Ochiul negru al fluviului, de Jeanette Winterson - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2025

Traducere: Vali Florescu

Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evangheliști penticostali, în orășelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinții o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, își părăsește căminul. Pentru a-și putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de înghețată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde absolvă cursurile de literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireșilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și Frankissstein. O poveste de iubire (Frankissstein. A Love Story, 2019; Humanitas Fiction, 2020) – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal, iar în 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun (Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017, 2023). În 2022 apare volumul 12 Bytes: How artificial intelligence will change the way we live and love, urmat, în 2023, de Ochiul negru al fluviului (Night Side of the River; Humanitas Fiction, 2025). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de țări. Din 2013, ține cursul de creative writing pentru masteranzi la Manchester University.

𖤝 FORMELE PALPABILE ALE ABSENȚEI 𖤝

Într-un cuceritor volum de povestiri cu fantome, Jeanette Winterson, „una dintre cele mai talentate scriitoare ale zilelor noastre“ (New York Times), îmbină cu originalitate teme precum răzbunarea, iubirea, singurătatea și, mai ales, supranaturalul și inteligența artificială. Trecerea dinspre viață spre moarte capătă un filtru contemporan: în ce fel inteligența artificială și tehnologia modernă tulbură hotarul dintre cele două lumi? În ce fel bruiază întâlnirile cu supranaturalul lumea celor vii? Inspirată de propriile întâlniri cu apariții inexplicabile, Winterson „excelează în a crea fantome pentru epoca noastră, fantome pentru prezent“ (Irish Times). Fantomele nu și-au uitat viețile și nu i-au uitat nici pe cei dragi sau pe cei pe care doresc să se răzbune. Schimbând cursul tradițional al poveștilor cu stafii, Winterson ne conduce într-un nou univers: o lume în care fantomele pot trăi în metavers sau în gadgeturile moderne, sunt prezente la ședințele de spiritism care le invocă, vin să vindece sau să destrame povești de iubire din lumea celor vii sau, pe neașteptate, încearcă să îi tragă spre ochiul negru al fluviului pe cei naivi. Seducătoare și inedită, cea mai nouă carte a acestei autoare ne schimbă nu doar percepția asupra universului imaterial, ci și modul în care ne înțelegem viețile și, mai ales, relațiile cu ceilalți.

„Dacă moartea ne eliberează din închisoarea sinelui, chiar și pentru o clipă, înainte de a ne cufunda în uitare, atunci moartea e mai mult decât un eveniment biologic. S-ar putea să nu fie o punte către alt loc, dar cine știe, poate e o binecuvântare.”

Când am început Ochiul negru al fluviului. Povestiri cu stafii, nu știam exact la ce să mă aștept. Știam doar că e o carte cu povești cu fantome și că e scrisă de Jeanette Winterson – un nume mare, pe care îl cunosc destul de bine. M-a atras ideea de fantome și de lumea de dincolo, dar nu într-un mod horror, de sperieturi, ci mai degrabă ca o reflecție: ce înseamnă să fii mort? Ce înseamnă să mai „fii” după ce ai murit? Cartea aceasta vorbește exact despre asta, doar că o face într-un mod total diferit față de orice altceva ce am citit până acum. E structurată pe patru părți – Mecanisme, Locuri, Oameni și Întâlniri cu stafii – și fiecare vine cu un set de povestiri legate de o temă principală. Încă de la început mi s-a părut interesant că nu este neapărat vorba despre povești-clasice-cu-fantome. Da, există case bântuite și spirite care nu-și găsesc liniștea, dar există și fantome în rețele, în mesaje, în telefoane, în spațiul digital. Ceea ce face Winterson e să ia conceptul de „fantomă” și să-l extindă în epoca noastră, când prezența noastră online e aproape mai reală decât cea fizică. Gândul că cineva ar putea să „bântuie” nu o casă, ci o rețea de date, m-a prins imediat. Nu e înfricoșător într-un mod clasic, dar e neliniștitor. Chiar îți dă de gândit...

„În Stranietate, nimic nu e aș acum te-ai aștepta să fie – nu există nici uitare, și nici glorie. Nu există acasă și nici iad. Stranietatea are un anume soi de forță electromagnetică – e la fel de puternică pe cât era gravitația și mă atrage înspre ceva. Înspre ce anume, nu știu. Departe de ceea ce este clar. 

Departe de tine.

Sunt aici pentru că te iubesc și asta nu e uitat nici pierdut nici diminuat nici slăbit nici distrus. Nu are nevoie de punctuație. Nici de explicații.

Dragostea nu mă părăsește, însă eu mă părăsesc și te părăsesc și pe tine. Îmi pare rău.”

Ceea ce mi-a plăcut mult e cum fiecare poveste vine cu o atmosferă aparte. Nu se bazează pe efecte de șoc sau pe clișee de genul „și atunci a apărut o umbră în colțul camerei”. În schimb, simți tensiunea crescând, simți că ceva nu e în regulă, dar nu știi exact ce. Uneori, povestea se termină fără să îți dea toate răspunsurile, ceea ce pentru mine a fost un plus. Nu trebuie să ți se spună totul ca să simți ceva. Prima parte, Mecanisme, cred că m-a prins cel mai tare. Acolo sunt povestiri despre cum putem păstra legătura cu cineva decedat prin tehnologie – sună science-fiction, dar în același timp e atât de posibil, în lumea în care totul e arhivat, înregistrat, salvat. Am început să mă gândesc: dacă un om lasă în urmă zeci de conturi, mesaje, clipuri video, mai e cu adevărat mort? Sau e cumva „încă aici”, dar într-o formă care nu mai are trup? Nu știu dacă e reconfortant sau înfricoșător. Cred că depinde de cum privești lucrurile. Mi s-a părut fain și că autoarea își face loc în carte și ca voce personală. La finalul fiecărui segment vine cu câteva gânduri proprii, legate de temele respective, despre ce a inspirat-o, despre experiențe personale sau reflecții mai largi. A fost ca o pauză între povești, în care simți că stai de vorbă cu cineva inteligent, care chiar are ceva de spus. M-a ajutat să înțeleg mai bine ce vrea să transmită și mi-a dat un fel de cheie de lectură, dar nu una impusă, ci mai degrabă deschisă.

„Acum nu mai am amintiri. Reușitele mele au dispărut. Trecutul meu a dispărut. Fericirea și pierderea ei au dispărut. Ultima parte din mine legată de pământ se dezvoltă într-o reflexie de cristal. Cea mai clară imagine pe care ți-o pot oferi e cea a unei constelații. Nu e un singur lucru. Nu e o singură stea. E un ciorchine mișcător de lumină.”

Sunt și povești care mi s-au părut mai slabe sau mai greu de conectat cu restul – nu toate mi-au rămas în minte. Dar majoritatea au fost suficient de intense și bine scrise încât să-mi mențină interesul. Stilul lui Winterson nu e pompos, nu e încărcat cu metafore inutile. Scrie clar, cu o anumită sobrietate, dar și cu emoție. Uneori are formulări care te opresc și te fac să le recitești, nu pentru că sunt complicate, ci pentru că spun mult cu puține cuvinte. Un mic minus pentru mine a fost introducerea. Pare mai degrabă o mini-conferință despre istoria fantomelor, decât un început care să te introducă direct în atmosferă. Am înțeles utilitatea ei, dar sincer, m-a făcut să am impresia că urmează o carte teoretică, nu una de ficțiune. Noroc că poveștile în sine schimbă imediat tonul.

„Oamenii pot vedea mai puțin de unu la sută din spectrul electromagnetic. Numim asta lumină vizibilă. Nu vedem undele radio, razele gamma, razele X, lumina ultravioletă. Ne descurcăm foarte bine; greșeala noastră e să renumim lumina vizibilă – ceea ce putem vedea – drept realitate.

Lumea înseamnă mai mult decât vedem cu ochiul liber.”

Cartea nu e neapărat una care să sperie, dar te pune serios pe gânduri. Despre cum murim, despre cum rămânem și ce lăsăm în urmă, despre cum ne amintesc ceilalți sau cum persistăm într-o formă sau alta. Întrebări legate de identitate, de corp, de ce înseamnă „prezență” în era digitală. E genul de carte care nu se epuizează la finalul lecturii. Îți rămâne în cap, o mai porți cu tine, o mai reinterpretezi în funcție de ce ți se întâmplă în viață. În esență, am citit Ochiul negru al fluviului în ideea unei  meditații asupra morții, despre ce vine după, despre ce lăsăm în urmă. Nu toate poveștile sunt la fel de memorabile, dar ca întreg, cartea e solidă, coerentă și plină de idei interesante. Mi-a plăcut că n-a încercat să fie „cool” sau „edgy”, ci a păstrat un ton sincer, matur, dar nu greu de urmărit. Dacă ai răbdare să intri în ritmul ei și nu te aștepți o lectură clasică cu & despre fantome, poate fi una dintre acele cărți care chiar te schimbă un pic. Încă o dovadă că, într-adevăr, Jeanette Winterson este un nume mare în literatura contemporană.

Alte recenzii ale cărților scrise de Jeanette Winterson, apărute și pe blog: 

| Scris pe trup | Portocalele nu sunt singurele fructe |