Editura: Humanitas
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 232
Anul apariției: 2023
Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, la Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal. A debutat în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare online, deopotrivă în română și engleză, iar în anul 2012 a fondat Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. În intervalul 2003–2020 a fost redactor la revista de cultură Familia, iar în anul 2021 a devenit redactor-șef al aceleiași publicații.
🪴AMINTIRILE PE CARE LE CREȘTEM ÎN NOI 🪴
„Murmur se dorea a fi o continuare tematică și stilistică a povestirilor din volumul Perseidele. Recuperarea memoriei personale, mutarea ei în poveste pentru a o fixa, pentru a-i da coerență, un sens. După primele pagini am simțit însă că asta nu este de ajuns. Am scris acest roman între anii 2016 și 2020 și am descoperit că înțelegerea prezentului este la fel de importantă pentru recuperarea memoriei cum e înțelegerea trecutului pentru dibuirea prezentului. România acelor ani, marcați de tragedia incidentului de la Colectiv, de sinistra Ordonanță 13, de protestele care au urmat, culminând cu mitingul diasporei din 10 august, a pătruns inevitabil în cartea mea, împletindu-se cu primele mele intenții, potențându-le, ajutându-mă să descopăr coerența pe care doar o intuiam la început - ca un murmur care, pe măsură ce îl asculți mai atent, se transformă în strigăt.” - Mircea Pricăjan
„- Doru' meu și coasta-naltă... murmură bătrânul, stând pe bancă, sub salcie, cât poate de drept, cu basca pe cap, privind semeț înainte, și totuși nevăzând nimic. Doru' meu și coasta-naltă... niciodată nu se gată...”
Un roman care mi-a smuls lacrimi, care m-a purtat în timp și mi-a dovedit, încă o dată, că autorii noștri naționali sunt valoroși. Au o voce literară aparte. Sunt buni, merită citiți, merită promovați, merită si aibă numele recunoscut. Nu am mai citit nimic scris de Mircea Pricăjan, dar Murmur, în primă instanță, m-a atras prin copertă. Nu am obișnuința de a citi descrierile cărților - uneori, pur și simplu mă las dus de val și cumpăr o carte „pentru cum arată”, dacă mă pot pronunța așa. Habar nu am cât este de sănătos, de altfel, dar știu că atunci când am cumpărat această carte, am fost mânat și de un alt motiv: faptul că, văzând-o, am avut intuiția - care se pare că, cel puțin în materie de cărți, rar dă greș - că această carte o să-mi placă. Și, my God, dar cât de mult mi-a plăcut ce-a făcut Mircea Pricăjan aici. Cât de mult m-a emoționat povestea și cum, strângându-mă în brațe, m-a dus într-o perioadă atât de frumoasă, atât de plină de pace & liniște & bunătate: copilăria! Iar atunci când te-ntorci în copilărie, când reușești să iei o pauză de la haosul acesta zilnic, de la hazardul acesta care definește viața de adult, te simți „acasă”! Prin ceea ce a scris în acest volum, Mircea Pricăjan m-a purtat în timp și m-a făcut să cred că însăși cartea este, de fapt, o-mașină-a-timpului!
„Răul este insidios, se apropie pe nevăzute prin frunziș, alunecând ca un șarpe, sâsâind adormitor, se încolăcește în jurul gâtului tău încet, încet, încet și strânge tot mai tare, transformându-ți moartea într-un leșin cald și fantastic, singura soluție care ți se mai pare că are sens. După care se lasă întunericul.”
Romanul acesta m-a liniștit, m-a emoționat și mi-a adus aminte de bunicii mei. Mi-a adus aminte de copilăria petrecută la țară - fiindcă, de altfel, eu am crescut la țară & sunt de la țară -, de perioada aceea a vieții în care „timpul avea răbdare” și nimic părea să nu stea în calea mea, în care parcă puteam muta munții - dar nu aveam de ce să-i mut, că stăteau bine la locul lor -, în care plecam dimineața de acasă și mă întorceam seara. În care mă trezeam la 5 dimineața împreună cu bunicul meu și mergeam să căutăm ciuperci, doar că să vedem că și alții au fost la fel de harnici - poate și mai harnici -, și-au ajuns înaintea noastră culegându-le aproape pe toate, ratând doar câteva, spre încântarea mea! În romanul lui Mircea Pricăjan copilăria este punctul de plecare, este „locul” din care se recuperează amintiri și întâmplări, doar pentru a construi și consolida prezentul, cu tot ce înseamnă acesta. Bineînțeles, avem parte și de o reiterare a unor întâmplări din România noastră, așa cum e ea, petrecute de-a lungul celor 4 ani în care autorul și-a scris cartea. Nu mă voi referi la acelea, fiindcă, din păcate, nu vreau să duc „recenzia” aceasta într-o direcție nepotrivită și, de altfel, vreau să-mi amintesc „doar de bine” atunci când mă gândesc la Murmur...
„(...) Și știi ce-i tragic? Ei, ei știau ce fac! Pentru că ei sunt, cum zice poetul nepereche, nemuritori și reci. Mai ales reci. Și mai ales, mai ales nemuritori.”
După cum bine știți, nu voi vorbi despre ce se-ntâmplă în carte, fiindcă nu-i spre interesul nimănui, ci voi încerca să vorbesc despre cum m-a făcut pe mine să mă simt. Mă gândesc că n-am expertiza unui critic, n-am experiența vastă de „a descoase” o carte și așa mai departe, așadar eu vorbesc (scriu!) aici din perspectiva unui cititor care a citit ceva la viața lui, dar nu dispune de „cuvinte dintr-alea mari” pentru a vorbi despre o carte. Poate nici nu-i cazul, uneori, deși cartea lui Mircea Pricăjan ar merita cuvintele cele mai mari. Și cele mai frumoase. Și cele mai relevante cu putință. Nu cred că reușesc întocmai să transmit cât de frumoasă a fost această carte, poate din perspectiva faptului că a adus în lumină - într-un mod deosebit de frumos & emoționant - perioada copilăriei. Dar nu numai. Este vorba și despre proza luminoasă a lui Mircea Pricăjan, despre sufletul care pulsează între cuvintele sale, despre întâmplările care, deși în aparență pot părea banale, sunt pline de bunătate & emoții & frumos. După ce am citit această carte, parcă mi s-a deschis și mai mult apetitul pentru autori români, vreau să citesc tot mai mult, să le descopăr poveștile și emoțiile... Pentru că, repet, știu că avem autori valoroși și care ne oferă literatură de calitate!
„Restul vacanței a curs cu lentoarea timpului fără margini al copilăriei, fiecare zi lungă cât o viață, fiecare viață luând-o de la capăt în fiecare dimineață. Matei s-a îndepărtat de seara aceea melancolică pe deal, a lăsat-o în urmă cum își lasă șarpele pielea veche: lepădându-se de ea, și totuși păstrându-i forma exact întipărite în pielea cea nouă.”
Mă voi opri aici, pentru că am impresia că am scris multe & nu am spus nimic. Dar, în sfârșit, cred că unele cărți nici nu pot fi „teoretizate”, „descrise”, pentru că ele trebuie doar să fie simțite și atât. Trebuie citite și, sincer, dacă măcar o persoană va citi această carte după ce a văzut postarea mea, atunci eu mi-s bucuros. Dacă nu, sunt la fel de bucuros, pentru că știu că, într-un anumit punct, cineva va citi și va iubi această carte, chiar dacă nu la recomandările mele. Chiar cred că este puțin probabil să nu-ți placă romanul lui Mircea Pricăjan, pentru că... nu știu, mi se pare că mișcă un fir de praf din lumea asta. Că-ți îmbrățișează sufletul și, cum zicea cineva, „îți ține cald la suflet”! Într-o lume din ce în ce mai rece și din ce în ce mai întunecată și din ce în ce mai necunoscută. O carte care „îți ține cald la suflet”, da, cam așa aș putea descrie Murmur... Și când acele rânduri negre scrise pe paginile albe reușesc să-ți transmită atât emoție, să te facă să te simți atât de bine, atunci știi c-ai dat peste o carte specială. Așadar, nu vă doresc decât să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, lecturi cu rost!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu