Dansul răului, de Michel Benoît - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2017

Traducere: Elena Arhire (prin GRAAL SOFT)

„(...) Era convins că textul sfânt nu căzuse din cer în urechile lui Mohamed, că fusese nevoie de mai bine de un secol pentru a fi scris și căuta cu încăpățânare o dovadă indiscutabilă.”

Michel Benoît (pseudonim literar) este un romancier și un specialist în studium creștinismului, doctor în biologie și teologie. A intrat în ordinul Benedictinilor la parohia Saint-Benoit-sur-Loire, unde a rămas douăzeci și doi de ani. Din cauza ideologiei nepotrivite, a părăsit Biserica Catolică și s-a dedicat cercetării și scrisului. Prima sa carte, Prizonierul lui Dumnezeu, este o lucrare autobiografică despre viața lui la mănăstire, devenită bestseller internațional după ce a fost publicată, în anul 1992.

Trei tineri călugări care studiază la Roma originile creștinismului află despre un vechi manuscris al Coranului care ar zdruncina din temelii ceea ce se știe despre apariția islamului. Când Georges, unul dintre ei, dispare în deșertul iranian, Nil pornește pe urmele lui și ale manuscrisului. Numai că, din motive cu totul diferite, un înalt prelat de la Vatican și jihadiștii din Statul Islamic vor cu orice preț să ajungă înaintea lui la manuscrisul problematic, astfel că Nil trebuie să lupte nu doar pentru protejarea manuscrisului, ci și pentru propria viață și pentru salvarea frumoasei surori a lui Georges, marcată de un trecut tenebros.

„(...) Ce credeți, profesore, că noi, musulmanii, n-avem memorie? Prețiosul cufăr din gheniza există de pe vremea Profetului, i-a însoțit pe primii califi în cuceririle lor. Amintirea lui nu s-a pierdut niciodată în Umma, care știa de existența celor douăsprezece pergamente, cel mai de preț depozit - și cel mai periculos care există pentru islam. Ați îndrăznit să deschideți cufărul - și ați subtilizat unul dintre cele douăsprezece pergamente dinăuntru.”

Am să fiu destul de vag cu recenzia acestei cărți, întrucât am citit-o destul de rapid și sunt sigur că, la un moment dat, nu prea am mai înțeles ce se întâmplă și în ce direcție o iau lucrurile și, de asemenea, motivele pentru care chiar au luat-o în acea direcție. De asemenea, recunosc și că, de-a lungul lecturii, n-am putut să mi-l scot din cap pe Dan Brown, gândindu-mă că amândoi - atât Dan Brown, cât și Michael Benoît, în Dansul răului - știu să speculeze, extrem de bine, anumite aspecte ce țin de religie, știință, biserică, dogme. Eu nu-s fan Dan Brown, de nicio culoare, dar nu pot să-i contest talentul și măiestria atunci când vine vorba de a reuși să speculeze anumite idei, anumite aspecte. Dar, probabil, acesta nu e genul meu de lectură - de fapt, chiar vorbeam cu cineva și îi spuneam că mă bucur că citesc o carte, în aparență, ușurică, în care nu găsesc prea multe subiecte profunde care să-mi stârnească emoții și trăiri. Am considerat-o o lectură light, să spun așa, dar, dacă stau și mă gândesc mai bine, nici pe departe n-a fost o lectură accesibilă tuturor, o lectură, de asemenea, accesibilă mie, întrucât mă lasă puțin rece asemenea subiecte și abordări. Totuși, recunosc că m-a antrenat romanul, m-a prins destul de rapid și chiar am vrut să aflu mai multe despre această idee, despre manuscrisul pierdut care, din câte am înțeles, ar putea schimba istoria și mersul firesc al întregii lumi.

„- Speranța... este o viclenie a lui Dumnezeu prin care îi lasă pe oameni să îndure alte suferințe.”

Și, în cele din urmă, simt că am rămas așa, cum să zic, cu buza umflată, întrucât n-am aflat prea multe și nici nu m-a surprins pe cât, poate, m-așteptam să mă surprindă. Dar mi-au plăcut, enorm de mult, personajele, și-acesta a fost unul din motivele care m-a făcut să înaintez în lectură și să-i dau o șansă. Cartea, la o adică, oricum se citește foarte rapid, are capitolele mici și ritmul alert, formatul cărții este, de asemenea, tip carte de buzunar, deci nu m-a solicitat prea mult și, la sfârșitul ultimei pagini, chiar am fost mulțumit, să zic așa, că am citit și această carte - deși, repet, parcă mă așteptam la mai multe. Sau, îmi asum când spun asta, poate am citit-o eu superficial și fără chef, întrucât nu abordez prea des subiecte de genul - din cauza unor experiențe, din trecut, cu alte cărți care pur și simplu nu mi-au fost pe plac și care au mers în aceeași direcție ca și romanul lui Michel Benoît, Dansul răului. 

Deși abordează subiecte destul de sensibile, să spun așa, dând dovadă ce curaj, de-a lungul lecturii am avut puțin impresia că i-ar lipsi ceva. Ce? Nu știu să vă spun, dar aveam sentimentul acesta vag că parcă aș fi vrut să fie altfel, aș fi vrut să fie mai intensă (deși, ohoh, are numeroase imagini intense care-ți dau puțin imaginația peste cap). Este o carte profundă, într-o măsură, violentă, în altă măsură, este o carte sensibilă, emoționantă - vorbește, în cele din urmă, despre niște adevăruri - și nu neapărat adevăruri legate de dogme, anectode, religie, ci despre niște adevăruri umane, ale firii omenești. Și ăsta este „aspectul” pe care l-am urmărit de-a lungul cărții și care, de altfel, m-a și încântat cel mai mult. Dincolo de acțiune, dincolo de personaje ascunse în umbră și pregătite oricând să ucidă, personaje care ar fi gata oricând să-și dea viața în numele idealității și al aparării propriei țări și credințe. Dar, în cele din urmă, eu cred că trei steluțe îs meritate; a fost o carte care mi-a plăcut dar care, cu siguranță, nu devine, pentru mine, o lectură de referință. 

„(...) Dragostea există în afara literaturii?”

Chiar nu știu ce să vă mai spun. Repetându-mă, e o carte pe care simt că am citit-o superficial, fără prea mult chef, și-i foarte posibil să nu-i fi acordat creditul necesar, atenția necesară. Am intrat în lectură considerând-o o carte ușoară, o carte care merge după o lectură mai, cum să zic, solicitantă. Și, bineînțeles, am luat-o ca un respiro, deși, sunt sigur, dacă i-aș fi acordat mai multă atenție, mai multă credibilitate, poate aș fi înțeles-o și perceput-o la potențialul ei maximal. Dar, na, cum nu voi mai reveni asupra lecturii, cu siguranță am s-o las deoparte și, poate în timp, am să-mi dau seama că de fapt a fost o lectură departe de a fi, cum am numit-o mai sus, light.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Dansul răului, de Michel Benoît, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Splendoare, de Margaret Mazzantini - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Actual 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2015

Traducere (și note): Gabriela Lungu 

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Își petrece copilăria și adolescența în diverse țări europene, mai ales în Spania, până când familia ei se stabilește definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, Margaret Mazzantini renunță la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mișca (2001; Polirom 2004, 2013), ecranizat în 2004, primește premiile Strega, Grinzane Cavour și Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) primește Premiul Campiello și este la rândul său ecranizat. Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineața (2012; Polirom, 2014; recompensat cu premiile Pavese și Matteotti) și Splendoare (2013). În prezent trăiește la Roma, alături de familia sa). 

Splendoare este un roman despre adolescența zbuciumată a doi băieți, două caractere în care se împletesc neliniște interioară și capriciu, tenacitate și aplecare spre carnal. După copilăria petrecută alături, Guido și Constantino sunt purtați de viață pe drumuri separate. Totuși, în ciuda despărțirii, legătura tensionată dintre ei crește în intensitate și, odată cu maturizarea tinerilor, se dezvoltă în dragoste homosexuală. Separarea nu le împiedică destinele să semene, traseele celor doi urmând fire comparabile până în clipa reîntâlnirii acestora. Harta iubirii lor ajunge să descrie atât o Romă impregnată de mitologie, cât și o Londră extravagantă, oraș în care cuplul își poate pierde urma, o călătorie prin viața care transpare adevărul ca splendoare înseamnă însuși propriul fel - unic, complicat, întortocheat, autentic - de a fi. 

„Nu e cel pe care l-am visat întotdeauna? Cel pe care toți băieții și l-ar dori, înainte să fie corupți, înainte ca lumea să-i prindă în plasa ei. O să fim niște cosmonauți marini. Murmurul valurilor atât de disciplinat. Va veni o nouă ordine. Mă întorc să sărut plaja. Oh, dacă Leni ar fi aici pe plajă să filmeze scena asta, trupul meu zbârcit în apă ca o maimuță sfrijită.

Suntem mereu obligați să ne naștem din nou într-un loc îndepărtat din univers.”

Mie-mi place Mazzantini, am citit vreo alte trei cărți de la ea - Nu te mișca, fiind unul dintre cele mai profunde romane de dragoste citite vreodată, Nimeni nu se salvează singur, o carte de o sensibilitate deosebită și apăsătoare și Marea, dimineața, un roman care m-a dat peste cap, un roman al cărui lirism, al cărui emoție m-au copleșit. Acum, vorbind despre Splendoare, pot spune că, iarăși, am găsit acel stil care o caracterizează pe Mazzantini - un stil inteligent, acut, cu un simț chirurgical, aproape, al emoțiilor omenește, cu un stil caracteristic de a crea personaje, de a le pune în situații firești sau nefirești, din care, în cele din urmă, reușesc să-și găsească curajul spre a ajunge la desăvârșirea lor ca oameni. Romanul Splendoare, pe care l-am citit acum vreo câteva luni, m-a surprins mult prin tema abordată, dar și prin ideea pe care, în cele din urmă, a vrut autoarea s-o surprindă - romanul este un tribut adus iubirii, un tribut adus sentimentelor adevărate și, îmi asum când spun asta, firești dintre oameni, un odă adusă acelei iubiri care, în cele din urmă, se eliberează de orice constrângere, de orice impedimente sociale, care distruge orice ziduri, acea iubire care găsește curajul de a transforma rușinea, să spun așa, în frumusețe, acea iubire care reușește să înflorească într-un pământ uscat și lipsit de viață. Tare mult mi-a plăcut curajul autoarei, felul în care a țesut povestea și a reușit să spună o poveste de impact, abordând un subiect tabu și rar abordat, să spun așa, în literatura universală. Așa ceva nu se învață la școală, așa ceva, sincer, se evită de obicei, dar Mazzantini, ca autoare consacrată, a dovedit o uluitoare psihologie, o emoție profundă în scrierea romanului Splendoare, și, ca să spun așa, i-a reușit splendid de bine. Am simțit acest roman, dincolo de poveste, ca o adevărată lecție de viață, ca o adevărată scriere plină de profunzime. I-am dat 4 steluțe pentru că, subiectiv vorbind, mi-a plăcut mai mult Nu te mișca, dar, sunt sigur, dacă aș fi citit această carte înainte de romanul căruia i-am dat 5 steluțe, cu siguranță i-aș fi dat acestuia maximul. Așa, am tins să le compar, și am simțit că în Nu te mișca, Mazzantini a pus mai multă inimă, mai multă simțire, mai multă frumusețe. 

„- Știi povestea mingii pe care Zeus a vrut să o taie în două, invidios pe perfecțiunea ei? Există o parte din noi care aparține acelei povești. Există oameni care au avut parte de o desprindere mai ușoară sau pur și simplu au o memorie mai scurtă, trăiesc mai bine în prezent și uită cu ușurință. Alții însă, cu cât trec anii, cu atât se simt mai singuri și mutilați și continuă să caute. Poate într-o altă viață vor iubi pe cineva de sex diferit, dar în asta nu pot, nu reușesc... au pur și simplu nevoie să se recompună pe ei înșiși.”

Abilitatea autoarei de a se apleca asupra iubirii, pasiunii, dragostei dintre protagoniști, făcând-o cu atâta naturalețe, încât, sincer, chiar reușește să facă uitată, pusă „în fundal”, tema homosexualității - care, la o adică, impune personajelor imensa „bubă”, imensa „problemă morală și socială”, un păcat de la care trebuie să se înfrâneze înaintea judecății celorlalți, te surprinde și te emoționează. Mazzantini creează niște personaje puternice și, totuși, firave, niște personaje complexe, pline de trăiri, de emoții, de sentimente - niște personaje pe care care doar iubirea mai poate însemna salvare, împlinire și întregire - Nimeni nu se salvează singur, în cele din urmă, nu? Iubirea lor, în esență, nu altceva decât iubire - sublimă, fericită, tristă, carnală, afrodisiacă, primitivă, sentimenală, emoțională, firească - este o dovadă a faptului că omul, în esența lui, pe drumul iubirii, pe drumul lăuntric al propriei sale ființe, își găsește iubirea în cele mai frumoase și desăvârșite moduri. Un roman care transcede granițele unei simple istorisiri de viață, și care cuprinde desfășurarea a două existențe, cu trăsăturile lor caracteristice - adolescența și viața adultă, din copilărie și până la o maturitate întârziată. Redă această poveste cufundându-se, astfel, în curgerea simplă a vieții, printre splendori, prăbușiri, adevăruri, minciuni, printre râsete și lacrimi, lacrimi și râsete, printre loviturile sorții, printre timpuri întârziate sau prea repede apuse, printre alegeri dramatice și întâlniri de-o clipă, când simți că toată ființa îți tremură de pasiune și emoție, personajele abandonându-se unul altuia ca și cum ar fi, în orice moment, o posibilă pradă a timpului nemilos, dominați de voința care îi călăuzește, îi domină și-i aduce împreună, departe de încorsetările clișeice ale moralității, ale societății din care ei fac parte. 

„Memoria ta ajunge pentru amândoi. Nu te temi că-l pierzi. Ai reușit renunțând. El s-a mutat pe tărâmul reprezentării ideatice. Poți să-l adori și să-l mângâi cât vrei. Știi că își traversează viața. Iar faptul că locuiește pe aceeași planetă, în același spațiu temporal, e o alinare.”

Mi-a plăcut enorm, enorm de mult acest roman. Și, totuși, dacă n-ați citit până acum nimic de la Margaret Mazzantini, v-aș recomanda să abordați, întâi, romanele Marea, dimineața sau Nu te mișca, sunt mult mai OK dacă doriți s-o descoperiți, în viitor, pe-această autoare. Apoi, puteți să reveniți, dacă v-a plăcut, și asupra acestui roman. Mi s-a părut totuși un registru puțin diferit față de ce citisem înainte, iar asta nu a făcut decât să mă încânte, de fapt, pentru că mi-a demonstrat, încă o dată, ce autor bun, ce autor fain e Margaret Mazzantini, și cât de versatil reușește să scrie. Dacă stau și mă gândesc, cam toate romanele ei sunt puțin diferite unul de celălalt, atât în privința scriiturii, cât și a temelor abordate. Cea mai profundă temă am găsit-o, totuși, în romanul Marea, dimineața, în care Mazzantini conturează o lume a haosului, o lume a fricii, a sărăciei, a angoasei. Dar, despre asta, am să vorbesc într-o recenzie viitoare! 

Vă mulțumesc că m-ați urmărit până aici; ar mai fi tare mult de spus despre carte, dar n-aș vrea, sincer, să vă stric din eventuala plăcere a lecturii. V-am spus câte puțin din emoțiile mele, din ceea ce-am trăit eu, cognitiv, citind acest roman, această Splendoare de roman. S-aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru și cu spor!

O viață fără sfârșit, de Frédéric Beigbeder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 312

Traducere: Doru Mareș

Frédéric Beigbeder s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Franța. În 2003, a primit premiul Interallié pentru Windows on the World, iar în 2009, Premiul Renaudot pentru Un roman francez. Două dintre romanele sale au fost ecranizate: 99 francs, în regia lui Jan Kounen (2007), și Dragostea durează trei ani, pentru care a semnat el însuși regia (2012). De același autor, la Grupul Editorial Trei, au apărut: 29, 99 RON, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr țicnit, Shitter’s Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Oona & Salinger și Dragostea durează trei ani.

Personajul principal, Frédéric Beigbeder, este gazda unui chemical-show pe YouTube, unde își droghează la întâmplare invitații și le comentează reacțiile. Totul în direct, bineînțeles. Plictisit de emisiunea lui și confruntat cu bolile părinților care necesită spitalizare, vedeta YouTube se hotărăște că el nu va muri sau că măcar va reuși să-și amâne moartea niște zeci de ani. Prin urmare, va porni împreună cu fiica lui, o puștoaică de zece ani, într-o călătorie anchetă jurnalistică, prin toate centrele importante ale lumii în care geneticieni geniali se întrec să ne mențină tineri și... nemuritori.

Mie-mi place mult de tot cum scrie Beigbeder, l-am mai citit, una dintre cărțile care mi-au rămas în suflet este Oona & Salinger, o poveste de dragoste foarte emoționantă. Chiar dacă O viață fără sfârșit este în alt registru literar, nicidecum o poveste de dragoste, stilul autorului s-a făcut remarcat și aici, iar romanul nu numai că mi-a plăcut, prin subiectul interesant tratat, dar am simțit că-mi pune sub ochi o lume extrem de fascinantă a științei, a cercetării medicale, a geneticii - sincer, cred că mi-a plăcut mai mult și datorită faptului că mă interesează acest domeniu de activitate, iar romanul acesta a reușit să-mi contureze, și mai bine, universul științific al cercetării genetice. Ei, bine, s-ar putea ca alții să nu-l aprecieze la fel, asta e clar, asta dacă ești genul de cititor căruia nu-i plac detaliile de ordin științific, biologic, fizologic, celular; eu, unul, am pornit în această lectură având deja ceva cunoștințe, deci nu m-au plictisit detaliile despre telomeri, cromozomi, manipulare genetică și alte chestii de acest gen. Dar, dincolo de asta, romanul nu este doar o pledoarie a universului științific, chiar este un roman despre viață și despre disperarea, inutilă, a omului, de a lupta împotriva acestui sentiment de neputință care te coplesește odată cu trecerea anilor, știind direcția în care, în cele din urmă, are să ducă și să ajungă totul.

Pe scurt, n-are rost să vă spun cum, ce, când, unde, de ce, cum așa se întâmplă toate în roman, pentru că ideea este să-l citiți - dacă sunteți interesați -, nicidecum să-mi fie citită recenzia în maniera unui rezumat de-al romanului. Nu. Am să vă spun cum am simțit eu lectura și de ce mi-a plăcut, pentru că, după cum ați văzut, i-am dat patru steluțe, și-mi amintesc că l-am citit acum vreo câteva luni, cred undeva chiar anul trecut, prin noiembrie, și-mi amintesc și-acum că l-am recomandat colegilor mei și altor prieteni. Chiar e o lectură pe care o simți, te încarcă spiritual și cultural, să zic așa, fiindcă autorul reușește să îmbine, într-o manieră foarte frumoasă și subtilă, aceste două lumini - rațiunea și sentimentul (nu știu dacă se exclud cele două, dar de asemenea nici nu cred că se completează, reciproc, unul pe celălalt). Beigbeder, în căutarea sa, în căutarea „nemuririi și tinereții veșnice”, pornește confuz și plin de întrebări - este, oare, posibil, ca în cele din urmă să nu mai îmbătrânim și să nu ne desăvârșim viața prin moarte? Well, la asta caută și numeroși cercetători să răspundă, încercând să dezlege agel nod gordian, într-o încălceală de întrebări fără răspunsuri și încercări pline de eșec. Sau, de fapt, cine știe?, se întâmplă atât de multe în jurul nostru, toate acestea fără să ne dăm seama.

Ideea în sine este că, de-a lungul romanului, Beigbeder nu numai că reușește să primească niște răspunsuri (înțelese, așa, în măsura pregătirii sale), dar chiar ajunge să-și dea seama de unele chestii, de unele aspecte privitoare la această viață - și, în cele din urmă, oare chiar avem nevoie de o tinerețe veșnică? De o viață nesfârșită, infinită, fără de moarte? Nu e totul, deja, în ordinea firească, naturală, cuvenită? Motive, evident, să trăiești veșnic există. Cine nu vrea să fie tânăr pe vecie, să se bucure de tot ceea ce această vârstă ți-o oferă? Ei, bine, poate răspunsurile nu sunt neașteptate, sunt viabile, da, cu toții vrem să fim tineri pentru totdeauna, ca-n melodiile redundante în care auzi, des, forever young - și e totuși chiar așa? E foarte interesant, de asemenea, cum Beigbeder are niște motive, prezentate într-o manieră chiar amuzantă, privitoare la „de ce să fii tânăr” vs. „de ce să fii bătrân”, „de ce să ai o viață veșnică” vs. „de ce să poți muri”. Mi s-au părut delicioase, sincer, aceste remarci pe care le-a făcut. 

De asta-mi place Frédéric Beigbeder, e un autor natural, are o oralitate foarte bine conturată, nu plictisește prin scriitura ta, se citește rapid, fără prea multe bătăi de cap - nu că lectura ar fi una simplă, lipsită de substrat, ci pentru că reușește să ofere exact atât cât trebuie, nici prea multă știință, pentru cititorii care nu-s de domeniu, fără să exacerbeze această latură, dar nici prea puțină, încât chiar să nu reușești să te integrezi în atmosfera romanului. Până la urmă, O viață fără sfârșit chiar a fost un roman pe placul meu, l-am citit cu o atenție specială pentru că, după cum v-am spus, chiar a prezentat un subiect deosebit, pentru mine, subiectul tratat. M-am bucurat și de personaje, m-am bucurat și de acțiune și de locurile prin care m-a purtat, de-a lungul romanului, de informațiile pe care mi le-am fixat, de scriitura naturală și, pe alocuri, chiar profundă. Îl consider un roman care merită citit, fiindcă-ți pune întrebări, ba chiar îți dă și niște răspunsuri - și, acestea, nu într-o formă academică, pe care o înțelegi greu, ci chiar pe înțelesul tuturor.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și le mulțumesc enorm de mult pentru exemplarul acesta. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul  lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit vreo carte semnată de Frédéric Beigbeder, mi-ar face mare plăcere să știu părerea voastră. Ce alte cărți îmi recomandați? Lecturi super să aveți, alături de o zi liniștită!

Lila, de Marilynne Robinson - Recenzie

„Rugăciunea seamănă întocmai cu durerea. Cu rușinea. Cu regretul.”

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2018

Traducere: Alina Bilciurescu

Lila, fără adăpost şi singură, după ani de cutreierat ţinuturile rurale din America devastată de Marea Criză, intră într-o biserică dintr-un orăşel din Iowa pentru a se feri de ploaie. Prin această alegere va aprinde o poveste de dragoste şi o controversă care-i vor schimba viaţa: în scurt timp devine soţia unui pastor, John Ames, şi începe o nouă existenţă cu o dimensiune spirituală care-i fusese necunoscută până atunci. Neglijată de cea care-o adusese pe lume, Lila a fost salvată de Doll, o tânără vagaboandă care i-a oferit o copilărie plină de lipsuri. Şi-au clădit o viaţă împreună, trăind de azi pe mâine, şi, în ciuda micilor incidente şi a clipelor de disperare, existenţa lor a fost presărată cu momente de bucurie şi iubire. Ajunsă în Galaad, Lila se străduieşte să reconcilieze experienţa greutăţilor şi a familiei improvizate cu viziunea creştină a soţului ei, care, în mod paradoxal, îi judecă pe cei pe care ea îi iubeşte. Marilynne Robinson, una dintre cele mai iubite şi mai apreciate autoare ale Americii, se întoarce în oraşul Galaad pentru a relata povestea de neuitat a unei copilării trăite la marginea societăţii, în frică, veneraţie şi uimire.

„- Ești singura persoană din lumea asta care-mi doresc să șadă aici, lângă mine. Nu e ceva ce cred, e ceva ce știu cu certitudine. Presupun că asta nu clarifică nimic.”

Lila, sau romanul care m-a chinuit, să spun așa, două luni întregi, romanul de care am tras până și cu urechile, până să-l termin. Nu neapărat că n-aș fi avut eu timpul util pentru a i-l fi acordat, însă mi s-a părut atât de greu de citit, atât de greu de accesat, toate acestea până să mă prindă, undeva la ultimele 120 de pagini. Până atunci, n-am simțit decât că citesc ceva ce nu mă atrage, nu e pe placul meu, aveam impresia că citesc și totuși nu reușesc să prind firul acțiunii, nu reușesc să mă simt atras de personaje sau de orice altceva se întâmplă în romanul lui Robinson, un roman pe care am vrut să-l citesc nu numai pentru că mi-a plăcut coperta, dar uimitoarea exegeză are numai cuvinte extrem, extrem de mari pentru el, pentru scriitura lui marilynne Robinson - și asta m-a îndemnat, să zic așa, să fiu martor la acțiunea acestui roman. Mă gândesc, în cealaltă măsură, că poate chiar nu am acordat, până la urmă, o atenție prea sporită romanului, întrucât citeam câteva pagini, apoi îl lăsam, având alte priorități în perioada în care l-am citit. Totuși, am văzut și alte păreri la alți cititori, alte persoane care n-au reușit să citească romanul în totalitate, mi-au spus că poate îi vor da, mai târziu, o altă șansă. Și, terminând, în final, de citit romanul lui Robinson, cred că am realizat faptul că, într-adevăr, e un roman care necesită o atenție sporită, e un roman nu prea accesibil, să spun așa, un roman care face apel la multă răbdare din partea cititorului

„(...) Numele ei era doar năluca unui nume. Iar ea era năluca unei femei, cu mâini, dar fără chip, căci niciodată nu-și dădea voie să-l vadă. Avea părerea unei vieți, pentru că era singură-cuc în această viață. Casa în care trăia era tot o nălucă: avea pereți, acoperiș și ușă, însă nu împiedicau nimic să intre și nu împiedicau nimic să iasă.”

Ce-i drept, am răbdare, obișnuiesc să stau mult pe o anumită pagină care mi se pare mai interesantă și relevantă. Dar mi-a fost totuși atât de greu să reușesc să mă acomodez cu personajele, cu ideea lor, cu emoțiile lor - nu știu, anumite acțiuni de-ale lor mi s-au părut hazardate, ca de exemplu o întâmplare în care Lila, personajul eponim din roman, nici bine nu se întâlnește cu cineva, că deja se și căsătoresc. Așa se făcea înainte? Habar n-am, dar asta mi-a stârnit niște confuzii, că nici nu mi-a mai păsat dacă așa se întâmpla. M-am gândit, la o adică, că prea mic a fost interesul autoarei pentru această situație, e irelevant că doi vor să se căsătorească la nici câteva zile după ce (abia puțin) s-au cunoscut. Dar tind să cred că a vrut să pună accent pe ideile acestea, conturând și mai bine caracterele personajelor - Lila, o fată nu prea învățată, nu prea „coaptă”, care trece printr-o viață plină de hazard, nu cunoaște prea bine psihologia umană, dar e încercată de întrebări și chiar emoții noi pentru ea, Lila, fata care a fost părăsită de părinți și găsită de către Doll (de altfel, cred că personajul meu preferat, deși apare doar secvențial în roman, lăsând totuși o urmă adâncă în sufletul și în psihologia Lilei), crescând astfel cu o mulțime de lipsuri care i-au marcat dezvoltarea și creșterea. În fine, aici sunt de urmărit mult mai multe aspecte care ar (putea) stârni interesul cititorului. Dincolo de toate acestea, la acest roman mi-a plăcut mult introspecția, sensiblitatea cu care au fost tratate anumite idei, emoția care pulsa dincolo de unele replici ale personajelor, dincolo de unele trăiri ale acestora. 

„Sunt lucruri de care oamenii au nevoie și lucruri de care nu au nevoie. S-ar putea ca asta să nu fie adevărat. Poate că n-au nevoie de existență. Dacă ai înlătura asta, toate celelalte ar dispărea odată cu ea. Așadar, dacă n-ai nevoie să exiști, n-ai niciun motiv să te gândești la alte lucruri de care nu ai nevoie ca și cum n-ar conta. N-ai nevoie de cineva să stea alături de tine. Nu ai, dar ai, Dacă înlături orice plăcere... dar nu ai cum, fiindcă simți plăcere și când iei o sorbitură de apă.”

Chiar aș fi vrut să-i dau un rating mai mare, nu doar trei steluțe, dar eu doar de atât am reușit să simt lectura. Poate e și vina mea, la o adică, poate n-am fost destul de răbdător și destul de deschis pentru a accepta povestea în această formă, dar nici scriitura lui Robinson n-a fost una tocmai plăcută mie. Na, la o adică este un clasic, ar fi trebuit să mă aștept la așa ceva, și-o fi și motivul că în ultimii ani nu cred că am mai citit vreun clasic, și-mi asum asta, dar am în plan, în viitorul apropiat, să mă îndrept și spre această „tagmă literară”. Mai am o carte de-a autoarei, Acasă, apărută tot la Editura Litera, și parcă mi-e așa frică, oarecum, să mă apuc de ea. Evident, nu mă pot pronunța prea bine în legătură cu Marilynne Robinson, în legătură cu stilul ei, nu pot spune deja că, vezi, nu-mi place prea mult, dat fiind faptul că am citit doar această carte. Și-mi aduc aminte de anumite cărți pe care pur și simplu le-am citit la timpul potrivit, și-atunci m-au răstălmăcit și atins tare, dar apoi, după ce am reluat anumite fragmente, chiar mă întrebam, oare de ce mi-a plăcut așa mult atunci? E evident faptul că intensitatea unei lecturi este în conformitate și în concordanță și raportată la anumite stări pe care le avem, situații în care ne regăsim. Ei, bine, am să-mi caut o scuză și-am să-mi spun că n-am citit această carte la acel timp potrivit despre care vorbesc - deși, după cum am spus și la început, ultimele 120 de pagini mi-au plăcut extrem, extrem de mult. O fi fost oare Robinson de vină, făcând ca ultima sută de pagini să fie mai intensă? Eram eu oare prea entuziasmat că în sfârșit termin romanul? Posibil. Amândouă opțiunile sunt posibile.

„- Eu mă împăcasem cu afurisita asta de singurătate. Mă așteptam s-o duc așa până la sfârșitul vieții. Apoi te-am văzut pe tine în dimineața aceea. Ți-am văzut chipul.”

În concluzie, vă recoman romanul lui Marilynne Robinson, Lila, doar dacă sunteți adepți ai stilului clasic, îl citiți cu predilecție și vă place acțiunea mai lentă, mai complexă, să spun așa, și de asemenea aveți răbdarea necesară. Eu sunt sigur că voi citi și cartea cealaltă, Acasă, chiar vreau să văd de ce, până la urmă, Robinson se bucură de o exegeză atât de bună și de niște critici atât de pozitive. Pe mine, unul, m-a lăsat puțin rece lectura, dar personajele chiar au fost interesante, lăsându-mă cu niște întrebări la care, de-a lungul romanului, am vrut să-mi răspund. Și, în cele din urmă, am considerat-o o altă carte pe care am citit-o și care și-a făcut loc, câtuși de puțin, în sufletul meu. Chiar sunt curios de părerea voastră în legătură cu Marilynne Robinson - ați citit vreo carte de la ea? Și, dacă da, cum ați simțit-o, cum vi s-a părut? S-aveți parte de lecturi cu mult spor și, mai ales, pe placul vostru!

„Motivele pentru care se întâmplă lucrurile rămân în continuare ascunse, însă sunt ascunse în taina lui Dumnezeu. (...) Viitorul ne găsește întotdeauna schimbați. (...) Durerea e cât se poate de reală, iar pierderea o simțim de netrecut. Viața pe pământ e grea, e solemnă și e minunată. Experiența noastră este fragmentară, și părțile însumate nu constituie întregul. Nici măcar nu aparțin de aceeași ecuație. Uneori ne vine greu să credem că suntem fărâme ale aceluiași tot.”

Inspecție, de Josh Malerman - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Traducere: Liviu Szöke

„Lumea reală era o continuă irosire de potențial.”

Băieții sunt educați la o școală pentru genii, fetele, la alta. Și niciunii nu au aflat de existența celorlalți... până acum. Inventivul autor al romanului Bird Box: Orbește te invită într-o lume înșelătoare, plină de secrete și minciuni. J este elev la o școală ascunsă în adâncul pădurii, departe de restul lumii. Asemenea colegilor săi, băiatul crede că enigmaticul fondator al instituției îi este tată, iar colegii îi sunt frați. Elevii de aici sunt educați să devină adevărați copii-minune în domeniul artelor, al științelor și al sportului, iar viața lor la școală este tot ce știu... și li se îngăduie să știe. Însă J bănuiește faptul că undeva, afară, dincolo de pini, se afl ă altceva, așa că începe să-și pună întrebări. Care este adevăratul scop al acestui loc? De ce elevii nu-l pot părăsi niciodată? Și ce enigme ascunde tatăl lor? Între timp, în cealaltă parte a pădurii, într-o instituție asemănătoare celei în care învață J, o fată pe nume K își pune exact aceleași întrebări. J nu a văzut niciodată o fată, iar K nu a văzut niciodată un băiat. Pe măsură ce J și K încep să cerceteze secretele ciudatelor lor școli, soarta îi face să se descopere unul pe altul. În Inspecție, talentatul autor Josh Malerman creează un sinistru și, deopotrivă, poetic imn al egalității între genuri, care-i va face pe cititori să-și pună întrebări până la ultima pagină.

„- Notați totul! Fiecare cuvânt. Exprimați-vă cele mai stranii gânduri! Nimic nu-l va face mai fericit pe T.A.T.A. decât să i se arate o mulțime de jurnale albastre, dând pe dinafară de grijile și ambițiile voastre, de secretele pe care le păstrați pentru voi înșivă. Așa că vă spun asta în final: să nu lăsați nimic ascuns! Pentru că intelectele voastre au crescut, iar odată cu ele a crescut și spațiul în care puteți ascunde ceva. Față de mine. Față de T.A.T.A. Și care dintre voi ar face una ca asta? Care dintre voi ar ascunde ceva ce știe că T.A.T.A. prețuiește mai mult decât orice?”

Vă spun doar că știam, știam de la bun început cât de multe are să îmi placă romanul lui Josh Malerman, pentru că am citit descrierea și mi-am dat seama că este, cu adevărat, ceva senzațional. Dincolo de subiectul original, după părerea mea, am avut în vedere și faptul că Bird Box: Orbește a fost o carte care a dat cu mine de pământ, dacă pot spune asta, prin intensitatea pe care a avut-o, iarăși, prin autenticitatea poveștii și tot ceea ce sumează respectivul roman. Îmi asum când spun Josh Malerman este puțin nebun, are o nebunie creatoare efervescentă, originală - dovadă este cartea de față care m-a prins de la prima pagină, m-a prins strâns, strâns, strâns și-am vrut s-o citesc cât mai încet, și nu pentru c-ar fi fost o carte grea, ci pentru că mi-a plăcut atât de mult povestea, atmosfera, mi-au plăcut atât de mult personajele încât n-am vrut să mă despart prea repede de ele. Inspecție a fost acea carte care mi-a dat un avânt după ce am terminat-o, am vrut să citesc și mai mult, deoarece aproape uitasem cât de multe povești fascinante poți descoperi citind. Spun asta după experiența mea tulburătoare cu Lila, de Marilynne Robinson, pe care am citit-o în vreo două luni - și-aproape, după ce am terminat-o, mi-a fost și frică să mă apuc de alt roman - dacă urma să am parte de aceeași experiență? Ei, bine, Inspecție a fost alegerea potrivită și-am adorat-o la nebunie.

„- (...) nu creștem aici lucrurile potrivite spre a fi crescute. Noi creștem cele mai luminate, cele mai netulburate minți din istoria omenirii.”

Nu am să vă spun prea multe despre ideea romanului, subiect, ce se-ntâmplă, fiindcă găsiți toate acestea chiar și-n descrierea cărții. Dar am să vă spun de ce mi-a plăcut atât de mult, dându-i cinci steluțe pe Goodreads, deși eu nu-s tocmai un fan al genului - totuși, Doamne, cât de mult a putut să-mi placă, și cât de alert și de plin de mister a fost totul. Mi-a plăcut, înainte de toate celelalte, atmosfera romanului. Misterul acesta debordant, confuzia creată prin atitudinea personajelor, prin reacțiile acestora, felul în care Malerman a reușit să contureze acestă lume distopică în care băieții și fetele sunt crescuți în locuri diferite, fără ca ei să știe de existența celuilalt sex, toate acestea m-au făcut să-mi pun întrebări încă de la începutul romanului. Și-apoi, de la o anumit pagină, am simțit cum curiozitatea a omului, iubirea, toate acestea par a fi armele cu care personajele se luptă, sub un dicton călăuzitor, spre a se rupe din lanțurile pe care T.A.T.A și M.A.M.A le-au legat în jurul minților lor, spre a (re)aduce totul în ordinea firească a lucrurilor. 

„(...) pământul se transformare într-o pustietate absolută, într-o întindere aparent nesfârșită, odinioară plină de distrageri, acum complet golită de... femei.”

Dintr-un anumit punct al acțiunii, trebuie să vă spun că romanul devine extrem, dar extrem de intens. Uneori citeam și-mi spuneam, ok, acum e cazul să mă opresc puțin, să iau o gură de aer și să las lucrurile să se așeze. Aveam impresia că trebuie să pun o mică pauză din tot ceea ce se întâmplă, pentru a lăsa însăși personajele să ia o gură proaspătă de aer. Nu știam ce urmează să se întâmple, nu bănuiam, deoarece Josh Malerman are așa un talent de a fi intempestiv, de a crea situații neașteptate, toate acestea într-o atmosferă, după cum am spus, extrem de alertă. E greu să nu fii prins de tot ceea ce se întâmplă, să nu te lași sedus de lumea pe care autorul reușește s-o creioneze cu atâta originalitate. Mi-au plăcut mult unghiurile de abordare a poveștii - de la ideea în sine că, în calea unei minți agile, în calea unei minți de geniu, de multe ori stă povara iubirii, stă ideea că singularitatea, lipsa unui partener de viață, este exact ceea ce trebuie pentru a te axa spre desăvârșirea propriului potențial, până la felul în care a reușit să trateze, cu puseuri de realitate, condiția scriitorului în societate. Evident, toate integrate în lumea distopică creată în romanul Inspecție.

„Și încă și mai ciudat: Ar trebui să se simtă atât de ușurat că îl simte, adevărul, în aceeași încăpere cu el? Între zidurile Turnului... ar trebui ca adevărul să se simtă atât de rar?”

Sincer, citind cartea n-am putut să mă stăpânesc din a mă gândi, mamă, ce film bun ar ieși. Și sper ca Josh Malerman să nu se lase așteptat, sau, în fine, vreun regizor să-i cumpere drepturile de ecranizare cât de repede, pentru că sunt sigur, absolut sigur că ar ieși un film extrem de bun, un thriller excepțional. Da, poate folosesc cuvinte mari, dar eu am simțit romanul, mi-a plăcut încă de la început, și chiar am avut așteptări mari, mai ales după ce am citit și romanul său tradus anterior, iar așteptările nu numai că mi-au fost atinse, au fost chiar depășite. Personajele, acțiunea alertă, atmosfera, culoarea locală, ideea romanului, totul au făcut din Inspecție o lectură pe care o consider una dintre cele mai bune de anul acesta - e așa ciudat, de fapt, cum în luna iulie am citit trei dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Dar o spun fără vreun anumit dubiu, romanul lui Josh Malerman chiar a fost ceva ce m-a surprins și, de asemenea, ceva ce mi-a plăcut maxim. 

„- Te-ai întrebat vreodată cum ai luat naștere?

- Nu! a răspuns. Am venit din Pepinieră. Din Copacii Vii.

- Ai văzut vreunul vreodată? Ai văzut vreodată vreun băiat crescând într-un Copac Viu?

- Nu!”

Concluzionez prin a spune că a fost un roman care m-a răvășit. M-a înspăimântat, m-a făcut să mă întreb dacă așa ceva ar putea fi, vreodată viabil. Aievea. Într-o lume atât de imensă, atât de nemărginită, în care se întâmplă atât de multe lucruri pe care nu știm și pe care rațiunea noastră, poate, n-ar putea să le accepte, există un univers al posibilităților. Iar lumea creată de Josh Malerman este una a fricii, este o lume a misterului, în care moartea este ceva de secundă, însă curajul, dorința de a evolua, fac din Băieții Alfabet și din Fetele Literă niște adevărați eroi, călăuziți de dorința de a evada dintr-o lume atât de nefastă lor. Chiar mi-a plăcut, repet, ideea pe care a avut-o autorul și pe care, atât de delicat, subtil, a abordat-o. Abia aștept să citesc și altă carte semnată de el.