Dinți de lapte, de Zoje Stage - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2021

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Traducere: Alexandru Szöllö

Zoje Stage este realizatoare de film și scriitoare. În 2008, a obținut o diplomă de scenaristă de la New York Foundations of the Arts, iar în 2012, titlul de Emerging Storytellers Fellow de la Indepentent Filmmaker Project. Locuiește în Pittsburg, Pennsylvania. Dinți de lapte este romanul ei de debut.

„(...) Ajutoarele aveau să alerge în spatele ei, în timp ce ea conducea atacul. Sfârteca, izbea, gemea și înjunghia. Sabia ei avea să simtă gustul sângelui.”

În același stil cu Trebuie să vorbim despre Kevin și Cina, Dinți de lapte este un debut „sângeros” despre o mamă disperată să găsească ajutor pentru fiica ei mută, al cărei comportament tulburător devine tot mai periculos. Faceți cunoștință cu Hanna! E un înger drăgălaș, deși mut, în ochii adoratori ai tăticului ei. Acesta este singura persoană care o înțelege, și tot ce-și dorește Hanna este să trăiască fericită, pentru totdeauna, alături de el. Însă mami îi stă în cale, iar fetița va încerca orice truc imaginabil ca să scape de ea. De tot, dacă se poate. Faceți cunoștință cu Suzette. Își iubește sincer fata, însă, după ani de respingeri, școală la domiciliu pentru fiica ei și clipe încărcate de tensiune, sănătatea ei fizică și psihică slăbesc pe zi ce trece. Pe măsură ce șiretlicurile Hannei devin tot mai sofisticate, iar soțul lui Suzette rămâne orb la atmosfera tot mai încordată din sânul familiei, Suzette începe să se teamă că ceva cu adevărat rău se petrece și că, poate, casa nu reprezintă totuși cel mai potrivit loc pentru fetița lor. Dinți de lapte este o poveste despre o familie aparent perfectă și o fetiță mută care nu-și dorește nimic altceva decât să-și ucidă mama.

„Oare avea suficientă dragoste de oferit? Copilul nu ar fi trebuit s-o ducă cu gândul la o baltă de mizerie care tot creștea.”

Alo, poliția literară, poliția scriitorilor, poliția cărților? Voi ați citit cartea asta? Nu de alta, dar face apel la integritatea psihologică a cititorului, e puțin „pă ciuperci” tot ce se-ntâmplă aici. Și, oho, se-ntâmplă multe. Cum să-ncepem? Se ia o fetiță mică-mică, puiu' tatii, ia uite ce scumpă, drăgălașă și inocentă e ea atunci când e tati prin preajmă, deci, așa, se ia o fetiță de genul, tare cumințică, tare ascultătoare, iarăși, fetița lui tati, alea, alea, că tare scumpică mai e atunci când e și tati de față. Dar ce se-ntâmplă atunci când tati e plecat la muncă, și-o lasă pe mami împreună cu Hanna, doar ele două, mami și Hanna, Hanna și mami. N-are să iasă nimic prost, așa-i? Ei, bine, imaginați-vă că aceeași „fetiță dulcică și cumințică a lui tati”, doar atunci când e cu mami, devine un adevărat coșmar. O ia razna. Pare posedată. E, cum se zice, loco-crazy, se crede nu știu ce vrăjitoare, pam, și complotează împreună cu această vrăjitoare în a o ucide pe mami, fiindcă, ei bine, s-o dăm într-un complex oedipian, puțin revizuit (nu fiul e ăla care vrea să-și omoare tatăl, ci fiica e cea care vrea să-și omoare mama), mami nu-l merită pe tati, iar tati ar trebui s-o iubească doar pe ea, pe Hanna, că Suzette nu-i capabilă să-i ofere toată iubirea de care tati are nevoie, că Suzette e o haină și o lacomă și e rea, îl obosește pe tati, îl enervează și îi face scârbă. Deci, cum să zic, Hanna tre' să scape de afurisita de mami, nu? Fiindcă Hanna îi vrea doar binele lui tati. Nimic mai mult. E simplu, e matematică pură: dacă împarți iubirea lui tati la doi - deci și către mami, și către Hanna - e clar că fiecare vor primi o porție „egală” de iubire. Problema și drama intervin atunci când, ei bine, Hanna o vrea pe toată. De aceea mami tre' să dispară. Și dacă nu vrea s-o facă de bunăvoie, nesilită, atunci o vom sili. O, de fapt, chiar o vom omorî pe mami, pentru ca tati să rămână doar pentru noi.

„(...) Dacă o auzise bine pe Hanna... Dacă nu era Hanna... Din nou și din nou, îndoiala și groaza se învârteau în cerc. Oare una dintre ele înnebunea? Oare înnebuneau amândouă? Și ochii ăia inexpresivi o făceau să-i vină să plesnească de spaimă.”

Genial, nu? Da. Agonizant, nu? Da. Al naibii de absurd, nu? Da. Deci, Dinți de lapte a fost, pentru mine (și încă este), o carte tare, tare, tare ciudată. Atât de ciudată încât nu-mi venea să cred ce citesc. Atât de ciudată încât am citit-o într-o zi, fiindcă n-am mai putut să mă dezlipesc de ea. Și-atât de ciudată încât îmi venea s-arunc cu ea de toți pereții, fiindcă-mi ziceam că n-ai cum, ca scriitor, să inventezi un peronaj atât de sadic, atât de urât, atât de enervant, care să te scoată din pepeni de fiecare dată. La fiecare întâmplare. Și care să-ți pară, pe bune, dracu' în persoană. De partea cealaltă a baricadei, o avem pe draga de Suzette, care mi-a stârnit enorm de multă milă - soțul ei, tati, nu voia s-o creadă atunci când îi povestea tot ce se-ntâmplă cu Hanna. În capul lui, n-avea cum ca propria sa fiică să fie atât de dată naibii. Într-adevăr, Hanna era destul de ciudățică, dat fiind faptul că nu vorbea, comunica doar printr-un limbaj limitant - aprobări sau infirmări făcute mișcând capul - dar în niciun caz n-ar fi plănuit s-o omoare, efectiv, pe Suzette, să se descotorosească de aceasta. Știu că citeam și, culmea, la un moment dat parcă începeam să țin scorul: a, i-a dat una, 1-0 pentru Suzette, ah, n-o crede, 1-1 pentru Hanna, ah, uite, niște piuneze în tălpile lui mami, u, ceva sânge, da, clar o doare, 1-2 pentru Hanna și așa mai departe. Deci, cum să zic, a fost o carte ciudată rău de tot, neașteptat de dark și nebună. Cred că, într-adevăr, o carte bună rău de tot, cu un subiect original, cel puțin pentru mine, deși într-adevăr am văzut și filmul Trebuie să vorbim despre Kevin, care tot în direcția aceasta merge, dar în schimb cartea n-am reușit să o mai găsesc pe nicăeri (știu că e tradusă la noi, la o editură dragă mie, dar nici că mai revine în stoc, fiind tipărită acum mulți, mulți ani).

„(...) Fiecare câștig pentru Hanna era o pierdere pentru mami.”

Nu e o carte care să fie, cum să zic, wow prin modul în care e scrisă, sau să fie un thriller inimaginabil de bun. Nu. Am citit altele și mai bune. Dar, de fapt, cred că ceea ce e extrem de bun la această carte este faptul că te poartă printr-un roller-coaster de trăiri și emoții și frustrări, iar asta, pentru mine, ca cititor, înseamnă extrem de multe. Atunci când o carte mă antrenează, atunci când o carte mă poartă printr-o efervescență de stări, atunci când o carte îmi smulge trăiri și-mi stârnește curiozitatea într-un asemenea hal, e clar că e o carte într-adevăr bună. Dincolo de asta, este o carte extraordinar de profundă, care abordează un subiect destul de sensibil - poate depresia postpartum, relațiile familiale, trecutul, modul în care creștem definindu-ne ceea ce, acum, suntem. Este o calte plurivalentă, să zic așa, nu doar un thriller psihologic bun. Poate fi văzută în multe moduri, și nu cred că se limitează la rigorile stilistice și romaniste ale unui anumit gen literar. Dinți de lapte poate fi o surpriză plăcută pentru orice cititor, astfel, nu doar pentru înfocații genului. Chiar vorbeam cu Aida (@unicornulciteste) după ce am terminat cartea și, în mințile noastre bolnave, avide după genul acesta de cărți, era clar că noi am fi vrut un sfârșit mai sângeros, mai exploziv, mai boom. În aceeași măsură, sfârșitul m-a bucurat pentru că, finally, am simțit că se face dreptate. Dar zău că mi-ar plăcea la nebunie să citesc un al doilea volum al acestei cărți, o continuare în care Hanna crește mare și... Ei, nu zic mai multe, vă las pe voi să descoperiți la cel mă refer prin acel „și”. Dar, pe bune, este o carte pe care n-am s-o uit prea curând, sunt absolut sigur de asta.

„- De ce mă-sa n-am putut să am și eu o fiică normală?”

Vreau mai multe cărți de acest gen. Vreau mai multe cărți care să mă facă să trec prin toate stările existențiale posibile: de la bucurie, la furie, angoasă, empatie, milă, iarăși bucurie, și, în sfârșit, gândul că totul a revenit la firescul mult așteptat. La normal, dacă pot să zic așa. Chiar e un roman bun, și e bun prin ceea ce a adus în experiența mea literară - personaje faine, o intrigă genial construită, de inspirație, poate, universală (mitul și complexul lui Oedip, cred că ați auzit de el mai ales în psihologie), cu o scriitură care să te țină captiv și să te convingă. V-o recomand cu mare drag și, dacă ați citit-o, sunt tare curios ce părereți aveți despre ea. Le mulțumesc, bineînțeles, prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Dinți de lapte, de Zoje Stage, pe care o găsiți AICI. Shauki, ma friend, ai făcut o treabă genială, felicitări! Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, dragi cititori, și de-o zi pe măsură!