Ultima carte, de Marian Coman - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: n’autor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2024

Marian Coman (n. 1977, Mangalia), fost jurnalist în presa scrisă și televiziune, a scris volumele Nopți albe, zile negre (2005), Testamentul de ciocolată (2007), Teoria flegmei. Apel la mitocănie (2008), Haiganu. Fluviul Șoaptelor (2015), Haiganu. Furia Oarbă (2017), Omulețul din perete și alte povestiri fantastice (2019; 2023, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Ultima carte (2024) și scenariul romanului grafic TFB (2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. A fost scenaristul benzilor desenate Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science‑Fiction. Din 2018, coordonează imprinturile Armada și Nezumi la Editura Nemira, dar și producția de audiobook‑uri publicate pe platforma AudioTribe.

────⋆⋅☆⋅⋆── NE VEDEM LA CAPĂTUL POVEȘTILOR ────⋆⋅☆⋅⋆──

Cel mai recent roman al lui Marian Coman se deschide cu cea mai veche istorie din lume: una de iubire. Într-un prezent apropiat, Alex te trage în povestea lui și a Adei. Nu-ți lasă vreme să te înduioșezi, căci, curând, descoperi că-ți relatează ultima lor zi împreună. În paralel, îl întâlnești pe Manu, care te lasă să pătrunzi în intimitatea gândurilor sale de scriitor aflat în plină criză creativă. Cei doi îți vor fi aproape pe tot parcursul cărții, ba unul, ba celălalt, până când destinele li se întrepătrund, permanent la granița dintre realitate și ficțiune, dintre virtual și real, dintre povești. Ultima carte are, de altfel, darul acela aparte al literaturii bune: să schimbe ceva în tine la finalul lecturii.

„Cât îți ia să te obișnuiești cu neobișnuitul? Când devine nefirescul firesc? Cât îi ia minții umane să accepte ceea ce în mod normal pare de neacceptat (...)? Cât îți ia să accepți asta ca pe noua ta realitate?”

Ultima carte (și prima carte scrisă de Marian Coman pe care o citesc; cu siguranță nu ultima) m-a prins din prima, fără introduceri inutile sau nevoia de a construi, lent, lumea romanului. Povestea pornește direct dintr-un punct de maximă tensiune – o moarte care zdruncină și deschide o fisură în realitate, iar de acolo totul se transformă. Deși nu pare din primele pagini, romanul are o profunzime neașteptată. Nu e doar despre pierdere, ci despre ce urmează după ce pierzi, despre cum răspunzi când ți se ia tot ce ai mai iubit și cum faci față adevărurilor care ți se dezvăluie atunci când nu mai ai nimic de pierdut. Poveștile lui Alex și Manu rulează în paralel, dar nu într-un mod clasic. Firele narative nu ajung „întâmplător” să se împletească. Legătura dintre ele se simte ca o tensiune subterană care crește de la o pagină la alta, până când cele două planuri se ating și din acel moment nu mai poți lăsa cartea din mână. Alex e un programator cu o viață aparent banală, prins în rutina jobului și a relației cu Ada, până când Ada moare. Și din acel moment totul se schimbă – nu doar pentru el, ci și pentru cititor. Intrăm cu el într-o spirală de întrebări, decizii și revelații. Alex nu e eroul clasic, dar e sincer, direct, și, în felul lui, extrem de uman. M-am regăsit în multe din fricile și reacțiile lui.

„(...) Pentru mine, literatura este fie dragoste, fie moarte. Fie ambele.”

Manu, în schimb, e un personaj mai greu de înțeles la început. Scriitor cu crize de încredere, prins între dorința de a crea și sentimentul constant că nu e suficient, că nu ajunge la finalul poveștilor pe care le începe. Dar exact această luptă interioară îl face credibil. Mă gândeam la cât de des și eu abandonez lucruri din frica de eșec sau din teama că nu vor fi destul de bune. Manu, dincolo de a fi un personaj de care te atașezi imediat, este precum o oglindă pentru toate tentativele noastre ratate de a construi ceva durabil. Cărțile care apar în roman – cele trei cărți misterioase – sunt un fel de catalizator pentru tot ce urmează. Ele „declanșează” destine, întâmplări și sunt chiar portaluri către alte lumi, alte timpuri, alte versiuni ale „eu-lui”. Nu sunt explicate complet, ceea ce le face și mai interesante. Există mereu acel strat de mister, acel „ce-ar fi dacă” care te face să te întrebi dacă nu cumva tot ce citești e mai real decât pare....

„Când ai tot ce-ți trebuie, e foarte ușor să fii cine vrei să fii.”

Mi-a plăcut enorm cum a fost construit romanul din punct de vedere narativ. Nu e scris ca o poveste clasică, liniară, ci are bucăți care sar în timp, care se întrepătrund, care se rescriu parcă una pe alta. Marian Coman nu oferă explicații directe, dar nici nu lasă lucrurile în aer. Te ține într-o stare de neliniște care nu dispare nici măcar la final, și tocmai asta mi s-a părut reușit. E genul de carte care te face să te gândești dacă n-ai ratat ceva, dacă nu cumva ai citit în diagonală o frază importantă și acum toată înțelegerea ta despre poveste s-a schimbat. Am simțit nevoia să revin la unele pasaje, să le recitesc cu gândul că poate de data asta o să văd ce mi-a scăpat. Un alt lucru care m-a impresionat e stilul. Scriitura e simplă, curată, fără floricele inutile, dar cu o precizie aproape matematică. Fiecare cuvânt pare pus acolo cu un scop. Nu e o carte care să te cucerească prin fraze lungi și descriptive, ci prin claritate și intensitate. Uneori am avut impresia că citesc un fel de jurnal mai mult decât o poveste fictivă, atât de natural se desfășoară totul. Moartea Adei planează peste tot romanul. Deși nu vedem niciodată perspectiva ei, prezența ei se simte în toate deciziile lui Alex. E un personaj absent-prezent, un simbol al pierderii, dar și al speranței. M-a făcut să mă gândesc la toți oamenii care pleacă din viețile noastre și totuși rămân, cumva, în mintea noastră, în amintiri, în deciziile pe care le luăm după. Ada e un fel de reper emoțional pentru Alex, dar și un motiv care îl împinge să meargă mai departe, chiar dacă direcția nu e mereu clară și prea „credincioasă”.

„Tu ce ai prefera să fii, băiete? Autor sau personaj?”

Un moment care mi-a rămas în minte e atunci când Alex își dă seama că realitatea poate fi modificată, rescrisă, că poveștile nu sunt doar ficțiune, ci instrumente care pot influența viața reală. A fost o idee care m-a urmărit mult timp după ce am terminat cartea. Ce e, de fapt, real? Trăim o singură viață sau o serie de posibilități pe care le activăm prin alegeri, prin iubire, prin suferință? Nu pot să nu menționez și finalul. Nu voi da spoilere, dar pot spune că nu e un final clar, ci mai degrabă o deschidere. M-a lăsat cu un gol plăcut în stomac, genul ăla de sfârșit care nu închide o poveste, ci deschide mai multe. Și asta mi s-a părut perfect pentru un roman care se numește „Ultima carte” – pentru că, de fapt, nu e deloc ultima. E una din multele posibile. E un început, o întrebare, o chemare spre ceva ce încă nu înțelegem pe deplin. Recomand romanul nu doar pentru poveste, ci pentru tot ce declanșează în tine drept cititor. Dacă ai răbdare să-l simți, nu doar să-l parcurgi (este foarte scurt, se citește dintr-un foc) te va prinde mai tare decât ai fi crezut. E o carte despre căutări, despre pierderi, despre ce înseamnă să continui când totul pare pierdut. Și despre cum, uneori, poveștile pot fi singura cale prin care ne mai putem salva.