Între cer și pământ (Între cer și pământ, #1), de Jón Kalman Stefánsson - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom – Actual

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2014

Traducere: Magda Răduță

Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanţi scriitori islandezi contemporani, s-a născut la Reykjavík în 1963. La doisprezece ani s-a mutat în vestul ţării, unde a lucrat până în 1982 într-o fabrică de procesare a peştelui, într-un abator, ca zidar şi agent de poliţie la aeroportul din Keflavík. În 1986, după ce a absolvit liceul, s-a întors în capitală şi s-a înscris la universitate, unde a urmat cursuri de literatură o vreme, fiind totodată profesor de liceu şi colaborând la cotidianul Morgunblađiđ. A debutat ca scriitor în 1988, publicând trei volume de poezie, iar din 1996 au urmat numeroase romane, printre care Sumarljós og svo kemur nóttin (Lumina de vară, apoi se lasă noaptea — 2005, Premiul Literar Islandez pentru ficţiune), Între cer şi pământ (2007, Premiul P.O. Enquist) şi Fiskarnir hafa enga fćtur (Peştii n-au picioare — 2013, Premiul revistei Lire pentru cel mai bun roman străin, nominalizat la Man Booker International Prize). La Editura Polirom au apărut Între cer şi pământ (2014, 2023), Tristeţea îngerilor (2016, 2023), Inima omului (2018, 2023), trilogia care l-a făcut cunoscut în toată lumea, şi Povestea Ástei (2022), care a devenit bestseller în Islanda încă de la apariţie şi i-a adus a patra nominalizare la Premiul Literar Islandez şi Premiul Folio al Librarilor pentru ediţia în limba franceză. La aceeași editură a mai apărut și Absența ta e întuneric (2025).

ִֶָ𓂃 ࣪˖ ִִֶֶָ🥀་༘࿐ UN ROMAN AL DESPĂRȚIRII DE MOARTE, AL SPERANȚEI & AL MATURIZĂRII  ִֶָ𓂃 ࣪˖ ִִֶֶָ🥀་༘࿐

„Cu o sută și mai bine de ani în urmă, pescarii Islandei știau prea bine ce se află între cer și pământ: Marea Înghețată. De-aici încolo, lucrurile erau simple: îți făceai cruce să nu te prindă furtuna, ieșeai pe mare într-o barcă de șase oameni, aruncai undițele, așteptai ca peștele să muște, trăgeai – de undițe și apoi la vâsle –, te întorceai la mal, curățai peștele, îl vindeai. Aveai apoi ce mânca, aveai cu ce plăti datoria la prăvălia din sat, aveai chiar bani pentru o sticlă de rachiu. Cu Bárður se întâmplă însă ca niște cuvinte să îl ucidă. Mai rău: îl ucid niște versuri scrise cu o sută de ani înainte de un poet orb, despre un rai pierdut, pe care pescarul nostru vrea să le învețe pe de rost și să le pună într-o scrisoare de dragoste. Cu gândurile pradă poeziei, flăcăul uită să-și ia pufoaica atunci când iese în larg, iar la întoarcere pescarii sunt mai puțini cu unul: Bárður a murit de frig. Romanul lui J. K. Stefánsson, primul dintr-o trilogie islandeză tradusă entuziast până acum în douăzeci de țări, e însă și un roman al despărțirii de moarte, al speranței și maturizării, care nu înseamnă neapărat resemnare. Prozatorul face din celălalt erou al cărții, numit scurt băiatul, un personaj ce rămâne multă vreme în mintea cititorilor. Între cer și pământ e deopotrivă cartea cerului plumburiu, a mării nemiloase și romanul băiatului, al drumului său prin durerea de a-și fi pierdut cel mai bun prieten, în încercarea de a găsi un sens pentru ceva de neînțeles când încă n-ai împlinit douăzeci de ani – adică pentru moarte.”

„(...) Oamenii trăiesc, au ceasurile lor tihnite, săruturi, râsete și îmbrățișări, au vorbele lor de dragoste, bucuriile și tristețile lor, fiecare viață alcătuiește o lume care apoi se prăbușește peste ea însăși și nu mai lasă nimic în urmă, numai câteva obiecte rămân, iar ele se fac prețioase și îmbietoare în clipa în care a dispărut cui aparțineau, capătă însemnătate și câteodată chiar un fel de sfințenie, ca și cum fărâme din viața aceea dispărută s-ar fi depus într-o ceașcă de cafea, într-un fierăstrău, într-o periuță de dinți, într-un fular. Dar totul sfârșește în ceață, amintirile pălesc și, la urma urmei, lucrurile trec toate. Acolo unde era lumină și era viață nu mai dăinuie decât umbra și uitarea.”

Romanul Între cer și pământ, care deschide trilogia cu același titlu, este pur și simplu SPLENDID, de o SPLENDOARE stilistică așa cum rar mi-a fost dat să citesc. Nici nu știu, am îndoit aproape toate paginile cărții acolo unde am găsit citate și fragmente care mi-au ținut cald la suflet (nu, nu folosesc chestii dintr-alea de lipit, deși cred că ar fi cazul să încep s-o fac). Un roman ca o șoaptă purtată de vânt peste marea înghețată și care, treptat, se transformă într-o poezie a existenței umane. Există un scurt prolog aproape imaterial, abia perceptibil în semnificațiile sale, dar care capătă o greutate reflexivă și retrospectivă formidabilă, asemenea unei urme lăsate în zăpadă pe care o înțelegi abia după ce ai parcurs întreg drumul. Apoi povestea pornește abrupt, cu simplitatea fatală a vieții de pescar într-o Islandă de la începutul secolului al XX-lea, unde parcă marea decide zilnic cine trăiește & cine dispare. Un băiat fără nume, încă tânăr, pleacă la pescuit alături de prietenul său Bárður și alături de alți pescari experimentați. Sunt pescari pricepuți, foarte pricepuți, dar nu știu să înoate – un paradox, nu? Dar un paradox care spunetotul despre lumea lor: oamenii se încredințează apei, se încredințează mării care îi poate ucide în orice clipă, într-o barcă ce pare să capete valențele unui „sicriu deschis”. Între acești bărbați există o camaraderie reținută, una construită din gesturi și tăceri, una construită din acea solidaritate care poate fi aspră acolo unde supraviețuirea deseori depinde de ceilalți.

„(...) viața e o boabă de jar care încălzește pământul și-l face numai bun de trăit.”

Tragedia cărții survine rapid, fără a fi solemnă: moartea prietenului băiatului. Din acest punct, lectura capătă o valență reflexivă nemaipomenită – se transformă într-o călătorie exterioară și interioară deopotrivă, determinată de o misiune aparent modestă: înapoierea unui exemplar din Paradisul pierdut a lui Milton. Această misiune capătă o încărcătură aproape sacră, pentru că în universul acestui roman cuvintele au puterea de a salva sau de a distruge, iar literatura însăși poate mângâia sau condamna. Băiatul pornește prin fiordurile islandeze pe un drum periculos și întâlnește diferiți oameni, fiecare dintre aceștia având propriile răni, conflicte, propriile lecții pe care băiatul le va învăța. Într-un fel, am simțit că mai toate personajele din carte sunt importante, au valoare de protagoniști. Avem figuri marginale, pescari obosiți, femei care așteaptă întoarcerea celor plecați pe mare, avem bătrâni împovărați de greutatea anilor și a regretelor, avem tineri care încearcă să creadă într-un viitor improbabil. Naratorul, care vorbește la persoana I plural adesea, pare a fi un fel de conștiință suspendată între cei vii și cei morți, cei morți și cei vii, o voce a Universului însuși, poate a Universului celor înghițiți de ape, o voce care pătrunde în mințile oamenilor și le dezvăluie dramele și fragilitățile și durerile și speranțele. Pe partea aceasta – cea a felului în care cartea e scrisă, a splendidului lirism pe care îl conține –, cred că Jón Kalman Stefánsson excelează formidabil, fiindcă rar mi-a fost dat să citesc o carte care să mă vrăjească și să mă convingă în special prin felul în care este scrisă. De la un punct încolo, parcă nici nu m-a mai interesat ce se întâmplă, pentru că felul în care cartea este scrisă este de-a dreptul superb.

„(...) ochii nu sunt ca mâinile, care pot să moțăie liniștite, nici ca picioarele, pe care nimeni nu le bagă în seamă de la început, ochii sunt cu totul și cu totul diferiți, ei nu se odihnesc decât atunci când se adăpostesc îndărătul pleoapelor, perdea trasă peste vise. Ochii nu sunt stăpâniți de nimic. Trebuie să ne gândim bine unde și când îi ațintim spre ceva. Ni se petrece viața întreagă prin ochii aceștia, pot la fel de bine să fie arme, cum pot să fie sunete melodioase, cântec de păsări sau urlet de luptă. Le stă în putință să dezvăluie cine suntem, să te salveze ori să te piardă (...). Poveștile vechi, care s-au născut poate odată cu începuturile lumii, spun că nu e cu putință ca o ființă vie să-l privească pe Dumnezeu drept în ochi, fiindcă acolo se află și izvorul vieții, și hăul întunecat al morții.”

De altfel, această perspectivă colectivă dă textului o dinamică particulară. Firul principal deseori pare a se retrage, pentru a fi acoperit de reflecții filosofice și de destine secundare care se întretaie asemenea valurilor produse de mai multe bărci aruncate în aceeași mare. Cititorul poate simți pentru o clipă faptul că povestea se pierde în digresiuni; însă, asemenea mareei, narațiunea revine inevitabil la băiat (cel al cărui nume nu îl aflăm) și la drumul său, pe măsură ce începe să înțeleagă mai bine și mai profund lumea pe care o traversează. Peisajul arctic domină fiecare pagină. Munții, frigul, zăpada și absența luminii dau cărții o frumusețe austeră, aproape dureroasă. Marea este templu și călău în același timp; ea le oferă pescarilor hrană, dar cere și sacrificii. În fața ei, oamenii nu mai au decât credința alături – uneori pur religioasă, alteori aproape instinctivă –, poate și un pic de curaj nebunesc. Rugăciunea devine o extensie a vieții cotidiene și este șoptită în mâini înghețate. Credința le permite să își accepte existența precară, dar nu le promite salvarea. Titlul capătă, astfel, o oarecare ambiguitate. Iadul nu se află într-un loc îndepărtat, ci în frig, în singurătate, în suferință, în pierdere, în sentimentul culpabilității, în întrebarea ce-ar fi fost dacă... Paradisul ia forme dintre cele mai obișnuite & fragile: o pagină citită din cartea Paradisul pierdut, un cântec, o prietenie neașteptată, o clipă de înțelegere între oameni. O caldă atingere...

„(...) Fără păcate, viața nu-i viață.”

Proza lui Jón Kalman Stefánsson este de un lirism aproape hipnotic. Scriitura sa are ritmul valurilor și alternează între observația concretă a lumii din jur, cu tot ce înseamnă aceasta, și metaforele de-a dreptul superbe, luminoase. Lirismul, pe de altă parte, nu abstractizează povestea, ci pare că se naște din momente ancorate în gesturi zilnice, de ce nu chiar banale: împărțirea hranei, băutura care încălzește trupul, dorința, efortul de a rămâne viu încă o zi, despărțirea. Senzualitatea discretă a textului se naște din proximitatea omului cu natura: mirosul peștelui, zgomotul pe care îl scot pașii prin zăpadă, respirația tăiată de frig. Personajele sunt unite de aceeași experiență fundamentală, și anume izolarea. Geografia romanului capătă o valență morală, pentru că munții & fiordurile separă oamenii așa cum și tăcerile îi separă. Moartea pare a fi o prezență constantă, aproape domestică și familiară, dar comunitatea a învățat să trăiască cu aceasta, să nu ceară explicații atunci când moartea își cere dările. Da, Între cer și pământ este un roman de o estetică aparte, care pur și simplu te vrăjește. Drumul băiatul dă cărții o componentă de bildungsroman, pentru că această odisee a căutării sensului cu siguranță îl va duce într-un punct în care băiatul-de-la-început nu va mai fi băiatul-de-la-sfârșit. Superbă, superbă carte. Am și celelalte două volume din serie și abia, abia aștept să ajung și la ele!