Care e diferența dintre un copil și un laptop?, de Cristian Presură - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: în afara colecțiilor

Domeniu: eseistică, știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 284

Anul apariției: 2020

„Foaia de ceapă s-a dat la o parte, scoțând la iveală o alta. De aceea, realitatea este un fel de «ceapă» care își scoată la iveală «foile» (teoriile), rând pe rând.”

Cristian Presură s-a născut în 1971 la Voineasa şi a urmat studiile facultăţilor de electrotehnică şi fizică. A lucrat la Institutul de Fizică Atomică, unde s-a ocupat de instalaţii electrice şi a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide. În 2002 a obţinut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde a caracterizat proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni. Rezultatele sale s-au concretizat în lucrări publicate în reviste de specialitate: Physical Review B, Physical Review Letters şi Science. În prezent este cercetător la compania Philips, Olanda. S-a specializat în domeniul senzorilor medicali. Împreună cu echipa sa, a inventat şi introdus pe piaţă primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. A publicat mai multe zeci de lucrări şi brevete de invenţie. Cristian Presură are o activitate intensă de popularizare a ştiinţei în limba română, scriind articole pentru ziare, reviste și televiziune. Este autorul cărților Fizica povestită (Humanitas, 2014) și O călătorie prin univers (Humanitas, 2019). Poate fi urmărit săptămânal cu un nou video pe canalul de youtube „Fizica cu Cristian Presură”.

„Cineva care privește critic Bilbia o face pentru că mintea lui o cere, iar cineva care se adâncește în rugăciune o face pentru că inima lui o cere. Înainte de a deveni ce vrem să devenim, suntem ceea ce suntem.”

Într-un interviu pentru Hotnews, fizicianul Cristian Presură spunea că nu e de acord cu perspectiva strict materialistă după care între un copil și un laptop nu e nici o diferență. Politicieni răuvoitori i-au citat trunchiat afirmația, inversând-o și creând în rețelele de socializare o isterie anti-Presură. Această împrejurare a declanșat scrierea cărții de față, mărturie a unui om aflat în căutarea credinței și eșafodaj complex de explicații științifice. „Durerea și suferința personală mi-au suflat mereu în ureche: poţi nega orice, dar nu poţi nega faptul că tu simţi durerea asta! Desigur, nu pot convinge pe nimeni că «a simţi» depăşeşte limitele materiei, pentru că nu am argumente: este o problemă de credinţă. Odată acceptată această credinţă a durerii simţite, alte întrebări decurg în mod natural una din alta. Dacă simt, ar trebui să existe ceva care simte, nu? Dacă da, ce este acel lucru care simte? Este ceva material sau nu? Poate fi localizat procesul de simţire în creier? Au localizat cercetătorii conştiinţa în creier? De fapt, ce spun ei că este conştiinţa? Călătoria mea personală către aceste răspunsuri trece, în cartea de față, prin religie, fizică şi neuroștiințe.“  

„Ca să aflu ce sunt, am părăsit lumea fizicii și am intrat în lumea neuroștiințelor. Curios, eu nu mă definesc prin simpla sintagmă «a fi», ci mai degrabă prin a fi «ceva».”

După cum bine știți, sunt un mare fan al cărților de non-ficțiune care abordează teme științifice - o fi din cauza (sau datorită, mai bine spus) domeniului de care ține facultatea pe care o urmez, o fi din cauza faptului că mereu mi-au plăcut științele exacte, mereu mi-a plăcut să știu cum funcționează ceva, de ce funcționează așa. O fi din cauza faptului că, pentru mine, orice lucru are o explicație, un mecanism fundamental după tiparele căruia funcționează, orice poate fi definit drept o suită de interacțiuni fizice, axiome matematice, cumul de elemente chimice și așa mai departe? Se prea poate. Mereu mi-a plăcut literatura științifică de popularizare - adică acea literatură de domeniu care încearcă, pe cât posibil, să se adreseze întregii mase de oameni, chiar și neinițiate, folosind un limbaj cât mai pe înțelesul tuturor și, pe cât posibil, lipsit de (multe și abundente) elemente de jargon - acel limbaj specific anumitor categorii sociale (avocați, biologi, medici, geneticieni șamd). Cartea de față se înscrie într-o astfel de scriere, deși, trebuie să recunosc, deși sunt deja - să spun așa - un inițiat, n-am putut să nu-mi prind urechile la un moment dat, mai ales atunci când am avut de-a face cu teorii și fragmente legate de mecanica, superpoziția și gravitația cuantică (cu alte cuvinte, fizica cuantică); deși manifestă un interes extraordinar asupra mea, mi-s încă, din păcate, greu accesibile. Ceea ce nu-i nicio problemă - am oricând timă să mă interesez și să studiez mai mult în vederea „luminării” mele. Iar cartea de față a fost un impuls necesar de care aveam nevoie, știind că, deja, îmi oferă baza pe care să clădesc, în continuare, un frumos tabernacul științific.

„(...) Privind la microscop creierul, am descoperit decizii mecanice în avalanșă, una după alta, și nicidecum un «suflet» în spatele căruia se află aceste decizii. Nu există suflet, nu există un «eu», dragostea pe care o simțim este o iluzie, în sensul că e doar o descărcare electrică în neuroni, așa cum e și cea a norilor.”

Mi-a plăcut nespus de mult cartea domnului Cristian Presură, pe care îl știam deja de pe Youtube, mai noi și de pe TikTok, platforma aceea de socializare - sau ce-o fi ea - pe care găsești orice vrei și orice nu vrei, dar care deseori se dovedește a fi și extrem de educativă și utilă. Cartea aceasta, Care e diferența dintre un copil și un laptop? are drept „scop” (mult spus, „scop”) suprinderea nu doar a gândurilor și percepțiilor lui Cristian Presură, ci și a convingerilor și credințelor sale privitoare la religie, fizică, neuroștiințe. Bineînțeles, pot spune, cu sinceritate, că am plecat din această lectură cu un enorm și efervescent bagaj de cunoștințe, m-am bucurat extrem de mult să aflu lucruri noi, să-mi reamintesc lucruri pe care deja le știam. Să descopăr alte păreri, alte teorii, să aprofundez anumite aspecte care, pentru mine, „scârțâiau” și nu reușeau să stea în picioare. Știam că are să fie o carte care mă va purta într-o călătorie frumoasă prin Universul acesta nemărginit și infinit, ale cărui limite încercăm, tot mai mult, să le cunoaștem și să le atingem, când însuși Universul continuă să se întindă, datorită energiei întunecate care sălășluiește liberă prin cotloanele sale; cu toate acestea, expansiunea metrică a Universului nostru este un fel de „expansiune intrinsecă”, modificându-se scara spațiului în sine, întrucât Universul nu se extinde „în ceva”, deci nu necesită un spațiu suplimentar pentru a-l ocupa „în afara” acestuia care, bineînțeles, deja există. Nu știu, mi se pare ceva magic și uluitor ce se-ntâmplă cu lumea în care trăim, la fel de magic cum mi se pare și că fizica - deși are limitările sale, pe care chiar și Cristian Presură, fizician la origine, le acceptă - poate explica multe dintre mecanismele lumii în care trăim. Este nevoie doar să-i descoperim frumusețea. 

„(...) Primul lucru pe care am învățat să-l accept, ca fizician, este tocmai opusul motivului pentru care am început studiul fizicii: nu știu care e adevărul «ultim». Paradoxal, tocmai fizica este cea care m-a învățat că tot ce am este o imagine sau alta a realității, ca și cum m-aș uita printr-un geam mai mult sau mai puțin deformat. Ce este cu adevărat realitatea se află dincolo de geam, și, cel mai probabil, la mare depărtare de mine. Nu știu ce este cu adevărat lumea.”

Mi-a plăcut extrem de mult abordarea privitoare la ideea de qualia - filozofii moderni (David Chalmers, spre exemplu, profesor la Universitatea Națională Australiană, specializat în filozofia minții, care a formulat și „problema grea a conștiinței”) consideră că qualia este o formă a ceea ce simțim. Să zicem, nu știu, o durere de măsea are acea „calitate” care se adaugă faptului că avem ceva material (creierul, interconectarea neuronilor, sinapsele, mediatorii chimici șamd) ce poartă informația acestei dureri. Cum se simte durerea, dacă nu, hm, „dureroasă”? Cu alte cuvinte, qualia înseamnă, în cazul nostru specific, „simțirea durerii sub formă de durere”. Materialiștii, pe de altă parte, neagă acest concept, întrucât atomii „nu simt” durerea. Qualia este calitatea unor semnale neuronale de a traduce un influx nervos sub formă de durere. În esență, așa cum și Cristian Presură o spune, „materialiștii sunt adepți ai behaviorismului”: simțim durerea unei măsele, deci vom merge la un stomatolog, nu-i așa? Sau, funcție de cazul specific, o tratăm... cum neaoș știm! O durere de măsea este o experiență subiectivă, în mare parte, iar qualia (din latinescul quāle, care s-ar traduce „de ce tip?”) definește calitatea subiectivă a unei experiențe conștiente. Da, mă doare o măsea, dar durerea mea (cea experimentată, cea care „mă doare”) e extrem de posibil să fie foarte diferită față de durerea ta (cea care „te doare”). Este un mod specific de a experimenta ceva, de multe ori incomplet și imposibil de descris în cuvinte. 

„(...) Pot accepta ca eu să nu fi fost, însă nu pot accepta ca nimic să nu fi fost deloc, nici măcar ideea de existență! Lipsa completă a lumii, lipsa totală a existenței și a noțiunii de existență, înseamnă pentru mine durere. Astfel de exerciții îmi arată cât de greu ne va fi să descoperim cum poate apărea ceva din nimic - desigur, dacă această întrebare își are sens. Ar trebui să mulțumesc nu faptului că eu exist, ci faptului că există ceva dincolo de mine.”

Cine suntem? De ce suntem? Unde mergem? Cum am ajuns aici și în ce direcție se îndreaptă omenirea? Cartea domnului Cristian Presură este una extrem de complexă, extrem de bine scrisă și cercetată. Nu pot decât să fiu bucuros că, în sfârșit, avem literatură științifică de calitate, accesibilă, și sper doar că această carte să ajungă la cât mai multe persoane. Deși, dacă ești genul meu de cititor, citind o astfel de carte, da, ajungi în cele din urmă să găsești multe răspunsuri, dar ajungi să-ți pui și mai multe întrebări. Iar asta mă incită nemărginit de mult, deoarece îmi plac cărțile care mă antrenează și mă soliticită, care-mi dau de gândit, care mă luminează și-mi lărgesc orizontul cultural, îmi deschid ochii și, multilateral, mă ajută să evoluez și să mă dezvolt. Stăteam și mă gândeam, în timp ce citeam, ce n-aș fi dat ca și cursurile de la facultate să fie la fel scrise, cu exemple atât de frumos explicate, practice, pe înțelesul nostru, și nu o înșiruire nesfârșită de cursuri, teorii, scheme exhaustive și greu de înțeles și așa mai departe. „Cum de poate exista ceva” - „problema grea a realității. „Cum de se poate simți ceva?” - „problema grea a conștiinței”. „Chiar dacă nu ne putem imagina răspunsurile”, spune Cristian Presură, avem tot dreptul din lume să încercăm să răspundem al ele, să bănuim, să credem, să speculăm și să creăm teorii. Să avem încredere în fantezia minții. Că, până la urmă, așa s-au descoperit răspunsuri la cele mai frumoase întrebări ale lumii - poate din pură întâmplare, poate dintr-o sclipire de geniu, stând sub un copac, observând pilonii de susținere ai unui pod. Nu știi de unde are să răsară inspirația, niciodată.

„(...) Dacă lumea aceasta ar fi fost nimic, atunci nimic nu ar fi putut apărea în veci, pentru că nu exista nici măcar posibilitatea să apară ceva.”

Suntem oameni limitați, dar înzestrați cu o putere uimitoare de a ne imagina lucruri, de a specula, de a bănui și de a presupune. Lumea de astăzi, cu siguranță, nu va fi aceeași în câțiva zeci de ani. Numeroase întrebări de moment, aparent fără răspuns, își vor găsi răspunsurile cândva în viitor. Poate ni se vor considera răspunsuri banale. Poate, dimpotrivă, aceste întrebări se vor transforma în întrebări și mai mari, și mai persistente. Se vor descoperi mecanisme noi, se vor inventa lucruri noi. Dar legile fizicii, legile Universului întotdeauna vor rămâne aceleași. Putem defini lumea aceasta doar prin câteva teorii fundamentale, toate supuse entropiei, dezastrului, haosului. Alături de Sam Kean, Dawkins, Rutherford, îl adaug în biblioteca mea și pe domnul Cristian Presură, cu a sa carte Care e diferența dintre un copil și un laptop?, mulțumit că am citit o carte bună, o carte care m-a antrenat și mi-a fost prieten câteva zile. Am recomandat-o, de atunci, cu mult drag tuturor celor care știu că-s pasionați. Am primit și câteva feedback-uri, și, la fel ca mine, și alții s-au pierdut în ceea ce privește partea de fizică cuantică. Dar, nu-i bai, și credeți-mă pe mine: s-au iscat niște discuții tare faine atunci când ne-am întâlnit unii cu alții. Deci, pentru Cristian Presură, încă un motiv să-mi fi plăcut cartea - aduce oameni împreună și scoate ce-i mai plin de patos din ei. Le mulțumesc mult celor de la Editura Humanitas pentru acest exemplar; îl găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Lista de invitați, de Lucy Foley - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating. 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Ghiurco

Lucy Foley este autoarea celebrului roman The Hunting Party, bestseller # 1 Sunday Times și Irish Times. Ideea pentru cel mai recent roman al său i-a venit cu prilejul unei călătorii în Connemara, pe coasta de vest a Irlandei, de unde se trage jumătate din familia ei. Impresionată de frumusețea sălbatică a insulelor din largul coastei – decorul perfect pentru o nuntă și totuși periculos de izolat – Lucy a început să lucreze la schița unui nou roman polițist: o insulă de pe care nu poți pleca, oameni adunându-se laolaltă, emoții care răbufnesc. Astfel a luat naștere Lista de invitați. Înainte de a se dedica total scrisului, Lucy Foley a lucrat ca editor de ficțiune. Romanele ei au fost traduse în 19 limbi, iar articolele sale au apărut în publicații precum Sunday Times Style, Grazia, ES Magazine, Vogue US, Elle, Tatler și Marie Claire.

„(...) fiindcă și invitații sunt oameni rafinați. Sau, mă rog, cel puțin asa le place să creadă despre ei. Vom vedea ce se mai întâmplă după ce li se urcă băutura la cap.”

Fiecare are un secret. Fiecare are un motiv. Pe coasta bătută de vânturi a Irlandei, invitații se adună pentru nunta anului. Prieteni vechi. Dușmănii din trecu.t Familii fericite. Invidii ascunse. Treisprezece invitați. Un cadavru. Unul dintre invitați nu va pleca viu de la nuntă… Decorul e pregătit pentru nunta lui Jules Keegan cu Will Slater. Peisajul e spectaculos, plani-ficarea minuțioasă, atmosfera încărcată de nostalgie în timp ce invitații închină în cinstea cuplurilor celor mai longevive. Totuși sub aparența fericirii, secrete întunecate încep să se ivească și dușmănii vechi ies la suprafață. Iar tortul de nuntă abia a fost tăiat, când cineva este găsit mort. O furtună se dezlănțuie asupra insulei, ținându-i pe toți captivi – în timp ce ucigașul umblă nestingherit printre invitați. Începe cu o petrecere.

„Vezi tu, în meseria mea mă ocup cu orchestrarea fericirii. De asta m-am făcut organizatoare de nunți. Viața e haotică. Știm cu toții. se petrec tot felul de lucruri cumplite, am aflat asta încă din copilărie. Dar, indiferent ce se întâmplă, viața nu este decât o înșiruire de zile. Nu le poți controla pe toate. Dar una dintre ele o poți controla. 24 de ore pot fi organizate. Ziua nunții este o mică frântură de timp în care pot crea ceva deplin și perfect, care să fie prețuit pentru tot restul vieții, ca o perlă dintr-un colier stricat.”

Am să-ncep această recenzie prin vă spune că, oh, da, aveam așteptări mari de la acest roman, mai ales când am văzut că a luat ceva ”Goodreads awards” în 2020 - bănuiesc, astfel, că pentru „cel mai bun thriller”. Ei, bine, nu cred că e cel mai bun thriller citit în ultimul an (și nici anul acesta), dar știu că este o carte chiar foarte, foarte bună. Lista de invitați a fost, înainte de toate, o carte pe care am așteptat-o mult și care mi-a fost destul de des recomandată; deci, mare mi-a fost bucuria când am văzut că, în sfârșit, a fost tradusă de către prietenii de la Editura Trei. Urmează partea interesantă, în care vă spun că romanul lui Lucy Foley ar putea fi unul aparent banal, clișeic, în care te gândești că, mda, o altă crimă, ia să vedem ce și cum. Bun. Dar să ne-oprim puțin aici: mi s-a părut un roman extraordinar de fain scris, cu o atmosferă genial construită, cu o intrigă extrem de bine speculată, acțiunea construindu-se frumos în jurul ideii principlale, și-anume o crimă care are loc în toiul nunții lui Will și a lui Jules, dar despre care nu știm nimic, de fapt, și-aflăm totul abia în ultimele, să zicem, o sută de pagini. Nu m-a deranjat asta, pentru că și celelalte două sute și ceva de pagini au fost, de fapt, pline de lucruri care au potențat, maximal, sfârșitul acestei cărți (care mi s-a părut pur și simplu perfect).

„(...) Nu-mi fac griji că e bântuit. Am propriile mele fantome. Le port cu mine oriunde mă duc.”

Să-ncepem, așadar, cu începutul. Se dă o insulă destul de bizară, ciudată, destul de creepy și dark prin istoria ei. Bun. De la bun început, mi-a plăcut faptul că decorul, deci acțiunea cărții, se limitează la această insulă izolată, în care nu există rețea mobilă, nu există internet și așa mai departe. Să nu mai vorbim, oricum, despre marea învolburată și agitată, care pare, deja, să prevestească situații neașteptate și înfiorătoare. Apoi, ni se dă o nuntă, nunta lui Jules, care deține o revistă online și care și-a clădit, prin forțe proprii, un mic imperiu. O femeie, așadar, care știe ceva, și vrea extrem de mult ca ziua în care este mireasă să fie una memorabilă - totuși, tipa nu ia în considerare și faptul că vremea nu-i de partea ei, astfel că, exact în toiul nunții, exact la momentul tăierii tortului, pam, lumina cade și, evident, se instalează panica și groaza. Și soțul, bineînțeles, că o nuntă n-o faci singur, Will. Well, cu Will treaba stă destul de ciudat: dincolo de a fi un exemplar al frumuseții apolinice masculine, acest Will este chiar și-o vedetă, fiind protagonistul unui anumit show intitulat Supraviețuitorii - deci, bănet cât se poate. La o adică, să-ți permiți o nuntă doar a ta, pe-o insulă pe care o închiriezi pentru câteva zile, într-un castel autentic, nu cred că-i la îndemâna oricui. Cum de fiecare dată faima și renumele aduc cu ele și invidia altora, acest Will poate să aibă mai mulți dușmani (închipuiți), decât prieteni. Bun. Ei doi, în fine, porumbeii care-și vor uni destinele. Dar ce se-ntâmplă când, înainte de nuntă, Jules primește un bilet anonim care-i spune că acest Will nu-i ceea ce pare, și c-ar face bine să nu se căsătorească cu el? Vă zic eu, duduia trece totul cu vederea și nu ia în considerare niște vorbe goale. Dar or fi ele chiar atât de neînsemnate?

„(...) Ridic privirea și îl văd stând acolo: un cormoran imens, cocoțat în partea cea mai înaltă a ruinelor capelei, cu aripile sale negre și strâmbe, atârnând deschise ca să și le usuce, ca o umbrelă stricată. Un cormoran pe clopotniță: ăsta, da, semn rău. Pasărea diavolului, cum i se mai spune în părțile astea. Cailleach dhubh, hârca neagră, vestitoarea morții.”

Mai sunt câteva personaje cheie ale cărții (de fapt, romanul este scris, în cele din urmă, din perspectiva fiecăruia): o mai avem pe Hannah, soția celui mai bun prieten, din copilărie, al lui Jules, apoi o avem pe Aoife, organizatoarea acestei nunți, cea care deține spectaculosul castel care, din când în când, este închiriat diverselor persoane care-și permit și vor să-și facă, un weekend, de cap, și care trebuie să se asigure că totul iese așa cum trebuie, că totul este exact așa cum vor invitații și cei doi soți să fie - nimic nu trebuie să le strige, celor doi, ziua cea mare. O mai avem și pe Olivia, sora vitregă a lui Jules, cea care ascunde anumite secrete, inabordabilă, închisă în sine și taciturnă, depresivă. Marea problemă a lui Jules este că nu știe câtă încredere să aibă în Olivia, astfel încât este mereu atentă cu ea, ca să nu-i strice cea mai importantă zi din viață. Și-l avem și pe Johnno, cavalerul de onoare (de fapt, și Olivia e domnișoara de onoare, cum s-ar spune), cel mai bun prieten din copilărie al lui Will. Interesant, nu? Să-ți trăiești copilăria cu cineva cred că presupune, mai târziu, multe secrete pe care, în comun, le aveți și le păstrați. Care vă leagă. Și care, oricând, ar putea ieși la iveală, devorând prezentul. Ei, bine, e mai mult decât atât, de fapt. Deci, acestea-s personajele (dacă mi-a scăpat vreunul, să-mi fie cu iertare, o să-l descoperiți voi), și cred că, așa cum am mai spus cuiva, personajele reprezintă un punct forte al acestei cărți: sunt personaje extrem de credibile, convingătoare, alcătuite din lumini și umbre, imprevizibile, fiindcă fiecare are propria sa psihologie, propriul său temperament, caracter, mod de a acționa și de a gândi. Fiecare, la rândul său, are un zbucium interior care, în furtuna care se stârnește, acompaniat de valurile care, cu furie, se izbesc de marginile ascuțite ale pietrelor, lăsând alge putrezite în urmă, se potențează, arde, fiind gata oricând să iasă la iveală și să provoace haos.

„Locul ăsta poate să te facă să ajungi să crezi în fantome.”

În toată această atmosferă, se-ntâmplă ceva. Un țipăt în noapte. Nimeni nu știe cine a dispărut, nimeni nu știe cine lipsește, dar cu toții știu că ceva grav s-a întâmplat. Într-un ritm alert, agonizant, această carte este una care, cum să zic, „te fierbe la foc mic”, și-ncetul cu încetul te duce către rezolvarea misterului, te poartă către concluzia acestei cărți. Evident, n-am să vă zic care-i aceasta, dar vreau să vă spun că mi s-a părut extrem, extrem de convingătoare. Știu că de multe ori, atunci când citesc o carte thriller, sau un roman polițist, îmi pun această problemă: oare mă va convinge că motivele au fost atât de întemeiate încât să justifice ideea unei morți, ideea unei crime? O fi fost vorba de gelozie? De probleme psihice? De răzbunare? De invidie? O fi pornit totul dintr-un instinct primitiv, deosebit de greu de stăpânit și controlat? Îmi trec foarte multe prin cap și, de aceea, un punct definitoriu în a trage concluzii privitoare la „mi-a plăcut sau nu” este, întocmai, explicația pe care mi-o aduce scriitorul în această direcție. Informațiile aferente pe care mi le livrează, încercând să mă convingă că, într-adevăr, ce s-a întâmplat n-a fost de amoru' artei. C-am mai pățit să citesc cărți care, în cele din urmă, îmi aduceau niște motive de-a dreptul banale, deloc credibile - și n-a fost fain. Dar cu Lista de invitați n-a fost cazul pentru că, așa cum v-am spus, sfârșitul mie mi s-a părut genial de bun, lăsând un loc așa de nebunie și extaz.

„(...) Mă întreb dacă a auzit sau a văzut ceva. Sau ce-aș fi făcut dacă nu ne-ar fi întrerupt.”

Repet, poate nu cel mai bun thriller citit, dar chiar a fost o carte care mi-a atins așteptările mari pe care, oricum, deja le-aveam. Mi-a plăcut enorm de mult stilul de scriere al lui Lucy Folei - fluid, curgând, atent, alert și dinamic. Nu m-a plictisit deloc, deși parte de acțiune, prin primele o sută și ceva de pagini, nu prea ei. Se insistă mult asupra personajelor, asupra gândurilor lor, astfel încât să-ți faci o idee și să-ncerci să-ți dai seama, din avans, de anumite lucruri. De asemenea, trecutul, iarăși, este ceva ce iese la suprafață, scoțând la iveală faptul că, bineînțeles, nimeni nu e ceea ce pare și fiecare ascunde ceva ce, mai bine, ar fi rămas ascuns. Este o carte care se citește rapid, drept dovadă faptul că am citit-o într-o zi - bine, m-a și prins, dar sincer n-are cum să nu te prindă (așa cum am zis, e genul ăla de roman care te „fierbe la foc mic” și care te face să nu mai ai răbdare, deoarece vrei numaidecât să descoperi ce s-a întâmplat și, mai ales, de ce s-a întâmplat asta). Am înțeles că autoarea a mai scris și alte cărți, și tare mi-ar plăcea să fie traduse și acelea cât de curând. 

„Sper să vadă lama, în lumina lanternei. (...) Teroarea momentului. Vreau să-i fie frică așa cum nu i-a mai fost niciodată până acum.”

Până atunci, vă recomand cu mare drag această carte, Lista de invitați, de Lucy Foley, deoarece chiar cred c-o să vă prindă numaidecât și o să vă placă. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Trei pentru acest exemplar; îl puteți găsi la ei pe site, AICI, sau în oricare librărie online. Dacă ați citit romanul deja, sunt tare curios carte este părerea voastră referitoare la el? V-a plăcut? Să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți și o săptămână liniștită și plăcută!

Dinți de lapte, de Zoje Stage - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2021

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Traducere: Alexandru Szöllö

Zoje Stage este realizatoare de film și scriitoare. În 2008, a obținut o diplomă de scenaristă de la New York Foundations of the Arts, iar în 2012, titlul de Emerging Storytellers Fellow de la Indepentent Filmmaker Project. Locuiește în Pittsburg, Pennsylvania. Dinți de lapte este romanul ei de debut.

„(...) Ajutoarele aveau să alerge în spatele ei, în timp ce ea conducea atacul. Sfârteca, izbea, gemea și înjunghia. Sabia ei avea să simtă gustul sângelui.”

În același stil cu Trebuie să vorbim despre Kevin și Cina, Dinți de lapte este un debut „sângeros” despre o mamă disperată să găsească ajutor pentru fiica ei mută, al cărei comportament tulburător devine tot mai periculos. Faceți cunoștință cu Hanna! E un înger drăgălaș, deși mut, în ochii adoratori ai tăticului ei. Acesta este singura persoană care o înțelege, și tot ce-și dorește Hanna este să trăiască fericită, pentru totdeauna, alături de el. Însă mami îi stă în cale, iar fetița va încerca orice truc imaginabil ca să scape de ea. De tot, dacă se poate. Faceți cunoștință cu Suzette. Își iubește sincer fata, însă, după ani de respingeri, școală la domiciliu pentru fiica ei și clipe încărcate de tensiune, sănătatea ei fizică și psihică slăbesc pe zi ce trece. Pe măsură ce șiretlicurile Hannei devin tot mai sofisticate, iar soțul lui Suzette rămâne orb la atmosfera tot mai încordată din sânul familiei, Suzette începe să se teamă că ceva cu adevărat rău se petrece și că, poate, casa nu reprezintă totuși cel mai potrivit loc pentru fetița lor. Dinți de lapte este o poveste despre o familie aparent perfectă și o fetiță mută care nu-și dorește nimic altceva decât să-și ucidă mama.

„Oare avea suficientă dragoste de oferit? Copilul nu ar fi trebuit s-o ducă cu gândul la o baltă de mizerie care tot creștea.”

Alo, poliția literară, poliția scriitorilor, poliția cărților? Voi ați citit cartea asta? Nu de alta, dar face apel la integritatea psihologică a cititorului, e puțin „pă ciuperci” tot ce se-ntâmplă aici. Și, oho, se-ntâmplă multe. Cum să-ncepem? Se ia o fetiță mică-mică, puiu' tatii, ia uite ce scumpă, drăgălașă și inocentă e ea atunci când e tati prin preajmă, deci, așa, se ia o fetiță de genul, tare cumințică, tare ascultătoare, iarăși, fetița lui tati, alea, alea, că tare scumpică mai e atunci când e și tati de față. Dar ce se-ntâmplă atunci când tati e plecat la muncă, și-o lasă pe mami împreună cu Hanna, doar ele două, mami și Hanna, Hanna și mami. N-are să iasă nimic prost, așa-i? Ei, bine, imaginați-vă că aceeași „fetiță dulcică și cumințică a lui tati”, doar atunci când e cu mami, devine un adevărat coșmar. O ia razna. Pare posedată. E, cum se zice, loco-crazy, se crede nu știu ce vrăjitoare, pam, și complotează împreună cu această vrăjitoare în a o ucide pe mami, fiindcă, ei bine, s-o dăm într-un complex oedipian, puțin revizuit (nu fiul e ăla care vrea să-și omoare tatăl, ci fiica e cea care vrea să-și omoare mama), mami nu-l merită pe tati, iar tati ar trebui s-o iubească doar pe ea, pe Hanna, că Suzette nu-i capabilă să-i ofere toată iubirea de care tati are nevoie, că Suzette e o haină și o lacomă și e rea, îl obosește pe tati, îl enervează și îi face scârbă. Deci, cum să zic, Hanna tre' să scape de afurisita de mami, nu? Fiindcă Hanna îi vrea doar binele lui tati. Nimic mai mult. E simplu, e matematică pură: dacă împarți iubirea lui tati la doi - deci și către mami, și către Hanna - e clar că fiecare vor primi o porție „egală” de iubire. Problema și drama intervin atunci când, ei bine, Hanna o vrea pe toată. De aceea mami tre' să dispară. Și dacă nu vrea s-o facă de bunăvoie, nesilită, atunci o vom sili. O, de fapt, chiar o vom omorî pe mami, pentru ca tati să rămână doar pentru noi.

„(...) Dacă o auzise bine pe Hanna... Dacă nu era Hanna... Din nou și din nou, îndoiala și groaza se învârteau în cerc. Oare una dintre ele înnebunea? Oare înnebuneau amândouă? Și ochii ăia inexpresivi o făceau să-i vină să plesnească de spaimă.”

Genial, nu? Da. Agonizant, nu? Da. Al naibii de absurd, nu? Da. Deci, Dinți de lapte a fost, pentru mine (și încă este), o carte tare, tare, tare ciudată. Atât de ciudată încât nu-mi venea să cred ce citesc. Atât de ciudată încât am citit-o într-o zi, fiindcă n-am mai putut să mă dezlipesc de ea. Și-atât de ciudată încât îmi venea s-arunc cu ea de toți pereții, fiindcă-mi ziceam că n-ai cum, ca scriitor, să inventezi un peronaj atât de sadic, atât de urât, atât de enervant, care să te scoată din pepeni de fiecare dată. La fiecare întâmplare. Și care să-ți pară, pe bune, dracu' în persoană. De partea cealaltă a baricadei, o avem pe draga de Suzette, care mi-a stârnit enorm de multă milă - soțul ei, tati, nu voia s-o creadă atunci când îi povestea tot ce se-ntâmplă cu Hanna. În capul lui, n-avea cum ca propria sa fiică să fie atât de dată naibii. Într-adevăr, Hanna era destul de ciudățică, dat fiind faptul că nu vorbea, comunica doar printr-un limbaj limitant - aprobări sau infirmări făcute mișcând capul - dar în niciun caz n-ar fi plănuit s-o omoare, efectiv, pe Suzette, să se descotorosească de aceasta. Știu că citeam și, culmea, la un moment dat parcă începeam să țin scorul: a, i-a dat una, 1-0 pentru Suzette, ah, n-o crede, 1-1 pentru Hanna, ah, uite, niște piuneze în tălpile lui mami, u, ceva sânge, da, clar o doare, 1-2 pentru Hanna și așa mai departe. Deci, cum să zic, a fost o carte ciudată rău de tot, neașteptat de dark și nebună. Cred că, într-adevăr, o carte bună rău de tot, cu un subiect original, cel puțin pentru mine, deși într-adevăr am văzut și filmul Trebuie să vorbim despre Kevin, care tot în direcția aceasta merge, dar în schimb cartea n-am reușit să o mai găsesc pe nicăeri (știu că e tradusă la noi, la o editură dragă mie, dar nici că mai revine în stoc, fiind tipărită acum mulți, mulți ani).

„(...) Fiecare câștig pentru Hanna era o pierdere pentru mami.”

Nu e o carte care să fie, cum să zic, wow prin modul în care e scrisă, sau să fie un thriller inimaginabil de bun. Nu. Am citit altele și mai bune. Dar, de fapt, cred că ceea ce e extrem de bun la această carte este faptul că te poartă printr-un roller-coaster de trăiri și emoții și frustrări, iar asta, pentru mine, ca cititor, înseamnă extrem de multe. Atunci când o carte mă antrenează, atunci când o carte mă poartă printr-o efervescență de stări, atunci când o carte îmi smulge trăiri și-mi stârnește curiozitatea într-un asemenea hal, e clar că e o carte într-adevăr bună. Dincolo de asta, este o carte extraordinar de profundă, care abordează un subiect destul de sensibil - poate depresia postpartum, relațiile familiale, trecutul, modul în care creștem definindu-ne ceea ce, acum, suntem. Este o calte plurivalentă, să zic așa, nu doar un thriller psihologic bun. Poate fi văzută în multe moduri, și nu cred că se limitează la rigorile stilistice și romaniste ale unui anumit gen literar. Dinți de lapte poate fi o surpriză plăcută pentru orice cititor, astfel, nu doar pentru înfocații genului. Chiar vorbeam cu Aida (@unicornulciteste) după ce am terminat cartea și, în mințile noastre bolnave, avide după genul acesta de cărți, era clar că noi am fi vrut un sfârșit mai sângeros, mai exploziv, mai boom. În aceeași măsură, sfârșitul m-a bucurat pentru că, finally, am simțit că se face dreptate. Dar zău că mi-ar plăcea la nebunie să citesc un al doilea volum al acestei cărți, o continuare în care Hanna crește mare și... Ei, nu zic mai multe, vă las pe voi să descoperiți la cel mă refer prin acel „și”. Dar, pe bune, este o carte pe care n-am s-o uit prea curând, sunt absolut sigur de asta.

„- De ce mă-sa n-am putut să am și eu o fiică normală?”

Vreau mai multe cărți de acest gen. Vreau mai multe cărți care să mă facă să trec prin toate stările existențiale posibile: de la bucurie, la furie, angoasă, empatie, milă, iarăși bucurie, și, în sfârșit, gândul că totul a revenit la firescul mult așteptat. La normal, dacă pot să zic așa. Chiar e un roman bun, și e bun prin ceea ce a adus în experiența mea literară - personaje faine, o intrigă genial construită, de inspirație, poate, universală (mitul și complexul lui Oedip, cred că ați auzit de el mai ales în psihologie), cu o scriitură care să te țină captiv și să te convingă. V-o recomand cu mare drag și, dacă ați citit-o, sunt tare curios ce părereți aveți despre ea. Le mulțumesc, bineînțeles, prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Dinți de lapte, de Zoje Stage, pe care o găsiți AICI. Shauki, ma friend, ai făcut o treabă genială, felicitări! Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, dragi cititori, și de-o zi pe măsură!

Marile bucurii și marile tristeți, de Augustin Cupșa - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 -Scriitori români contemporani

Anul apariției: 2021

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 220

„(...) A fost profesor de psihologie. Sau realism științific? Totuna.”

Augustin Cupșa (n.1980) a publicat în 2006 romanul experimental Perforatorii (pentru care a câștigat concursul de manuscrise al USR și Cartea Românească, premiul revistelor Ramuri, Mozaicul, Opera Prima la Gala UPR și a fost nominalizat la premiul Euridice). După ce a câștigat concursul de scenarii HBO cu Trenul către București pleacă de la linia 3, a participat la adaptarea serialului Be Tipul în România (În derivă) și a colaborat cu diverse case de producție independente. Romanul Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017) a fost nominalizat la mai multe premii (printre care PEN și Nepotuʼ lui Thoreau) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul European pentru Literatură. În versiunea originală, volumul Marile bucurii și marile tristeți a fost nominalizat la Premiile Industriei de Carte (2014) și a fost tradus în limba sârbă la Partizanska Knjiga (2017).

„Când era copil, avea o mulțime de fluturi, îi culegea din grădină dimineața după ce se arseseră la bec, îi culegea în palme cu aripile carbonizate și răsucite pe spate, ca niște foițe uscate de ceapă, îi ducea în casă și îi înșira pe masa din bucătărie, apoi îi privea iarăși ore întregi și niciodată nu se îndura să-i înțepe cu un ac și să-i fixeze într-un insectar așa cum făceau ceilalți.”

„E ceva care nu poate fi spus niciodată, nu până la capăt, nu până la punctul final sau în dimensiunea completă. În buna tradiție a părinților mei ardeleni, am fost învățat că marile bucurii și marile tristeți nu se manifestă în public. Dar e mai mult decât o regulă de bună purtare. Chiar și în fața celor apropiați ratăm să ne spunem acel ceva, fie că e vorba de un gând, de o trăire sau de adevărul nostru individual. Cuvintele se împing în față unele pe altele, stările se erijează în altele, se deghizează, fac piruete sau se topesc pur și simplu ca să scape de mărturisire. Fără să mințim. Pentru că și dacă am reuși să ne spunem tot, în urma celei mai adânci emoții, sau chiar născându-se din împărtășirea ei, mai rămâne ceva. Iar acel ceva ne face să fim, de fapt, singuri cu ceilalți, singuri și ei.“ — Augustin Cupșa

„- Trăim vremuri ciudate, i-a răspuns el, deja împăcat cu rezultatul conversației.”

Mă bucură în chip nemăsurat să văd autori români buni, frumoși, care promit multe, dedicați artei literare și frumosului creației, care scriu cu înflăcărare, cu patos, care scriu cu sufletul și cu inima, cu inima și cu sufletul, care se deschid (sau, dimpotrivă, subtil, se închid, lăsându-i cale deschisă spre meditație, spre intrigă) cititorilor. Augustin Cupșa este un autor român pe care l-am descoperit recent și a cărui proză, sincer, m-a mișcat până la lacrimi. Totuși, poate vă întrebați de ce i-am dat doar trei steluțe (ceea ce, de altfel, mie nu mi se pare deloc puțin, e mai mult de jumătate din maximul acceptat de platforma Goodreads), dacă mi-a plăcut atât de mult? Ei, bine, ideea în sine constă în faptul că, fiind un volum de proză scurtă, bineînțeles că l-am comparat cu alte volume de proză scurtă pe care, de-a lungul timpului, le-am mai citit. Și cum, surpriză, n-au fost tocmai multe, ci doar câteva (din care, iarăși, și mai puține au fost memorabile), pot spune că ștacheta fusese deja ridicată - dacă pot să mă exprim așa - de două autoare care mi-au ajuns în suflet încă de când le-am citit: Alice Munro și Katherine Mansfield. Pentru mine, două nume mari ale prozei scurte, două nume de referință, ale căror creații mi le amintesc cu un drag nețărmurit. Și, na, n-am putut, nu m-a lăsat sufletul să ofer același număr de steluțe și prozei lui Augustin Cupșa, dar asta nu înseamnă că aceasta nu este o proză strălucitoare, profundă, mișcătoare și emoționant. Ba, contrariul, așa cum v-am spus: au fost unele povești care m-au mișcat prin emoția pe care mi-au transmis-o, iar una dintre ele chiar m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Și, pentru mine, ca cititor ahtiat, asta înseamnă extrem de multe.

„Se întâmplă lucruri, și-a spus și o emoție vie, ca un câmp electrostratic, i-a împânzit corpul. Încă se întâmplă lucruri simple.”

Proza lui Augustin Cupșa este o proză a meditației, o proză a izolării, a singularității ființei, a memoriei și a marilor tristeți și bucurii. Însăși titlul ne reiterează temele majore ale acestei cărți - bucuriile și tristețile, poate la fel de mari, poate la fel de intense, și citeam și mă gândeam, oare cele două se exclud? Bucuria exclude tristețea? Tristețea exclude bucuria? Îmi aduc aminte, aici, de muzica tradițională portugheză, fado, și-mi aduc aminte de momentul în care am fost la un concert, iar cineva din public, la sfârșitul reprezentației, o întrebase pe artistă cum simte ea muzica fado. Subtil, aceasta i-a spus an unhappy happiness - un fel de „fericire a nefericirii”, sau poate o „nefericire a fericirii”. Nu știu dacă se exclud sau nu, dar știu că bucuriile și tristețele de zi de zi se potențează, evident, una pe cealaltă. Astfel, după cum însuși Augustin Cupșa chiar a afirmat-o, există întotdeauna „ceva care nu poate fi spus niciodată, nu până la capăt”, nu până la a livra cititorului tot - tot personajul, tot sufletul său, toate amintirile și simțămintele și trăirile și dramele sale. Nu. Personajele lui Augustin Cupșa sunt oameni simplu, sunt oameni cu vieți normale, poate banale, neinteresante, dar care mărturisesc (atât lor înșiși, cât și poate altora) ceea ce au pe suflet, ceea ce-i încearcă: poate o fi vorba despre un iubit care nu-și mai dă interesul, poate o fi vorba de un coleg de școală de care, fugitiv, îți amintești cât erai de îndrăgostită, dar nu vrei să accepți asta, poate e vorba despre fratele tău, despre părinții tăi, bunicii tăi, poate e vorba despre acele mari bucurii și mari tristeți pe care le-ai sădit în suflet, asupra cărora te-ntorci ca într-o casă în care te simți în siguranță; da, te simți în siguranță când îți amintești de marile bucurii; da, te simți în siguranță când îți amintești de marile tristeți. Te simți în siguranță când îți amintești că viața e o călătorie printre toate emoțiile care definesc natura umană. Care o întregesc și o desăvârșesc.

„Știa prea bine zilele goale în care creierul încearcă să ți se agațe fără succes de pereții capitonați ai unei camere de supraveghere, zvârcolindu-se ca un alcoolic ca să găsească un cui, o idee cât de cât sau măcar un cuvânt, un ochi cât de mic în țesătura care îl strânge, de unde să o desfășoare și s-o arunce pe el.”

Și totuși, personajele sale sunt tăcute, păsrează ceva în suflet, ascund și chiar neagă, poate, anumite trăiri, ca și cum „e mai sănătos să te ferești de oameni și să nu dezgropi trecutul care ți-ar putea aduce și mai multă suferință.” Lasă lucrurile să-și urmeze calea firească, fiindcă, în cele din urmă, tot ce se cuvine a fi frânt, va fi frânt. Dincolo de toate acestea, în spatele prozei sale luminează speranța, acolo, plăpândă și firavă („Totuși ea nu se ferea să iubească oameni”), dar care mereu va pulsa ca o inimă, în conformitate cu natura profundă a omului frumos, a omului sincer: speranța că poate ne vom reîntâlni, speranța că poate ne vom regăsi, iar atunci când ne vom regăsi, speranța că poate totul va fi mai bine, totul se va așterne altfel. Speranța că ne vom aminti cât de mult contează să iubim și să trăim în deplină profunzime umană, unde orice altceva devine o apoziție care precede definiția „vremurilor trecute”, când marile bucurii și marile tristeți, marile tristeți și marile bucurii, ne dădeau impresia că suntem stăpânii absoluți ai acestei lumi. Oamenii deveniți umbrele, ce metaforă frumoasă!, de ei depinzând parcă siguranța și validarea valorii cuiva („Prezența ei însă devenise o umbrelă indispensabilă”), oamenii folosiți, oamenii deveniți anticamere ale memoriei, ale bucuriei și durerii, ale tristeții și efervescenței vârstei. Oameni, amintiri, cărți, memorii, cuvinte, țigări fumate - definiții ale măreției și complexității umane.

„Să ieși să umbli prin ploaie și să arunci cu pietre în râu.

Să împuști un mexican care nu te iubește îndeajuns.

Să fumezi o țigară în întuneric.

Să vezi luminile din Tokyo într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.”

O proză în care singularitatea este firească („  A plecat, i-a spus calm, de parcă ar fi fost cel mai natural lucru din lume”), în care memoria este ca un reflux care lasă în urmă un material tinctorial, aproape palpabil - de-aici își trage seva opera lui Augustin Cupșa, din memorie, din profunzimea sufletului; o stare nesolicitată, dar naturală, umană, pe care tu, ca cititor, o simți, o îmbraci precum o haină. Proza lui Cupșa este una care transmite, care atacă, dar în modul cel mai puțin ostil, ba chiar prietenesc, dar atacă și țintește în cele mai fragile părți ale sufletului: citeam și mă gândeam, oh, cât de ușor ar fi ca unul dintre aceste personaje să fiu eu însumi, cât de firesc mi s-ar părea ca fiul și tatăl care merg spre casă să fie poate niște persoane apropiate mie, pe care le cunosc, cu care am stat la masă. O proză adevărată, pe care am simțit-o îndeosebi tristă, mai mult decât bucuroasă. Sincer, acum, că-i scriu recenzia, mă gândesc că merita mult mai mult decât trei steluțe. Dar, așa cum am spus, comparațiile nu-mi permit - și poate nici n-ar trebui să le fac, în cele din urmă, fiindcă poate n-am să-mi amintesc întocmai ce-am citit, sincer să fiu, dar un film memorabil spune că, deseori, nu-ți amintești o anumită situație, dar îți amintești cum te-a făcut situația respectivă să te simți (putem înlocui „situația” cu „cartea”, e același lucru). Iar eu îți spun, Augustin Cupșa, cu tot respectul, îți mulțumesc pentru o carte atât de mișcătoare, atât de frumoasă și atât de profundă! Și mai mulțumesc și prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, o puteți găsi AICI. Felicitări pentru toate titlurile frumoase pe care ni le puneți la dispoziție. Iar voi, dragi cititori, să aveți lecturi exact așa cum vă doriți!

Florile pierdute ale lui Alice Hart, de Holly Ringland - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 376

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere: Sînziana Dragoș

„(...) A scos prima carte pe care a atins-o și a zâmbit când a văzut ce era. O adevărată mângâiere. A apucat-o cu ambele mâini, bucurându-se de forma ei solidă, cu marginile drepte demne de încredere, de mirosul său de hârtie, de povestea ademenitoare, de coperta cartonată cu imginea pe care o studiase ore în șir - a unei fete care avea același nume cu ea și care se rătăcise pe un tărâm vrăjit, dar care reușise totuși să-și găsească drumul înapoi spre casă.”

Holly Ringland a avut o copilărie fericită, bucurându-se de florile din grădina mamei sale de pe coasta estică a Australiei. Interesul pentru povești și mai ales pentru cultură i-a fost trezit de la vârsta de nouă ani, când familia ei a făcut o călătorie cu rulota prin numeroase parcuri naturale din America de Nord. După împlinirea vârstei de 20 de ani, a lucrat patru ani într-o comunitate izolată de indigeni din zona deșertului australian, în rezervația Uluru-Kata Tjuta National Park. În anul 2009 s-a mutat în Anglia, obținând un master în scriere creativă la University of Manchester în 2011. A predat scriere creativă la Lancaster University și pentru femei din închisori. Eseurile și proza sa scurtă au apărut în mai multe publicații literare și antologii, printre care TEXT Journal, The Griffith Review și UWAP’s Desert Writing. Publicat în 2018, primul său roman, Florile pierdute ale lui Alice Hart (The Lost Flowers of Alice Hart; Humanitas Fiction, 2020), s-a bucurat de succes internațional, fiind tradus în peste 30 de țări. Un serial TV pe baza lui este în curs de realizare. Romanul a câștigat General Fiction Book of the Year în cadrul Australian Book Industry Awards 2019 și este nominalizat la International Dublin Literary Award 2020. În prezent, Holly Ringland trăiește atât în Marea Britanie, cât și în Australia.

„- Ascultați-mă toate! Ea este Alice. Alice, ele sunt Florile.”

Deși este o cititoare împătimită, Alice nu a fost niciodată într-o bibliotecă și e sigură că toate cărțile cresc în grădini, asemenea florilor iubite ale mamei sale. Dar în ziua în care se aventurează dincolo de lanul de trestie de zahăr care se înalță ca un zid între ea și lume, descoperă un oraș și o bibliotecă, dându-și seama că e posibilă și o altfel de viață. Ar vrea să nu mai asiste la scenele violente de acasă și să uite de frica paralizantă când mânia propriului tată se îndreaptă asupra ei. Nu își imaginează rădăcinile profunde ale acestui sentiment ce o va însoți mulți ani, până în ziua în care va reuși să facă pace cu trecutul. Al său și al unui lung șir de femei abuzate despre care află la ferma Thornfield a bunicii June, unde se cultivă flori australiene. După ce în familia sa are loc o tragedie care lasă urme adânce, Alice Hart, în vârstă de nouă ani, trebuie să părăsească tot ce cunoaște pe malul oceanului și să locuiască împreună cu bunica ei la o îndepărtată și neobișnuită fermă de flori: Thornfield. Traumatizată de ceea ce i s-a întâmplat, Alice se cufundă în muțenie, dar învață un limbaj misterios care îi alină suferința și îi stârnește curiozitatea: limbajul florilor australiene.

„La celălalt capăt al mesei de lucru se afla o cărțulie legată de mână. Alice s-a îndreptat spre ea. Cotorul rupt îi fusese reparat de multe ori, legat cu nenumărate panglici roșii. Pe copertă, lângă niște flori roșii, care arătau ca niște roți de tors, scria cu litere de mână, aurite, șterse: Limbajul Thornfield al florilor autohtone australiene.”

Voi începe această recenzie prin a vă spune cât de mult mi-am dorit să citesc această carte, cât de multe păreri bune am auzit despre ea și cum, de asemenea, mi-am cumpărat-o la un moment dat însă, înainte de a o citi, am împrumutat-o cuiva care a făcut-o uitată și care, nici până în ziua de astăzi, nu mi-a mai înapoiat-o. Ceea ce, evident, nu e o problemă - faptul în sine nu este despre mine -, fiindcă mă gândesc că, cel mai probabil, persoanei respective i-a plăcut atât de mult cartea, încât s-a decis să și-o însușească pe deplin. Și spun asta pentru că, la rândul meu, pot spune că această carte este una dintre cele mai subtile, cele mai frumoase, cele mai elegante cărți citite vreodată. Este o carte de un rafinament anume, care te cuprinde și te-mbrățișează pe măsură ce înaintezi în lectură, pe măsură ce descoperi povestea splendidă a splendidei Alice Hart, un copil care devine, în fața ochilor noștri, femeie, care se regăsește și care, încetul cu încetul, în această lume a naturii, în această creație parfumată a divinității, își redescoperă interiorul cognitiv, își redescoperă rădăcinile care-o împământează într-o lume în care ne tragem seva, identitatea, din cei ce-au fost înaintea noastră și care și-au dus viața pentru cei ce au urmat. O carte, într-adevăr, de o efervescență metaforică desăvârșită, care îți luminează sufletul și îți lasă un gust dulce-amărui - deci, o carte memorabilă, cel puțin pentru mine.

„- Ce noroc pe tine că ai găsit locul ăsta, și odată cu el ți-ai descoperit și povestea, Alice! Ce noroc să ai ocazia să afli de unde te tragi și unde ți-e locul!”

Când am postat pe pagina mea de Instagram faptul că m-am apucat de ea, foarte multă lume a fost curioasă de cum o să mi se pară. În aceeași măsură, foarte multă lume mi-a spus că este o carte excepțională, că au avut așteptări mari de la Florile pierdute ale lui Alice Hart, așteptări care bineînțeles că au fost atinse, ba chiar depășite. Citind-o, vă pot spune că, da, chiar mi-a întrecut toate așteptările. Uneori, când mă antrenez într-o lectură, știu încă de la început că o să-mi placă; în aceste cazuri, rareori intuiția aferentă m-a dezamăgit. Așa mi s-a întâmplat cu romanul lui Holly Ringland - am știut că o să-mi placă, puteam să fac pariu cu cineva în ceea ce privește experiența mea cu acest roman, pariu pe care l-aș fi câștigat, în cele din urmă. O carte pur și simplu splendidă, în care Alice, eroina noastră într-o măsură tragică, redescoperă lumea în care trăiește prin intermediul florilor, prin intermediul naturii. Acolo unde cuvintele nu-și mai au locul, nu-și mai au puterea, nu mai rămân decât florile cele care pot spune secrete, pot transmite emoții pe care omul, în zbuciumul său, nu poate să le livreze, nu poate să le spună. Atunci când înveți limbajul florilor, de fapt înveți limbajul iubirii, al iertării, al pasiunii și al durerii, înveți limbajul sui generis, ancestral, când poate nu ne-nțelegeam prin cuvinte, prin propoziții articulate, dar natura era limbajul originar, limbajul pe care-l puteam vorbi cu toții și care spulbera orice bariere sociale, lingvistice - florile de plumeria, de flanelă, de bruonnia albastră, clopoțeii galbeni, crinul de râu, eucaliptul roșu de râu, punguța cu spini, cupa de aramă, maireana, imortela portocalie, toate acestea sunt emoții, sunt stări, sunt sentimente, reiterând profunzimi umane pe care cuvintele n-ar putea să le contureze. Aducând la lumină puterea și infinitul a ceea ce ne înconjoară și, cu brațele deschise și calde, ne primește cu nemărginită bunăvoință: natura.

„(...) Ori de câte ori Alice se gândise să o întrebe pe June despre astfel de lucruri, tăcerea a fost o alegere mai ușoară. Tăcerea și florile. Uneori, obișnuia să i le lase pe masa de lucru a lui June. Un mănunchi de flori violet: Îți simt bunătatea. Un buchet de crini cu beteală: Le intri tuturor în voie.”

Pe măsură ce te-aventurezi în acest roman, descoperind povestea lui Alice, îți dai seama că gândurile ei din primele pagini capătă înțelesuri extrem de puternice: „(...) deși i-au trebuit douăzeci de ani ca să-și dea seama de asta: viața este trăită pe măsură ce mergi înainte, dar e înțeleasă doar privind înapoi”. Pentru a-și înțelege originile, pentru a aprinde o lumânare de ceară în întunericul a ceea ce s-a întâmplat între mama și tatăl ei, Alice este nevoită, cu durere, să privească în urmă, să aștepte răspunsuri care par că nu vor mai veni niciodată și care, de altfel, au să pună și mai multe întrebări. „O mulțme de întrebări nu se lăsau rostite. De ce mamei ei îi veneau cuvintele ușor doar atunci când îi spunea povești despre alte meleaguri, din alte lumi? Dar din lumea lor, cea în care trăiau? Unde se ducea când privirile i se pierdeau în depărtare? De ce nu putea și Alice să meargă cu ea? (...) O urma tăcută pe mama, pe măsură ce-și umplea buzunarele cu flori”. De o delicatețe profundă, de o profunzime magistrală, romanul acesta ne vorbește și despre limitarea noastră, despre zbuciumurile interioare, toate acele întrebări firești care, deseori, ne macină pe interior, poate ne aduc în pragul disperării. Vorbește despre fragilitatea ființei, despre cât de sublim este omul și cât de fictiv, cât de ascuns este acesta. Încercând să-și depășească orizontul („Viața ei se limita la marginile gospodăriei lor: de la grădina mamei până în locul unde începea lanul de trestie și până la golful unde marea făcea o buclă. Ea nu avea voie să se aventureze mai departe, mai ales dincolo de locul unde aleea care ducea la casa lor se întâlnea cu drumul spre oraș), Alice Hart va descoperi că lumea nu este făcută din cataif însiropat și vată de zahăr, ci este o lume a durerii, o lume a secretelor, a zbuciumului, în care fiecare își caută cuibul, fiecare își caută rădăcinile și încearcă să-și înțeleagă, pe deplin, originile și sufletul.

„(...) Thornfield devenise esența vieții ei. Limbajul florilor devenise limbajul pe care se bizuia cel mai tare.”

Însăși de la începuturile vieții lui Alice Hart, o magie parcă a fost aruncată asupra acesteia: fata va fi capabilă să învețe și să vorbească limbajul elegant al florilor: „- Când mă aflam în camioneta tatălui tău în noaptea când te-ai născut, tocmai li se deschideau larg florile pe marginea drumului. Mi-aduc aminte că i-am văzut înforind în toiul furtunii”. În fragment, este vorba de florile crinilor de furtună - simbol al speranței, al binelui ce poate izvorî din greutăți. De altfel, romanul este extrem de metaforic, aproape liric, de o efervescență stilistică aparte: fiecare capitol începe cu descrierea unei anumite flori (ecologia, morfologia acesteia, deseori și modul de înmulțire, întrebuințările practice), dar ceea ce este și mai palpitant și interesant este faptul că, în cele din urmă, fiecare descriere se răsfrânge asupra destinului eroinei noastre, Alice Hart. Astfel, dacă ești atent - și binevoiești să-ți acorză răbdarea necesară - poți chiar să bănuiești devenirea acestuia doar din descrierile respective. Mie, unul, mi s-a părut extrem de originală această abordare, mi-a plăcut mult să las frâu liber imaginației mele și să-ncerc să duc povestea mai departe, singur, înainte de a citi întreg capitolul. A fost ceva ce mi s-a părut absolut încântător și care, iarăși, cu riscul de a mă repeta, mi-a transmit o eleganță desăvârșită.

„(...) Viața și poveștile altora o făcuseră mereu să se asocieze cu albastrul. Ca ochii tatălui său. Ca marea. Ca rochia domniței Alice. Culoarea orhideelor. A cizmelor ei. A reginelor din basme. A pierderii. Dar inima sa era roșie. Așa fusese întotdeauna. Culoarea focului. A pământului. A sângelui, a curajului.”

Sincer, nu știu ce aș mai putea să spun. Este o carte completă, să spun așa, o carte care mi-a oferit de toate și nu m-a plictisit nici măcar o singură secundă. De fiecare dată după ce o lăsam, mă întorceam la ea cu o bucurie enormă. Voiam să am iar partea de acea lectură care să mă poarte ca într-un vis frumos, să-mi ofere pace și liniște, să-mi lumineze sufletul și să-mi dea speranță, curaj, să-nvăț și eu limbajul sublim și subtil al florilor australiene, limbajul acesta care ia locul cuvintelor și nu lasă loc de subînțelesuri sau îndoieli, limbajul acesta care mi s-a părut atât de frumos reiterat, atât de bine gândit și atât de emoționant. Florile pierdute ale lui Alice Hart chiar este un roman aparte, este un roman diferit, plin de povești din care oricine ar putea învăța, plin de emoție, profunzime, cu personaje memorabile, extrem de bine construite, alcătuite din lumini și umbre, zbuciumate, misterioase și atât, atât de bune la suflet. Cu siguranță, un roman care îmi va rămâne mult timp în suflet și pe care îl recomand, oricui, cu cel mai mare drag. Sunt sigur că veți fi având parte, dacă îl veți citi, de o lectură la fel de impresionantă și mișcătoare, așa cum am avut-o și eu. Cartea o găsiți la prietenii dragi de la Editura Humanitas Fiction, AICI, și le mulțumesc enorm pentru extraordinarele și diversele titluri pe care ni le pun la dispoziție, în traduceri de calitate și convingătoare. Vă doresc doar lecturi pe placul vostru și sunt tare, tare curios dacă ați citit această carte.