BEN
— Oamenii îşi petrec în medie 33 de ani din viaţă dormind.
Se apleacă mai mult către mine, suficient cât să îi simt parfumul scump. De obicei, acesta este momentul în care ştiu.
— Cu asta te ocupi?
— Da.
— Doctor de somn?
— Studiez oamenii care comit crime în timp ce dorm. Pe cărţile mele de vizită scrie „Dr“ înaintea numelui. Dr Benedict Prince, Abaţia, Strada Harley. Sunt expert în somn. Nu am pretins niciodată că aş fi doctor în medicină.
Vede că vorbesc serios.
— Dar cum e posibil aşa ceva?
— Te‑ai întrebat vreodată ce‑oi fi făcut în timp ce dormeai? Majoritatea oamenilor încep să se simtă prost în momentul acesta. Cele mai multe crime conţin un factor de distanţare. Ne delectăm cu povești despre oameni ca noi, dar care totuşi nu sunt chiar ca noi. Somnul, însă, nu permite această calificare. Somnul este o constantă universală, ca noaptea şi ca ziua.
— Ce fel de crime?
Nu a schimbat subiectul. Încă e interesată de mine.
— Cele mai rele.
— Eşti sigur că oamenii nu se trezesc?
— Nu şi dacă sunt somnambuli. Am cunoscut pacienţi care îşi încuie uşile şi îşi conduc maşinile în timp ce dorm. Unii oameni chiar ucid.
— Şi sigur nu ţi‑ai aminti de asta?
— Judecând după ridurile din jurul ochilor tăi, aş zice că ai dormit cinci ore și jumătate noaptea trecută.
Se încruntă.
— Este atât de evident?
— Îţi aduci aminte ceva din timpul acestor cinci ore şi jumătate?
Se gândeşte în tăcere, cu bărbia sprijinită în mâna dreaptă.
— Am visat ceva.
— Ce anume?
— Nu‑mi amintesc.
— Vezi?
Privirea i se schimbă deodată. Se uită altfel la mine acum. Vorbeşte mai tare, limbajul trupului i se însufleţeşte.
— Stai! A fost cazul acela... Cum se numea?
Acesta este punctul terminus. Puţine întâlniri reuşesc să ajungă până aici. De obicei, le plictisesc deja de la fişa postului. Le sperii cu poveştile mele despre crime comise în somn. Iar dacă asta nu se întâmplă, atunci acest ultim lucru îmi vine întotdeauna de hac.
Niciuna dintre ele nu rămâne după ce‑şi dă seama. Niciuna.
— Anna O, spun eu.
Iau o ultimă gură de vin — un Merlot scump, păcat de el — şi întind mâna după sacou.
— Tu eşti tipul ăla. Din fotografie. Psihologul.
Zâmbesc stins. Mă uit la ceas.
— Da, răspund eu. Am fost.
Fotografia care fusese pe prima pagină a tuturor ziarelor importante după ce s‑au întâmplat toate — acel final brutal, înecat în sânge. Momentul fatidic după care nimic nu mai poate fi la fel. Înainte de exil şi cădere. Eu sunt ochelaristul acela ciufulit, îmbrăcat uşor desuet. De atunci, m‑am reinventat. Barba mă îmbătrâneşte; părul are tente argintii. Lentilele ochelarilor sunt mai groase şi nu mai seamănă atât de tare cu nişte rebuturi din recuzita lui Harry Potter. Însă ochii sau chipul nu mi le pot schimba.
Sunt o altă persoană acum. Şi sunt aceeaşi persoană. Aştept întrebarea pe care toată lumea o pune. Este un mister care încă persistă, în ciuda a tot ce s‑a întâmplat.
Şi încă dezbină familii, cupluri, chiar şi prietenii.
— Era vinovată? întreabă femeia cu care am ieşit la întâlnire.
Sau mai bine zis femeia cu care ieşisem, pentru că acum totul s‑a terminat. Acum nu mai sunt decât un mort viu pentru ea, o anecdotă de povestit de Crăciun sau de Anul Nou.
— Când i‑a înjunghiat pe cei doi. Chiar a scăpat nepedepsită?
Comandă acum ANNA O și bucură-te de o lectură pe care n-ai putea-o uita (nici să vrei să faci asta)!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu