Ultima carte, de Marian Coman - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: n’autor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2024

Marian Coman (n. 1977, Mangalia), fost jurnalist în presa scrisă și televiziune, a scris volumele Nopți albe, zile negre (2005), Testamentul de ciocolată (2007), Teoria flegmei. Apel la mitocănie (2008), Haiganu. Fluviul Șoaptelor (2015), Haiganu. Furia Oarbă (2017), Omulețul din perete și alte povestiri fantastice (2019; 2023, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Ultima carte (2024) și scenariul romanului grafic TFB (2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. A fost scenaristul benzilor desenate Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science‑Fiction. Din 2018, coordonează imprinturile Armada și Nezumi la Editura Nemira, dar și producția de audiobook‑uri publicate pe platforma AudioTribe.

────⋆⋅☆⋅⋆── NE VEDEM LA CAPĂTUL POVEȘTILOR ────⋆⋅☆⋅⋆──

Cel mai recent roman al lui Marian Coman se deschide cu cea mai veche istorie din lume: una de iubire. Într-un prezent apropiat, Alex te trage în povestea lui și a Adei. Nu-ți lasă vreme să te înduioșezi, căci, curând, descoperi că-ți relatează ultima lor zi împreună. În paralel, îl întâlnești pe Manu, care te lasă să pătrunzi în intimitatea gândurilor sale de scriitor aflat în plină criză creativă. Cei doi îți vor fi aproape pe tot parcursul cărții, ba unul, ba celălalt, până când destinele li se întrepătrund, permanent la granița dintre realitate și ficțiune, dintre virtual și real, dintre povești. Ultima carte are, de altfel, darul acela aparte al literaturii bune: să schimbe ceva în tine la finalul lecturii.

„Cât îți ia să te obișnuiești cu neobișnuitul? Când devine nefirescul firesc? Cât îi ia minții umane să accepte ceea ce în mod normal pare de neacceptat (...)? Cât îți ia să accepți asta ca pe noua ta realitate?”

Ultima carte (și prima carte scrisă de Marian Coman pe care o citesc; cu siguranță nu ultima) m-a prins din prima, fără introduceri inutile sau nevoia de a construi, lent, lumea romanului. Povestea pornește direct dintr-un punct de maximă tensiune – o moarte care zdruncină și deschide o fisură în realitate, iar de acolo totul se transformă. Deși nu pare din primele pagini, romanul are o profunzime neașteptată. Nu e doar despre pierdere, ci despre ce urmează după ce pierzi, despre cum răspunzi când ți se ia tot ce ai mai iubit și cum faci față adevărurilor care ți se dezvăluie atunci când nu mai ai nimic de pierdut. Poveștile lui Alex și Manu rulează în paralel, dar nu într-un mod clasic. Firele narative nu ajung „întâmplător” să se împletească. Legătura dintre ele se simte ca o tensiune subterană care crește de la o pagină la alta, până când cele două planuri se ating și din acel moment nu mai poți lăsa cartea din mână. Alex e un programator cu o viață aparent banală, prins în rutina jobului și a relației cu Ada, până când Ada moare. Și din acel moment totul se schimbă – nu doar pentru el, ci și pentru cititor. Intrăm cu el într-o spirală de întrebări, decizii și revelații. Alex nu e eroul clasic, dar e sincer, direct, și, în felul lui, extrem de uman. M-am regăsit în multe din fricile și reacțiile lui.

„(...) Pentru mine, literatura este fie dragoste, fie moarte. Fie ambele.”

Manu, în schimb, e un personaj mai greu de înțeles la început. Scriitor cu crize de încredere, prins între dorința de a crea și sentimentul constant că nu e suficient, că nu ajunge la finalul poveștilor pe care le începe. Dar exact această luptă interioară îl face credibil. Mă gândeam la cât de des și eu abandonez lucruri din frica de eșec sau din teama că nu vor fi destul de bune. Manu, dincolo de a fi un personaj de care te atașezi imediat, este precum o oglindă pentru toate tentativele noastre ratate de a construi ceva durabil. Cărțile care apar în roman – cele trei cărți misterioase – sunt un fel de catalizator pentru tot ce urmează. Ele „declanșează” destine, întâmplări și sunt chiar portaluri către alte lumi, alte timpuri, alte versiuni ale „eu-lui”. Nu sunt explicate complet, ceea ce le face și mai interesante. Există mereu acel strat de mister, acel „ce-ar fi dacă” care te face să te întrebi dacă nu cumva tot ce citești e mai real decât pare....

„Când ai tot ce-ți trebuie, e foarte ușor să fii cine vrei să fii.”

Mi-a plăcut enorm cum a fost construit romanul din punct de vedere narativ. Nu e scris ca o poveste clasică, liniară, ci are bucăți care sar în timp, care se întrepătrund, care se rescriu parcă una pe alta. Marian Coman nu oferă explicații directe, dar nici nu lasă lucrurile în aer. Te ține într-o stare de neliniște care nu dispare nici măcar la final, și tocmai asta mi s-a părut reușit. E genul de carte care te face să te gândești dacă n-ai ratat ceva, dacă nu cumva ai citit în diagonală o frază importantă și acum toată înțelegerea ta despre poveste s-a schimbat. Am simțit nevoia să revin la unele pasaje, să le recitesc cu gândul că poate de data asta o să văd ce mi-a scăpat. Un alt lucru care m-a impresionat e stilul. Scriitura e simplă, curată, fără floricele inutile, dar cu o precizie aproape matematică. Fiecare cuvânt pare pus acolo cu un scop. Nu e o carte care să te cucerească prin fraze lungi și descriptive, ci prin claritate și intensitate. Uneori am avut impresia că citesc un fel de jurnal mai mult decât o poveste fictivă, atât de natural se desfășoară totul. Moartea Adei planează peste tot romanul. Deși nu vedem niciodată perspectiva ei, prezența ei se simte în toate deciziile lui Alex. E un personaj absent-prezent, un simbol al pierderii, dar și al speranței. M-a făcut să mă gândesc la toți oamenii care pleacă din viețile noastre și totuși rămân, cumva, în mintea noastră, în amintiri, în deciziile pe care le luăm după. Ada e un fel de reper emoțional pentru Alex, dar și un motiv care îl împinge să meargă mai departe, chiar dacă direcția nu e mereu clară și prea „credincioasă”.

„Tu ce ai prefera să fii, băiete? Autor sau personaj?”

Un moment care mi-a rămas în minte e atunci când Alex își dă seama că realitatea poate fi modificată, rescrisă, că poveștile nu sunt doar ficțiune, ci instrumente care pot influența viața reală. A fost o idee care m-a urmărit mult timp după ce am terminat cartea. Ce e, de fapt, real? Trăim o singură viață sau o serie de posibilități pe care le activăm prin alegeri, prin iubire, prin suferință? Nu pot să nu menționez și finalul. Nu voi da spoilere, dar pot spune că nu e un final clar, ci mai degrabă o deschidere. M-a lăsat cu un gol plăcut în stomac, genul ăla de sfârșit care nu închide o poveste, ci deschide mai multe. Și asta mi s-a părut perfect pentru un roman care se numește „Ultima carte” – pentru că, de fapt, nu e deloc ultima. E una din multele posibile. E un început, o întrebare, o chemare spre ceva ce încă nu înțelegem pe deplin. Recomand romanul nu doar pentru poveste, ci pentru tot ce declanșează în tine drept cititor. Dacă ai răbdare să-l simți, nu doar să-l parcurgi (este foarte scurt, se citește dintr-un foc) te va prinde mai tare decât ai fi crezut. E o carte despre căutări, despre pierderi, despre ce înseamnă să continui când totul pare pierdut. Și despre cum, uneori, poveștile pot fi singura cale prin care ne mai putem salva.

Ochiul negru al fluviului, de Jeanette Winterson - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2025

Traducere: Vali Florescu

Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evangheliști penticostali, în orășelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinții o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, își părăsește căminul. Pentru a-și putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de înghețată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde absolvă cursurile de literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireșilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și Frankissstein. O poveste de iubire (Frankissstein. A Love Story, 2019; Humanitas Fiction, 2020) – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal, iar în 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun (Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017, 2023). În 2022 apare volumul 12 Bytes: How artificial intelligence will change the way we live and love, urmat, în 2023, de Ochiul negru al fluviului (Night Side of the River; Humanitas Fiction, 2025). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de țări. Din 2013, ține cursul de creative writing pentru masteranzi la Manchester University.

𖤝 FORMELE PALPABILE ALE ABSENȚEI 𖤝

Într-un cuceritor volum de povestiri cu fantome, Jeanette Winterson, „una dintre cele mai talentate scriitoare ale zilelor noastre“ (New York Times), îmbină cu originalitate teme precum răzbunarea, iubirea, singurătatea și, mai ales, supranaturalul și inteligența artificială. Trecerea dinspre viață spre moarte capătă un filtru contemporan: în ce fel inteligența artificială și tehnologia modernă tulbură hotarul dintre cele două lumi? În ce fel bruiază întâlnirile cu supranaturalul lumea celor vii? Inspirată de propriile întâlniri cu apariții inexplicabile, Winterson „excelează în a crea fantome pentru epoca noastră, fantome pentru prezent“ (Irish Times). Fantomele nu și-au uitat viețile și nu i-au uitat nici pe cei dragi sau pe cei pe care doresc să se răzbune. Schimbând cursul tradițional al poveștilor cu stafii, Winterson ne conduce într-un nou univers: o lume în care fantomele pot trăi în metavers sau în gadgeturile moderne, sunt prezente la ședințele de spiritism care le invocă, vin să vindece sau să destrame povești de iubire din lumea celor vii sau, pe neașteptate, încearcă să îi tragă spre ochiul negru al fluviului pe cei naivi. Seducătoare și inedită, cea mai nouă carte a acestei autoare ne schimbă nu doar percepția asupra universului imaterial, ci și modul în care ne înțelegem viețile și, mai ales, relațiile cu ceilalți.

„Dacă moartea ne eliberează din închisoarea sinelui, chiar și pentru o clipă, înainte de a ne cufunda în uitare, atunci moartea e mai mult decât un eveniment biologic. S-ar putea să nu fie o punte către alt loc, dar cine știe, poate e o binecuvântare.”

Când am început Ochiul negru al fluviului. Povestiri cu stafii, nu știam exact la ce să mă aștept. Știam doar că e o carte cu povești cu fantome și că e scrisă de Jeanette Winterson – un nume mare, pe care îl cunosc destul de bine. M-a atras ideea de fantome și de lumea de dincolo, dar nu într-un mod horror, de sperieturi, ci mai degrabă ca o reflecție: ce înseamnă să fii mort? Ce înseamnă să mai „fii” după ce ai murit? Cartea aceasta vorbește exact despre asta, doar că o face într-un mod total diferit față de orice altceva ce am citit până acum. E structurată pe patru părți – Mecanisme, Locuri, Oameni și Întâlniri cu stafii – și fiecare vine cu un set de povestiri legate de o temă principală. Încă de la început mi s-a părut interesant că nu este neapărat vorba despre povești-clasice-cu-fantome. Da, există case bântuite și spirite care nu-și găsesc liniștea, dar există și fantome în rețele, în mesaje, în telefoane, în spațiul digital. Ceea ce face Winterson e să ia conceptul de „fantomă” și să-l extindă în epoca noastră, când prezența noastră online e aproape mai reală decât cea fizică. Gândul că cineva ar putea să „bântuie” nu o casă, ci o rețea de date, m-a prins imediat. Nu e înfricoșător într-un mod clasic, dar e neliniștitor. Chiar îți dă de gândit...

„În Stranietate, nimic nu e aș acum te-ai aștepta să fie – nu există nici uitare, și nici glorie. Nu există acasă și nici iad. Stranietatea are un anume soi de forță electromagnetică – e la fel de puternică pe cât era gravitația și mă atrage înspre ceva. Înspre ce anume, nu știu. Departe de ceea ce este clar. 

Departe de tine.

Sunt aici pentru că te iubesc și asta nu e uitat nici pierdut nici diminuat nici slăbit nici distrus. Nu are nevoie de punctuație. Nici de explicații.

Dragostea nu mă părăsește, însă eu mă părăsesc și te părăsesc și pe tine. Îmi pare rău.”

Ceea ce mi-a plăcut mult e cum fiecare poveste vine cu o atmosferă aparte. Nu se bazează pe efecte de șoc sau pe clișee de genul „și atunci a apărut o umbră în colțul camerei”. În schimb, simți tensiunea crescând, simți că ceva nu e în regulă, dar nu știi exact ce. Uneori, povestea se termină fără să îți dea toate răspunsurile, ceea ce pentru mine a fost un plus. Nu trebuie să ți se spună totul ca să simți ceva. Prima parte, Mecanisme, cred că m-a prins cel mai tare. Acolo sunt povestiri despre cum putem păstra legătura cu cineva decedat prin tehnologie – sună science-fiction, dar în același timp e atât de posibil, în lumea în care totul e arhivat, înregistrat, salvat. Am început să mă gândesc: dacă un om lasă în urmă zeci de conturi, mesaje, clipuri video, mai e cu adevărat mort? Sau e cumva „încă aici”, dar într-o formă care nu mai are trup? Nu știu dacă e reconfortant sau înfricoșător. Cred că depinde de cum privești lucrurile. Mi s-a părut fain și că autoarea își face loc în carte și ca voce personală. La finalul fiecărui segment vine cu câteva gânduri proprii, legate de temele respective, despre ce a inspirat-o, despre experiențe personale sau reflecții mai largi. A fost ca o pauză între povești, în care simți că stai de vorbă cu cineva inteligent, care chiar are ceva de spus. M-a ajutat să înțeleg mai bine ce vrea să transmită și mi-a dat un fel de cheie de lectură, dar nu una impusă, ci mai degrabă deschisă.

„Acum nu mai am amintiri. Reușitele mele au dispărut. Trecutul meu a dispărut. Fericirea și pierderea ei au dispărut. Ultima parte din mine legată de pământ se dezvoltă într-o reflexie de cristal. Cea mai clară imagine pe care ți-o pot oferi e cea a unei constelații. Nu e un singur lucru. Nu e o singură stea. E un ciorchine mișcător de lumină.”

Sunt și povești care mi s-au părut mai slabe sau mai greu de conectat cu restul – nu toate mi-au rămas în minte. Dar majoritatea au fost suficient de intense și bine scrise încât să-mi mențină interesul. Stilul lui Winterson nu e pompos, nu e încărcat cu metafore inutile. Scrie clar, cu o anumită sobrietate, dar și cu emoție. Uneori are formulări care te opresc și te fac să le recitești, nu pentru că sunt complicate, ci pentru că spun mult cu puține cuvinte. Un mic minus pentru mine a fost introducerea. Pare mai degrabă o mini-conferință despre istoria fantomelor, decât un început care să te introducă direct în atmosferă. Am înțeles utilitatea ei, dar sincer, m-a făcut să am impresia că urmează o carte teoretică, nu una de ficțiune. Noroc că poveștile în sine schimbă imediat tonul.

„Oamenii pot vedea mai puțin de unu la sută din spectrul electromagnetic. Numim asta lumină vizibilă. Nu vedem undele radio, razele gamma, razele X, lumina ultravioletă. Ne descurcăm foarte bine; greșeala noastră e să renumim lumina vizibilă – ceea ce putem vedea – drept realitate.

Lumea înseamnă mai mult decât vedem cu ochiul liber.”

Cartea nu e neapărat una care să sperie, dar te pune serios pe gânduri. Despre cum murim, despre cum rămânem și ce lăsăm în urmă, despre cum ne amintesc ceilalți sau cum persistăm într-o formă sau alta. Întrebări legate de identitate, de corp, de ce înseamnă „prezență” în era digitală. E genul de carte care nu se epuizează la finalul lecturii. Îți rămâne în cap, o mai porți cu tine, o mai reinterpretezi în funcție de ce ți se întâmplă în viață. În esență, am citit Ochiul negru al fluviului în ideea unei  meditații asupra morții, despre ce vine după, despre ce lăsăm în urmă. Nu toate poveștile sunt la fel de memorabile, dar ca întreg, cartea e solidă, coerentă și plină de idei interesante. Mi-a plăcut că n-a încercat să fie „cool” sau „edgy”, ci a păstrat un ton sincer, matur, dar nu greu de urmărit. Dacă ai răbdare să intri în ritmul ei și nu te aștepți o lectură clasică cu & despre fantome, poate fi una dintre acele cărți care chiar te schimbă un pic. Încă o dovadă că, într-adevăr, Jeanette Winterson este un nume mare în literatura contemporană.

Alte recenzii ale cărților scrise de Jeanette Winterson, apărute și pe blog: 

| Scris pe trup | Portocalele nu sunt singurele fructe |

Acționează și gândește ca James Bond, de Stéphane Garnier - Recenzie

Editura: NICULESCU

Colecția: Dezvoltare personală

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2021

Traducere: Carmen Ionescu

Consilierul meu pentru dezvoltare personală este Bond, James Bond! Care sunt secretele ce îl fac pe James Bond să fie irezistibil și, în același timp, charismatic și spiritual? Ce ne poate învăța agentul preferat al Majestății Sale pentru a ne fi de folos în viața de zi cu zi? Nu este James Bond cel mai tare consilier pe care ni-l putem imagina? Deveniți Agentul 007 al vieții voastre! Convingător, șarmant, flegmatic și cu un dezvoltat simț al umorului, James Bond este un personaj iconic care nu se demodează niciodată. Cel mai celebru spion al planetei are atâtea lucruri să ne învețe din felul lui de a fi, de a acționa și de a gândi! Deopotrivă charismatic și sensibil, James Bond este orice altceva, mai puțin un tip nemilos și fără suflet. Rămâne mereu fidel principiilor și valorilor în care crede. Seducător și loial, își păstrează autocontrolul în orice împrejurare... ceea ce nu-l împiedică să se și dezlănțuie câteodată! Dați-i voie lui James Bond să vă inspire în fiecare zi în relațiile profesionale, de prietenie și de familie pe care le aveți, și lăsați-vă ghidat de el. Este un consilier extrem de eficient!

🕶️DEVENIȚI AGENTUL 007 AL VIEȚII VOASTRE. SAU NU PREA...🕶️

Nu mă atrag în mod special cărțile de dezvoltare personală. Mi se par adesea pline de repetiții, de „rețete” universale care nu se potrivesc tuturor, și uneori au un ton ușor condescendent, de parcă tu ești cel care nu se descurcă în viață, iar autorul a venit de pe un nor de succes să te învețe cum să devii om. Dar m-a atras titlul. James Bond. Cine nu vrea, măcar pentru câteva clipe, să fie ca el? Elegant, sigur pe sine, inteligent, cu replicile potrivite mereu pregătite. Așa că, atunci când am pus mâna pe carte, mi-am zis: „hai să văd ce-i cu ea, poate e altfel”. Nu e foarte lungă, și totuși, am citit-o mai greu decât mă așteptam. Nu pentru că ar fi complexă sau pentru că ar conține idei profunde care m-au făcut să mă opresc la fiecare paragraf. Ci pentru că sunt momente în care cartea se duce pe lângă subiect. Uneori pare că autorul vrea să spună ceva, dar nu reușește să ducă ideea până la capăt. Alteori dă citate din filmele cu James Bond care nu au prea multă legătură cu ceea ce urmează în text. Ba mai mult, câteva dintre acele citate par puse doar ca să dea impresia că e vorba despre Bond, când de fapt e o listă de sfaturi generice, cum găsești în orice carte de acest gen.

„Poveștile noastre de prietenie sunt la fel de importante ca și cele de dragoste și cer aceeași grijă ca să nu se ofilească.

Fidelitatea este la fel de importantă și în dragoste, și în prietenie. Ea este indicatorul încrederii și garantează longevitatea legăturii care se creează.

Dacă îți tratezi prietenii, în unele momente, cu superficialitate, cu aroganță, îți asumi riscul de a tăia această legătură, această coardă care a durat mult să se împletească.”

Totuși, nu pot să zic că n-am găsit absolut nimic interesant. Sunt idei și fraze care mi-au plăcut. Unul dintre aspectele pozitive e că autorul încearcă să scoată în evidență unele trăsături pe care le admirăm la Bond – autocontrolul, încrederea, disciplina, capacitatea de a păstra o imagine echilibrată în fața celorlalți – și le explică într-un mod accesibil. Nu toate sunt aplicabile în viața reală, adică nu o să mergi prin oraș în costum, cu o privire impenetrabilă și o replică tăioasă pentru fiecare moment, dar sunt acolo niște idei despre postură, despre cum te prezinți, cum comunici, care mi s-au părut utile. Partea care m-a deranjat cel mai tare e că uneori simți că tot ce citești e doar o caracterizare făcută personajului James Bond, mai degrabă decât o adevărată carte de dezvoltare personală. Autorul preia niște comportamente ale lui Bond – unele discutabile, chiar – și le transformă în calități pe care ar trebui să le admirăm și să le copiem. De exemplu, ideea de a nu arăta emoții, de a părea întotdeauna stăpân pe situație, poate părea cool în filme, dar în viața reală poate deveni o mască, un fel de fugă de vulnerabilitate. Nu toți avem ceasuri Omega și Aston Martin-uri cu scaune ejectabile, și nici nu trăim viața la limită, între misiuni secrete și femei misterioase.

„Să ai grijă de tine, să cultivi puțină eleganță în viața ta nu poate, în final, decât să întărească încrederea în noi, ca și imaginea pe care o proiectăm celor pe care îi întâlnim zilnic. Fiecare să își aleagă modul în care să fie elegant, ca și stilul.”

Sunt și momente în care cartea pare să ridice prea mult în slăvi acest model masculin „clasic”, genul bărbatului care nu plânge, nu ezită, nu cere ajutor. Mi se pare ușor periculos mesajul ăsta, mai ales pentru băieți tineri, care abia își caută locul și identitatea. Adică, da, să ai încredere în tine e important, dar să pretinzi că nu simți nimic nu e o soluție. Aici simt că autorul mai alunecă în clișee și nu face diferența între ficțiune și realitate. Sunt câteva pagini în care tonul devine mai relaxat, mai uman, mai sincer. În ele se simte că autorul înțelege că Bond e un personaj de film, nu un model de viață perfect. Dar nu rămâne mult în zona aceea. Se întoarce destul de repede la comparații și la un ton ușor artificial, de parcă încearcă prea tare să vândă ideea că „și tu poți fi Bond dacă urmezi acești pași”. Realitatea e că, oricât ne-am îmbrăca, coafa sau comporta ca el, viața noastră nu o să semene cu a lui. Și nici nu trebuie.

„Forță, curaj, dar mai ales încredere. Dacă tot ne forțăm să ne plecăm capul, în cele din urmă vom deveni cocoșați.”

Mi-au plăcut câteva sugestii practice. Genul de sfaturi legate de cum să te comporți într-o situație socială, cum să-ți controlezi corpul în momente tensionate sau cum să-ți construiești un anumit tip de încredere în sine. Nu sunt idei revoluționare, dar sunt bine prezentate și ușor de reținut. Aș reveni la unele dintre ele, poate chiar să le notez undeva. Dar dacă ar fi să trag linie, nu pot spune că m-a ajutat cu adevărat cartea. N-a fost timp pierdut complet, dar nici ceva care să-mi rămână în minte pe termen lung. Pentru cineva pasionat de filmele cu James Bond, e o lectură simpatică, dar doar atât. Nu are profunzime, nu aduce o perspectivă nouă și uneori se simte ca o colecție de gânduri scrise la cald, nu o construcție solidă. Din punctul meu de vedere, are idei bune, dar cam puține și cam împrăștiate. Aș fi vrut să simt că învăț ceva clar, că se leagă lucrurile între ele, dar de cele mai multe ori doar citeam și treceam mai departe, fără să rămână mare lucru în mintea mea. All in one, Acționează și gândește ca James Bond a fost, cel puțin pentru mine, o lectură de doar două steluțe!

Întinde mâna, Tiberiu, de Horia Sibișteanu - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: n’autor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Horea Sibișteanu s-a născut pe 6 ianuarie 1987 la Bacău. A absolvit Facultatea de Construcții și Instalații a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi“ din Iași în 2010 și un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda din Tokio în 2013. A participat la Creative Writing Sundays, sesiuni de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, i-au apărut texte în publicațiile Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu, Iocan, Steaua, Echinox, Vitraliu, în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016) și în antologia Plastic în carne, coordonată de Adrian Schiop (Triumf Amiria, 2022). De asemenea, a fost bursier al programului „Prima Carte“, inițiat de Fundația Friends for Friends. A debutat în anul 2004 cu volumul de proză scurtă A șaptea viață (Editura Psihelp), iar cel de-al doilea volum de povestiri al său, Fetiș, a fost publicat în colecția n’autor a Editurii Nemira în mai 2019.

🧩CUM ÎȚI RECOMPUI IDENTITATEA?🧩

Întinde mâna, Tiberiu e o carte care se împarte permanent la doi: Tibi, cum îi spune familia, sau „grasu’“, apelativul folosit de băieții din cartierul de provincie, și Tiberiu, cum și-ar dori să fie reținut copywriterul din capitală. Unul și același om, (sur)prins între copilărie și maturitate, între traume și împliniri, între relații și despărțiri, între 1990 și 2020, între personaje, între sexualități și așteptări, între frici, între nevoia de acceptare a propriilor identități și cea de afecțiune și validare, între moarte și viață. Între povești, la urma urmei. Care te așteaptă să ți le apropii.

„(...) Mâine avea să vină cu o piatră din batistă, să le spună copiilor cum a primit-o de la un astronaut rus care fusese pe Lună. Nu mai era găina trupei.”

Întinde mâna, Tiberiu e genul de carte care, deși nu urmează o poveste clară, cu început, mijloc și final, te prinde tocmai prin felul în care se simte reală. Nu simți că citești o ficțiune, ci mai degrabă că intri în viața cuiva, printr-o ușă lăsată întredeschisă. Ca și cum ai răsfoi jurnalul cuiva care n-a intenționat niciodată să-l publice, dar care, odată citit, te face să vezi altfel niște lucruri. Cartea e construită din fragmente. Unele sunt mai vechi, altele mai recente, unele sunt despre copilărie, altele despre viața de adult. Tiberiu, personajul principal, e prezent în toate, dar nu tot timpul în prim-plan. Sunt povești care vorbesc despre oameni din jurul lui – rude, prieteni, vecini, oameni din orașul natal sau din București. Și cumva, chiar dacă nu-l vezi mereu în centru, fiecare întâmplare spune ceva despre el. Se simte că identitatea lui nu e doar ceva ce a fost construit în el, ci și ceva ce s-a modelat în raport cu ceilalți.

„Vara a trecut, a început școala și la puțin timp Maria a apărut din nou cu găleata de gunoi după ea. Nu era nici tunsă, nici în scaun cu rotile. Voia să afle ce s-a mai întâmplat pe la bloc. Nu au discutat niciodată despre ziua aia și nici el n-a mai râs.”

Mi-a plăcut mult cum cartea pendulează între trecut și prezent. Nu o face ca să fie artistică sau ca să complice lucrurile, ci pentru că așa funcționează memoria. Uneori, Tiberiu e un copil poreclit Grasu', care fură fructe din copaci, se ia la întrecere cu gașca, observă lumea adulților fără să o înțeleagă complet. Alteori e un adult confuz, prins între joburi, relații complicate și încercări de a-și da seama cine e și ce vrea. Nu simți un „salt” între vârste, ci mai degrabă o alunecare lentă, naturală, cum se întâmplă de fapt în viață. Amintirile nu vin ordonat, ci pe bucăți, când și cum vor ele. Fiecare text din volum funcționează ca o mică poveste de sine stătătoare. Le poți citi în orice ordine și tot înțelegi ce se întâmplă. Dar citite împreună, ele construiesc ceva mult mai complex. Nu e o simplă colecție de întâmplări, ci mai degrabă un portret. Un portret care se conturează încet, din detalii. Din lucruri aparent banale: o femeie care spală bani cu furtunul, o tanti care spune povești despre oameni dispăruți, un vecin cu priviri ciudate. Nu toate prozele sunt spectaculoase prin acțiune, dar toate transmit ceva. Fie o emoție, fie o teamă, fie o frântură de traumă.

„(...) Redacția mă anunță că renunță la ediția print. Îmi dau un cod cu care să mă loghez pe site-ul lor. Strâng scrisoarea în pumni. Stomacul mi se strânge. E ultima dată când verific cutia poștală.”

Ce m-a făcut să citesc în continuare fără să simt cum trece timpul a fost stilul direct. Fără pretenții. Scriitura e clară, naturală, cu dialoguri autentice, cu observații simple, dar foarte bine punctate. Nu sunt artificii inutile și totuși, de multe ori, câteva fraze sunt de ajuns ca să te atingă. Sunt și momente de umor, dar e genul acela amar, care vine dintr-o înțelegere profundă a absurdului. Nu te face să râzi cu poftă, ci mai degrabă să zâmbești cu un nod în gât. O parte importantă a volumului e legată de sexualitate și de identitate. Fără să o spună direct sau să o transforme într-o temă principală, cartea vorbește despre ce înseamnă să te simți diferit. Să ai dorințe despre care nu poți vorbi, relații care nu se încadrează în normele acceptate, întrebări la care nu găsești răspunsuri nici măcar în tine. E o vulnerabilitate foarte sinceră în felul în care Tiberiu navighează toate astea. Nu e niciodată sigur pe el, nu are certitudini și nu face alegeri dramatice. Mai degrabă bâjbâie prin lume, așa cum fac mulți oameni, doar că el are curajul să arate asta.

„– Tu nu te iubești pe tine, cum să mă iubești pe mine?”

Am simțit că, dincolo de orice temă „mare”, cartea e despre acceptare. Despre cum te vezi tu în raport cu ceilalți, despre cât de mult lași din tine să se vadă și ce alegi să ascunzi. Despre copilării ciudate, relații bizare, abuzuri ascunse și neînțelese, dar și despre dragul pentru detaliile mărunte, despre o cafea băută într-o dimineață sau despre o conversație pe jumătate ratată. Mi-a plăcut că nu s-a simțit nimic forțat. Tiberiu nu încearcă să pară mai puternic decât este, dar nici nu e victimă. E om. Cu bune, cu greșeli, cu încercări de a se pune cap la cap. Întinde mâna, Tiberiu e o carte care se citește repede, dar se simte mult timp după. Nu e zgomotoasă, dar nici nu ai cum s-o ignori. E personală, sinceră și exact cât trebuie de dureroasă. M-a făcut să mă gândesc la trecut, la cât de mult contează ce trăim când suntem mici și la cum purtăm totul cu noi, chiar dacă încercăm să uităm. Și, cel mai important, mi-a dat senzația că nu sunt singur cu întrebările mele. Că mai sunt oameni care nu știu mereu cine sunt, dar care continuă să caute. Ca Tiberiu. Ca mine. Ca noi toți, probabil.

Lapon afurisit!, de Kathrine Nedrejord - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

Traducere: Cristina Ioana Ardelean, Vlad-Andrei Avram, Mihai Cătălin Bușu, Iulia-Andreea Cartaleanu, Aurelia Irina Cămărășan, Gabriela Cheaptanaru, Diana Ciot-Monda, Iulia Florescu, Antonia Lemeny, Andreea Mihețiu, Tudor Pop, Andreea Sîn, Augusta Șolomon și Georgiana Teșu

Kathrine Nedrejord (n. 1987) este o scriitoare și dramaturgă norvegiană de origine sami, născută în Kjøllefjord, Finnmark. Din 2011 locuiește la Paris. A debutat în anul 2010 cu romanul Tranzit (Transitt), iar de-a lungul timpului a scris atât piese de teatru și literatură pentru adulți, cât și cărți pentru copii și adolescenți precum Cine sunt eu când dispari? (Hvem er jeg når du blir borte?, 2016), Dă-mi drumul (Slepp meg, 2018), Ce ascunde Sara (Det Sara skjuler, 2019) și Totul pentru turmă – Eallu mu váimmus (Alt for flokken – Eallu mu váimmus, 2024). Dintre romanele destinate publicului adult, Transformarea (Forvandlinga, 2018) a câștigat Premiul Havmann în 2019, iar continuarea sa, Criminal și pedeapsă (Forbryter og straff, 2022), a fost nominalizată la Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic în 2023. Piesa Pământ ars (Brent jord) a fost nominalizată la Premiul Ibsen în 2016. Între 2018 și 2020, Nedrejord a lucrat ca dramaturg al Teatrului Național din Oslo, fiind prima femeie și persoană de origine sami care a ocupat această poziție. Opera scriitoarei se remarcă prin tratarea unor subiecte inconfortabile, deseori ținute sub tăcere, precum problemele identitare, istoriile, traumele individuale și colective pricinuite de „politica de norvegianizare” la care a fost supusă comunitatea indigenă sami de-a lungul timpului.

🦌 IMPORTANȚA CUNOAȘTERII LIMBII & CULTURII PROPRII 🦌

Tot ce este străin și diferit sperie. Mai ales când ești copil și ești forțat să pleci de acasă, din locul în care totul are sens – oamenii vorbesc limba ta, îți cunosc numele, îți înțeleg viața – și ajungi într-un loc unde nimic nu ți se mai potrivește. Așa începe Lapon afurisit! și, sincer, povestea asta m-a dat peste cap. Cartea ne spune povestea lui Sammol. Un băiat sami, undeva prin anii 1950, care e trimis la internat împotriva voinței lui. Nu pentru că a făcut ceva greșit, ci pentru că așa trebuia. „Altfel vine poliția”, îi zice tatăl lui. De parcă cineva ar avea de ales. Dintr-o dată, viața lui simplă, cu renii, cu cățelușa lui, cu părinții și cu limba pe care o știe din leagăn, e înlocuită cu o realitate rece, unde totul e interzis, unde trebuie să îți lași în urmă nu doar casa, ci și cine ești. Îi schimbă și numele. Acum nu mai e Sammol. E Samuel. Pentru ei, probabil părea o simplă corectură. Dar pentru el, era începutul sfârșitului. E greu de descris ce simți când vezi că un copil își pierde pas cu pas tot ce îl definește. Limba lui devine interzisă. Când vorbește în limba sami la școală, e pedepsit. Nici măcar în somn nu are voie să viseze în limba lui. Și cum poți învăța ceva când profesorii te privesc cu dispreț și colegii te consideră inferior doar pentru că ești altfel? Nu înțelege limba, nu știe să țină un creion în mână. E ca și cum ar fi aterizat pe altă planetă.

„Dar de această dată nu mă rușinez. Nu mă îmbujorez. Îmi spun: este ultima dată. De mâine dimineață nu voi mai fi aici. Atunci nu vor mai putea să mă certe. Atunci nu vor mai râde de mine. Atunci voi fi liber precum turba de reni. Atunci voi alerga cu Seibbo.”

Când reușește să vorbească cu mama lui la telefon, după mult timp, își dă seama că nu mai găsește cuvintele. Pur și simplu nu mai știe cum să spună ce simte. Și momentul ăla, în care limba maternă începe să dispară, e sfâșietor. Pentru că nu era vorba doar despre limba pe care o vorbea – era vorba despre legătura lui cu casa, cu oamenii lui, cu cine a fost el înainte să fie forțat să devină „Samuel”. Cartea nu e doar sumbră. Are și momente în care Sammol încearcă să facă haz de necaz. Îl simți când face observații sarcastice despre norvegieni sau despre faptul că ei au doar câteva cuvinte pentru „zăpadă”, pe când în limba sami sunt zeci. Glumele astea nu sunt pentru a râde cu poftă, ci mai degrabă pentru a simți cum, în ciuda tuturor greutăților, băiatul ăsta are o minte ageră și un spirit pe care nu îl pot înfrânge cu totul. Dar chiar și așa, rămâne un copil singur, într-un sistem care vrea să-l șteargă.

„Dacă trebuie să plângi, o faci când toate luminile sunt stinse în dormitor. Abia atunci lacrimile pot curge pe obraji. Atunci poți visa că ai un prieten bun. Și că știi toate cuvintele din toate limbile! Sau că nu ai fost cel mai nepriceput la toate lucrările de control.”

În jurul lui, ceilalți copii din internat fie devin complici, fie victime. Nu toți sunt răi, dar frica și nevoia de a fi acceptați îi fac să tacă. Într-un fel, mi se pare și mai dureros când vezi că unii copii, care poate vin și ei din locuri sărace sau marginalizate, ajung să repete cruzimea celor care îi controlează. Doar ca să nu fie următorii pe listă. Ce mi-a rămas în cap după cartea asta e cât de ușor poate un sistem să îți smulgă rădăcinile. Nu e vorba doar de educație sau de învățat limba oficială. E vorba de o politică clară de asimilare, dusă cu forța, cu umilință și violență psihologică. Cartea nu reiterează scene exagerate, nu e melodramatică, dar fix asta o face mai dureroasă. Faptul că totul pare atât de „obișnuit”, atât de rece și procedural, parcă o face și mai reală. Și e important să reamintim că asta nu e doar ficțiune. Astfel de lucruri chiar s-au întâmplat.

„– Școala nu prea era de mine, răspund. Eu sunt mai degrabă... ăă, un spirit liber.”

Întrebarea care mi-a rămas în cap e: ce se întâmplă când te întorci acasă, după ce ai fost obligat să-ți abandonezi limba, cultura și numele? Mai e acasă același loc? Mai ești tu același om? Sammol nu ne oferă un răspuns clar, dar nici nu trebuie. Simți în fiecare pagină că a pierdut ceva ce nu mai poate recupera pe deplin. Și asta te lovește mult mai tare decât orice scenă dramatică. Lapon afurisit! nu e o carte ușoară. Dar nici nu trebuie să fie. Este o importantă & relevantă poveste despre identitate, despre pierdere, despre nedreptate sistemică. Și, în același timp, e o mărturie despre rezistență, chiar și atunci când totul pare pierdut. Mă bucur că am citit-o, chiar dacă a fost incomodă. Cred că tocmai pentru că e dureroasă, e și necesară. Pentru că poveștile ca a lui Sammol trebuie să fie spuse. Altfel, riscăm să le uităm. Sau, și mai rău, să credem că n-au existat niciodată. Să le repetăm... Am avut ocazia să o întâlnesc pe autoare la FILIT, în 2024, și tare mă bucur că am luat autograf pe această carte.