Myrrh, de Polly Hall - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2024

Polly Hall (born 1975) is a Bram Stoker Award Finalist and IPPY Gold Medal Award Winner for The Taxidermist's Lover. Her work has been described as, ‘beautifully understated’, ‘raw and visceral’ and ‘highly imaginative’. Her flash fiction, poetry and stories have been included in national and international anthologies, competitions and collaborative arts projects. Her debut novel, The Taxidermist’s Lover, has been featured in the New York Times, Foreword Reviews and Kirkus Reviews. Polly lives with her cat, Vishnu, next to a cider factory in Somerset, England. She hoards books and likes poking fires with a stick. Follow on Facebook, Twitter & Instagram: @PollyHallWriter

╋━╋ POATE NEBUNIA SĂ FIE CONTAGIOASĂ? EREDITARĂ? MOȘTENITĂ? ╋━╋

“A woman searching for her birth-parents unlocks the secrets of her horrific past, as she tries to stop the goblin within in this kaleidoscopic dark psychological horror, with a dread-inducing climax you will never forget. Perfect for fans of Eric LaRocca and Catriona Ward. Myrrh has a goblin inside her, a voice in her head that tells her all the things she’s done wrong, that berates her and drags her down. Desperately searching for her birth-parents across dilapidated seaside towns in the South coast of England, she finds herself silenced and cut off at every step. Cayenne is trapped in a loveless marriage, the distance between her and her husband growing further and further each day. Longing for a child, she has visions promising her a baby. As Myrrh’s frustrations grow, the goblin in her grows louder and louder, threatening to tear apart the few relationships she holds dear and destroy everything around her. When Cayenne finds her husband growing closer to his daughter, Cayenne's stepdaughter, pushing her further out of his life, she makes a decision that sends her into a terrible spiral. The stories of these women will unlock a past filled with dark secrets, strange connections; all leading to an unforgettable, horrific climax.”

“hold your tongue

rip it out

dunk in blood

mother's mik”

Am început să dezvolt o predilecție spre romanele horror(-ish) de când l-am descoperit pe Eric LaRocca. Numaidecât, am ajuns și la acesta, iar o vizită în Londra, la sora mea, a rezolvat treburile: mi l-am cumpărat imediat ce am ajuns. Și, my God, ce experiență a fost! Nu prea mă iau după rating-urile de pe Goodreads când vine vorba de astfel de cărți, pentru că am observat că, în general, ele nu prea prind la public, de unde și rating-ul mic. Motivele? Justificate, probabil. Însă, pentru mine, genul acesta de lecturi funcționează la maximum. Romanul Myrrh, semnat de Polly Hall, efectiv a fost dominat de o neliniște care nu m-a părăsit nici după ce am citit ultima pagină. Situat undeva la granița dintre ficțiunea literară speculativă și horror-ul psihologic, romanul explorează cu o incomodă luciditate întrebări esențiale despre apartenență, despre vină și despre identitate, despre moștenirea traumelor – traumele, acele fire foarte subțiri & obscure care leagă viețile oamenilor chiar și atunci când aceștia nu conștientizează existența nodurilor. Evident, un subiect foarte ofertant, pe care chiar cred că Polly Hall a reușit să-l trateze într-o notă aparte. Structura romanului este construită din capitole extrem de scurte, unele de mai puțin de jumătate de paginile, altele întinse pe două-trei pagini, fiecare având un puls narativ diferit. Mi-a plăcut cum totul s-a acumulat gradual și nu a fost expus direct: informații livrate picătură cu picătură, pentru ca eventual cititorul să recompună tabloul general din fragmentele aparent disparate, uneori care n-au nicio treabă unul cu celălalt. Tensiunea pe care reușește să o creeze astfel este una particulară; timpul pare să accelereze, iar senzația dominantă devine practic aceea unei „revelații” aflate în continuă așteptare. S-ar putea să funcționeze pentru unii, s-ar putea să nu funcționeze pentru alții...

“what makes you think you are wanted?

no one wants damaged goods

you weren't wanted then

you aren't wanted now

As she left, she slamed the door harder than way necessary do drown out goblin's taunts.”

În centrul romanului se află două femei ale căror destine evoluează inițial în paralel. O avem pe Myrrh, adoptată la scurt timp după naștere, care poartă în sine o traumă, un conflict: conștiința abandonului, amplificată pe de o parte de sentimentul alterității generate de originile (și moștenirile) sale egiptene. Crescută într-un mediu plin de afecțiune, ea rămâne totuși locuită de suspiciunea că dragostea primită nu i se cuvine, este ceva cu dată de expirare, ceva accidental, provizoriu. Căutarea părinților biologici devine, astfel, o tentativă a personajului de a-și însuși legitimitatea ontologică, încercarea de a afla dacă existența ei, ca atare, a fost vreodată dorită. Aici intervine, de fapt, „artificiul” cărții. Fragilitatea lui Myrrh este amplificată până la psihoză și nebunie de o voce interioară pe care protagonista o numește Goblin – o prezență insinuantă, crudă, violentă, patologică, ce repetă obsesiv verdictul inutilității & inadecvării & dezumanizării lui Myrrh („vocea” lui Goblin este redată în carte într-un mod de-a dreptul obsesiv, patologic). Acest „Goblin” parcă este o metaforă, o hiperbolizare a interiorizării respingerii: ecoul unei lumi care i-ar fi spus, încă de dinainte de a avea cuvinte, că nu aparține nicăieri & nimănui. Componenta horror a cărții se naște întocmai din această intimitate forțată pe care cititorul o are cu gândurile personajului – gândurile lui Myrrh –, din apropierea periculoasă de (in)adecvarea unei minți aflate în derivă.

“When I woke my pupils were dilated and I puked until my tongue felt raw.

But I need him.

I'd let him do it all again.”

De cealaltă parte, o avem pe Cayenne, femeia care a crezut că își va găsi stabilitate într-o familie deja formată. Căsătoria cu un bărbat ce are o fiică adolescentă practic credea că îi va asigura o formă instantanee de apartenență. Realitatea, însă, se dovedește că de fapt va fi pășit pe un teritoriu în care va fi oricum, numai binevenită nu. Relația cu fiica vitregă este impregnată de o agresivitate pasivă, iar soțul rămâne absent într-un mod devastator tocmai prin banalitatea acestui lucru. Dorința obsesivă de a avea un copil propriu, întâmpinată cu ironie sau refuz, o împinge treptat către o solitudine incandescentă, care cu siguranță va răbufni la un moment dat. Aici, autoarea abordează un arhetip controversat – femeia fără copii transformată într-o figură amenințătoare –, dar îl tratează cu suficientă ambiguitate pentru a evita caricaturizarea foarte ofertantă. Cayenne nu este o antagonistă per se, ci mai degrabă o femeie cu o conștiință rănită, destructurată, modelată de nevoia disperată de a fi aleasă. În universul romanului, obsesia pare să devină limbajul universal al celor ignorați. Pe măsură ce capitolele alternează vocile narative, simți cum tensiunea începe să devină încet și sigur claustrofobică. Dialogul este redus la minimum, iar accentul cade (iar mie asta îmi place, în general) pe monologurile interioare și pe percepția distorsionată a realității. Nu asistăm la evenimente spectaculoase în mod convențional, la momente wow, ci la degradarea lentă și sigură a echilibrului psihic al celor două personaje. Terifiant nu este ceea ce se întâmplă, ci mai degrabă modul în care personajele ajung să considere inevitabil ceea ce, înainte, ar fi fost de neconceput.

“Maybe I was just born bad.”

Proza autoarei are o calitate hipnotică: repulsia coexistă cu fascinația, iar imposibilitatea de a abandona lectura devine aproape fizică. Polly Hall orchestrează cu precizie relațiile dintre personaje, iar fiecare interacțiune pare să poată scoate o scânteie care ar declanșa explozia finală. Finalul, pentru că acesta mi-a plăcut cel mai mult, este amplu și devastator, și confirmă această acumulare lentă a tensiunii, a furiei și violenței. Autoarea demonstrează o remarcabilă stăpânire a ritmului și a dozajului emoțional. Fără doar și poate, romanul ridică întrebări, foarte multe întrebări incomode: poate nebunia să fie contagioasă, există o formă de karma emoțională, să zic așa, care va urmări oamenii până când aceștia vor rosti adevărul? Și cât de mult din identitatea noastră aparține celor care ne-au abandonat? Cu un stil deliberat neliniștitor și, inevitabil, polarizant (ador cărțile care stârnesc discuții!), tind să cred că Polly Hall chiar și-a propus să introducă neclaritatea, confuzia, drept parte a experienței lecturării acestei cărți. Personaje de o intensitate psihologică aparte, marcate de dorință, de resentimente, de foame afectivă. Prin intensitatea psihologică a cărții și prin modul în care autoarea a reușit să exploreze zone incomode ale intimității umane, chiar cred că romanul de față este unul deosebit de bun, pentru că reușește să te lase cu o senzație greu de denumit, de definit – un amestec de fascinație și disconfort, de ceva care „nu-ți place”, dar știi că a trebuit să citești despre acel ceva. Da, începe să-mi placă din ce în ce mai mult cărțile de acest gen!