are). Aș spune că este un roman care nu ar trebui citit doar de către fanii genului horror, ci de către oricine este dispus să se confrunte cu întrebările dificile pe care le ridică; și, credeți-mă, nu-s puține. Mă bucur nespus că l-am descoperit, și mai ales conjunctura în care s-a întâmplat - total pe neașteptate, am auzit de Eric LaRocca de la Alina, pe care o urmăresc pe Booktube, care nu recomanda de fapt cartea Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, cum altfel să convingi un cititor, dacă nu prin a-i stârni interesul - de ce nu i-a plăcut Alinei, de fapt, cartea? Well, mi-am dat seama de ce - dar, uite, eu am avut o experiență cu totul diferită. Nu pot decât să vă recomand ca dacă aveți ocazia să-l citiți, să nu ezitați. 

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog: 

| Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes | They Were Here Before Us |

They Were Here Before Us: A Novella in Pieces, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Bad Hand Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 108

Anul apariției: 2022

Eric LaRocca (he/they) is a twice Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. Named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction,” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, and You’ve Lost a Lot of Blood. His upcoming novel, At Dark, I Become Loathsome, will be published by Blackstone Publishing in January 2025 and has already been optioned for film by The Walking Dead star Norman Reedus.

🍃༄ THE ONLY THING MORE BRUTAL THAN NATURE IS LOVE 🍃༄

From the author of the viral sensation Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke comes They Were Here Before Us, a novella written in pieces, designed to be consumed as a single, thematically cohesive work. 

“After all, she knows full well that any room with a bed in it is a place where a young woman can be hurt.”

Eu l-am descoperit pe Eric LaRocca cu romanul Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Din acel punct, mi-am dat seama că vreau să-i citesc absolut toate cărțile! T-O-A-T-E! Drept urmare, am dat fuga-fuguța pe Books Express și mi le-am și luat. Am așteptat cam o lună să-mi ajungă - dar și când mi-au ajuns, am dat - vorba aia - „talpă” patru deja. De ce? Pentru că, sincer, pentru mine Eric LaRocca nu doar că reprezintă o adevărată surpriză literară, dar chiar tind să cred că duce genul horror la un cu totul alt nivel. Este un adevărat maestru, habar n-am, are un stil care pur și simplu dă cu tine de pământ, care de îngrețoșează, care te înspăimântă, care declanșează niște chestii (bune? rele?) în tine. Și, dincolo de toate, este un autor atât de versatil încât poți simți, chiar de la o carte la alta, că-s scrise de altcineva. Evident, are și el „fixațiile” și „plăcerile nevinovate” specifice, dar, man, eu chiar cred că am descoperit un autor de care, în viitor, chiar voi auzi multe, multe. Și care, încetul cu încetul, pare să se impună tot mai mult când vine vorba de acest gen literar. Nu-s eu mare fan horror - dar, sincer, Mariana Enriquez și Eric LaRocca chiar m-au făcut să fiu. Și nu vorbesc neapărat despre horror-ul ăla cu monștri și tralala, la modul clasic, ci despre un horror așa, nu știu, care se face resimțit în cotidianul obișnuit, în care oamenii sunt monștrii de care ar trebui, de fapt, să ne temem.

“Though she might have once loved me—might have cared for me, nurtured me the way I had hoped, the way I had dreamed and wanted—that opportunity was now decidedly nonexistent, considering the fact that she was dead and had been dead for several weeks when my parents first stumbled upon her corpse in a shallow ditch not far from a busy motorway.”

Eric LaRocca, cu un talent - pe care eu l-aș numi - rar, reușește să transforme întunericul și obsesiile și bizarul și hazardul și nebunia într-o artă care - părerea mea - nu poate fi gustată de oricine. Cu alte cuvinte, nu cred că ar plăcea oricui, iar motivele chiar pot fi întemeiate. They Were Here Before Us este o colecție de povești... macabre, le-aș spune. Povești despre fragilitatea firească a omului, însă întinsă pe muchia unui abis cosmic. Un testament al groazei cotidiene, dar înrădăcinat în emoții pur umane: iubirea, pierderea, frica, furia, dorința, nevoia. Într-un fel, eu am găsit cartea ca fiind o metaforă a locului pe care îl ocupăm în univers, în care nu ar trebui să uităm că alții „au fost aici înaintea noastră”, entități care ne-au precedat existența, dar pe care am ajuns să le posedăm, să le distrugem. Deși vorbim despre povestiri diferite, un mozaic întunecat de povestiri, acestea se conectează subtil prin teme și tonuri. Într-un limbaj poetic, plin de metafore, „un limbaj al stării”, cum îi place să-i spun, Eric LaRocca explorează vulnerabilitatea umană și ne-o înfățișează în toată goliciunea ei. Toate poveștile, chiar dacă sunt în esență diferite, împărtășesc o vibrație sumbră, profundă și palpabilă. Metaforele și imaginile - viscerale - îți răsar și rămân în minte precum niște fantastic. Într-un fel, Eric LaRocca reușește să dozeze surprinzător de bine estetica brutală cu un lirism de-o melancolie aparte.

“I can still so distinctly recall the moment when it first happened to me: the crucial, soul-defining moment when I realized that I loved her and loved her in such a way that I understood I could never fully possess her as I had always intended.”

Toate poveștile abordează o tematică destul de grotescă, hard to swallow, să zic așa. În această simfonie cosmică extraordinar de extinsă a lumii, umanitatea reprezintă doar un interludiu minor, iar titlul, așa cum am mai spus, este o metaforă a faptului că nu noi am fost primii care au populat pământul. Totuși, am ajuns să ni-l asumăm ca un bun de la sine, să distrugem și să aducem în prag de extincție animale, chiar să le facem să dispară cu totul și cu totul de pe fața pământului - și nu din cauza naturale, poate firești. Am schimbat dinamica lumii și am pășit peste cadavre, spre treptele cele mai înalte ale lanțului trofic. Mi-au plăcut la nebunie toate povestirile, absolut toate, starea de neliniște constantă pe care am resimțit-o în timp ce le citeam. Într-adevăr, Eric LaRocca chiar este un maestru atunci când vine vorba de a crea emoții, de a te transpune în stări bizare, necunoscute. Iubesc acest necunoscut în care Eric LaRocca mă face să mă pierd cu fiecare carte pe care o citesc. Într-un fel, parcă mă întristează faptul că, în ritmul ăsta, îi voi citi toate cărțile până la sfârșitul anului - poate ar trebui să iau o pauză, doar pentru a mă bucura cât mai mult - chiar dacă mai rar - de acele stări autentice pe care le am când îl citesc.

“She thinks of how there’s an invisible expiration date stamped on the forehead of every queer person—how most of society, even other queer people, expect you to wither away, to languish in torment and eventually expire from some incurable illness as if it were proper contrition for your perversity.”

Deși fiecare poveste se simte diferit, toate par să facă parte dintr-un întreg organic, închegat. Și cât de bizar, de fapt, se conectează aceste povești... M-a frapat pur și simplu povestea în care un cuplu de femei... De fapt, am să mă opresc aici, n-are niciun sens să vă descriu. În orice caz, a fost ceva de-a dreptul ieșit din comun. They Were Here Before Us nu este o lectură ușoară. Este genul de carte care te lasă gol, ca și cum ai fi pierdut ceva esențial pe parcurs, fără a putea să spui exact ce. Există momente în care simți nevoia să faci o pauză, să respiri adânc, dar cartea te cheamă înapoi, ca o șoaptă insistentă în întuneric - întrebarea e dacă ai curajul să urmezi această șoapte. Într-un fel, chiar simți că Eric LaRocca nu scrie pentru a te îngrozi sau speria, ci pentru a-ți da de gândit. E așa ciudat horror-ul ăsta... Sincer, am avut o experiență viscerală citind-o, profundă, și așa mi s-a întâmplat, până acum, cu toate cărțile scrise de el pe care le-am citit. Să zic că nu este o carte pentru cei slabi de inimă? Nu, că n-ar fi chiar așa. De fapt, Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke e mult mai mult în această direcție. Însă, într-un mod brutal de frumos, cartea de față chiar este, cel puțin pentru mine, o ciudată & neașteptată operă de artă care, chiar dacă abia are 100 de pagini, are o forță literară desăvârșită.

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog: 

| Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes |

Moștenirea, de Howard Linskey - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU

Colecția: NICULESCU Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2024

Traducere: Evelina Selea

Sarah nu știe multe despre mătușa ei, Evelyn. Așa că, atunci când Evie moare, Sarah este șocată când află care au fost ultimele ei dorințe. Evie vrea ca Sarah să-i moștenească averea. Dar îi pune o condiție: trebuie să prindă un criminal. Moștenirea poate fi a ei... Dacă prinde criminalul. Doar că au trecut peste 30 de ani de atunci! Un roman în care suspansul este la el acasă, cu personaje de-a dreptul grozave, răsturnări de situație și multă, multă tensiune!

📜 CÂND DEVII PROTAGONISTA PROPRIULUI ROMAN 📜

Am intrat în această lectură fără așteptări, asta fiindcă, oricum, n-aș fi avut pe ce să le consolidez - n-am mai citit nimic scris de autorul acesta. De fapt, să fiu sincer, am intrat în roman cu puține așteptări - pentru că în ultima vreme am avut rateuri & experiențe destul de neplăcute cu cărțile thriller. Așadar, am zis să-i dau o șansă, fiindcă simțeam nevoia să mai citesc ceva de genul (fiindcă a venit după o altă carte, o carte ceva mai solicitantă). Mare a fost surpriza să-mi dau seama că, odată începută lectură, nici nu am realizat cum au trecut paginile - m-am trezit citind, citind, citind, vrând mai mult și mai mult, și doar într-o repriză de citit am dat gata aproape jumătate din carte. De la bun început, Howard Linskey m-a prins într-un univers literar aparte, și nu mi-a mai dat drumul de acolo. Atât de fain ce-a fost dozat suspansul, atât de frumos ce a fost construite decorul & atmosfera cărții, încât pur și simplu am fost vrăjit de tot am citit. Iar dincolo de toate, misterul a fost unul absolut d-e-l-i-c-i-o-s!

„- (...) Vrei să spui că mă transform într-un fel de vânător de recompense pentru a prinde un ucigaș? întrebă ea înmărmurită. Presupun că este probabil periculos, din moment ce a ucis deja pe cineva.

- Autoritățile nu au putut să identifice criminalul la momentul respectiv, explică el, și nici măcar să dovedească că, într-adevăr, a fost comisă o crimă.

- Deci, de fapt, nu știi dacă a avut loc o crimă?

- Evelyn era convinsă că a avut loc. Cadavrul nu a fost găsit niciodată, dar o femeie a dispărut cu ani în urmă și nu a mai fost văzută niciodată.”

Totul începe cu o bătrână pe nume Evelyn. În deplinătatea facultăților mintale, aceasta îi lasă moștenirea (de unde și titlul cărții) nepoatei sale, Sarah. Totul frumos, Sarah are viitorul asigurat. Sau, de fapt, aproape îl are: pentru a intra în posesia moștenirii, are la dispoziție doar câteva luni pentru a dezlega un mister pe care nici Evie, autoare de romane mystery, n-a reușit să-l dezlege: ce s-a întâmplat cu prietena sa, Lucy, cu mai bine de treizeci de ani (dacă îmi aduc bine aminte) în urmă. Ne-am putea gândi că, ei bine, ce-are de pierdut? Păi, în același timp, Sarah este și ea autoare - și are un termen limită pentru următoarea carte, altfel își cam va pierde întreaga sursă de venit (și aia, deja, destul de mică). Avocatul lui Evie îi pune la dispoziție o sumă considerabilă de bani pentru a porni în această „aventură” - și, de asemenea, îi pune la dispoziție un jurnal pe care Evie l-a ținut de-a lungul copilăriei, când era prietenă cu Lucy. Și, din acest punct, se conturează întreaga acțiune care ne va fi purtat pe un drum tare, tare bizar, spre o concluzie de-a dreptul ieșită din comun și neașteptată. 

„- Eu cred că morții rămân morți. Nu cred că se ridică din morminte ca să vină să ne bântuiască, dar cred că rămân în mintea noastră, ceea ce poate să pară ca fiind același lucru câteodată.”

Cam asta-i ideea cărții - care, oricum, sună chiar promițător și ofertant. În schimb, dincolo de faptul că ideea mi s-a părut chiar una originală, și mai mult mi-a plăcut modul în care Linskey, în Moștenirea, a dar glas personajelor sale. Ah, și să nu mai zic de atmosfera cărții, ușor gotică, ușor paranormală, dat fiind că acel conac în care stătea Sarah (și în care, anterior, a stat Evie), de fapt este chiar locul în care Lucy și familia sa au crescut. Zgomote ciudate, camere misterioase, ascunzișuri secrete, și o istorie fascinantă a unei case în care, de-a lungul deceniilor, s-au petrecut extrem de multe lucruri bizare. Nu voi vorbi despre cum evoluează lucrurile și încotro se îndreaptă, fiindcă n-aș vrea să dau spoilere și nici să vă știrbesc din plăcerea de a descoperi voi lucrurile. În schimb, vă spun că dinamica e una alertă, că pe capitol ce trece suntem puși față în față cu din ce în ce mai multe secrete, din ce în ce mai multe dezvăluiri care, ei bine, nu fac altceva decât să complice și mai mult lucrurile, să-i complice și mai mult viața protagonistei noastre Sarah. Dap, chiar mi-a plăcut mult de tot cât de rapid a mers totul, cât de rapid s-a citit - și, surprinzător, pe alocuri chiar m-am amuzat și am râs. Are Sarah de-a face cu niște oameni extrem de efervescenți...

„(...) Încercă să nu se gândească la cum avea să se termine totul. Era speriată, într-adevăr, dar nu știa cum să renunțe, pur și simplu, la toate - și unde s-ar fi dus dacă ar fi făcut-o? Nu mai avea o casă și avea puțini bani, așa că plecarea ar fi fost la fel de înfricoșătoare ca și a rămâne și a încerca să afle adevărul, sperând în același timp că oamenii care voiau să o oprească, nu vor merge prea departe.”

Încă de când am terminat-o, am continuat s-o recomand absolut oricui care îmi cerea vreo recomandare thriller. Pentru că, sincer, știam că n-am cum să dau greș - chiar e un thriller fain, ofertant, bine scris, cu un mister aparte, pe alocuri emoționant & amuzant. Pentru mine, a avut chiar tot ce îi este necesar unei cărți thriller pentru a fi de succes. Poate și mai plăcut a fost faptul că, așa cum deja am menționat, chiar nu prea am avut așteptări atunci când am intrat în lectură, pentru că în ultimele luni n-am citit mai nimic care, într-adevăr, să mă dea pe spate. Bine, nici romanul de față nu este neapărat unul care te dă pe spate, dar poate nici nu și-a propus acest lucru - în schimb, printre zecile de thrillere care apar și continuă să apară, Moștenirea chiar cred că iese în evidență prin valoarea literară pe care o are. Eu vi-l recomand cu cea mai mare încredere - și v-o spune un cititor avid de thrillere, care uneori simte că a ajuns în punctul în care le-a citit cam pe toate. Și-apoi, uite, mai apare câte o carte - cum este aceasta - care îți dă speranța că, într-adevăr, încă mai există originalitate când vine vorba de acest gen. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Howard Linskey, Moștenirea, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Literatură pe Tocuri, Fata cu Cartea!