Întinde mâna, Tiberiu, de Horia Sibișteanu - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: n’autor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Horea Sibișteanu s-a născut pe 6 ianuarie 1987 la Bacău. A absolvit Facultatea de Construcții și Instalații a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi“ din Iași în 2010 și un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda din Tokio în 2013. A participat la Creative Writing Sundays, sesiuni de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, i-au apărut texte în publicațiile Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu, Iocan, Steaua, Echinox, Vitraliu, în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016) și în antologia Plastic în carne, coordonată de Adrian Schiop (Triumf Amiria, 2022). De asemenea, a fost bursier al programului „Prima Carte“, inițiat de Fundația Friends for Friends. A debutat în anul 2004 cu volumul de proză scurtă A șaptea viață (Editura Psihelp), iar cel de-al doilea volum de povestiri al său, Fetiș, a fost publicat în colecția n’autor a Editurii Nemira în mai 2019.

🧩CUM ÎȚI RECOMPUI IDENTITATEA?🧩

Întinde mâna, Tiberiu e o carte care se împarte permanent la doi: Tibi, cum îi spune familia, sau „grasu’“, apelativul folosit de băieții din cartierul de provincie, și Tiberiu, cum și-ar dori să fie reținut copywriterul din capitală. Unul și același om, (sur)prins între copilărie și maturitate, între traume și împliniri, între relații și despărțiri, între 1990 și 2020, între personaje, între sexualități și așteptări, între frici, între nevoia de acceptare a propriilor identități și cea de afecțiune și validare, între moarte și viață. Între povești, la urma urmei. Care te așteaptă să ți le apropii.

„(...) Mâine avea să vină cu o piatră din batistă, să le spună copiilor cum a primit-o de la un astronaut rus care fusese pe Lună. Nu mai era găina trupei.”

Întinde mâna, Tiberiu e genul de carte care, deși nu urmează o poveste clară, cu început, mijloc și final, te prinde tocmai prin felul în care se simte reală. Nu simți că citești o ficțiune, ci mai degrabă că intri în viața cuiva, printr-o ușă lăsată întredeschisă. Ca și cum ai răsfoi jurnalul cuiva care n-a intenționat niciodată să-l publice, dar care, odată citit, te face să vezi altfel niște lucruri. Cartea e construită din fragmente. Unele sunt mai vechi, altele mai recente, unele sunt despre copilărie, altele despre viața de adult. Tiberiu, personajul principal, e prezent în toate, dar nu tot timpul în prim-plan. Sunt povești care vorbesc despre oameni din jurul lui – rude, prieteni, vecini, oameni din orașul natal sau din București. Și cumva, chiar dacă nu-l vezi mereu în centru, fiecare întâmplare spune ceva despre el. Se simte că identitatea lui nu e doar ceva ce a fost construit în el, ci și ceva ce s-a modelat în raport cu ceilalți.

„Vara a trecut, a început școala și la puțin timp Maria a apărut din nou cu găleata de gunoi după ea. Nu era nici tunsă, nici în scaun cu rotile. Voia să afle ce s-a mai întâmplat pe la bloc. Nu au discutat niciodată despre ziua aia și nici el n-a mai râs.”

Mi-a plăcut mult cum cartea pendulează între trecut și prezent. Nu o face ca să fie artistică sau ca să complice lucrurile, ci pentru că așa funcționează memoria. Uneori, Tiberiu e un copil poreclit Grasu', care fură fructe din copaci, se ia la întrecere cu gașca, observă lumea adulților fără să o înțeleagă complet. Alteori e un adult confuz, prins între joburi, relații complicate și încercări de a-și da seama cine e și ce vrea. Nu simți un „salt” între vârste, ci mai degrabă o alunecare lentă, naturală, cum se întâmplă de fapt în viață. Amintirile nu vin ordonat, ci pe bucăți, când și cum vor ele. Fiecare text din volum funcționează ca o mică poveste de sine stătătoare. Le poți citi în orice ordine și tot înțelegi ce se întâmplă. Dar citite împreună, ele construiesc ceva mult mai complex. Nu e o simplă colecție de întâmplări, ci mai degrabă un portret. Un portret care se conturează încet, din detalii. Din lucruri aparent banale: o femeie care spală bani cu furtunul, o tanti care spune povești despre oameni dispăruți, un vecin cu priviri ciudate. Nu toate prozele sunt spectaculoase prin acțiune, dar toate transmit ceva. Fie o emoție, fie o teamă, fie o frântură de traumă.

„(...) Redacția mă anunță că renunță la ediția print. Îmi dau un cod cu care să mă loghez pe site-ul lor. Strâng scrisoarea în pumni. Stomacul mi se strânge. E ultima dată când verific cutia poștală.”

Ce m-a făcut să citesc în continuare fără să simt cum trece timpul a fost stilul direct. Fără pretenții. Scriitura e clară, naturală, cu dialoguri autentice, cu observații simple, dar foarte bine punctate. Nu sunt artificii inutile și totuși, de multe ori, câteva fraze sunt de ajuns ca să te atingă. Sunt și momente de umor, dar e genul acela amar, care vine dintr-o înțelegere profundă a absurdului. Nu te face să râzi cu poftă, ci mai degrabă să zâmbești cu un nod în gât. O parte importantă a volumului e legată de sexualitate și de identitate. Fără să o spună direct sau să o transforme într-o temă principală, cartea vorbește despre ce înseamnă să te simți diferit. Să ai dorințe despre care nu poți vorbi, relații care nu se încadrează în normele acceptate, întrebări la care nu găsești răspunsuri nici măcar în tine. E o vulnerabilitate foarte sinceră în felul în care Tiberiu navighează toate astea. Nu e niciodată sigur pe el, nu are certitudini și nu face alegeri dramatice. Mai degrabă bâjbâie prin lume, așa cum fac mulți oameni, doar că el are curajul să arate asta.

„– Tu nu te iubești pe tine, cum să mă iubești pe mine?”

Am simțit că, dincolo de orice temă „mare”, cartea e despre acceptare. Despre cum te vezi tu în raport cu ceilalți, despre cât de mult lași din tine să se vadă și ce alegi să ascunzi. Despre copilării ciudate, relații bizare, abuzuri ascunse și neînțelese, dar și despre dragul pentru detaliile mărunte, despre o cafea băută într-o dimineață sau despre o conversație pe jumătate ratată. Mi-a plăcut că nu s-a simțit nimic forțat. Tiberiu nu încearcă să pară mai puternic decât este, dar nici nu e victimă. E om. Cu bune, cu greșeli, cu încercări de a se pune cap la cap. Întinde mâna, Tiberiu e o carte care se citește repede, dar se simte mult timp după. Nu e zgomotoasă, dar nici nu ai cum s-o ignori. E personală, sinceră și exact cât trebuie de dureroasă. M-a făcut să mă gândesc la trecut, la cât de mult contează ce trăim când suntem mici și la cum purtăm totul cu noi, chiar dacă încercăm să uităm. Și, cel mai important, mi-a dat senzația că nu sunt singur cu întrebările mele. Că mai sunt oameni care nu știu mereu cine sunt, dar care continuă să caute. Ca Tiberiu. Ca mine. Ca noi toți, probabil.