Patul Fridei, de Slavenka Drakulić - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2022

Traducere: Octavia Nedelcu

Slavenka Drakulić s-a născut în Croația (fosta Iugoslavie) în 1949. A publicat mai multe romane și cărți de eseuri. Este colaboratoare permanentă la The Nation, iar eseurile ei au apărut în The New Republic, The New York Times Magazine, The New York Review of Books, Süddeutsche Zeitung, Internazionale, Dagens Nyheter, The Guardian sau Eurozine. În 2005 a primit prestigiosul The Leipzig Book Award For European Understanding. În 2010, în cadrul Reuniunii Internaționale a Scriitorilor, care a avut loc la Praga, a fost caracterizată drept unul dintre cei mai influenți scriitori ai vremurilor noastre. În același an, S, roman despre balcani a fost adaptat pentru marele ecran într-o peliculă multiplu premiată, în regia Juanitei Wilson (As If I Am Not There). În prezent, își împarte viața între Suedia, Austria și Croația, alături de soțul ei, scriitorul și jurnalistul Richard Swartz.

🎨 DESPRE VIEȚILE ARTIȘTILOR & NATURA INSPIRAȚIEI 🎨

Cu câteva zile înainte de capătul vieții, în 1954, Frida Kahlo scria în jurnal: „Sper că sfârșitul e plin de bucurie și mai sper să nu mă întorc niciodată”. În Patul Fridei, Slavenka Drakulić explorează viața lăuntrică a uneia dintre cele mai excentrice artiste ale lumii, întrețesând cu pricepere amintirile Fridei în descrierea tablourilor ei și dând naștere unei meditații despre natura durerii și a creativității. Cu un personaj a cărui viață neobișnuită continuă să fascineze, această imagine a Fridei Kahlo va atrage cititorii de ficțiune și iubitorii de artă deopotrivă.

„Nu este adevărat că simți ceva când ai un accident. Nu există nicio senzație și niciun gând. Exiști și în același timp nu exiști, ca un fir de praf care plutește în aer. Vezi albastrul cerului și ai sentimentul că faci parte din aer, apă, verdele parcului din apropiere. Plutești într-o liniște deplină în care nu-ți auzi nici măcar bătăile propriei inimi. Nu pare a fi experiența neantului?”

Dincolo de faptul că această carte ne oferă o perspectivă amănunțită, chiar tragică și dramatică asupra marei artiste Frida Kahlo, reprezintă și un prilej excelent de a-i (re)descoperi cele mai importante (și apreciate) lucrări artistice. Recunosc, eu nu prea știam multe despre Frida Kahlo, dar îi cunoșteam stilul plastic și câteva dintre cele mai renumite picturi. Mi-a plăcut faptul că Slavenka Drakulić, de-a lungul cărții, reamintește de ele, și am tot căutat pe Google denumirile date tablourilor respective. Într-adevăr, Frida Kahlo „investea” ceva aparte în creațiile sale... În schimb, cartea mi-a transmis și mai multe, m-a făcut poate să înțeleg, de fapt, ce impact poate avea durerea & boala cronică asupra creației. Iar titlul, Patul Fridei, mi se pare extrem de relevant pentru a explora această idee a durerii și a artei care ia naștere din durere. La vârsta de 6 ani, Frida Kahlo a fost diagnosticată cu poliomielită. Boala a făcut ca piciorul ei drept să fie mai subțire decât cel stâng - drept urmare, și circulația i s-a redus semnificativ, ceea ce a lăsat-o cu vasculopatie periferică și dureri cronice pentru toată viața. Bineînțeles, boala a avut implicații mult mai semnificative asupra vieții viitoarei artiste.

„(...) Corpul era o povară dureroasă și obiectul multor intervenții medicale. Ulterior, obiectul artei ei. Un instrument al vanității. Un instrument al plăcerii, de asemenea, dar înainte de toate un obiect și un instrument.”

Pentru Frida Kahlo, durerea devenise o parte integrantă a vieții, devenise „un stil de viață” - i-a influențat orice variabilă a vieții, de la relațiile interumane, de prietenie, relațiile de familie, chiar până la propria-i sexualitate. Descrieri intime și detaliate ale durerii, care cred că ar fi putut fi făcute doar de către o persoană care, la rândul ei, a trecut prin așa ceva. Într-o mare măsură, am simțit că Slavenka Drakulić ne-o prezintă pe Frida Kahlo mai mult din perspectiva bolii - dar, după cum ne putem da seama, această boală i-a influențat întreaga viață. Să trăiești cu dureri cronice, omniprezente, să le simți în orice moment, dureri care nu mai dispar... Oare ai putea face vreodată abstracție de ea? Te-ai putea obișnui cu așa ceva? Pe de altă parte, există și detalii și povești privitoare la viața Fridei, care au fost introduse în carte într-un stil foarte liric, poetic. Oarecum, am simțit că „tabloul” Fridei nu a fost întocmai dus până la capăt - de altfel, poate nici nu ar fi fost posibil -, rămânând la un stadiu de contur, de schiță. Dar, după cum am spus, nu am fost neapărat interesat să aflu detalii din viața Fridei, pe cât am fost interesat mai mult să o cunosc, cât de cât, pe această artistă.

„(...) Știa să exagereze voit, îngroșând tușa autoportretului. Spunea: Privește-mă, sunt vie, mă doare. Simțea că prin acele tablouri lasă dovezi despre propria existență: una, două, trei, patru... Exhibiționism pur, se spunea despre autoportretele ei. Dar pentru ea, a picta autoportrete era un fel de ritual magic, ca o exorcizare.”

Romanul Patul Fridei are o tentă biografică, în sensul în care urmărește tipologia tipică - naștere, copilărie, adolescență, maturitate, moarte. Totuși, parcă aș fi vrut ca Slavenka Drakulić să elaboreze și să dezvolte și alte subiecte, cum ar fi însăși infidelitatea, căsătoria, boala... Poate și mai multe despre arta și procesul creator al Fridei Kahlo. Însă, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut: i-am dat patru steluțe, și asta pentru că mi-a plăcut extrem de mult cum scrie Slavenka Drakulić. Stilul ei liric, profund, parcă reușește să apropie cititorul foarte mult, îl convinge și îl emoționează. Mi s-a mai părut că Slavenka Drakulić reușește să o portretizeze foarte bine pe Frida Kahlo mai ales atunci când vorbește despre copilăria și boala acesteia; totuși, atunci când vorbește despre Frida Kahlo la vârsta maturității, a femeii adulte, parcă se distanțează puțin de artistă, parcă... Nu știu, parcă esența personajului se pierde, este pusă pe plan secund, iar Frida devine mai mult „un concept” decât o persoană în sine. Nu mă așteptam, oricum, ca Slavenka Drakulić să transmită întocmai complexitatea artistei, cultura mexicană, poate chiar mentalitatea influențată de această cultură. Dar, dincolo de toate, chiar a fost o carte pe care am citit-o cu multă emoție și cu mult interes!

„În relația noastră nu existase echilibru. Eu eram cea care avea o nevoie nemăsurată de el, mereu flămândă de dragoste, avidă de atenție, dornică să-mi confirme iubirea. În universul meu, lumina și căldura veneau de la el. Maestro era hrana mea, drogul meu, obsesia mea. De ce am permis să mi se întâmple asta și să devin atât de dependentă de el? Pentru că eram bolnavă și de aceea, vulnerabilă și neputincioasă.”

În cea mai mare parte a cărții, Frida este înfățișată ca o femeie permanent tristă, devotată soțului ei până în punctul asertivității, iar spre final pare totuși că această „imagine omniprezentă” se mai schimbă. Într-o măsură, m-am gândit că Slavenka Drakulić chiar nu a reușit să-și dea seama ce anume vrea să spună, în primul rând pentru că ar avea, de fapt, foarte multe lucruri interesante de spus despre Frida Kahlo. Cartea aceasta este presărată cu gânduri, experiențe interioare, fragmente care ne relevă, de cele mai multe ori, interiorul Fridei Kahlo, conflictele și zbuciumările acesteia. Frida a fost, într-adevăr, o artistă aparte, iar Slavenka Drakulić chiar dedică mai multe fragmente (chiar dacă de dimensiuni reduse) câtorva dintre cele mai importante picturi ale artistei. Poate aș fi vrut - chiar și la nivel ficțional - ca Slavenka Drakulić să descrie mult mai mult modul în care Frida pictează, cum pictează, cum se pregătește pentru a picta și cum își găsește timp. Poate am văzut această carte încă de la bun început ca a aduce în lumină întreaga viață a Fridei - cu tot ce înseamnă aceasta -, însă cred că este practic imposibil să faci acest lucru. Oricum, Slavenka Drakulić chiar mi-a stârnit foarte mult interesul în a descoperi mai multe despre Frida Kahlo și creațiile artistei. Iar asta înseamnă foarte mult!

Exist, exist, exist de Maggie O’Farrell - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2023

Traducere: Mihaela Buruiană

Prozatoarea irlandeză Maggie O’Farrell (n. 1972) este autoarea a nouă romane. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone, 2000), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us, 2004) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand That First Held Mine, 2010). Pentru romanul Hamnet (2020; Pandora M, 2021, taducere de către Mihaela Buruiană) a fost recompensată cu National Book Critics Circle Award for Fiction și Women’s Prize for Fiction. Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor. La Editura Pandora M au mai apărut și volumele Hamnet (2021, traducere de către Mihaela Buruiană) și Portretul căsătoriei (2023, traducere de către Mariana Piroteală).

❤️‍🩹 TRISTEȚILE & BUCURIILE & DURERILE & FERICIRILE CARE SUNTEM ❤️‍🩹

Șaptesprezece atingeri ale morţii. Memorii! Exist, exist, exist descrie șaptesprezece experiențe ultimative care i-au marcat viața lui Maggie O’Farrell: boala din copilărie care a țintuit-o la pat timp de un an, aproape fără speranța de a supraviețui; nevoia de evadare a adolescentei rebele într-o aventură care risca să ducă la o nenorocire; întâlnirea pe o cărare izolată cu un criminal și, mai impresionant decât orice altceva, lupta cotidiană de a-și proteja fiica de o boală care o expune nenumăratelor pericole ale vieții. Șaptesprezece întâlniri discrete cu un om la vârste diferite, în locuri diferite, definesc viața autoarei printr-o înlănțuire de instantanee tensionate, viscerale. Într-o proză care vibrează de emotivitate reținută, Maggie O’Farrell surprinde precaritatea fiecărui moment al vieții și dă strălucire frumuseții și misterelor ei.

„Țin minte că am continuat să merg. Am continuat să-mi mișc picioarele, să înaintez repede prin aerul de munte, de parcă nimic nu mă putea atingea, nimic nu mi se putea întâmpla, dacă doar continuam să merg, să alerg, să mă mișc.”

Nu este primul meu contact cu prozatoarea Maggie O’Farrell - am mai citit de la ea și Hamnet (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte care pe cât de multe a promis, pe atât de multe (poate chiar mai multe) mi-a oferit. Dar cartea de față... My God, pur și simplu m-a răvășit. M-a cutremurat și s-a jucat cu sufletul meu. M-a emoționat și a mișcat ceva în mine. Trecem într-un alt registru, cel al memoriilor, în care Maggie O’Farrell se destăinuie cititorului, se deschide și dă jos perdeaua intimității - citind această carte, am simțit că aș sta cu ea la o cafea (amară!), purtând o discuție prietenească. De fapt, mai puțin decât o discuție - ea mi se destăinuia, iar eu o ascultam. O ascultam, iar înăuntrul meu ceva se micșora, se micșora și, încetul cu încetul, voia să se oprească din a o asculta. Pentru că în această carte, Maggie O’Farrell povestește întâmplări din trecutul ei - și din viața ei actuală - care nu sunt altceva decât... Triste! Sunt întâmplări din care parcă ai ce învăța și, în aceeași măsură, pe care ai vrea să le uiți. Pentru că n-ai vrea să crezi că cineva poate fi atât de încercat de această viață. Însă, dincolo de toate, Maggie O’Farrell nu tratează totul cu acest sentiment de tristețe acută - dimpotrivă, în spatele prozei ei și în spatele poveștilor reverberează frumusețea & speranța, vindecarea...

„Oamenii care ne învață ceva își păstrează un loc deosebit de viu în amintirile noastre. Eu eram părinte de vreo zece minute când l-am întâlnit pe bărbatul acela, dar el, cu un gest mărunt, m-a învățat unele dintre cele mai importante lucruri despre această meserie: bunătate, intuiție, atingere și că, uneori, nici măcar nu ai nevoie de cuvinte.”

Exist, exist, exist a fost o surpriză literară fantastică. M-a emoționat foarte mult și, cel mai probabil, am avut și „norocul” de a fi citit-o într-o anumită perioadă a vieții în care aveam nevoie să citesc așa ceva. Încă o dovadă a faptului că anumite cărți au timpul lor & s-ar putea să le simți altfel dacă le citești atunci când trebuie. Maggie O’Farrell a scris o carte aparte, și nu doar din prisma faptului că a ieșit din registrul ficțiunii - a scris o carte plină de suflet, o carte „cu viață”, pe care foarte ușor ai putea-o reciti oricând și poate înțelege altfel, poți scoate oricând din ea anumite învățături pe care, ulterior, să le integrezi în viața ta. Le poți da un alt înțeles, alte conotații. Nu am să vorbesc acum despre ce sunt poveștile și ce anume m-au făcut să înțeleg, pentru că nu are vreun sens. Dar am să vă spun că eu cred că această carte ar trebui citită de către oricine, pentru că tind să cred că este improbabil să nu găsești măcar un lucru care să-ți dea de gândit. Care te facă să privești spre înăuntru și să te analizezi, să îți explorezi și mai mult propria-ți natură interioară. Este o carte de suflet, o carte care te îmbrățișează și care te mângâie - în măsura în care, bineînțeles, reușește și să-ți creeze un sentiment acut de tristețe.

„Faptul că am fost atât de aproape de moarte în copilărie și că am revenit la viață mi-a imprimat multă vreme o nesăbuință, o atitudine nepăsătoare sau chiar nebunească față de risc. Îmi dau seama că aș fi putut ajunge la polul opus, aș fi putut deveni un om limitat de frică, înlănțuit de precauție (...).”

Nu știu la ce mă așteptam atunci când am început-o, cred că pur și simplu am vrut să o citesc fiindcă mi-a plăcut foarte mult prima carte scrisă de Maggie O’Farrell pe care am citit-o. Dar, așa cum am menționat deja, aici nu avem parte de ficțiune, ci de viață reală, de viața lui Maggie O’Farrell și trecutul ei. De fapt, foarte ușor ai putea să vezi această carte ca fiind ficțiune - sau ai vrea să o vezi ca fiind astfel. Nu vreau să sune ciudat, ca și cum o compătimesc, dar într-adevăr unele situații în care s-a regăsit, unele întâmplări de viață... Prin așa ceva n-ar trebui să treacă nimeni vreodată. A fost o carte pe care am citit-o forte greu, și asta nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că am încercat pe cât a fost posibil să „o dozez” în reprize, astfel încât să nu mă încarc emoțional prea mult. Bineînțeles, aș fi putut trece și la extrema în care dădeam totul gata dintr-un singur foc, fără să mai prelungesc „agonia”. Însă nu am putut face acest lucru. Unele povești au fost ceva mai dramatice decât altele, au stârnit în mine mai multă emoție - însă, la sfârșit, din toate simt că am plecat mai învățat, mai înțelept. Parcă, într-un fel, această carte m-a făcut să apreciez mult mai mult anumite lucruri din viața mea...

„Cât am tânjit ca eu, cea care își pusese dorința, să fiu și cea care trebuia să plătească prețul magiei, să ducă greul! Aș da orice să iau asupra mea blestemul, să mut povara pe umerii mei. Dar, așa cum stau lucrurile, trebuie să rămân pe margine, în timp ce nevinovatul, copilul, bebelușul trebuie să fie cel care suferă.

Și asta face.”

Mda, iar simt că am scris multe & spus foarte puține (relevante)! Nu pot decât să v-o recomand cu mare încredere, deoarece chiar cred că este o carte care cu ușurință v-ar putea ajunge la suflet. Mă bucur foarte mult că am citit-o și, de altfel, a fost semnul că într-adevăr Maggie O’Farrell este o autoare pe care trebuie să o am în vedere. Tocmai acesta a fost și motivul pentru care, imediat ce a apărut și un al treilea volum scris de Maggie O’Farrell la editură, am pus imediat mâna pe el. Și abia aștept să ajung, cât mai curând, să-l și citesc. Mă bucur mult că își primește atenția cuvenită, pentru că într-adevăr are un talent aparte, are acel ceva pe care nu-l poți neapărat descrie la un autor, dar care te atrage. Care te convinge și te face să te angajezi în orice lectură fără nicio reținere. Volumul de față a reușit să mă apropie mult mai mult de Maggie O’Farrell, m-a făcut să o cunosc mai bine și, din prisma acestui lucru, poate chiar să-i înțeleg mai bine și mai în profunzime proza scrisă. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Alte recenzii ale cărților scrise de Maggie O’Farrell, apărute și pe blog:

 | Hamnet |

Cerul ca oțelul, de Cosmin Leucuța - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 268

Anul apariței: 2022

Cosmin Leucuța (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, câștigător al primului concurs de debut organizat de Editura Adenium. În 2013, romanul Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă Numele altora (CDPL). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul Hoodoo (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL; 2021). Este prezent în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale. La Editura Humanitas a mai apărut și volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (2024).

𓆩🖤𓆪 ADEVĂRATA PUTERE A FRICII. A SINGURĂTĂȚII 𓆩🖤𓆪

„Această carte vine dintr-un loc al singurătății și fricii, două stări pe care le cred omniprezente în orice om, chiar și atunci când acesta nu are un motiv aparent să le experimenteze. Am vrut să văd ce se întâmplă cu femeia fără nume atunci când îi iei totul și nu-i lași decât singurătatea și frica, și o pustietate vastă în care să le trăiască.” - Cosmin Leucuța

„(...) Ce cuprindea întunecimea în întunecime rămânea.”

După cum am spus și pe contul de Instagram atunci când am postat o poză cu faptul că încep lecturarea acestei cărți, „am vrut să văd cu ce defilează Cosmin Leucuța”. Nu de alta, dar prea am auzit de el în ultima perioadă - și doar de bine -, așa că am căzut de-acord cu planurile mele c-ar fi cazul să-i prioritizez cartea în materie de lecturi viitoare. De fapt, cred că această carte a fost doar o paranteză între alte lecturi, pentru că totul a decurs așa: m-am apucat de ea acum câteva ore și pur și simplu nu am mai putut să o las din mână. Nu că mi-a plăcut extraordinar de mult, că, dacă mai las lucrurile să se așeze, s-ar putea să mai scad din rating - dar m-a surprins plăcut faptul că, în sfârșit, am citit un autor român care s-a hotărât să abordeze genul thriller, și, sincer, nu doar că l-a abordat, dar chiar a reușit foarte frumos să-l valorifice la maximum. Da, pe alocuri mie mi-a amintit destul de mult de cartea lui Cormac McCarthy, iar lectura acestei cărți a venit imediat după Drumul. Însă cred că totul a fost doar o întâmplare, pentru că mai toate cărțile care ar aborda tematica aceasta postapocaliptică, respectiv solitudinea personajului ar lua-o cam în aceeași direcție. Faptul că McCarthy a scris „primul” despre asta este doar un rezultat al circumstanțelor... Și, sincer, dacă stau și mă gândesc mai bine, cred că într-o oarecare măsură mi-a plăcut această carte mai mult decât volumul lui McCarthy.

„Toate lucrurile pe care le-a lăsat în urmă... Nu lipsa lor o afecta, ci faptul că i-au rămas amintirile acelor lucruri. Cât timp a rămas singură în casă, în fiecare cameră, în fiecare colț sau obiect vedea câte o poveste, și, de fiecare dată când se trezea, poveștile erau din ce în ce mai vii, iar după o vreme a devenit insuportabil.”

Așa, revenind. Dap, mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult de tot încât să nu o pot lăsa din mână, iar asta cred că, de departe, spune ceea ce trebuie spus: că Leucuța scrie bine (sau cel puțin a făcut-o în cartea asta, că n-am citit altele scrise de el, însă acum vreau s-o fac mai mult decât oricând). Mi-a spus cineva că „nu i-a plăcut, pentru că pare a fi un thriller/horror dintr-ăla categoria B, de-l vezi pe HBO”. Nu neapărat că nu-s de acord, dar cred că atât timp cât eu, fiind iubitor de thrillere și destul de reticent când vine vorba de a-mi alege lecturile din acest gen, am fost prins de această carte în măsura în care să nu o pot lăsa din mână, înseamnă că această carte chiar a avut acel ceva care trebuie să existe într-un thriller. Deși unele lucruri m-au lăsat cu niște semne de întrebare - cum ar fi sfârșitul ușor prea forțat, parcă prea intempestiv -, nu a fost o carte care să mă plictisească. A avut acțiune, a avut o cronologie ușor de urmărit, a avut o „eroină tragică” care a reușit să-mi intre rapid sub piele. Și, pe alocuri, a avut și doza aia de profunzime & emoție pe care eu deseori o caut în thrillere și care, de altfel, chiar cred că „fac casă bună” cu acest gen literar. All in one, a avut toate cele necesare pentru a mă face să-i dau 5 steluțe.

„- Toți am pierdut pe cineva. Fiecare din noi încearcă să se agațe de amintirea acelor zile. În felul nostru, fiecare încearcă să se întoarcă înapoi în timp.”

Mă bucur mult să văd că acest gen literar este abordat și de către scriitorii din țara noastră. Nu cred, în schimb, că publicul cititor din țara noastră este prea deschis în a citi cărți thriller scrise de autori români. Eu aș face-o doar din curiozitate - totuși, dacă vorbim despre cărțile Dorei Pavel, pe care le consider a fi niște thrillere psihologice extraordinar, n-aș face-o din curiozitate, ci din certitudinea faptului că știu că-mi vor fi plăcut (am citit & iubit absolut tot ce a publicat până acum). În Cerul ca oțelul, Leucuța își plasează povestea într-un cadru bolnav, întunecat, (post)apocaliptic, și bineînțeles că acest lucru îi permite ca ulterior să fructifice ideea în efectiv orice mod posibil - canibalismul nu mai devine ceva ciudat, schingiuirea este justificabilă, moartea este ceva omniprezent. Până la urmă, este vorba despre a ne lăsa conduși de instincte sui generis, iar nevoia de hrană este unul dintre ele. Dar ce te faci când hrana devine tot mai puțină și foamea tot mai mare? Răspunsul este deja evident, nu-i așa? Într-o lume în care nu mai ai nimic de pierdut (decât eventuale membre & organe interne), faci orice pentru a rămâne în viață (& întreg).

„- Cu toții vom muri, știm asta. Doar că nici unul din noi nu vrea să moară azi.

Bătrâna i-a spus că asta însemna să fii supraviețuitor. Să faci lucruri pe care nu credeai că le vei face vreodată, lucruri de care nu credeai că ești în stare. Să te ridici deasupra a ceea ce te vrea mort și să amâni inevitabilul.

Așa e, a gândit femeia. Sfârșitul a venit, dar nimeni n-a fost pregătită pentru el.”

Iar eroina noastră fără nume, nu că ar fi relevant n vreun fel numele acesteia, deși m-ar fi scutit de recitirea anumitor pasaje pentru a înțelege întocmai ce se-ntâmplă, se regăsește într-o astfel de lume. Știe că trebuie să o ia „spre nord”, chipurile că acolo ar sta lucrurile altfel. Cred că mi-ar fi plăcut ca Leucuța să fi valorificat mai mult ideea aceasta a nordului, să îmi dau seama și eu ce vrea să spună (îmi închipui că acolo tipa ar fi fost safe și toate alea). Însă a fost OK și punctul în care s-au îndreptat și, de altfel, sfârșit toate. Mi-a plăcut tensiunea resimțită, mi-a plăcut chiar foarte mult modul în care a dezvoltat atmosfera și, în general, cum m-a făcut această carte să mă simt. M-a ținut acolo de-a lungul celor mai bine de peste 250 de pagini și nu m-a plictisit nici măcar o secundă. Mi-a alimentat dorința de a descoperi mai multe și mai multe și m-a făcut să vreau să aflu cât mai rapid încotro se vor îndrepta toate. Simt că am scris multe & am spus puține, așa că mă voi opri aici: primul meu contact literar cu Cosmin Leucuța a fost o adevărată reușită și, prin urmare, vreau neapărat să continui și cu celelalte cărți ale sale. Nu știu care va fi următorul, dar știu că odată cu prima ocazie când voi ajunge la Cărturești, sigur voi cumpăra o carte scrisă de acesta - indiferent care ar fi aceasta!

Murmur, de Mircea Pricăjan - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2023

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, la Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal. A debutat în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare online, deopotrivă în română și engleză, iar în anul 2012 a fondat Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. În intervalul 2003–2020 a fost redactor la revista de cultură Familia, iar în anul 2021 a devenit redactor-șef al aceleiași publicații.

🪴AMINTIRILE PE CARE LE CREȘTEM ÎN NOI 🪴

„Murmur se dorea a fi o continuare tematică și stilistică a povestirilor din volumul Perseidele. Recuperarea memoriei personale, mutarea ei în poveste pentru a o fixa, pentru a-i da coerență, un sens. După primele pagini am simțit însă că asta nu este de ajuns. Am scris acest roman între anii 2016 și 2020 și am descoperit că înțelegerea prezentului este la fel de importantă pentru recuperarea memoriei cum e înțelegerea trecutului pentru dibuirea prezentului. România acelor ani, marcați de tragedia incidentului de la Colectiv, de sinistra Ordonanță 13, de protestele care au urmat, culminând cu mitingul diasporei din 10 august, a pătruns inevitabil în cartea mea, împletindu-se cu primele mele intenții, potențându-le, ajutându-mă să descopăr coerența pe care doar o intuiam la început - ca un murmur care, pe măsură ce îl asculți mai atent, se transformă în strigăt.” - Mircea Pricăjan

„- Doru' meu și coasta-naltă... murmură bătrânul, stând pe bancă, sub salcie, cât poate de drept, cu basca pe cap, privind semeț înainte, și totuși nevăzând nimic. Doru' meu și coasta-naltă... niciodată nu se gată...”

Un roman care mi-a smuls lacrimi, care m-a purtat în timp și mi-a dovedit, încă o dată, că autorii noștri naționali sunt valoroși. Au o voce literară aparte. Sunt buni, merită citiți, merită promovați, merită si aibă numele recunoscut. Nu am mai citit nimic scris de Mircea Pricăjan, dar Murmur, în primă instanță, m-a atras prin copertă. Nu am obișnuința de a citi descrierile cărților - uneori, pur și simplu mă las dus de val și cumpăr o carte „pentru cum arată”, dacă mă pot pronunța așa. Habar nu am cât este de sănătos, de altfel, dar știu că atunci când am cumpărat această carte, am fost mânat și de un alt motiv: faptul că, văzând-o, am avut intuiția - care se pare că, cel puțin în materie de cărți, rar dă greș - că această carte o să-mi placă. Și, my God, dar cât de mult mi-a plăcut ce-a făcut Mircea Pricăjan aici. Cât de mult m-a emoționat povestea și cum, strângându-mă în brațe, m-a dus într-o perioadă atât de frumoasă, atât de plină de pace & liniște & bunătate: copilăria! Iar atunci când te-ntorci în copilărie, când reușești să iei o pauză de la haosul acesta zilnic, de la hazardul acesta care definește viața de adult, te simți „acasă”! Prin ceea ce a scris în acest volum, Mircea Pricăjan m-a purtat în timp și m-a făcut să cred că însăși cartea este, de fapt, o-mașină-a-timpului!

„Răul este insidios, se apropie pe nevăzute prin frunziș, alunecând ca un șarpe, sâsâind adormitor, se încolăcește în jurul gâtului tău încet, încet, încet și strânge tot mai tare, transformându-ți moartea într-un leșin cald și fantastic, singura soluție care ți se mai pare că are sens. După care se lasă întunericul.”

Romanul acesta m-a liniștit, m-a emoționat și mi-a adus aminte de bunicii mei. Mi-a adus aminte de copilăria petrecută la țară - fiindcă, de altfel, eu am crescut la țară & sunt de la țară -, de perioada aceea a vieții în care „timpul avea răbdare” și nimic părea să nu stea în calea mea, în care parcă puteam muta munții - dar nu aveam de ce să-i mut, că stăteau bine la locul lor -, în care plecam dimineața de acasă și mă întorceam seara. În care mă trezeam la 5 dimineața împreună cu bunicul meu și mergeam să căutăm ciuperci, doar că să vedem că și alții au fost la fel de harnici - poate și mai harnici -, și-au ajuns înaintea noastră culegându-le aproape pe toate, ratând doar câteva, spre încântarea mea! În romanul lui Mircea Pricăjan copilăria este punctul de plecare, este „locul” din care se recuperează amintiri și întâmplări, doar pentru a construi și consolida prezentul, cu tot ce înseamnă acesta. Bineînțeles, avem parte și de o reiterare a unor întâmplări din România noastră, așa cum e ea, petrecute de-a lungul celor 4 ani în care autorul și-a scris cartea. Nu mă voi referi la acelea, fiindcă, din păcate, nu vreau să duc „recenzia” aceasta într-o direcție nepotrivită și, de altfel, vreau să-mi amintesc „doar de bine” atunci când mă gândesc la Murmur... 

„(...) Și știi ce-i tragic? Ei, ei știau ce fac! Pentru că ei sunt, cum zice poetul nepereche, nemuritori și reci. Mai ales reci. Și mai ales, mai ales nemuritori.”

După cum bine știți, nu voi vorbi despre ce se-ntâmplă în carte, fiindcă nu-i spre interesul nimănui, ci voi încerca să vorbesc despre cum m-a făcut pe mine să mă simt. Mă gândesc că n-am expertiza unui critic, n-am experiența vastă de „a descoase” o carte și așa mai departe, așadar eu vorbesc (scriu!) aici din perspectiva unui cititor care a citit ceva la viața lui, dar nu dispune de „cuvinte dintr-alea mari” pentru a vorbi despre o carte. Poate nici nu-i cazul, uneori, deși cartea lui Mircea Pricăjan ar merita cuvintele cele mai mari. Și cele mai frumoase. Și cele mai relevante cu putință. Nu cred că reușesc întocmai să transmit cât de frumoasă a fost această carte, poate din perspectiva faptului că a adus în lumină - într-un mod deosebit de frumos & emoționant - perioada copilăriei. Dar nu numai. Este vorba și despre proza luminoasă a lui Mircea Pricăjan, despre sufletul care pulsează între cuvintele sale, despre întâmplările care, deși în aparență pot părea banale, sunt pline de bunătate & emoții & frumos. După ce am citit această carte, parcă mi s-a deschis și mai mult apetitul pentru autori români, vreau să citesc tot mai mult, să le descopăr poveștile și emoțiile... Pentru că, repet, știu că avem autori valoroși și care ne oferă literatură de calitate!

„Restul vacanței a curs cu lentoarea timpului fără margini al copilăriei, fiecare zi lungă cât o viață, fiecare viață luând-o de la capăt în fiecare dimineață. Matei s-a îndepărtat de seara aceea melancolică pe deal, a lăsat-o în urmă cum își lasă șarpele pielea veche: lepădându-se de ea, și totuși păstrându-i forma exact întipărite în pielea cea nouă.”

Mă voi opri aici, pentru că am impresia că am scris multe & nu am spus nimic. Dar, în sfârșit, cred că unele cărți nici nu pot fi „teoretizate”, „descrise”, pentru că ele trebuie doar să fie simțite și atât. Trebuie citite și, sincer, dacă măcar o persoană va citi această carte după ce a văzut postarea mea, atunci eu mi-s bucuros. Dacă nu, sunt la fel de bucuros, pentru că știu că, într-un anumit punct, cineva va citi și va iubi această carte, chiar dacă nu la recomandările mele. Chiar cred că este puțin probabil să nu-ți placă romanul lui Mircea Pricăjan, pentru că... nu știu, mi se pare că mișcă un fir de praf din lumea asta. Că-ți îmbrățișează sufletul și, cum zicea cineva, „îți ține cald la suflet”! Într-o lume din ce în ce mai rece și din ce în ce mai întunecată și din ce în ce mai necunoscută. O carte care „îți ține cald la suflet”, da, cam așa aș putea descrie Murmur... Și când acele rânduri negre scrise pe paginile albe reușesc să-ți transmită atât emoție, să te facă să te simți atât de bine, atunci știi c-ai dat peste o carte specială. Așadar, nu vă doresc decât să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, lecturi cu rost! 

Open Water, de Caleb Azumah Nelson - Recenzie

Editura: Penguin Books (first published by Viking, 2021)

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 150

Anul apariției: 2022

Caleb Azumah Nelson is a British-Ghanaian writer and photographer living in south-east London. His writing has been published in Litro. He was recently shortlisted for the Palm Photo Prize and the BBC National Short Story Prize 2020, and won the People's Choice prize. Open Water is his debut novel.

🪶PUTEREA CUVÂNTULUI SCRIS & A POVEȘTILOR🪶

Two young people meet at a pub in South East London. Both are Black British, both won scholarships to private schools where they struggled to belong, both are now artists - he a photographer, she a dancer - trying to make their mark in a city that by turns celebrates and rejects them. Tentatively, tenderly, they fall in love. But two people who seem destined to be together can still be torn apart by fear and violence. At once an achingly beautiful love story and a potent insight into race and masculinity, Open Water asks what it means to be a person in a world that sees you only as a Black body, to be vulnerable when you are only respected for strength, to find safety in love, only to lose it. With gorgeous, soulful intensity, Caleb Azumah Nelson has written the most essential British debut of recent years.

“You have always thought if you opened your mouth in open water you would drown, but if you didn't open your mouth you would suffocate. So here you are, drowning.”

Voi fi scurt cu această recenzie, pentru că se-ntâmplă să fi citit această carte, de fapt, acum cred că aproximativ 2 ani. Asta pentru că am mers în Londra și, cum am obișnuința de a-mi cumpăra câte o carte din fiecare țară în care merg, eventual o carte cât mai relevantă pentru țara respectivă (cum a fost când mi-am cumpărat I giorni dell'abbandono de Elena Ferrante, odată ajuns în Florența), mi-am cumpărat și Open Water, o carte de care, sincer, chiar mai auzisem înainte de a o fi găsit în bibliotecă. Și cum mi-am zis că este cartea perfectă pentru a o lua din Londra, având în vedere însuși faptul că autorul Caleb Azumah Nelson este londonez. Și-am început-o. Am început-o încă din metrou, în drumul spre cazare, și n-am mai lăsat-o decât după ce am terminat-o. Pur și simplu am devorat cele 150 de pagini, deoarece m-au purtat într-o lume în care, dincolo de faptul că povestea m-a impresionat, mi-am dat seama că autorul scrie pur și simplu impecabil, cu un talent desăvârșit, dintr-ăla care îți provoacă invidie, că te-ntrebi „eu de ce nu pot scrie așa?”, și-ți dai seama că, în cele din urmă, oricum te bucuri de faptul că există scriitori care chiar scriu bine, scriu cu sufletul și din suflet, scriu pentru suflete și, mda, se pare că mă lungesc fără să spun nimic interesant.

“What you're trying to say is that it's easier for you to hide in your own darkness, than emerge cloaked in your own vulnerability. Not better, but easier. However the longer you hold it in, the more likely you are to suffocate. At some point, you must breathe.” 

Dar, așa cum am menționat, nu va fi vorba despre o recenzie în sine. Pur și simplu simt nevoia să scriu despre cartea asta aici, câteva rânduri, oricât de irelevante pentru alții, dar relevante pentru mine. Zic „relevante” pentru că, cu acest prilej, voi răsfoi din nou cartea în căutarea unor fragmente care mi-au plăcut foarte mult și pe care le voi insera aici. Open Water spune, în esență, o poveste de dragoste, o poveste între doi tineri, amândoi de culoare, care locuiesc în Londra, și se-ntâlnesc într-un pub. De aici, va lua naștere o poveste de dragoste care, ulterior, se va dovedi a fi una nicidecum roz, ci una dominată de frică, de violență psihică, o poveste care spune multe și care, după părerea mea, devine memorabilă doar atunci când îi oferi autorului încrederea ta. Recunosc, nu-mi amintesc prea multe privitoare la acțiunea cărții, dar îmi amintesc faptul că, oarecum, a fost scrisă precum un jurnal, nicidecum urmând un fir cronologic anume. Și o problemă în a-mi aminti cum trebuie a fost și faptul că nu am nivelul de engleză necesar pentru a citi cărți în această limbă așa cum o fac în limba română...

“Every time you remember something, the memory weakens, as you’re remembering the last recollection, rather than the memory itself. Nothing can remain in tact. Still, it does not stop you wanting, does not stop you longing.”

Însă, din fericire cartea n-a avut fraze prea complicate, pe care să nu le-nțeleg întocmai. Chiar dacă au fost multe cuvinte pe care nu le știam, tot am reușit să țin firul poveștii și să înțeleg, în esență, ideea generală. În limba engleză, uneori mi se pare că multe fragmente & cuvinte sună frumos, iar dacă le-ai traduce parcă ai știrbi din emoția & trăirile pe care ți le transmis, pe care te fac să le simți. Așadar, în cele din urmă pur și simplu m-am lăsat purtat de val și îmbrățișat de cât de frumos scrie Caleb Azumah Nelson, cât de liric mi s-a părut totul, cât de emoționant și profund. Da, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult această carte, și-am avut feeling-ul ăsta încă de când am luat-o în mână, în librărie. Chiar m-am bucurat tare mult că am dat peste ea pentru că, așa cum v-am zis, nu a fost o carte pe care am luat-o la nimereală, ci chiar mai auzisem - ba chiar îmi fusese recomandă în trecut - de acest roman de debut. Un roman de debut care, cel puțin după părerea mea, reiterează o experiență de viață și o poveste care, de ce nu, ar trebui să ajungă la mai multă lume. Habar n-am dacă va fi tradusă și la noi; însă, dacă aveți ocazia, v-o recomand cu cea mai mare plăcere - și, în special, să o citiți în engleză!