This Skin Was Once Mine and Other Disturbances, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Eric LaRocca (he/they) is a 3x Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. He was named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction.” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, and At Dark, I Become Loathsome. He currently resides in Boston, Massachusetts, with his partner.

𖧧 POVEȘTILE CARE SE STRECOARĂ ÎN SUFLETUL TĂU ȘI RĂMÂN ACOLO 𖧧

A brand-new collection of four intense, claustrophobic and terrifying horror tales from the Bram Stoker Award®-nominated and Splatterpunk Award-winning author of Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke. Four devastating tales from a master of modern horror...

“The worst thing a person can do to you after they've hurt you is let you live.”

Am citit This Skin Was Once Mine and Other Disturbances într-o noapte care părea să nu mai aibă sfârșit. Genul ăla de noapte în care nu știi dacă ești treaz sau dacă ai fost deja înghițit de coșmar. Mă uitam la paginile cărții ca la o rană deschisă și, în mod ciudat, nu puteam să-mi iau ochii de la ele. Ca și cum durerea sau oroarea ar fi avut o frumusețe proprie, imposibil de ignorat. Ca un accident de mașină la marginea drumului – îți întorci privirea, dar ești deja prins în coliziune. Am intrat în carte ca într-o cameră veche, în care totul părea în regulă la suprafață (și, totuși, știam că lucrurile sunt departe de a fi în regulă atunci când citești ceva semnat de Erica LaRocca), dar pereții musteau de umezeală și ceva... altceva. Ceva care te privea înapoi. Când am început prima poveste – cea care dă și titlul volumului – This Skin Was Once Mine, am simțit imediat că nu e o lectură obișnuită. Povestea asta e genul care nu doar că-ți intră în piele, ci o exfoliază încet, strat cu strat, până rămâi doar cu gândurile tale și o senzație de disconfort care nu dispare nici după ce ai închis cartea.

“(...) For the first time in my life, I begin to entertain truly violent thoughts – thoughts that frighten me and make me wonder what I'm capable of doing to another living thing.”

LaRocca are o plăcere aproape perversă în a te forța să te întrebi cât de mult ești dispus să vezi, să accepți, să simți. În primul text, o tânără se întoarce acasă după moartea tatălui ei și ceea ce pare inițial un portret de familie disfuncțională se transformă într-o scenă de coșmar. Casa nu e doar un decor, ci un personaj cu memorie proprie, un loc care înghite, păstrează, macină. Camerele devin simboluri ale amintirilor uitate, dar și spații în care realitatea se rupe și sângele metaforic se prelinge prin podea. Dar poate ce m-a șocat cel mai mult e felul în care abuzul se transformă aici într-un fel de linie genealogică, transmisă cu acea blândețe rece cu care moștenești o bijuterie de familie. Există o moștenire tăcută, invizibilă, între personajele lui LaRocca – o boală spirituală care se propagă prin cuvinte nespuse, prin gesturi amânate. Iar tu, drept cititor, te trezești prins în această rețea emoțională ca într-o pânză de păianjen, una care nu se rupe, ci doar își strânge din ce în ce în ce în ce în ce mai puternic prada.

“I cleared my throat and sensed myself soften a little, waiting for the seeds in my breath to finally bud and divulge their secrets to me.”

A doua povestire, Seedling, m-a atins într-un mod mai visceral. Aici, corpul devine dușman. Protagonistul descoperă o rană pe trupul său – mică, dar în continuă creștere – și începe să se teamă că în el se coace ceva inuman. Poate un cancer. Poate o pedeapsă. Poate o ereditate de care nu poți scăpa. Citind, m-am simțit ca într-un film al lui Cronenberg, în care carnea are voință și durerea are un plan. Și în timp ce rana devine mai adâncă, trecutul iese la suprafață – cu un tată absent, o copilărie în derivă și o iubire care s-a terminat cu o ușă trântită. Povestea nu e doar despre boală, ci despre felul în care ne refuzăm pe noi înșine, despre moartea care începe atunci când încetăm să fim văzuți. A treia poveste, All the Parts of You That Won’t Easily Burn este despre un bărbat care cumpără un cuțit frumos sculptat și ajunge implicat într-o relație dominată de dorințe întunecate, de masochism, dar și de ceva care depășește simplul erotism sau chiar trauma. Povestea asta e despre acea parte din noi care vrea să simtă cu orice preț. Să simtă durerea, fiindcă măcar aceea e reală. E despre tentația de a merge prea departe, de a explora limitele corpului și sufletului până acolo unde nu mai există cale de întoarcere. Și da, în lumea lui LaRocca, nu există întoarcere. Nici iertare. Doar înțelesuri dureroase pe care le accepți în liniște. Ca o rană care nu mai sângerează, dar lasă o urmă permanentă.

“Then Enoch laughs, as if on the verge of sobbing – as if the agony, the anguish could come spilling out from hin in a horrific geyser at any moment. ”

Iar ultima poveste.... te lovește, pur și simplu. Titlul pare inofensiv la prima vedere – Prickle, ca un joc de copii, ca un cuvânt nevinovat șoptit într-un parc liniștit de pensionari. Dar, în stilul inconfundabil al autorului, ceea ce începe ca o simplă întâlnire între doi bărbați în vârstă se transformă într-un ritual pervers al cruzimii, într-un dans lent al urii și al plăcerii violente ascunse sub politețe și amintiri. Povestea îi urmărește pe Mr. Spirro și Mr. Chessler, doi bărbați care se reîntâlnesc după ani buni. Din primele dialoguri plutește o atmosferă de neliniște, ca și cum ceva nespus se ascunde între rânduri, ca o tensiune mocnită sub zâmbete și bună-cuviință. E genul acela de prietenie veche care pare că a supraviețuit timpului, dar de fapt a fost conservată ca un cadavru în gheață – rece, rigidă, dar intactă. Și când se dezgheață, începe să putrezească. Jocul pe care îl reînvie – „Prickle” – e tot ce are mai josnic natura umană: un ritual al cruzimii gratuite, o competiție cine poate să facă cel mai mult rău unor oameni nevinovați. LaRocca nu oferă o explicație clară pentru cum a început jocul sau de ce cei doi îl reiau. Tocmai de aceea e atât de tulburător. Pentru că adevărata oroare nu stă în monștri sau fantome, ci în banalitatea răului. În felul în care doi oameni aparent normali pot raționaliza și chiar savura suferința altora, ascunzând-o sub pretextul unui „joc”. Pentru mine, Eric LaRocca este un fenomen. Pur și simplu i-aș citi până și lista de cumpărături...

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog:

 | Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes | They Were Here Before Us: A Novella in Pieces | The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories | Everything the Darkness Eats |