gramatica lui Dumnezeu, de Stefano Benni - Recenzie

 „Poate aș fi putut să o sărut. Dar sufletul mi-era un rug unde ardeau laolaltă iubirea, orgoliul și furia.”

Editura: Nemira

Colecția: Babel 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 264

Traducere din limba italiană: Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2016

Domnul Remo și câinele Boomerang se avântă într-un „joc“ nou. Pasagerul Fifoni e obsedat de atacuri teroriste și îi îngrozește pe însoțitorii de zbor. Matusalemicul bunic Leone, aflat într-un scaun cu rotile, pare condamnat la nemurire. Zeii manevrează pe căi de neînțeles viețile oamenilor. Iar „dintre zeii plăsmuiți de oameni“, spunea un filosof antic, „cel mai generos e cel care din mai multe singurătăți a făcut o zi de fericire“. Stefano Benni a scris „cartea lumii“, circ al fericirii și mai ales al singurătăților. Comicul infernal, grotescul și absurdul se întâlnesc în 25 de povești în care trăiesc, sub zodia imprevizibilului, eroi, șarlatani, divinități antice și multe creaturi enigmatice, iar viață își vede liniștită de frumusețile și de cruzimile ei

Băi, omule, cum să scrii ceva atât de fain, atât de cool, cum să ai așa talent și cum să-l așterni în așa hal pe hârtie? Vă spun, romanul de față, de fapt, volumul de față, gramatica lui Dumnezeu, până acum, pentru mine, a fost revelația anului 2017. Vă pot spune doar că am citit o carte efectiv și sincer și autentic și nu-mai-știu-cum-să spun GENIALĂ. Nu știu dacă m-a surprins faptul că, de fapt, am rămas atât de surprins în urma lecturării volumului care conține o serie de povestiri (și, sincer să fiu, deși mulți care au văzut fragmente din roman - pe care le-am postat pe Instagram, la story, mi-au spus că nu văd legătura titlului cu conținutul cărții) care surprind întocmai meningele și sufletul omenirii, sufletul atât de ușor de modelat, care se lasă pradă tehnologiei, viciului, iubirii, morții, indiferenței. gramatica lui Dumnezeu este, de fapt, gramatica acestei vieții, pașii noștri în limitele celor două paranteze în care ne trăim existența, ne cărăm traiul în spate și-așteptăm, cu-atâta speranță, așteptăm să trăim, așteptăm viața și iubirea și iertarea, oh, iertarea care întotdeauna, negreșit, are să vină.

„- Femeile și bășinile scapă chiar dacă nu vrei.” 

Că râzi, că plângi, că trăiești alături de personajele cărții, eh, ce să-i faci, Benni pur și simplu te-atrage prin modul în care scrie, în care povestește, la el premisa parcă ar fi „trăiește, trăiește, iar în fața morții să râzi cu toți dinții”, pentru că eu am râs, ș-am râs mult la anumite pasaje, am râs cu lacrimi de fericire și tristețe, dar cu sufletul; de ceva vreme nu mi s-a mai întâmplat să râd citind o carte, să dau coate cuiva și să-i spun, na, citește și tu, și să râdem, apoi, amândoi. Am fost extrem de surprins de ce am citit, poate pentru că mă așteptam să citesc un roman profund, sensibil, moral, cu chestii conotative, de suflet, să le spun așa, în maniera lirică în care ar fi fost probabil scris. Dar încă de la prima povestioară am rămas cu gura căscată și am știut că, de fapt și de drept, intuiția mea a luat-o pe alte drumuri. Și-am citit volumul gramatica lui Dumnezeu în doar câteva ore, și-am rezonat cu fiecare poveste, am învățat câte ceva de la fiecare personaj și de la fiecare chichiță a sa, și-am râs, și chiar m-am împrietenic au alții și mi-a fost greu să mă despart de ei, să-i las acolo, da, în gramatica lui Dumnezeu, pentru că i-am integrat în viața mea, oricare ar fi putut fi unul dintre oamenii pe care-i cunosc și-i apreciez, și de asta am dat acestei gramatici a lui Dumnezeu 5 steluțe, și i-aș fi dat toate steluțele de pe cer, de fapt, pentru că are o copertă genială.

„- Cât fumezi?

- Două pachete pe zi, dacă am bani.

- Dar nu e prea mult?

Tăcere.

- Păi de ce fumezi atât? 

- Trece timpul mai ușor.”

Nu știu dacă aș putea spune multe, dar cred că faptul că am menționat, deja, că acest volum al lui Stefano Benni, gramatica lui Dumnezeu, este unul dintre cele mai bune citite anul acesta - ei bine, asta transmite multe. De asemenea, știu și sunt de părere că este una dintre acele cărți despre care nu poți vorbi, poți doar spune „ia-o, citește-o, iubește-o, dă cu ea în sufletul tău, că-i o carte genială și nimic dar nimic nu mai poate fi spus”, așadar trebuie doar s-o citești și s-o porți în sufletul tău toată viața, de acum înainte. Nu este o carte pe care o poți înlocui ușor, nicidecum o carte pe care s-o uiți, s-o așezi în bibliotecă drept „o altă carte”. Nu, este o carte de referință, pentru mine unul, și știu că am s-o recomand tuturor de acum înainte, atunci când mi se solicită „o lectură profundă, dar și relaxantă, o lectură amuzantă, dar nici prea, prea”. Eu v-o recomand cu mare drag, sunt absolut sigur că o să vă placă și o s-oi iubiți.

„Și uneori tăcerea se prăbușește deodată în sinea mea și vocea răsună într-un urlet care înspăimântă toată mănăstirea. 

Nu înțelegeți, strig, de ce nu înțelegeți?”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

 

Hanul lui Finn, de James Joyce - Recenzie

Editura: Rao

Colecția: Rao Clasics

Rating: 2 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Mihai Miroiu

Anul apariției: 2014
Număr de pagini: 162

Hanul lui Finn a fost conceput iniţial ca o serie de fabule, bucăţi în proză: scurte, concise şi concentrate („epiclete”, pentru a folosi neologismul creat de Joyce), stăruind asupra unor momente formatoare din istoria şi mitologia irlandeză, care cuprind un mileniu şi jumătate de la sosirea Sfântului Patrick în Irlanda. Episoadele din Hanul lui Finn sunt scrise într-o diversitate de stiluri unică şi în cea mai mare parte într-o engleză inteligibilă. Privite în ansamblu, ele alcătuiesc adevăratul (şi până acum necunoscutul) precursor al vocilor cu multiple modulaţii din Priveghiul lui Finn. James Joyce a compus aceste episoade rând pe rând, pe unele revizuindu-le, pe altele lăsându-le în ciornă înainte de a le pune deoparte. Şi aşa au rămas, aproape complet uitate, unele timp de şaisprezece ani (până când a scotocit prin dulap în căutarea materialului pentru ultimele episoade scrise din Priveghiul), iar altele pentru totdeauna, adică până în prezent.

James Augustine Aloysius Joyce s-a născut la 2 februarie 1882 în Dublin, fiind printre cei zece copii ai unei familii împovărate. În ciuda instabilității financiare permanente, tatăl său, pe deplin conștient de talentul excepțional al copilului, i-a asigurat o instrucție pe măsură la două dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ ale țării. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori, inovator în ceea ce privește tehnicile narative autentice. 

Groaznică. Da, nu-mi place Joyce, pur și simplu, iar romanul de față mi-a reamintit motivul: din cauza faptului că, oricât de mult aș vrea, nu pot să fiu atent la ce scrie, nu pot să urmez o adecvare logică sau un fic epic - de altfel, o cronologie, ceva. Nu, pur și simplu mă scufund într-o mare de nu-înțeleg-absolut-nimic, iar cum sunt eu încăpățânat, dacă încep o carte nu o pot lăsa din mână, asta este. OK, aduce el ceva narativ nou, așa, original, dar, sincer, prefer să nu. James Joyce scrie greoi, scrie parcă prea plin, nu știu cum să mă explic. E rigid, e incisiv și lipsit de o încercare a apropierii față de cititor. Eu, unul, nu m-am putut regăsi în nimic din ce am citit în Hanul lui Finn  - na, până la urmă se surprinde aspecte, legende, povestiri șamd ale istoriei și mitologiei irlandeze, dar parcă nici măcar impresionat nu am fost, dat fiind faptul că i-am dat două steluțe cărții. Și, sincer, i-aș fi dat una, dar îmi place prea mult colecția aceasta de la Rao Clasics, și m-am gândit că totuși nu se cade.

Opera lui Joyce se constituie într-un vast proiect de reprezentare a culturii și a conștiinței irlandeze în ceea ce au ele specifice. El se manifestă de la bun început ca un inovator temerar al artei scrisului și mai puțin ca un susținător zelos al unei teorii avangardiste sau a alteia. Chiar după apariția primelor episoade din Ulise el putea spune cu îndreptățire că lasă moștenire succesorilor săi un bogat izvor de inspirație care nu se limita doar la modalitatea stilistică, inovatoare prin proză. Reușise să suresciteze experiența simbolistă cu ajutorul „epifaniei” în Un portret al artistului în tinerețe și să elaboreze în acest sens o adevărată teorie estetică; resuscitase și amplificase în mod considerabil prezentarea „fluxului conștiinței” care fusese ulterior folosit de alți autori. În acest fel, el a lărgit considerabil repertoriul experimental al romancierului și totodată, oarecum paradoxal,  a influențat evoluția generală a scrisului în anii 1920 în direcția unui neoclasicism conservator. 

Nu știu ce să spun, într-adevăr Joyce este un adevărat filolog, dar mie, unul, nu-mi place modul în care acesta scrie, povestește, descrie, trăiește, simte. Poate nu sunt eu avizat (încă) să-l citesc, dar cu siguranță nu e, pentru mine, un autor de referință. 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

„Cum să te îndrăgostești”, de Cecelia Ahern- Recenzie

 

„Și uneori, când ești martorul unui miracol, ajungi să crezi că orice e posibil.”

 

Editura: Allfa

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 370

Traducere din limba engleză: Iris Manuela Gîtlan Anghel

Anul apariției: 2015 

 „Tot ce scrie Cecelia Ahern vine din inimă”, notează Sunday Tribune și este confirmat de succesul internațional al scriitoarei. Romanele Cecliei au fost publicate în 47 de țări și s-au vândut în peste 16 milioane de exemplare.S-a născut în 1981 la Dublin și este fiica lui Bertie Ahern, fost prim-ministru al Irlandei. Cecelia consideră că de la tatăl său a moștenit puterea de muncă. A studiat jurnalism și comunicare la Colegiul Griffith din Dublin, dar după absolvire, în loc să pornească în căutarea primului ei job în domeniu, scria deja primele capitole din ceea ce avea să devină fenomenul P.S. Te iubesc. În scurt timp de la lansare, romanul a devenit bestseller în Marea Britanie, Statele Unite, Germania şi Olanda, iar în 2007 a fost ecranizat cu Hilary Swank și Gerard Butler în rolurile principale.În 2014, personajele Ceceliei Ahern s-au reîntors la Hollywood odată cu apariția filmului Love, Rosie, inspirat de romanul Suflete pereche. Tot în 2014, dupa 8 nominalizari, a castigat premiul Irish Book Award for Most Popular Fiction pentru romanul The Year I Met You. În ianuarie 2015 a început să scrie cel de-al doisprezecelea roman al său. 

„- Nu vrei să-ți iei viața, vrei doar să pui capăt durerii pe care o simți acum, durerii ce-ți bântuie sufletul, durerii cu care te trezești în fiecare dimineață și cu care te culci în fiecare seară. (...) A devenit, probabil, un obicei - încerci să găsești diverse modalități prin care să scapi de chin. Dar totul trece, nu-i așa?”

Sau cum să faci un roman care să fie al naibii de bun. Înainte de toate, vreau să vă spun că aceasta este prima carte scrisă de Cecelia Ahern pe care o citesc. Da, da, am spus că trebuie s-o fac și pe asta, deși mi s-a recomandat Ahern de ceva vreme. Am spus că prea o citește toată lumea, prea nu știu ce, și nu vreau să fiu dezamăgit sau, pur și simplu, nu vreau să citesc ce citesc alții - credeam că-i prea comercială și că, de altfel, nu are nimic nou. Și, Doamne, cât m-am înșelat, cât de muuult m-am înșelat. Încă de la această primă carte, credeți-mă că mă declar fan convins Cecelia Ahern și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de această talentată autoare. Văzusem filmul de la PS: Te iubesc, parcă, și știu că nu mi-a plăcut deloc, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am vrut, până acum, să citesc vreo carte scrisă de Ahern. Dar eu zic că acesta a fost un început drum, întrucât, cu siguranță, va mai fi un drum lung de-acum încolo, deoarece Ahern are ceva cărți scrise de către ea în palmares. Și cărți bune, vreau să cred, dat fiind faptul că este atât de apreciată și citită. 

Cum să te îndrăgostești (sau Cum-să-îți-fie-întrecute-așteptările) m-a surprins enorm, enorm de mult. În primul rând, dacă mă așteptam la o poveste banală, ei bine, așteptările mele au fost distruse încă de pe la primile pagini, întrucât Ahern a conturat o poveste foarte surprinzătoare și deloc clișeică: ea, o tipă, ciudățică în fire, care citește cărți de dezvoltare personală, are o micuță afacere etc șamd, întâlnește, într-o seară, un tip, pe-un pod, un tip care vrea să se arunce acolo. Cu un puseu de sensibilitate, umanitate, dar cred că și puțină disperare la mijloc, eroina noastră, dorită a fi salvatoare, martir, Christine Rose, îi sare în ajutor, încercând să-l convingă să nu sară în apă, pe el, pe Adam, domnul care din motive personale și proprii, vrea să încheie orice legătură cu viața sa (amărâtă, tristă, vai de capul ei, dezamăgitoare, plictisitoare, după cum dumnealui crede). Ei, bine, Adam acceptă, cu alte cuvinte nu se mai aruncă de pe pod, dar îi promite lui Christine că, dacă în două săptămâni aceasta nu va reuși să-l convingă că această viață chiar merită trăită, de data aceasta cu siguranță se va sinucide. 

„- Ce-am fi noi fără ziua de mâine? Ne-ar rămâne doar ziua de astăzi. Iar dacă lucruri ar sta așa, aș vrea ca ziua de azi să fie cât mai lungă. Aș umple ziua de azi cu tine, făcând tot ce-mi place mai mult. Aș râde, aș vorbi, aș asculta, aș învăța, aș iubi, aș iubi, aș iubi. Aș face din toate zilele ziua de azi, pentru ca astăzi să mi le petrec cu tine pe toate, cu tine și nu mi-aș face nicio clipă griji pentru ziua de mâine.”

Și-așa începe aventura lui Ahern, cu o intrigă deosebită, după părerea mea, pe care a știut s-o speculeze extrem de bine. Nu știu, vă pot spune că-s șocat de faptul că, aparent, o poveste de dragoste mi-a plăcut atât de mult. Bine, nu am să dau spoilere, dar vă spun că acest roman chiar nu plictisește, deși stai și te gândești cam ce-ar putea autoarea să bată câmpii în atât de multe pagini. Da, sincer, văzând grosimea cărții, și eu m-am întrebat. Dar e o carte de o efervescență uluitoare, autoarea se vede că e făcută, într-adevăr, să scrie și să poarte titulatura de autor, iar faptul că este atât de apreciată și citită chiar este explicabil. Ahern are o scriitură impecabilă, desăvârșită, știe să se joace cu verbele și cu cuvintele, știe să plaseze personajul la locul potrivit, în momentul potrivit. Niciodată nu-ți lasă impresia că o propoziție este în plus, pur și simplu aruncată acolo, pentru că la Cecelia Ahern orice cuvânt contează, orice acțiune și replică a vreunui personaj. Mi-a plăcut, de asemenea, modul în care și-a conturat capitolele - nu mai știu câte sunt la număr -, însă fiecare este ca o lecție pentru cititor, și în același timp urmărește ordinea cronologică a romanului, firescul lui, zilele care, încetul cu încetul, se scurg, iar Christine își dă seama că, la un moment dat, chiar nu a făcut nimic pentru a-l convinge pe Adam de frumusețea uitată a vieții.

Sincer, mie mi-a plăcut mult de Adam. De ce? E simplu - pentru că este un personaj în care m-am regăsit foarte mult. Nu neapărat din motivele evidente, anume faptul că totuși el a vrut să se sinucidă deoarece iubita lui (care, iarăși, a avut propriile ei motive) l-a înșelat, ci din pricina faptului că, pentru el, iubirea reprezenta viața însăși, era pilonul lui de susținere în această viață atât de absentă, era catargul lui dintr-o mare învolburată, pe timp de furtună. Și dacă, după certitudinile lui, această iubire este pierdută, atunci ce îi va mai rămâne? Nimic, pur și simplu n-i-m-i-c. De asemenea, Adam este un personaj extrem de puternic, genul de personaj care-ți intră ușor sub piele și care în fine ar putea ieși imediat de acolo, la fel de bine cum am intrat. Încetul cu încetul, între el și Christine se leagă o relație frumoasă și puternică de prietenie; dar, totuși, oare se va ajunge ca între cei doi să fie mai mult decât o relație amicală frumoasă? Rămâne de văzut.

„- Ideea potrivit căreia iubirea este un proces magic și misterios, asupra căruia nu avem niciun control, este falsă, așa susține Irma. Căci depinde de o serie de evenimente care apar în viața unei persoane. (...)

- Și, la fel ca alte lucruri din viață, dacă vrei să ai parte de iubire, trebuie să treci la fapte.”

Christine? Christine este acel prieten pe care ai vrea să-l ai, știind că-ți va fi mereu acolo, la bine și la greu. Mă gândeam, dacă această Christine ar fi existat în realitate, cu siguranță am fi vorbit despre cărți, despre muuuulte cărți, mi-ar fi cumpărat mâncare, i-aș fi cumpărat mâncare, am fi ieșit cu bicicletele și am fi râs despre cât de tare ne dor picioarele de la atâta pedalat. Iar la un moment dat ne-am fi oprit undeva, ne-am fi scos fiecare rucsacul din spate și ne-am fi pus să mâncăm câte un sendviș, iar după am fi căutat cel mai apropiat coș de gunoi pentru a arunca ambalajul. Da, știu, m-a luat valul, dar această impresie mi-a lăsat-o Christine: un personaj bun, enorm de bun, care vrea s-ajute pe oricine, care pune pe altcineva - chiar și pe un necunoscut - pe primul loc, lăsându-se pe sine în spate, un personaj altruist, plin de candoare, pios. Nu știu, pentru mine Ahern a reușit să creeze un personaj complex, aproape tridimensional, pentru care rostul existenței este îndrumarea spre un drum potrivit, în raport cu firea noastră de a fi. Ajunge să renunțe la propria fericire pentru acest Adam, dând dovadă de sacrificii puternice, supreme. Nu vă spun cum, pentru că n-are rost, așa că vă las pe voi să citiți romanul și să vă dați seama ce vreau să spun. 

„- Nu știu, i-am răspuns. Crezi că dragostea neîmpărtășită reprezintă dragostea adevărată?

- Găsești răspunsul chiar în întrebare, nu-i așa? a spus el, pe un ton domol.

- Da, dar dacă nu este împărtășită, puten spune oare că persoana respectivă trăiește dragostea adevărată? (...)

- Da, mi-a răspuns el, cât se poate de simplu.”

Îmi place Ahern, am s-o spun de zeci de ori. Chiar scrie enorm de bine, cu punctualitate, la subiect, fără să se piardă prin metafore și alte chestii care, drept să vă spun, nu cred că și-ar putea avea loc în romanele ei. Ea scrie din suflet, pentru sufletele, și-o face enorm, enorm de bine. Momentan m-am apucat de Întâlnire cu viața, scrisă tot de ea, și m-a prins încă de la primele pagini. Revin cu o părere imediat ce-o termin de citit. Sunt sigur că o să-mi placă și că nu o să mă dezamăgească, mai ales dacă urmărește același registru stilistic ca și în Cum să te îndrăgosești.

Vreau să mulțumesc enooorm Editurii All pentru acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Vă recomand colecțiile editurii, unde puteți găsi o gamă variată de cărți de toate genurile, științifice, beletristice, non-beletristice. S-aveți lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

„Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet”, de Gabriel García Márquez- Recenzie

Editura: Rao

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 162

Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți

Anul apariției: 2014

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 

 

În Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet, la fel ca în Un veac de singurătate, imaginile par a izvorîla fel de firesc ca florile silvestre într-un câmp mănos, după ploaie. Această capacitate uimitoare a lui García Márquez de a crea imagini (pe care, după spusele lui, a deprins-o de la bunica), nu se nutreşte dintr-o fantezie gratuită şi dezordonată, ci din toate manifestările şi caracteristicile care configurează culturile din zona Mării Caraibilor (printre acestea clima, geografia, organizarea socială, economia, miturile, simbolurile, legendele, credinţele şi superstiţiile), precum şi din tradiţia literară occidentală. S-ar putea spune că această povestire este plămădită prin hibridarea stilurilor şi motivelor amerindiene şi occidentale, într-un fel de pastişă intenţionat ireverenţioasă care, cu toate acestea, nu pune în umbră imensa seriozitate a temei sale principale: exploatarea şi nefericirea celor oropsiţi şi abuzul de putere.

Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.

 

„- Ultima mea dorință, îi spuse soțului, este să fiu îngropată de vie. (...) Vreau să mor cu convingerea că mă vor pune în pământ, ca pe oamenii de bine, continuă ea. Și pentru asta nu-mi rămâne decât să mă duc în altă parte, să mă rog de lume să-și facă milă și pomană îngropându-mă de vie.”

 

O capodoperă a literaturii, o sinteză a frumuseții hispanice, a lumii în care se desfășoară întregul curs nezbucimat, nepăsător și egal al timpului sub care, încet dar sigur, se subjugă o civilizație și se determină capacitățile acestora de a se conforma atât nevoilor fizice, cât și sufletului bântuit și încercat de anumite trăiri. Romanul poate îmbrăca aspectele mai multor teme: este, deopotrivă, o meditație asupra condiției umane limitate și efemere, în dezacord cu aspirațiile sale, dar și o meditație asupra timpului liniștit, care curge ca un râu de țară și lasă în urmă pietrele degradării. Gabriel García Márquez îmbină realul cu fantasticul, într-un așa mod în care nici nu îți dai seama unde începe, de fapt, magicul, și unde se termină apoi acesta. Este un echilibru perfect, simetric între acestea două, iar meditația filosofică și narațiunea captivantă se întrepătrund într-o combinație unică, vie, tulburătoare și plină de veridicitatea momentului și a spațiului. În maniera cuvintelor criticului de artă german Franz Roh, cel care a inventat, în 1925, termenul de „realism magic”, autorul columbian își constituie stilul într-un condei în care supranaturalul este prezent ca făcând parte din lumea comună, iar lumea comună, deși deseori tragică și limitată, este descrisă ca fiind supranaturală, uneori chiar extraordinară, în toate încercările ei de a căuta fericirea și de a deprinde învățăturile lumești.

 

Iubesc stilul acestui autor, iar dacă până acum citisem cărți bune de la el, pot spune că, citind acest roman, am citit un dintre cele mai frumoase capodopere ale lumii. Imaginile pe care le-a conturat Gabriel García Márquez îmi stăruie și acum în minte, și sunt sigur că n-am să le pot uita niciodată: imaginea sângelui verde, „ca un sirop de mentă”, al bunicii, imaginea uriașului care a căzut în mare, mirosul de trandafiri adus de către apă, Eréndira prinsă în lanțuri. Deși sunt doar câteva povestioare, puține liniuțe de dialog și mai multă narațiune, presărată cu o descriere fantastică, această carte nu m-a plictisit deloc, totul este într-o măsură foarte bine gândită și neprețuit de frumoasă. Vă spun cu mâna pe inimă, acest roman este unul dintre cele mai de preț lucruri din biblioteca mea și una dintre cele mai bune cărți pe care am avut onoarea să le citesc vreodată. O așez alături de Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett (recenzia aici) și Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. Nu știu ce să mai spun, dar știu că nu am spus tot ce-ar fi putut fi spus. Pentru că pur și simplu mi-e greu să fac recenzia unei asemenea cărți, știu că nu va ajunge la voi, oricât de mult aș încerca, decât o micuță fărâmă din genealitatea autorului surprinsă în conținutul acestui roman.

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

 

Black Beauty, de Anna Sewell - Recenzie

Editura: RAO

Traducere din limba engleză: Lucian Popa

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 258

Anul apariției: 2015

Autoarea Anna Sewell a scris povestea frumosului armăsar negru în ultimii ani ai vieţii şi a murit la cinci luni de la publicarea acesteia. Cu toate astea, a apucat să vadă succesul de care s-a bucurat povestea lui Black Beauty încă de la publicare. Astăzi, cu cinci milioane de exemplare vândute, Black Beauty este una dintre cele mai de succes cărţi din toate timpurile. 

Nu am să spun prea multe despre această carte, Black Beauty, pentru că, de altfel, nici nu sunt prea multe de spus. L-am citit în două-trei zile, fiindcă este un roman ușor, liniștitor, care nu face apel la prea multă atenție necesară sau ceva de genul. Sincer, am auzit mult prea multe desprea cartea Annei Sewell, încât am spus că trebuie neapărat s-o citesc luna aceasta. Nu mă așteptam, sincer să fiu, ca povestea să fie prezentată din perspectiva unui cal, din perspectiva armăsarului negru ca abanosul, diferit de ceilalți, liniștit, această frumusețe numită Black Beauty. A fost surprinzător, să spun așa, să văd totul prin ochii unui căluț; mi-am reamintit de cartea lui Garth Stein, Pilotând în ploaie, când lumea se vede prin ochii unui cățel. 

Povestea este una plină de sensibilitate, firavă, dar și dură, este o lumă în care puterea crudă a omului domină, dar, în cele din urmă, această putere este dominată de căldura umană, de iubirea pentru animale și tot ce este viu. M-am gândit și mi-am spus că, dacă aș fi avut vreo tangență cu căluții, dacă aș fi făcut echitație sau ceva de genul, cu siguranță aș fi fost avizat să citesc romanul Annei Sewell. Într-adevăr, găsim în carte și câteva lecții, să le spun așa, legate de cum se înhamă un cal, cum se dresează, cum se călărește - evident, nu spuse într-o manieră științifică, ci cu talentul prozator al autoarei. Din câte am înțeles, Anna Sewell, la paisprezece ani a avut un accident în urma căruia și-a rupt amândouă gleznele. Din cauza tratamentului greșit aplicat, aceasta rămâne infirmă pe viață, dependentă de cai pentru a se putea deplasa. De aici, mă gândesc, izvorăște fascinația și înțelegerea ei profundă pentru animale, psihologia profundă de a le înțelege.

„- Da, într-adevăr, e un cal minunat, cu o înfățișare nespus de plăcută și blândă. Pe deasupra, mai are niște ochi care sclipesc de inteligență și frumusețe. Ce-ar fi să-i zicem chiar Black Beauty?

- Black Beauty? Da, chiar așa, numele ăsta i se potrivește ca o mănușă. Dacă ție îți place, atunci așa să-i rămână numele.

Ceea ce s-a și întâmplat.”

Black Beauty este o carte sinceră, este o carte care-ți lasă impresia unui jurnal intim, este o carte scrisă cu pasiune și cu zeci de sentimente de recunoștință, de înțelegere; din perspectiva căluțului negru ca abanosul, autoarea, Anna Sewell, spune povestea unei lumi, a unui univers care nu poate vorbi limba oamenilor, iar totul capătă proporții colosale atunci când, pentru ea, animalele sunt sufletele de referință în această lume. Îmi aduc aminte de Clarice Lispector care-și termina unul din romane (sper să nu confund), cu imaginea unui cal negru, pur, vânjos, alergând pe o câmpie, iar ea privindu-l din depărtare și având sentimentul perfecțiunii și al întregirii. „Căci ce creatură a făcut Dumnezeu cea mai frumoasă pe acest pământ, dacă nu calul?” Și nu că ar fi doar ea, dar mai am o prietenă foarte bună care, acum câțiva ani, mi-a spus același lucru. Într-adevăr, și eu iubesc animalele, dar caii nu sunt tocmai preferații mei!

N-aș putea spune mai multe despre această carte, vă rog să mă credeți. Acțiunea nu e complexă, e naturală, curge totul de la sine și nu-ți lasă impresia că ar fi tras de păr. Nu e plictisește, ba dimpotrivă, te prinde și parcă abia aștepți să vezi ce urmează să se mai întâmple cu drăguțul nostru căluț, în ce se mai bagă, cum are să iasă de acolo. E o carte pe care am s-o păstrez cu drag în bibliotecă și am s-o recomand mai departe tuturor celor care, într-adevăr, iubesc animalele. 

„(...) Tot ceea ce vreau să zic este că pentru un cal tânăr, care nu-și mai încape în piele de putere și curaj, care de mic a fost învățat cu nemărginite câmpuri unde putea să-și azvârle în sus capul și coada și să galopeze cu toată viteza de care era în stare, după care să mai facă o tură și să se întoarcă nechezând voios la tovarășii săi, nu-i deloc ușor. Nu-i deloc ușor să nu ai parte nicicând de o fărâmă de libertate, cu care să faci ce-ți povește inima.”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!