Între cer și pământ (Între cer și pământ, #1), de Jón Kalman Stefánsson - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom – Actual

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2014

Traducere: Magda Răduță

Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanţi scriitori islandezi contemporani, s-a născut la Reykjavík în 1963. La doisprezece ani s-a mutat în vestul ţării, unde a lucrat până în 1982 într-o fabrică de procesare a peştelui, într-un abator, ca zidar şi agent de poliţie la aeroportul din Keflavík. În 1986, după ce a absolvit liceul, s-a întors în capitală şi s-a înscris la universitate, unde a urmat cursuri de literatură o vreme, fiind totodată profesor de liceu şi colaborând la cotidianul Morgunblađiđ. A debutat ca scriitor în 1988, publicând trei volume de poezie, iar din 1996 au urmat numeroase romane, printre care Sumarljós og svo kemur nóttin (Lumina de vară, apoi se lasă noaptea — 2005, Premiul Literar Islandez pentru ficţiune), Între cer şi pământ (2007, Premiul P.O. Enquist) şi Fiskarnir hafa enga fćtur (Peştii n-au picioare — 2013, Premiul revistei Lire pentru cel mai bun roman străin, nominalizat la Man Booker International Prize). La Editura Polirom au apărut Între cer şi pământ (2014, 2023), Tristeţea îngerilor (2016, 2023), Inima omului (2018, 2023), trilogia care l-a făcut cunoscut în toată lumea, şi Povestea Ástei (2022), care a devenit bestseller în Islanda încă de la apariţie şi i-a adus a patra nominalizare la Premiul Literar Islandez şi Premiul Folio al Librarilor pentru ediţia în limba franceză. La aceeași editură a mai apărut și Absența ta e întuneric (2025).

ִֶָ𓂃 ࣪˖ ִִֶֶָ🥀་༘࿐ UN ROMAN AL DESPĂRȚIRII DE MOARTE, AL SPERANȚEI & AL MATURIZĂRII  ִֶָ𓂃 ࣪˖ ִִֶֶָ🥀་༘࿐

„Cu o sută și mai bine de ani în urmă, pescarii Islandei știau prea bine ce se află între cer și pământ: Marea Înghețată. De-aici încolo, lucrurile erau simple: îți făceai cruce să nu te prindă furtuna, ieșeai pe mare într-o barcă de șase oameni, aruncai undițele, așteptai ca peștele să muște, trăgeai – de undițe și apoi la vâsle –, te întorceai la mal, curățai peștele, îl vindeai. Aveai apoi ce mânca, aveai cu ce plăti datoria la prăvălia din sat, aveai chiar bani pentru o sticlă de rachiu. Cu Bárður se întâmplă însă ca niște cuvinte să îl ucidă. Mai rău: îl ucid niște versuri scrise cu o sută de ani înainte de un poet orb, despre un rai pierdut, pe care pescarul nostru vrea să le învețe pe de rost și să le pună într-o scrisoare de dragoste. Cu gândurile pradă poeziei, flăcăul uită să-și ia pufoaica atunci când iese în larg, iar la întoarcere pescarii sunt mai puțini cu unul: Bárður a murit de frig. Romanul lui J. K. Stefánsson, primul dintr-o trilogie islandeză tradusă entuziast până acum în douăzeci de țări, e însă și un roman al despărțirii de moarte, al speranței și maturizării, care nu înseamnă neapărat resemnare. Prozatorul face din celălalt erou al cărții, numit scurt băiatul, un personaj ce rămâne multă vreme în mintea cititorilor. Între cer și pământ e deopotrivă cartea cerului plumburiu, a mării nemiloase și romanul băiatului, al drumului său prin durerea de a-și fi pierdut cel mai bun prieten, în încercarea de a găsi un sens pentru ceva de neînțeles când încă n-ai împlinit douăzeci de ani – adică pentru moarte.”

„(...) Oamenii trăiesc, au ceasurile lor tihnite, săruturi, râsete și îmbrățișări, au vorbele lor de dragoste, bucuriile și tristețile lor, fiecare viață alcătuiește o lume care apoi se prăbușește peste ea însăși și nu mai lasă nimic în urmă, numai câteva obiecte rămân, iar ele se fac prețioase și îmbietoare în clipa în care a dispărut cui aparțineau, capătă însemnătate și câteodată chiar un fel de sfințenie, ca și cum fărâme din viața aceea dispărută s-ar fi depus într-o ceașcă de cafea, într-un fierăstrău, într-o periuță de dinți, într-un fular. Dar totul sfârșește în ceață, amintirile pălesc și, la urma urmei, lucrurile trec toate. Acolo unde era lumină și era viață nu mai dăinuie decât umbra și uitarea.”

Romanul Între cer și pământ, care deschide trilogia cu același titlu, este pur și simplu SPLENDID, de o SPLENDOARE stilistică așa cum rar mi-a fost dat să citesc. Nici nu știu, am îndoit aproape toate paginile cărții acolo unde am găsit citate și fragmente care mi-au ținut cald la suflet (nu, nu folosesc chestii dintr-alea de lipit, deși cred că ar fi cazul să încep s-o fac). Un roman ca o șoaptă purtată de vânt peste marea înghețată și care, treptat, se transformă într-o poezie a existenței umane. Există un scurt prolog aproape imaterial, abia perceptibil în semnificațiile sale, dar care capătă o greutate reflexivă și retrospectivă formidabilă, asemenea unei urme lăsate în zăpadă pe care o înțelegi abia după ce ai parcurs întreg drumul. Apoi povestea pornește abrupt, cu simplitatea fatală a vieții de pescar într-o Islandă de la începutul secolului al XX-lea, unde parcă marea decide zilnic cine trăiește & cine dispare. Un băiat fără nume, încă tânăr, pleacă la pescuit alături de prietenul său Bárður și alături de alți pescari experimentați. Sunt pescari pricepuți, foarte pricepuți, dar nu știu să înoate – un paradox, nu? Dar un paradox care spunetotul despre lumea lor: oamenii se încredințează apei, se încredințează mării care îi poate ucide în orice clipă, într-o barcă ce pare să capete valențele unui „sicriu deschis”. Între acești bărbați există o camaraderie reținută, una construită din gesturi și tăceri, una construită din acea solidaritate care poate fi aspră acolo unde supraviețuirea deseori depinde de ceilalți.

„(...) viața e o boabă de jar care încălzește pământul și-l face numai bun de trăit.”

Tragedia cărții survine rapid, fără a fi solemnă: moartea prietenului băiatului. Din acest punct, lectura capătă o valență reflexivă nemaipomenită – se transformă într-o călătorie exterioară și interioară deopotrivă, determinată de o misiune aparent modestă: înapoierea unui exemplar din Paradisul pierdut a lui Milton. Această misiune capătă o încărcătură aproape sacră, pentru că în universul acestui roman cuvintele au puterea de a salva sau de a distruge, iar literatura însăși poate mângâia sau condamna. Băiatul pornește prin fiordurile islandeze pe un drum periculos și întâlnește diferiți oameni, fiecare dintre aceștia având propriile răni, conflicte, propriile lecții pe care băiatul le va învăța. Într-un fel, am simțit că mai toate personajele din carte sunt importante, au valoare de protagoniști. Avem figuri marginale, pescari obosiți, femei care așteaptă întoarcerea celor plecați pe mare, avem bătrâni împovărați de greutatea anilor și a regretelor, avem tineri care încearcă să creadă într-un viitor improbabil. Naratorul, care vorbește la persoana I plural adesea, pare a fi un fel de conștiință suspendată între cei vii și cei morți, cei morți și cei vii, o voce a Universului însuși, poate a Universului celor înghițiți de ape, o voce care pătrunde în mințile oamenilor și le dezvăluie dramele și fragilitățile și durerile și speranțele. Pe partea aceasta – cea a felului în care cartea e scrisă, a splendidului lirism pe care îl conține –, cred că Jón Kalman Stefánsson excelează formidabil, fiindcă rar mi-a fost dat să citesc o carte care să mă vrăjească și să mă convingă în special prin felul în care este scrisă. De la un punct încolo, parcă nici nu m-a mai interesat ce se întâmplă, pentru că felul în care cartea este scrisă este de-a dreptul superb.

„(...) ochii nu sunt ca mâinile, care pot să moțăie liniștite, nici ca picioarele, pe care nimeni nu le bagă în seamă de la început, ochii sunt cu totul și cu totul diferiți, ei nu se odihnesc decât atunci când se adăpostesc îndărătul pleoapelor, perdea trasă peste vise. Ochii nu sunt stăpâniți de nimic. Trebuie să ne gândim bine unde și când îi ațintim spre ceva. Ni se petrece viața întreagă prin ochii aceștia, pot la fel de bine să fie arme, cum pot să fie sunete melodioase, cântec de păsări sau urlet de luptă. Le stă în putință să dezvăluie cine suntem, să te salveze ori să te piardă (...). Poveștile vechi, care s-au născut poate odată cu începuturile lumii, spun că nu e cu putință ca o ființă vie să-l privească pe Dumnezeu drept în ochi, fiindcă acolo se află și izvorul vieții, și hăul întunecat al morții.”

De altfel, această perspectivă colectivă dă textului o dinamică particulară. Firul principal deseori pare a se retrage, pentru a fi acoperit de reflecții filosofice și de destine secundare care se întretaie asemenea valurilor produse de mai multe bărci aruncate în aceeași mare. Cititorul poate simți pentru o clipă faptul că povestea se pierde în digresiuni; însă, asemenea mareei, narațiunea revine inevitabil la băiat (cel al cărui nume nu îl aflăm) și la drumul său, pe măsură ce începe să înțeleagă mai bine și mai profund lumea pe care o traversează. Peisajul arctic domină fiecare pagină. Munții, frigul, zăpada și absența luminii dau cărții o frumusețe austeră, aproape dureroasă. Marea este templu și călău în același timp; ea le oferă pescarilor hrană, dar cere și sacrificii. În fața ei, oamenii nu mai au decât credința alături – uneori pur religioasă, alteori aproape instinctivă –, poate și un pic de curaj nebunesc. Rugăciunea devine o extensie a vieții cotidiene și este șoptită în mâini înghețate. Credința le permite să își accepte existența precară, dar nu le promite salvarea. Titlul capătă, astfel, o oarecare ambiguitate. Iadul nu se află într-un loc îndepărtat, ci în frig, în singurătate, în suferință, în pierdere, în sentimentul culpabilității, în întrebarea ce-ar fi fost dacă... Paradisul ia forme dintre cele mai obișnuite & fragile: o pagină citită din cartea Paradisul pierdut, un cântec, o prietenie neașteptată, o clipă de înțelegere între oameni. O caldă atingere...

„(...) Fără păcate, viața nu-i viață.”

Proza lui Jón Kalman Stefánsson este de un lirism aproape hipnotic. Scriitura sa are ritmul valurilor și alternează între observația concretă a lumii din jur, cu tot ce înseamnă aceasta, și metaforele de-a dreptul superbe, luminoase. Lirismul, pe de altă parte, nu abstractizează povestea, ci pare că se naște din momente ancorate în gesturi zilnice, de ce nu chiar banale: împărțirea hranei, băutura care încălzește trupul, dorința, efortul de a rămâne viu încă o zi, despărțirea. Senzualitatea discretă a textului se naște din proximitatea omului cu natura: mirosul peștelui, zgomotul pe care îl scot pașii prin zăpadă, respirația tăiată de frig. Personajele sunt unite de aceeași experiență fundamentală, și anume izolarea. Geografia romanului capătă o valență morală, pentru că munții & fiordurile separă oamenii așa cum și tăcerile îi separă. Moartea pare a fi o prezență constantă, aproape domestică și familiară, dar comunitatea a învățat să trăiască cu aceasta, să nu ceară explicații atunci când moartea își cere dările. Da, Între cer și pământ este un roman de o estetică aparte, care pur și simplu te vrăjește. Drumul băiatul dă cărții o componentă de bildungsroman, pentru că această odisee a căutării sensului cu siguranță îl va duce într-un punct în care băiatul-de-la-început nu va mai fi băiatul-de-la-sfârșit. Superbă, superbă carte. Am și celelalte două volume din serie și abia, abia aștept să ajung și la ele!

Cu sânge rece, de Truman Capote - Recenzie

Editura: Art

Colecția: Cărți cult

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Constantin Popescu

Truman Capote s-a născut în 30 septembrie 1924, la New Orleans, petrecându-şi copilăria într-un orăşel din Alabama, alături de rudele din partea mamei. În acea perioadă o cunoaşte pe Harper Lee, cu care va rămâne prieten până la maturitate. Îşi începe cariera literară publicând proză scurtă în diverse reviste, iar în 1948 publică primul său roman Alte voci, alte încăperi, care se bucură de un mare succes. Au urmat mai multe volume de povestiri, piese de teatru şi romane, printre care Mic dejun la Tiffany, Harfa de iarbă etc. În 1965 îi apare Cu sânge rece, bestseller care marchează lansarea unui nou gen de roman, de „nonficţiune“, şi care-i aduce lui Capote Premiul Edgar. În 24 august 1984, Truman Capote moare, lăsând în urmă o operă literară extrem de complexă, care-l plasează printre cei mai importanţi scriitori americani din perioada postbelică.

【 UN ROMAN LA GRANIȚA DINTRE LITERATURĂ & REPORTAJ 】

„La sfârşitul anului 1959 America era zguduită de o misterioasă crimă multiplă: într-un mic orăşel din Kansas patru membri ai unei familii îndrăgite de comunitate au fost ucişi într-o noapte, aparent fără motiv. Truman Capote s-a documentat timp de 6 ani pentru scrierea cronicii acestei crime, fiind ajutat în demersul său şi de scriitoarea Harper Lee. Cei doi au mers pe firul investigaţiei care a dus la prinderea ucigaşilor, prezentând în paralel eforturile poliţiei şi acţiunile celor doi făptaşi. Analiza psihologică fină, stilul concis, dar elegant, aflat la graniţa dintre literatură şi reportaj fac din Cu sânge rece primul mare «roman de nonficţiune» al literaturii americane. Un roman cult emoţionant, intens, incitant.”

„Am pornit spre casă și pe drum, cam pe la jumătatea aleii, am zărit bătrânul collie al lui Kenyon, iar câinele era speriat. Văzând câinele, cum m-a făcut conștient. Fusesem prea uluit, prea năucit ca să simt toată cruzimea crimei. Durerea. Oroarea. Erau morți. O familie întreagă. Oameni buni, cumsecade, pe care îi cunoșteam – omorâți. Trebuia să crezi, fiindcă era adevărat.”

Cu sânge rece cred că este una dintre cele mai bune cărți citite anul trecut, chiar dacă n-am făcut, încă, un top propriu-zis al lecturilor pe care le-am avut. Însă, cum sunt mare fan al cărților true crime & thriller, faptul că acest roman le-a combinat pe amândouă nu poate să fie decât de bine. Cartea se deschide cu premisele a ceea ce urmează să fie o elegie întunecate, care parcă reușește să aibă ceva gotic american așezat deasupra sa: o lume plată, largă, aparentă inocentă, dogorită de soare, o lume în care siluete hambarelor și ale silozurilor se ridică aproape solemn, iar rutina oamenilor are o geometrie (mult prea) liniștitoare. Primele pagini au acel ceva din liniștea de dinaintea furtunii – familia Clutter, respectată, harnică, bine înrădăcinată în comunitatea din Holcomb, pare alcătuită din materia aceea rară căreia literatura – și nu numai – îi dă valența bunului exemplu: muncă, bună-cuviință, speranță, bunăstare, respect. Tocmai această așezare atentă a vieții, această „normalitate” parcă face ca ruptura ce urmează să fie resimțită ca un sacrilegiu. Capote își orchestrează povestea cu o viclenie a tensiunii care amintește de marile romane: știi, în linii mari, deznodământul; te lovește însă felul în care autorul amână impactul, îl întârzie, îl pregătește pentru momentul oportun. În multe narațiuni true crime, crimele ne sunt prezentate încă de la început. Însă, aici Capote procedează invers: te lasă să cunoști personajele, să locuiești alături de ele, să le observi obiceiurile, să le descoperi conflictele, fisurile fericirii, fragilitatea conjugală, melancolia bolii lui Bonnie, ambițiile & timiditățile copiilor – iar apoi, când ajunge să îți arate, cu detalii aproape insuportabile, ce s-a întâmplat, reacția este efectiv una de refuz. Nu vrei să mai citești. Vrei să se termine acolo. Să nu se fi întâmplat niciodată asta. Oroarea este pur și simplu lipsită de vreun sens...

„– Trauma n-ar fi luat asemenea proporții dacă s-ar fi întâmplat altcuiva și nu familiei Clutter. Altcuiva mai puțin admirat. Mai puțin prosper. Mai puțin sigur. Familia asta reprezenta însă tot ce prețuiesc și respectă cu adevărat oamenii de prin partea locului, iar gândul că așa ceva li s-a putut întâmpla tocmai lor, ei bine, e ca și când ți s-ar spune că nu există Dumnezeu. Viața ți se pare fără sens. Nu cred că oamenii sunt neapărat speriați, ci mai degrabă adânc mâhniți.”

Capote își numește romanul drept unul „non-ficțional”, iar paradoxul acestei încadrări stă chiar în... seducția ei. Cartea are ritm, are scenografie, are dialoguri și scene închegate și reușește să controleze revelațiile acelea tipice unui thriller într-un mod de invidiat de orice prozator al genului. În același timp, asupra cărții planează și componenta care stârnește controverse – conversații & gânduri ale personajelor pe care autorul n-ar fi avut cum să le știe, cadre compuse cu o perfecțiune suspectă, o finalitate aproape „prea rotundă” ca să fi fost o simplă întâmplare. Și totuși, chiar acolo unde metoda folosită de autor devine discutabilă, rezultatul rămâne de o forță artistică greu de pus la îndoială. Truman Capote scrie cu luciditate (uneori o luciditate aproape impersonală), și tocmai această distanță pe care parcă o ia față de tot ce s-a întâmplat dă evenimentelor o gravitate de raport funerar. Te obligă să privești, să descoperi... Un merit major al cărții este felul în care perspectiva este multiplicată: victime, anchetatori, comunitate, avocați, ucigași – toți devin, în proza lui Capote, figuri cu relief. Există pasaje meticuloase până aproape de exasperare, pagini care insistă pe amănunte care par inutile, dar această „obsesie a concretului” creează impresia de lume „adevărată”, palpabilă. Într-o cameră descrisă de Capote ai senzația că poți atinge obiectele, iar într-un coridor ai senzația că poți auzi pașii. Deasupra tuturor plutește portretul lui Perry Smith – cartea nu e despre cine a făcut-o, pentru că știi cine, adevărata curiozitate atârnă asupra întrebării cum ajunge cineva în acest punct, și mai ales de ce. Capote pare să își concentreze energia (căreia nu i-aș zice că e empatică) asupra lui Perry: copilăria sfâșiată, abandonul, violența, orfelinatele, rănile, sensibilitatea schimonosită în resentiment. 

„– Asta-mi doresc de Crăciun. Doar atât. S-o lămurim. S-o lămurim și să dormim până la Anul Nou. N-ar fi un dar nemaipomenit?

– Sper să-l primești.

– Sper să-l primim amândoi.”

Perry, în mâinile lui Capote, este un amestec de victimă și agent al atrocității – o figură cum altfel decât tragică, dar condamnabilă, tulburătoare tocmai pentru că, pe alocuri, îți permite să întrezărești faptul că în spatele unui monstru se află un om. Alăturide el, Richard Hickock apare adesea mai opac, mai rece, iar dinamica dintre cei doi criminali are o stranie tensiune, dinamizată de un limbaj agresiv și respingător, dar pe alocuri și tandru. Această contradicție întărește senzația de fisurare a moralității, într-o lume în care aceeași gură poate binecuvânta și urî în același timp. Această focalizare asupra ucigașilor are însă un preț: pe măsură ce Perry stă în lumina reflectoarelor, victimele riscă să fie împinse într-un con de umbră – iar asta atinge un punct sensibil, aș zice, al genului true crime, mereu prins între înțelegerea criminalului și dreptul victimei și familiei acesteia de a fi în prim-plan. Totuși, Truman Capote livrează suficiente fragmente și suficient context din viața familiei Clutter, ceea ce de altfel te face să resimți tragedia și mai puternic – o familie zdrobită pentru nimic, iar nimicul acela rămâne cel mai greu de suportat și de digerat. Ultima treime a cărții – procesul, anii de așteptare, execuția – aduce o altă temperatură morală romanului: cea a pedepsei. De ce durează atât de mult? Ce înseamnă „a face dreptate” când, oricum, crimele sunt ireparabile, cei uciși nu se vor mai întoarce? Cum arată, de fapt, o societate care răspunde la omor cu omor, într-o procedură legală, sistematizată, igienizată, așezată în timp? 

„(...) Crima se înfățișa ca un accident psihologic, un act în fond aproape impersonal. Victimele ar fi putut fi ucise la fel de bine de trăsnet. Cu o singură excepție: trăiseră o groază prelungită, suferiseră (...).”

După lectură, rămâi cu senzația că ai fost contaminat, că ți se infiltrează în minte un bizar sentiment de nedreptate. Cât de fragilă este existența, cât de ușor se poate destrăma o familie bine așezată, o viață, cât de subțiere este membrana care separă o seară banală, obișnuită, de o catastrofă. Povestea îți rămâne în minte pentru că îți implantează imagini și tonalități pe care nu le poți evacua cu ușurință: câmpia, casa, comunitatea încremenită, fuga fără sens, confesiunile, crimele în sine, mecanismele pedepsei. Iar peste toate, această lecție pe care Truman Capote pare să o dea – formele pe care răul le poate lua, faptul că o ușă deschisă în noapte, pe o șosea din Kansas, ar aduce moartea unei întregi familii. Chiar mi-a plăcut foarte mult, deși găsesc bizar să spun că o carte de genul mi-ar putea plăcea. După ce termini ultima pagină a cărții, rămâi cu impresia că un imens cer de deasupra unei câmpii și a unei ordini fragile poate fi oricând destrămat, extrem de ușor. Tocmai această senzație persistentă, neliniștitoare și reflexivă cred că explică de ce cartea continuă să obsedeze cititorii chiar și la decenii după apariție. Nu am văzut filmul, pentru că am înțeles că există și un film, dar cu siguranță o voi face cât de curând. Până atunci, vă recomand cu încredere această carte!

Alte recenzii ale cărților scrise de Truman Capote, apărute și pe blog:

 | Alte glasuri, alte încăperi |

Ceilalți, de Dorota Masłowska - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Diaconu-Mureșan

Dorota Masłowska (n. 1983), una dintre cele mai populare scriitoare poloneze, autoarea mai multor romane care au devenit bestsellere, a unor piese de teatru care se joacă în toată lumea, creatoare de proiecte muzicale (ca Mister D. și DOROTA) și de foiletoane, pentru „Dwutygodnik” și „Tygodnik Powszechny”. Laureată a câtorva premii literare prestigioase, printre care: Premiul „Paszport Polityki” (2002, pentru romanul Albă ca Zăpada și roșu bolșevic), Premiul Literar NIKE (2006, pentru romanul Paw królowej [Păunul reginei]), Premiul Samuel-Bogumił-Linde-Preis (2020). În 2015 a primit Medalia de Merit pentru Cultură Gloria Artis (bronz), iar în 2024, Crucea de Aur de Merit pentru realizările în promovarea culturii poloneze. Cea mai recentă carte a sa e romanul trash suprarealist Magiczna rana [Rana magică], lansat în 2024.

၊၊||၊၊၊||၊ PUTEREA LIMBAJULUI & MINUNATELE SALE FORME ၊၊||၊၊၊||၊

„Ceilalți e, în primul rând, un poem dramatic-performativ despre maladiile urbane ale tranziției estice și despre transformarea relațiilor sociale în curse ale supravegherii morale colective, pentru un finish capitalist-acceptabil. Despre frustrarea care naște ostilitate și ostilitatea care înstrăinează. Dar e, în egală măsură, o explorare dinăuntru a limitelor și potențialului limbajului: mai au Kamil și Iwona vreun control nu doar asupra propriilor vieți, dar măcar asupra posibilităților de a comunica? Sau, cumva, limbajul e cel care-i controlează, care trăiește în ei, independent de ei înșiși, și nu mai poate servi ca mijloc de înțelegere cu ceilalți? Nu a ajuns, cumva, limbajul să izoleze grupuri și clase sociale, cu vocabulare, articulări și sensuri diferite, și să izoleze individul înăuntrul propriei clase sociale, fiindcă el nu mai decât fie agresiune, fie ipocrizie non-comunicativă? Să-l izoleze pe planeta comentariilor de Facebook, TikTok și forumuri, unde nimeni nu comunică, de fapt, cu nimeni?” (Iulia Popovici)

„când tragi o piesă, nu se vede câte rateuri ai băgat, că le-ai lăsat în urmă dându-se jos din pat,

își zice că-n Polonia, hip-hopul e futut în cur – și nu în mod plăcut!”

Ceilalți e... un roman (?!?!) aparte... Un poem... Nici nu știu... Dar știu că mi-a plăcut la nebunie. Genul acela de lectură în care nu ai putea să te adăpostești, pentru că oricând este gata să-ți zboooare acoperișul. Genul ăla de lectură care, cu o veselie crudă și sarcastică, îți ia speranța că literatura ar trebui sau ar putea să îndrepte lumea, să o lustruiască, s-o așeze într-o vitrină spre a-i fi privită perfecțiunea. Îți ia speranța că viața merită pusă într-o vitrină, pentru că la Dorota Masłowska vitrina deja e spartă, iar cioburile sunt chiar limbajul pe care îl folosește pentru a vorbi despre asta – adică un limbaj colțuros, intoxicat cu sloganuri, cu slang-uri, intoxicat cu reclame și toate alea... Frânturi de conversații, ritmuri urbane bizare, nerv colectiv, universal valabil. Efectiv, ai impresia că intri într-un oraș care practic zumzăie fără oprire, non-stop, 24/24, 7/7, și zumzăie nu doar din cauza oamenilor – totul zumzăie, panourile și vitrinele și tramvaiele și scările de bloc și păsările din copaci și oamenii care așteaptă în rândul de la pștă și copiii din cărucioarele care, la rândul lor, zumzăie. E un cor polifonic, uneori hilar, dar cel mai des devastator, mereu hipervigilent la grotescul banalului. Masłowska scrie ca și cum ar compune o piesă muzicală cu un refren care ți se lipește de creier și strofe care te electrizează. 

„De mic copil i-au omorât potențialul,

tăiat cu picsu' roșu de peste tot, mereu câte-un eșec, mereu ceva greșeală.”

Dintr-o „cânteceală” iese un musical întreg: proză, dramă, rap, slogan recitativ, bucată de scenariu de film, replici tăiate brusc pentru că RISCĂ să devină prea frumoase sau prea „intervenționistă”. Cartea de față are cinetica a ceva de cinema: secvențe scurte, intrări și ieșiri rapide, schimbări ale focalizării, apariții din nimic ale unei melodii sau ale unei voci care comentează ca o vrăjitoare shakesperiană coborâtă din tramvai. Convenția se acceptă fără negocieri: într-o clipă se vorbește despre NIMIC, iar apoi NIMICUL începe să cânte. Ceva de-a dreptul absurd, dar de-o absurditate care te vrăjește. În centrul acestui spectacol urban stau câțiva „oameni” pe care îi recunoști cu o jenă aproape fizică. Kamil Janik, treizeci și ceva de ani, cu ambiția de a-și face o carieră în hip-hop și cu o viață care se derulează între tramvaie, improvizații, scuze și micile mari umilințe ale subzistenței. Aneta, întâlnită într-un magazin, prinsă într-o relație fără vlagă, tratată cu o vulgaritate aproape mecanică – ca și cum intimitatea ar fi devenit o tranzacție fără efect. Sandra, sora „enervantă”, acea prezență care în orice familie apasă pe nervul deja inflamat & iritat. Iar în contrapunct, o avem pe Iwona, în apartamentul ei, în anxietățile ei, în „norul” sedativ al pastilei care coboară ca o lumină rece peste mintea-i și o golește de dorințe și chef de viață.  În spatele lor, în spatele tuturor, o mamă care se trezește nefericită în fiecare dimineață tocmai pentru că s-a trezit încă vie – imagine domestică, dar de o tristețe catastrofală. 

„Ghetele de trekking, cu sistem antipressure

și pentru fuste, și pentru bluza cu spatele gol;

Ghetele de trekking comode, corecte,

și de coborât în pivniță, și de mers la mall.”

Ziua lui Kamil e practic fix coborârea în „normalitatea” Varșoviei care nu mai are nimic pitoresc și, tocmai prin acest nimic, devine halucinantă. În tramvai, pasagerii sunt precum un juriu: comentează, fixează cu privirea, disecă totul. Orașul însuși pare să-și exercite dreptul de a-ți interpreta viața, de a-ți cere socoteală. Când Kamil ajunge la Iwona, se schimbă decorul într-o piesă în care nimeni, dar nimeni, nu mai are luxul inocenței. Și, poate, tocmai pe această existență din betoane, centre comerciale și scări murdare de bloc, se așază întrebarea acestui roman – de ce unii „trebuie” să fie buni, iar ceilalți își pot permite răul? Cine distribuie aceste „roluri”? Ce forțe – sociale, economice, istorice, afective – împing oamenii în poziții FOARTE previzibile, până când devine limpede cum se va fi sfârșit povestea lor? Masłowska are ceva profetic în această carte – ne prezintă un prezent care își consumă tragediile cu aceleași gesturi și cu aceeași abordare firească cu care cineva și-ar cumpăra un detergent. În bloc, pereții subțiri separă sexul de moarte, râsul de tusea bolii, scurgerile de apă de prăbușirea unui om. Panorama vieții se înghesuie „una sub alta”, ca într-un dulap prost organizat: tehnologii, 3D, branduri, iar dedesubt aceeași viață mică, aceeași competiție pentru NIMIC, aceeași rușine, aceeași boală, aceeași inerție. În lumea aceasta apar, de fapt, și „ceilalți”: cei care vor confort emoțional, care nu mai suportă negativul, pentru care protestul se traduce în traficși nervi. Sunt „străinii” intimi ai unei societăți în care fiecare vrea să fie de partea bună, fără să riște prea mult. 

„Păi poți să-ți cumperi aerul tău propriu de pe eBy?

Că ard bizonii cauciucuri pentr-o economie de doi bani pe metru cub,

și-n fiecare-oraș din nord, vest, est sau sud:

BIZONII: «Unchiu' arde gunoiu', mobilă de pat – cumnatu'.

Filtrul de particule l-a demontat ieri nepotu'». NEPOTUL: «Clar! Ieși mai ieftin cu totul!

Verișoara arde azbest, văru' – deșeuri medicale»”

MACIEJ: «Li-i frig? N-au decât să-și monteze centrale».”

Ceea ce face aproape incandescentă lectura este registrul stilistic, ceva aproape de neimitat, o combinație de poezie și rigurozitate aproape academică, ceva rafinat și mizerabil în același timp, ceva de ritm de hip-hop și observație sociologică (uneori provocator de șugubeață), de lirism întrerupt fie înainte să devină cosmetic. E un limbaj care îți arată cum sună, de fapt, lumea. Pentru o astfel de carte, calitatea traducerii este definitorie – aceasta ar trebui să funcționeze ca un instrument fooooarte fin acordat – să păstreze acuratețea sensului, dar mai ales să reușească să redea tonusul original al autoarei, acea combinație de nerv urban și poezie. Și asta chiar vreau să subliniez: traducerea este formidabilă. Felicitări, Ioana Diaconu-Mureșan! Nu pot analiza traducerea neapărat într-o cheie academică, nu mă recomandă nimic să fac asta, dar pentru mine chiar a funcționat cum ar fi trebuit să funcționeze. Ceilalți chiar e o carte aparte și cred că ar fi o lectură memorabilă pentru cine. Dorota Masłowska a fost prezentă și la FILIT, ediția din 2025, și tare mă bucur că am putut să iau autograf. Cartea de față te obligă să recunoști ceva: oamenii, orașul, discursul public, micile rușini și micile cruzimi care deja trăiesc în noi. Masłowska doar a dat microfonul personajelor sale și le-a lăsat „să vorbească”: iar din vocile lor, din această Varșovie de neon & beton, a ieșit o piesă memorabilă, o panoramă a secolului XXI spusă pe ritmuri de bloc, cu refrene care nu fac altceva decât, în cele din urmă, să (te) doară.

We Are Always Tender With Our Dead (Burnt Sparrow, #1), de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2025

Eric LaRocca (he/they) is a 3x Bram Stoker Award® finalist, a Shirley Jackson Award nominee, and a 2x Splatterpunk Award winner. He was named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of the strongest and most unique voices in contemporary horror fiction.” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, and At Dark, I Become Loathsome. He currently resides in Boston, Massachusetts, with his partner.

⛧☾༺♰༻☽⛧ BURNT SPARROW SAU ANTICAMERA IADULUI ⛧☾༺♰༻☽⛧

“The lives of those residing in the isolated town of Burnt Sparrow, New Hampshire, are forever altered after three faceless entities arrive on Christmas morning to perform a brutal act of violence—a senseless tragedy that can never be undone. While the townspeople grieve their losses and grapple with the aftermath of the attack, a young teenage boy named Rupert Cromwell is forced to confront the painful realities of his family situation. Once relationships become intertwined and more carnage ensues as a result of the massacre, the town residents quickly learn that true retribution is futile, cruelty is earned, and certain thresholds must never be crossed no matter what. Engrossing, atmospheric, and unsettling, this is a devastating story of a small New England community rocked by an unforgivable act of violence. Writing with visceral intensity and profound eloquence, LaRocca journeys deep into the dark heart of Burnt Sparrow, leaving you chilled to the bone and wanting more.”

“In the agonizing stillness, he tilts his head and wonders if he hears someone, something, whistling. it sounds like a pathetic lament, a mournful dirge for all the thresholds he will never cross again. A somber poem to welcome him to his now eternal tomb.”

Nu cred că trebuie să vă mai spun faptul că, de când l-am descoperit pe Eric LaRocca cu Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke And Other Misfortunes, efectiv am vrut neapărat să pun mână și pe celelalte cărți. Ceea ce s-a rezolvat printr-o comandă destul de voluminoasă. Dar, daaaar, acum am reușit să pun mâna pe această minunăție, care este și cu autograf (semnat, nu imprimat!), și mă declar unul dintre cei mai fericiți cititori. Încă aștept momentul în care o editură din România își va face curajul să îl traducă – dar mă îndoiesc tare că asta se va întâmpla prea curând sau, de fapt, vreodată. Păcat, ei nu știu ce pierd... Pentru că Eric LaRocca are o forță literară aparte, are o viziune pe care n-am mai întâlnit-o și care, pare-se, pentru mine funcționează la perfecție. Nu există carte scrisă de el pe care să n-o fi citit și căreia să nu-i fi dat măcar 4 steluțe. Mă gândesc, uneori, că aș vrea să pot scrie ca el, să am curajul lui, să abordez astfel de teme în maniera pe care o face – una sinceră, deloc cosmetizată (și, totuși, atât de frumos livrată cititorului). Nu știu, chiar are un dar aparte și mă bucur că acesta a luat forma scrisului, și mă bucur că Eric LaRocca are succes, și mă bucur că meritele îi sunt recunoscute și remunerate. Merită, chiar merită! Iar cartea de față, care este parte dintr-o trilogie, pur și simplu m-a dat peste cap și s-a jucat cu mintea și emoțiile mele – am devorat-o, n-am mai putut să o las din mână și tare, tare m-am mâhnit după ce am terminat-o și am realizat că va mai trebuie să aștept cel puțin doi ani pentru a vedea ce se mai întâmplă. Următorul volum este programat să apară anul acesta, undeva prin septembrie, dacă nu mă îndoiesc.

“Sometimes you have to hurt someone to show how much you truly care.”

Romanul We Are Always Tender With Our Dead, prima piesă din ciclul Burnt Sparrow semnat de Eric LaRocca, te introduce într-un teritoriu literar unde oroarea este, practic, simptomul societății. Scriitorul consacrat în zona horror-ului queer contemporan, recompensat și nominalizat în repetate rânduri pentru contribuțiile sale la acest gen literar, abandonează deliberat ideea de delicatețe sugerată ironic de titlul cărții și construiește, în schimb, o experiență de-a dreptul brutală și înfiorătoare, saturată de anxietate, de cruzime și de visceralitate. Burnt Sparrow, orașul fictiv din New Hampshire, este un loc suspendat undeva între „început” & „sfârșit”, este un punct dincolo de care nu mai există cale de întoarcere, este o limită metafizică a Universului – o așezare aparent banală, una dintre acele comunități unde tragediile „nu ar trebui să se întâmple”, dar unde răul pare că și-a găsit, în sfârșit, un loc în care să înflorească. Atmosfera este impregnată de un miros imaginar (sau poate real?) de sulf, ca și cum infernul ar fi decis să-și așeze anticamera sub asfaltul străzilor aparent liniștite ale orașului. Narațiunea debutează cu relatarea incendierii mortale a unui cuplu queer, prezentată sub forma unui articol de presă – ceva rece, ceva impersonal –, urmată aproape imediat de relatările din jurnalul unui adolescent de șaptesprezece ani, Rupert Cromwell, care sugerează implicarea într-un act monstruos pe care nu îl regretă. Între aceste două fragmente se naște tensiunea fundamentală a romanului, foarte bine explorată de autor – conexiunile sunt doar insinuate, dar rareori explicate. Linearitatea aparentă a cărții ascunde un mecanism fragmentar și fragmentat, iar cititorul înaintează prin text asemenea unui martor rătăcit, care are prea multe dovezi la îndemână, dar niciodată complete.

“This whole town is full of monsters.”

Rupert Cromwell este centrul emoțional al cărții – un adolescent queer retras, crescut de un tată care pare că a paralizat emoțional după moartea soției sale, refugiat în lecturi clasice și într-o sensibilitate aproape patologică care îl separă de lumea din jur (de Rupert, zic). Singurătatea lui Rupert are accente gotice; crește într-o casă în care tăcerea este limbajul dominant. În el coexistă fragilitatea intelectuală și o neliniște mocnită, care știi că ar ascunde ceva, o neliniște amplificată de Burnt Sparrow însuși, ca și cum orașul ar funcționa drept un organism viu, un organism parazitar, ce își educă locuitorii în suferință. Masacrul petrecut în dimineața Crăciunului din 2003 – comis de trei entități fără chip, fără gură, fără identitate – fracturează definitiv liniștea aparentă a comunității, realitatea acesteia. Actul plin de cruzime pare a fi fost arbitrar, lipsit de orice justificare (chiar dacă n-ar exista vreodată una!) recognoscibilă, și într-un fel reflectă anxietățile contemporane legate de imprevizibilitatea atacurilor armate și de sentimentul generalizat de insecuritate. În această privință, n-ai cum să nu citești romanul într-o cheie aparte, o alegorie a coșmarului Americii actuale: obsesia armelor, ritualizarea doliului colectiv și incapacitatea instituțiilor de a preveni repetarea tragediilor. După acest carnaj, orașul ia o decizie tulburătoare. Cadavrele victimelor sunt lăsate exact acolo unde au căzut, sub supravegherea unor „paznici ai morților”, transformați într-o categorie profesională absurdă și macabră. Rupert și tatăl său acceptă această sarcină. Imaginea trupurilor abandonate în spațiul public devine una dintre metaforele centrale ale acestei cărți: comunitatea refuză să își îngroape traumele și, într-un fel, parcă ar prefera să o contemple zilnic, să o transforme într-un ritual macabru.

“Sometimes, as Rupert walks along the road while on duty, he can smell the metallic scent of gunfire wafting through the air-the very same smell that seems to have forever replaced the haunting scent of sulfur from the nearby shuttered mill. The town's ghosts have dissipated over the course of several days and now the noxious odor of warfare lingers in its place. That's exactly what the main street of Burnt Sparrow has become-a horrible war zone, a nightmarish landscape torn from the mind of some demented surrealist.”

Un fapt important este că autoritatea în Burnt Sparrow este exercitată de bătrânii orașului – figuri aproape șamanice – și de enigmaticul Esherwood, un fel de patron simbolic al orașului. Structurile de putere capătă o aură de cult și sugerează mecanisme obscure prin care comunitățile mici își negociază practic moralitatea. Xenofobia latentă, dinamica socială rigidă și dorința de control scot în evidență (ce ironie!) un sistem opac, unde compasiunea și cruzimea fac casă bună împreună. Eric LaRocca abordează teme sensibile și nu puține – quuer-ul ca experiență a marginalizării, poftele sexuale, vinovăția colectivă, trauma, violența, abuzul, psihoza, pornirile patologice: cu alte cuvinte, horror extrem. Scenele grafice sunt numeroase și deliberate și traversează teritorii tabu: violență sexuală, abuz, necrofilie, incest. Pentru unii cititori, este evident că astfel de episoade vor fi părut excesive sau lipsite de vreo componentă artistică, estetică, ca și cum grotescul ar domina componenta reflexivă a cărții. Totuși, intenția pare să fie aceea de a expune faptul că, într-adevăr, oamenii sunt capabili de așa ceva, că atrocitatea din ei vine, că ei sunt monștrii. În Burnt Sparrow, creaturile supranaturale devin, practic, mai puțin înspăimântătoare decât oamenii.

“If the two of us were truly trapped in a storm, it's unmistakably the very same storm that seems to follow all men who routinely couple with other men — an unhappiness that claims all of us and is expected to be endured for the sake of our sacrilege, our abomination.”

Stilistic, romanul oscilează între un superb lirism și ceva ce se simte precum o febră dintr-aia delirantă. Rupert rătăcește prin propriile-i gânduri, meditează asupra moralității și identității într-un ritm contemplativ care, dacă nu te convinge, încetinește acțiunea propriu-zisă. Totuși, mie mi s-a părut că această parte filosofică reușește să dea cărții mai multă densitate emoțională, chiar dacă poate sugera și impresia unui început încă neînchegat. Însă, de obicei asta este specific unui prim volum dintr-o serie ce pregătește terenul pentru ce urmează să se întâmple. Există mai multe fire narative încă suspendate, care merită valorificate în continuare – avem identitatea atacatorilor, avem scopul ascuns al bătrânilor, avem natura răului care domină orașul. Chiar te fascinează toate astea, la un moment dat. Repulsia și atracția care coexistă constant în cititor, faptul că te regăsești incapabil să abandonezi „spectacolul” acesta al degradării morale, al... urâtului din oameni. Există la Eric LaRocca ceva care face ca obscenul și deplasatul să reprezinte sursele fertile ale unei proze fascinante. În esenţă, We Are Always Tender With Our Dead chiar e un roman care deschide o trilogie pe care eu, cel puțin, o urmăresc îndeaproape și care sunt sigur că va deveni una de referință pentru mine. Visul american care apare ca o relicvă carbonizată, locuitorii care continuă să vegheze morții deoarece nu mai știu cum să-i protejeze pe cei vii, toate chestiile bizare, ieșite din comun, situațiile, partea reflexivă & profundă a cărții... Tulburător, excesiv (și parcă încă mai poți duce...) și deliberat provocator, romanul inaugurează universul Burnt Sparrow cu o energie brută care cred că atrage foarte bine fanii horror-ului experimental. Da, Eric LaRocca chiar e un autor care merită toată atenția!

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog: 

| Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes | They Were Here Before Us: A Novella in Pieces | The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories | Everything the Darkness Eats | This Skin Was Once Mine and Other Disturbances |

Myrrh, de Polly Hall - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2024

Polly Hall (born 1975) is a Bram Stoker Award Finalist and IPPY Gold Medal Award Winner for The Taxidermist's Lover. Her work has been described as, ‘beautifully understated’, ‘raw and visceral’ and ‘highly imaginative’. Her flash fiction, poetry and stories have been included in national and international anthologies, competitions and collaborative arts projects. Her debut novel, The Taxidermist’s Lover, has been featured in the New York Times, Foreword Reviews and Kirkus Reviews. Polly lives with her cat, Vishnu, next to a cider factory in Somerset, England. She hoards books and likes poking fires with a stick. Follow on Facebook, Twitter & Instagram: @PollyHallWriter

╋━╋ POATE NEBUNIA SĂ FIE CONTAGIOASĂ? EREDITARĂ? MOȘTENITĂ? ╋━╋

“A woman searching for her birth-parents unlocks the secrets of her horrific past, as she tries to stop the goblin within in this kaleidoscopic dark psychological horror, with a dread-inducing climax you will never forget. Perfect for fans of Eric LaRocca and Catriona Ward. Myrrh has a goblin inside her, a voice in her head that tells her all the things she’s done wrong, that berates her and drags her down. Desperately searching for her birth-parents across dilapidated seaside towns in the South coast of England, she finds herself silenced and cut off at every step. Cayenne is trapped in a loveless marriage, the distance between her and her husband growing further and further each day. Longing for a child, she has visions promising her a baby. As Myrrh’s frustrations grow, the goblin in her grows louder and louder, threatening to tear apart the few relationships she holds dear and destroy everything around her. When Cayenne finds her husband growing closer to his daughter, Cayenne's stepdaughter, pushing her further out of his life, she makes a decision that sends her into a terrible spiral. The stories of these women will unlock a past filled with dark secrets, strange connections; all leading to an unforgettable, horrific climax.”

“hold your tongue

rip it out

dunk in blood

mother's mik”

Am început să dezvolt o predilecție spre romanele horror(-ish) de când l-am descoperit pe Eric LaRocca. Numaidecât, am ajuns și la acesta, iar o vizită în Londra, la sora mea, a rezolvat treburile: mi l-am cumpărat imediat ce am ajuns. Și, my God, ce experiență a fost! Nu prea mă iau după rating-urile de pe Goodreads când vine vorba de astfel de cărți, pentru că am observat că, în general, ele nu prea prind la public, de unde și rating-ul mic. Motivele? Justificate, probabil. Însă, pentru mine, genul acesta de lecturi funcționează la maximum. Romanul Myrrh, semnat de Polly Hall, efectiv a fost dominat de o neliniște care nu m-a părăsit nici după ce am citit ultima pagină. Situat undeva la granița dintre ficțiunea literară speculativă și horror-ul psihologic, romanul explorează cu o incomodă luciditate întrebări esențiale despre apartenență, despre vină și despre identitate, despre moștenirea traumelor – traumele, acele fire foarte subțiri & obscure care leagă viețile oamenilor chiar și atunci când aceștia nu conștientizează existența nodurilor. Evident, un subiect foarte ofertant, pe care chiar cred că Polly Hall a reușit să-l trateze într-o notă aparte. Structura romanului este construită din capitole extrem de scurte, unele de mai puțin de jumătate de paginile, altele întinse pe două-trei pagini, fiecare având un puls narativ diferit. Mi-a plăcut cum totul s-a acumulat gradual și nu a fost expus direct: informații livrate picătură cu picătură, pentru ca eventual cititorul să recompună tabloul general din fragmentele aparent disparate, uneori care n-au nicio treabă unul cu celălalt. Tensiunea pe care reușește să o creeze astfel este una particulară; timpul pare să accelereze, iar senzația dominantă devine practic aceea unei „revelații” aflate în continuă așteptare. S-ar putea să funcționeze pentru unii, s-ar putea să nu funcționeze pentru alții...

“what makes you think you are wanted?

no one wants damaged goods

you weren't wanted then

you aren't wanted now

As she left, she slamed the door harder than way necessary do drown out goblin's taunts.”

În centrul romanului se află două femei ale căror destine evoluează inițial în paralel. O avem pe Myrrh, adoptată la scurt timp după naștere, care poartă în sine o traumă, un conflict: conștiința abandonului, amplificată pe de o parte de sentimentul alterității generate de originile (și moștenirile) sale egiptene. Crescută într-un mediu plin de afecțiune, ea rămâne totuși locuită de suspiciunea că dragostea primită nu i se cuvine, este ceva cu dată de expirare, ceva accidental, provizoriu. Căutarea părinților biologici devine, astfel, o tentativă a personajului de a-și însuși legitimitatea ontologică, încercarea de a afla dacă existența ei, ca atare, a fost vreodată dorită. Aici intervine, de fapt, „artificiul” cărții. Fragilitatea lui Myrrh este amplificată până la psihoză și nebunie de o voce interioară pe care protagonista o numește Goblin – o prezență insinuantă, crudă, violentă, patologică, ce repetă obsesiv verdictul inutilității & inadecvării & dezumanizării lui Myrrh („vocea” lui Goblin este redată în carte într-un mod de-a dreptul obsesiv, patologic). Acest „Goblin” parcă este o metaforă, o hiperbolizare a interiorizării respingerii: ecoul unei lumi care i-ar fi spus, încă de dinainte de a avea cuvinte, că nu aparține nicăieri & nimănui. Componenta horror a cărții se naște întocmai din această intimitate forțată pe care cititorul o are cu gândurile personajului – gândurile lui Myrrh –, din apropierea periculoasă de (in)adecvarea unei minți aflate în derivă.

“When I woke my pupils were dilated and I puked until my tongue felt raw.

But I need him.

I'd let him do it all again.”

De cealaltă parte, o avem pe Cayenne, femeia care a crezut că își va găsi stabilitate într-o familie deja formată. Căsătoria cu un bărbat ce are o fiică adolescentă practic credea că îi va asigura o formă instantanee de apartenență. Realitatea, însă, se dovedește că de fapt va fi pășit pe un teritoriu în care va fi oricum, numai binevenită nu. Relația cu fiica vitregă este impregnată de o agresivitate pasivă, iar soțul rămâne absent într-un mod devastator tocmai prin banalitatea acestui lucru. Dorința obsesivă de a avea un copil propriu, întâmpinată cu ironie sau refuz, o împinge treptat către o solitudine incandescentă, care cu siguranță va răbufni la un moment dat. Aici, autoarea abordează un arhetip controversat – femeia fără copii transformată într-o figură amenințătoare –, dar îl tratează cu suficientă ambiguitate pentru a evita caricaturizarea foarte ofertantă. Cayenne nu este o antagonistă per se, ci mai degrabă o femeie cu o conștiință rănită, destructurată, modelată de nevoia disperată de a fi aleasă. În universul romanului, obsesia pare să devină limbajul universal al celor ignorați. Pe măsură ce capitolele alternează vocile narative, simți cum tensiunea începe să devină încet și sigur claustrofobică. Dialogul este redus la minimum, iar accentul cade (iar mie asta îmi place, în general) pe monologurile interioare și pe percepția distorsionată a realității. Nu asistăm la evenimente spectaculoase în mod convențional, la momente wow, ci la degradarea lentă și sigură a echilibrului psihic al celor două personaje. Terifiant nu este ceea ce se întâmplă, ci mai degrabă modul în care personajele ajung să considere inevitabil ceea ce, înainte, ar fi fost de neconceput.

“Maybe I was just born bad.”

Proza autoarei are o calitate hipnotică: repulsia coexistă cu fascinația, iar imposibilitatea de a abandona lectura devine aproape fizică. Polly Hall orchestrează cu precizie relațiile dintre personaje, iar fiecare interacțiune pare să poată scoate o scânteie care ar declanșa explozia finală. Finalul, pentru că acesta mi-a plăcut cel mai mult, este amplu și devastator, și confirmă această acumulare lentă a tensiunii, a furiei și violenței. Autoarea demonstrează o remarcabilă stăpânire a ritmului și a dozajului emoțional. Fără doar și poate, romanul ridică întrebări, foarte multe întrebări incomode: poate nebunia să fie contagioasă, există o formă de karma emoțională, să zic așa, care va urmări oamenii până când aceștia vor rosti adevărul? Și cât de mult din identitatea noastră aparține celor care ne-au abandonat? Cu un stil deliberat neliniștitor și, inevitabil, polarizant (ador cărțile care stârnesc discuții!), tind să cred că Polly Hall chiar și-a propus să introducă neclaritatea, confuzia, drept parte a experienței lecturării acestei cărți. Personaje de o intensitate psihologică aparte, marcate de dorință, de resentimente, de foame afectivă. Prin intensitatea psihologică a cărții și prin modul în care autoarea a reușit să exploreze zone incomode ale intimității umane, chiar cred că romanul de față este unul deosebit de bun, pentru că reușește să te lase cu o senzație greu de denumit, de definit – un amestec de fascinație și disconfort, de ceva care „nu-ți place”, dar știi că a trebuit să citești despre acel ceva. Da, începe să-mi placă din ce în ce mai mult cărțile de acest gen!