Nimeni nu moare la Longyearbyen, de Morgan Audic - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2026

Traducere: Horia Nicola Ursu

Morgan Audic este un scriitor francez, autor de romane de suspans, născut la Saint-Malo în 30 ianuarie 1980. A copilărit la Cancale, iar din 2010 a locuit la Rennes, unde a predat istoria și geografia la liceu. A scris două thrillere: Trop de morts au pays des merveilles (2016), Un motiv bun pentru a muri (2019) - pentru care a câștigat, în 2020, Premiul Publicului Livre de Poche - și Personne ne meurt a Longyearbyen (2023).

🏆PREMIUL PUBLICULUI LA QUAIS DU POLAR 2024!🏆

„În Arhipelagul Svalbard, la Longyearbyen, cel mai nordic oraș din lume, este descoperit trupul neînsuflețit al unei femei, probabil sfâșiat de un urs. În Norvegia, pe o plajă izolată din Insulele Lofoten este găsit corpul unei foste jurnaliste. La prima vedere, nimic nu le leagă pe cele două victime, în afară de faptul că erau interesate de mamiferele marine: una era doctorandă în biologie arctică, cealaltă conducea o agenție de excursii pe mare. În aceste tărâmuri înghețate, alcătuite din vechi orașe miniere părăsite, enclave rusești și conflicte politice gata să izbucnească, o polițistă tenace și un reporter de război urmăresc o pistă sângeroasă, confruntându-se cu realitatea unui ținut în care natura este un bun de consum, iar apărătorii ei sunt țintele preferate ale tuturor celor cu interese sinistre...”

„– Rechiziționați orice vreți. Oamenii aceștia au fost nevoiți să se apere împotriva unei bestii turbate care a ucis o cetățeancă norvegiană. Nu văd de ce ați putea să îi acuzați.”

Titlul ales de Morgan Audic pentru acest thriller are ceva ironic & neliniștitor înainte să știm prea multe despre poveste. Nimeni nu moare la Longyearbyen „te aruncă” deja în particularitățile acestei comunități din Svalbard, unde cazurile medicale grave sunt transferate către Norvegia continentală, iar populația vârstnică este foarte redusă. Numai că romanul începe tocmai cu un cadavru: cu descoperirea trupului unei tinere cercetătoare aparent ucise și mutilate de un urs polar. Agneta Sørensen era doctorandă în biologie arctică și studia mamiferele marine. Corpul ei este găsit într-un loc izolat, lângă cadavrul unui cașalot, iar prima explicație pare evidentă: tânăra s-a aventurat într-o zonă (prea) periculoasă fără a avea la îndemână cele necesare și a avut „ghinionul” să întâlnească un urs. Lottie Sandvik, polițista care ajunge să investigheze cazul, observă însă câteva detalii care nu prea se potrivesc. Agneta cunoștea regulile. Era prudentă. Știa ce presupune deplasarea în afara localității și, în mod normal, nu ar fi plecat nepregătită. Nici comportamentul celor care au găsit-o nu este complet convingător. Treptat, ipoteza accidentului începe să se destrame, iar urmele lăsate de urs capătă o semnificație mult mai sinistră: cineva ar fi putut folosi animalul pentru a ascunde urmele unei crime, de fapt. 

„– Dacă crezi că ai să vomiți, chiuveta e acolo. Cadavrul unui înecat e întotdeauna mai dificil de privit.”

La aproximativ o mie de kilometri distanță, pe insulele Lofoten, se desfășoară „a doua parte”, să zic așa, a poveștii. Åsa Hagen, fostă jurnalistă și apropiată a reporterului de război Nils Madsen, este găsită moartă. Totul indică o sinucidere. Nils refuză însă să accepte explicația fără să pună întrebări, fără să facă cercetări ceva mai amănunțite. Åsa renunțase la jurnalism și conducea o afacere legată de excursiile pentru observarea balenelor, iar în ultima perioadă documentase lucruri care îi atrăseseră ostilitatea unor oameni din regiune. La început, între cele două morți nu pare să existe nicio legătură. Una s-a produs în sălbăticia arctică, cealaltă pe coasta Norvegiei. Agneta era cercetătoare, Åsa fusese jurnalistă. Ambele însă se interesau îndeaproape de mamiferele marine. De aici, Morgan Audic construiește două investigații paralele care înaintează mult timp separat, deși știi, fără doar și poate, că la un moment dat drumurile se vor întâlni, firele narative se vor uni. Cel mai „cu greutate” element din cartea de față a fost, cel puțin pentru mine, decorul. Geografia influențează constant ceea ce fac personajele, felul în care se deplasează, pericolele la care sunt expuse și chiar relațiile dintre comunități. Longyearbyen este un loc straniu prin însăși existența lui. O așezare aflată la marginea lumii locuite, marcată de trecutul minier, de cercetarea arctică, de turism și de proximitatea unei naturi care nu poate fi complet controlată. Omul modern, cu tehnologia și regulile sale, rămâne extrem de mic într-un teritoriu în care frigul, distanțele și animalele sălbatice stabilesc alte limite. Apar urși polari, balene, orci, belugi și cașaloți, însă natura nu este romanticizată. Este spectaculoasă și fragilă, dar în același timp violentă, indiferent. Frumusețea peisajului coexistă cu interese economice, cercetare, turism, vânătoare și dispute privind conservarea speciilor. Romanul are o identitate vizuală foarte puternică. Îți poți imagina întinderile înghețate, marea întunecată, localitățile izolate și fostele așezări miniere rămase aproape suspendate în timp. Pyramiden, vechea localitate sovietică, se potrivește în mod special atmosferei: un spațiu care păstrează urmele unei alte epoci.

„JEG SER DEG

TE VĂD”

Cele două fire narative au în centru personaje diferite, dar construite după un principiu asemănător. Lottie Sandvik este polițistă și a ajuns în nord după o experiență profesională traumatică. Suferă de anxietate și de atacuri de panică, pe care încearcă să le ascundă colegilor, iar presiunea anchetei amenință permanent echilibrul fragil pe care și l-a construit. Faptul că are o mamă de origine rusească devine relevant într-un caz care o aduce în contact cu comunitatea rusească și cu oameni care nu sunt neapărat dispuși să coopereze. Lottie este încăpățânată, atentă la inconsecvențe și suficient de sceptică încât să nu accepte versiunea comodă a accidentului. Nils Madsen vine din altă lume. Este reporter de război și un om obișnuit cu pericolul într-o măsură nesănătoasă. După ani petrecuți în zone de conflict, normalitatea îi este aproape străină. Moartea lui Åsa îl lovește atât prin pierderea unei persoane apropiate, cât și prin imposibilitatea de a accepta pasiv explicația oficială. Amândoi sunt, așadar, oameni afectați de experiențele lor profesionale. Amândoi se apropie periculos de limitele fizice și psihice în timpul investigației. Aici romanul intră pe un teren foarte cunoscut, nu? Polițistul traumatizat care își ascunde problemele și jurnalistul de război incapabil să se adapteze unei vieți normale sunt personaje pe care literatura crime le-a folosit în numeroase variante. Audic le construiește suficient de bine încât să funcționeze, însă nu reușește întotdeauna să le desprindă complet de tiparele genului. Mi-ar fi plăcut ca anumite trăsături să fie explorate ceva mai subtil, în special în cazul raportului dintre traumă și nevoia de pericol. Există momente în care vulnerabilitățile celor doi par introduse pentru a crește tensiunea exact atunci când ancheta are nevoie de ea. Cu toate acestea, Lottie și Nils sunt personaje plăcute de urmărit. Niciunul nu este infailibil, iar faptul că investigațiile lor sunt influențate de legătura personală cu victimele te ajută, într-o măsură, să te implici emoțional mai mult în poveste.

„Nimeni nu moare la Longyearbyen.

Era o vorbă rostită din partea locului, în bună măsură din pricina unei vechi decizii a consiliului municipal, din 1950, care interzicea înmormântările în cimitirul orașului. Cei care locuiau tot anul la Longyearbyen știau, desigur, că era doar o poveste. Se murea și în Svalbard exact ca în alte părți. De fiecare dată, morțile erau violente: accidente, crize cardiace... Morțile lente erau eportate din timp pe continent.”

Structura alternativă este una dintre alegerile inspirate ale romanului. După câteva capitole petrecute cu Lottie în Svalbard, povestea se mută către Nils și Lofoten, apoi revine. Audic păstrează cele două cazuri separate multă vreme. Evident, cititorul nu se întreabă cu adevărat dacă există o legătură. Simplul fapt că cele două povești apar în același thriller ne spune că, într-un fel sau altul, ele vor converge. Misterul constă în natura acestei legături. Autorul are răbdare până să ajungă acolo. Lottie descoperă că moartea Agnetei ascunde intervenția umană, Nils reconstruiește ultimele preocupări ale Åsei, iar fiecare investigație produce propria galerie de suspecți și interese. Această construcție creează suspans, însă contribuie și la una dintre slăbiciunile cărții: o anumită predictibilitate structurală. Știm că firele se vor uni. Știm că preocupările celor două femei pentru mamiferele marine nu sunt o coincidență. Știm că în spatele aparențelor se află interese considerabil mai mari. Nimeni nu moare la Longyearbyen mi-a plăcut, în primul rând, pentru locul în care m-a dus. Morgan Audic construiește un peisaj noridc spectaculos, ostil și fascinant, în care natura pare imensă, iar oamenii extrem de vulnerabili. Svalbardul și insulele Lofoten dau romanului o personalitate pe care intriga, luată separat, probabil că nu ar fi avut-o. Mi-a plăcut și dimensiunea ecologică. Povestea despre protejarea mamiferelor marine, vânătoare, cercetare și interese economice evită în cea mai mare parte tonul didactic. Subiectul este integrat în anchetă și devine esențial pentru înțelegerea victimelor. Lottie și Nils sunt protagoniști suficient de bine construiți pentru a susține cele două fire narative, chiar dacă trecutul lor traumatic îi apropie de niște tipologii foarte cunoscute. Am apreciat mai ales faptul că autorul îi ține separați o perioadă lungă și permite fiecărei investigații să-și dezvolte propria identitate. Punctele slabe țin în principal de familiaritatea intrigii. Cititorul experimentat de thrillere va anticipa unele mecanisme, iar faptul că cele două cazuri sunt conectate nu constituie, evident, o surpriză. Unele explicații geografice, istorice și politice încetinesc ritmul, iar câteva dintre vulnerabilitățile protagoniștilor sunt folosite într-o manieră destul de convențională. Dar, ca atare, a fost o lectură care chiar m-a ținut acolo și care își merită cele patru steluțe.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Morgan Audic, Nimeni nu moare la Longyearbyen, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Romanul Nimeni nu moare la Longyearbyen a apărut la Editura Crime Scene Press și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Fantaliria, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Morgan Audic, apărute și pe blog:

 | Un motiv bun pentru a muri |