miercuri, 24 septembrie 2014

Prezentul


Ineluctabil.

Nu am nimic împotriva clișeelor, dar oare mai există ceva dincolo de bâțâitul din fund, Mercedesul alb, dintele îmbrăcat în aur, legănatul din țâțe, treningul, moacele penale, „motherfucker”, lanțul de aur, semințele scuipate pe unde se apucă?

Videoclipurile de proxeneți, pițipoancele promovate la toate canalele de la televizor, știrile proaste,
femeie pe interes, căsătorite cu moșnegi de optezeci de ani?
Sportivi lăsați în urmă, în defavoarea modelul femeii promovate și a bărbatului cu bani? Oare?
Sincer, încep să cred, tot mai mult, că, în curând, singurul act de identitate de care vom mai avea nevoie va fi.... cardul de la bancă!

Nu înțeleg. Ce e prezentul? De fapt, ce a ajuns el să fie?

1. Reclamă de nepătruns
Ar putea cineva să-mi explice? Ar putea cineva să-mi explice reclama cu discoteca întunecată și liliecii, pentru Mazda? Sau reclama cu păpușile, pentru Opel? Sau filmul Ford, cu paznicul care alunecă și declanșează sistemul de alarmă? Oare vrăjitorii reclamelor au probleme sau trag pe nas înainte de a trece la treabă?

2. Reclame din toalete
În vreme ce stau pe scaunul din toaleta publică, sunt relativ ocupat să țin ușa budei, să rup hârtia igienică roz cu o mână, atent să nu-mi scap telefonul și ochelarii. Și, totuși, nu pot să nu remarc că pe toate suprafețele mai potrivite se face reclamă: „Aici ar putea să apară reclama dumneavoastră”.

3. Redbull (Energy Drinks)
A fost o vreme în care oamenii oboseau, încă. Foarte demult, greu de imaginat. Greu de imaginat, dacă-ți povestește cineva. Pe atunci, cei mai mulți tineri habar n-aveau de asta, în mobilier exista o piesă numită „PAT”, pe care oamenii se întindeau seara, când se simțeau obosiți, trăgeau o pătură peste ei și adormeau. Nu-i glumă. Și se trezeau, unii dintre ei, încă înainte de afterhour.

4. Reflectoare
Oare reflectoarele montate în fața discotecilor, care străpung cerul cețos al nopții, poartă un nume al lor? Ce-ați zice de „lămpi de atras proleți”?

5. Reviste pentru femei
Revistele pentru femei nu se ocupă, după cum am putea bănui, poate, de femei, ci de bărbați. Cum de altfel, la rândul lor, revistele pentru bărbați nu se ocupă de bărbați, ci, exclusiv, de femei. Prin urmare, din revistele pentru femei aflăm ce anume își doresc bărbații, cum gândesc, ce viseză, ce probleme au și cum pot femeile pune mâna pe ei. Lucru cât se poate de util, atunci când momâia de acasă se încăpățânează să dea totul pe gură.
Cum să pui mâna pe un bărbat. Iată, se pare, o temă esențială, dezbătută de majoritatea revistelor pentru femei. Sau pentru pițipoancele cu cercei roată, colanți și tocuri cu șosete. Halal!

Iată ce cred: multă vremei voi, fetelor, v-ați imaginat că este suficientă să vă îmbrăcați jeanșii cei mai strâmți ca să vă scoateți așa-zisul „fund” în evidență și să vă lăsați alesul să-și dovedească utilitatea, deschizând borcanul cu murături! Ce oroare!

Vă zic așa, femeile trebuie:
  • să asorteze neapărat culori obraznice de primăvară la un costum sobru („Îmi place cum ai combinat croiala sobră și culorile vii, de primăvară.”);
  • să-și aplice fondul de ten roz, proaspăt („Tenul roz, proaspăt, mi s-a terminat azi. Mi-a rămas doar cel maroniu-gălbui.”);
  • să fie nu prea cochete, dar seducătoare („Mi-ar fi drag să te iau acasă la mine. Și, totuși, poate mai bine nu”; ne dăm în vânt după așa ceva);
  • să consume alcool cu măsură, la întâlniri (ghinion, ghinion, ghinion);
  • să ne înnebuniți total clipind mărunt din gene, aruncându-vă șuvițele pe spate și expunându-vă gâtul.
Sau... Poate... Mai bine ne limităm la jeanșii strânși și la borcanul de murături?

6. Silicoane
Din țărână venim și în țărână ne ducem? Dar, chiar așa, cu silicoanele ce-o să se întâmple?

7. Automate pentru vânzarea biletelor
Până să apuc să-mi aleg biletul potrivit dintre miile variante de tarifare, apăsând pe ecranul sensibil, tramvaiul a luat-o din loc. De fapt, nu întotdeauna, că de multe ori întârzie suficient.

8. Bretelele transparente la sutien 
Sunt oricum, numai invizibile NU! Ele indică limpede că femeia care le poartă:
  • ar dori să-și ridice sânii;
  • ar dori să nu observe nimeni că și-a ridicat sânii;
  • pornește de la ideea că nimeni nu va observa bentițele de plastic, late de doi centimetri, sub care pielea arată ca un parizer presat.
9. Meniuri telefonice automate
Să spunem drept. Nu ne place să vorbim cu o mașinărie. Avem sentimentul că ne prostim și ne facem de râs. Nimeni, dar nimeni, nu-i în stare să poarte cu demnitate o asemenea convorbire:
  1. Dacă doriți să intrați în legătură cu unul dintre angajații noștri, pronunțați UNU.
  2. Unu!
  3. Ați spus... TREI? Dacă da, pronunțați DA!
  4. Nu!
  5. Bine, vă facem legătura cu departamentul TREI!
  6. Apoi repetitiv, vreme de vreo două ore, marele succes „Für Elise” 

În așteptare, am alcătuit următorul meniu pentru serviciul telefonic:
  • dacă suferiți de obsesii sau angoase, apăsați fără oprire tasta 1;
  • dacă suferiți de personalitate multiplă, apăsați 2, 3, 4, 5;
  • sunteți paranoic? Știm deja cine sunteți și ce doriți, nu este nevoie să apăsați niciun buton;
  • în cazul în care suferiți de halucinații, apăsați cifra 6 de pe telefonul uriaș și multicolor de pe balcon;
  • sunteți depresiv? Nu are importanță pe ce buton apăsați, în situația nefericită în care vă găsiți nu vă ajută cu nimic;
  • dacă aveți probleme cu memoria recentă, apăsați tasta 8, vă rugăm;
  • dacă aveți probleme cu memoria recentă, apăsați tasta 8, vă rugăm;
  • dacă aveți probleme cu memoria recentă, apăsați tasta 8, vă rugăm.

Solicitanți cu sentimente de inferioritate, vă rugăm să închideți, liniile noastre sunt momentan rezervate pentru persoane mai... IMPORTANTE!

Ineluctabil!

marți, 23 septembrie 2014

aici și acum



„doar câteva întâmplări am trăit
emblematice, pline de miez,
restul a fost
o simplă variațiune
pe-o singură temă
nuanțată diez
numai o dată iubirea
a-ncremenit grandios
în simbol,
ca și curajul
ori spaima, trădarea sau ura

obsesiv îmi vine în minte
câte un ins
feroce sau blând,
câte o întâmplare
ce și-a schimbat
semnificațiile
-fastă? nefastă?-
prin ani,
eu devenită lent ele,
alunecând
una
dintr-alta,
într-un joc
invizibil în stele
jucat,

și privindu-le
ca pe simboluri
gravate în fum
îmi osteiesc rănile remușcării
aici și acum”

Poezia nu îmi aparține, este scrisă de către fosta mea doamnă profesoară de română, Gabriela Chiran. Una dintre cele mai delicate, frumoase și inteligente persoane pe care am întâlnit-o vreodată.

Am vrut s-o împărtășesc cu voi, pentru că știu că o să vă placă!

duminică, 21 septembrie 2014

The ”Asking Books” Tag






Am primit acest tag de la Surorile Bibliotecă, care l-au preluat de pe blogul Cristinei, Healthy Reading.

Din câte am văzut, îs în jur de cincizeci și patru de întrebări, legate de cărți, la care eu voi răspunde. Dau tagul mai departe tuturor care au dispoziția necesară de a răspunde acestor întrebări!

1. Cartea/poveștile preferate din copilărie?
Să fim serioși, tot ce înseamnă basemele lui Ispirescu, Slavici, amintirile lui Creangă, Andersen! Cine n-a avut copilărie fără ei?
2. Ce citești acum?
Încă puțin și termin de citit „Seara cântărețelor”, de Lidia Jorge, după care mă apuc de „Jurnalul Oanei Pellea”, că prea se aude că e bine scris!
3. Ce carte vrei să cumperi, dar aștepți o reducere masivă?
„Înainte să adorm” sau „Inferno”.
4. Obiceiuri rele în ceea ce privește cărțile?
Hm. Hm. Mă las greu convins să-mi dau cărțile altora! Dar, în cele din urmă, fericirea se împarte!
5. Ce carte aștepți să citești cu nerăbdare?
„Fugara”, de sfânta Alice Munro. Scriitoarea asta e viață, nu alta!
6. Ai un  e-reader?
Nu, și nici nu am nevoie!
7. Preferi să citeși o singură carte sau mai multe în același timp?
Depinde. Spre exemplu, nu citesc numai cărți de literatură. Mai citesc și memorii, jurnale. În acest caz, merge să citesc, în paralel, o carte de beletristică și un jurnal! Nu încurc acțiunile, având în vedere că.... jurnalul, vezi, e real!
8. Ți s-au modificat obiceiurile în ceea ce privește cititul de când ai un blog?
 Sincer, da! 
9. Ultima carte pe care ai citit-o și ți-a plăcut mult.
„Smulgătorul de inimi”, de Boris Vian, recenzie făcută AICI.
10. Cartea preferată pe care ai citit-o anul acesta.
Uhm. Cred că „Dragă viață”, de Alice Munro. De fapt, tot ce înseamnă Munro mi-a plăcut!
11. Unde îți place să stai atunci când citești? 
În pat. Afară, pe o pătură, cu o pernă sub cap. În tren. La școală, în bancă. Oriunde. Însă nimic nu se compară cu cititul seara, la geam, la lumina becului de afară.

12. Cel mai incomfortabil loc unde ai citit?
În mașină, definitely!
13. Poți să citești în autobuz?
Nu prea călătoresc cu autobuzul! În tren, da, pot.
14. Unde, în natură, ți-ar plăcea să citești/citești?
Pe marginea unui lac!
15. Ce reguli ai atunci când împrumuți cărți?
„Mi-o dai înapoi așa cum ai primit-o!”.

16. Ai împrumutat cărți vreodată?
Sincer, nu prea îmi place să împrumut cărți de la alții... sau de la bibliotecă! Bine, am făcut asta, în special acum câțiva ani, când nu auzisem de site-urile online cu cărți sau altele. Acum, cred că nu am mai împrumutat o carte de la bibliotecă de câteva luni, aproape un an!

17. Scrii ceva pe marginea filelor din cărți?
Nu, îmi place să-mi păstrez cărțile curate!

18. Chiar dacă este o carte veche?
Chiar!
19. În ce limbă preferi să citești?
Română, bineînțeles!

20. Ce te face să iubești o carte?
Fiecare e unică prin felul său, fiecare carte te face să trăiești o nouă viață. Fiecare carte e specială!
21. Ce te inspiră să recomanzi o carte?
Recomand, de cele mai multe ori, cărțile care mi-au plăcut și care, într-un anumit fel, mi-au rămas în minte! „Pe aripile vântului” e viață, trebuie să o citiți MĂCAR o dată în viață!

22. Genul favorit?
Dramele, sincer. Poveștile de dragoste. Dar îmi plac și cele de aventură, misterioase. Și, evident, thriller-ele!

23. Genul pe care îl citești foarte rar este?

SF. Doamne, cred că nu am citit niciodată o carte SF!

24. Ce ai alege între a citi cărți propuse de profesorul de istorie, de fizică, de geografie sau de biologie?
De biologie, vreau o carieră din așa ceva!
25. Ai citit vreodată o carte stand-alone?
De cele mai multe ori, da.

26. Coperta preferată a unei cărți.
„Fugara”, de Alice Munro. Cum să nu îți placă așa ceva?



27. Cartea/seria preferantă momentan?
Cartea preferată? „Pe aripile vântului”, e superbă, e o carte de o viață! Seria preferată? Hm. „Hunger Games”, de Collins!
28. Gustarea preferată atunci când citești este?
Fructe! Fructe! Fructe! Susțineți mâncatul sănătos!

29. Numește un caz în care spoilerele ți-au ruinat cititul?
Din fericire, nu mi s-a întâmplat!
 
30. Cât de des ești de acord cu anumite critici aduse unei cărți?
Sunt de părere că relevă întocmai stilul scriitoarei/scriitorului. Evident, critici făcute de MARI critici!
31. Cum te simți atunci când scrii recenzii negative?
Asta-i viața. Gusturile nu se discută!
32. Dacă ai putea să citești într-o limbă de mult pierdută care ar fi aceea?
Nu știu. Și româna e o limbă pierdută, chiar dacă nu „de mult”!

33. Cartea ce te-a făcut să treci prin cele mai multe emoții.
„Hoțul de cărți”, de Markus Zusak!
34. Cartea din cauza căreia ești nervoasă și te temi să o începi.
Nu știu de ce întrebarea e pusă la feminin, dar trec peste. De ce să-mi fie frică să încep o carte?
35. Poetul favorit.
Stănescu, îndrăgostitul, și viața mea, Bacovia!
36.Câte cărți îți fac cu ochiul momentan?

În jur de vreo trei, patru: „Printre tonuri cenușii”, „Fugara”, „Înainte să adormi”, „Ce ne spunem când nu ne vorbim”!

37. Cât de des returnezi cărțile bibliotecii fără să le citești?
Citește mai sus!
38. Personajul preferat dintr-o carte.
Scarlett O`Hara, pe care, la început, e imposibil să nu o urăști! Și Mammy, din același roman!

39. Răufăcătorul preferat dintr-o carte.
Hm. „Dumnezeu”, din „Rațiuni criminale” de Patricia Cornwell!

40.Ce cărți ai vrea să citești în vacanță?
Ce-mi pică în mână!
41. Cât de mult ai rezistat fără să citești?
Am rezistat, asta contează!
42. Numește o carte pe care nu ai putut să o termini!
„Scarlett”, de Alexandra Ripley!
43. De ce anume ești distras cu ușurință atunci când citești?
Amintirile care mă năvălesc atunci când mă regăsesc în pielea personajelor!
44. Ecranizarea favorită a unei cărți.
„The book thief” și „Black swan”! Evident, și „Hunger games”. Ah, da, și „Pe aripile vântului”!

45. Cea mai dezamăgitoarea ecranizare a unei cărți.
„Jumper- oriunde, oricând”. Lasă de dorit!
46. Cei mai mulți bani pe care i-ai cheltuit deodată într-o librărie.
Cred că atunci când mi-am cumpărat seria Hunger Games, în jur de 75 lei! Restul, de pe net, tataie, îs mai ieftine!
47. Cât de des sari peste paragrafe doar ca să citești mai repede?
Sincer, sar peste detaliile nesemnificative, în aparență, dar se întâmplă rar!

48.Care este motivul pentru care ai renunța la o carte, deși ești la jumătate?
Observația că nu este ceea ce vreau.

49. Îți place să păstrezi cărțile în ordine?
Nu „îmi place”, „iubesc” să fac asta. Le aranjez tot timpul, după mărime și grosime, după culoare, gen, copertă.

50. Preferi să păstrezi cărțile sau să le dai altcuiva după ce le citești?
Prefer să le păstrez. Nananana!
51. Sunt cărți pe care le-ai evitat până acum?
Da. SF-urile!

52. Numește o carte ce te-a făcut furios!
Tot ce înseamnă Anthony King cu romanele lui polițiste. Îs frumoase, dar mereu eram frustrat când criminalul făcea o nouă victimă, iar modul în care era ucisă era atât de explicat, încât parcă îți venea să intri în carte și să-l oprești pe maniac. Die!

53. O carte ce nu credeai că îți va plăcea, dar ți-a plăcut!
„Monte Cassino”, de Sven Hassel!
 54. O carte ce credeai că îți va plăcea, dar nu ți-a plăcut!

„Scarlett”, de Alexandra Ripley! Nu va ajunge niciodată la nivelul lui Margaret Mitchell, scriitoarea romanului „Pe aripile vântului”!

Mult succes, o săptămână minunată! 

Smulgătorul de inimi, de Boris Vian - Recenzie



Boris Vian (1920-1959), autorul „celui mai sfâșietor roman de dragoste din literatura lumii”, „Spuma zilelor”, este unul dintre copiii teribili ai literaturii franceze după al doilea război mondial, din școala lui Eugene Ionesco, Raymond Queneau, Jacques Prevert. „Iarba roșie”, „Furnicile”, „Toamna la Pekin” sunt câteva dintre cele mai celebre cărți ale lui Boris Vian traduse în românește.

Vă spun de pe acum, dacă doriți cu desăvârșire să citiți o carte bună, aceasta este alegerea cea mai potrivită. Recunosc, când am făcut cunoștință cu cartea m-a frapat, în primul rând, titlul, pentru ca, mai apoi, să-mi dau seama că nu este vorba tocmai de un criminal care-și ucide victimile pentru ca apoi să le „smulgă inimile”. Romanul este unul scurt, puternic, introspectiv, dar de esență puternică și tare, menit să-ți mai rămână în minte cel puțin câteva săptămâni după ce l-ai lecturat. 

Smulgătorul de inimi este una dintre cărţile cele mai puternice şi mai teribile despre dragostea maternă. Romanul desfăşoară în faţa ochilor cititorului povestea iubirii unei mame faţă de copiii ei, o dragoste auto-devoratoare, sacrificială şi posesivă, redată într-un registru uneori suprarealist, alteori oniric, de cele mai multe ori însă cu accentele unei realităţi halucinant de adevărate. Tot astfel, universul mental al copiilor, în care totul este posibil, capătă viaţă în acest roman al lui Boris Vian, care nu este cu nimic mai prejos, în tema pe care şi-a ales-o, decât Spuma zilelor.” 


Romanul îl are în centru pe Jacquemort - un psihiatru care caută să phishanalizeze tot felul de minți pentru ca, în acest fel, să-și hrănească curiozitățile și mintea. Acesta poposește la casa lui Clementine, unde ajută și asistă la nașterea a trei copii, doi gemeni și un băiat aparte. Din acel moment, cartea începe să-și trateze subiectul principal. Satul în care ajunge Jacquemort este un sat extrem de simplu, în apartență, dar este bântuit de oameni fără respect, fără bun simț, fără umanitate și rușine, un sat condus de biserică și de gândul că „dacă îi ceri lui Dumnezeu, care e un lux, un lăcaș de detalii- trebuie să îi ceri, întâi, preotului- iar dacă preotul vrea, atunci el îi va cere lui Dumnezeu, nu tu”. Oameni amăgiți, ușor de condus și prostit. Jacquemort, venit din cu totul altă lume, este, la început, îngrozit de toate lucrurile la care, involuntar sau voluntar, este martor: târgul în care se vindeau bătrâni pentru cine știe ce orori, chinuirea animalelor în moduri groaznice și pentru lucruri nefirești, bătaia dintre preot și „diavol”, distrugerea încăperii bisericii cu pietre, copii pedepsiți într-un mod groaznic și nu numai. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, chiar Jaquemort- psihanalistul nostru, ajunge să se prindă în această horă a jocului perfid. Va deveni la fel ca oamenii pe care, în încercările sale, dorește să-i psihanalizeze și să-i cunoască. Scene de brutalitate frustă apar ca fiind naturale. Lumea prezentată de Vian este o lume inversă, o lume pe dos, o lume în care „să te cerți cu Dumnezeu” nu sună deloc ciudat, ci, dimpotrivă, sună lăudabil.

Cu toate acestea, Vian nu ni-l pune în față doar pe Jacquemort, ci și pe Clementine- mama celor trei copii. După ce naște, aceasta își pierde toată dragostea pentru soțul ei, iar cauzele pot fi interpretate. Eu, unul, am pus vina pe orgoliul ei imens de a nu mai fi aceeași, atât fizic cât și psihic, care era înainte de a naște. Vă las să trageți voi propriile voastre sfori! Clementine exagerează; cred că acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit- exagerează cu o dragoste maternă maladivă, prea puternică, care este dusă până în măduva oaselor, până în întunericul lor. Dragostea pentru copiii ei se manifestă, cu trecerea timpului, ca o obsesie. De fapt, se transformă într-o obsesie: obsesie ca aceștia să nu pățească nimic. În nebunia ei, aceasta începe să creadă că orice lucru le-ar putea fi dăunător micuților. Din acest motiv, ajunge să facă lucruri greu de imaginat și suportat, însă, pe care, Boris Vian le ilustrează cu atâta normalitate, încât nimic nu pare nelalocul lui în demersul unei mame care se sacrifică pentru binele copiilor ei. Conștiința maternă a femeii este alimentată tocmai de aceste gesturi extreme. Cartea se împletește cu suprarealism, cu minți vechi, chinuite, cu vorbe „de lux”, „Dumnezeu de lux”, „ploaie măruntă” și obsesii maladive și neînțelese. 

O fi vorba despre dragoste de mamă? Obsesie? Sentimentul maternă mult prea dezvoltat? O fi Clementine, de fapt, o nebună? Eu am tras concluzia, dar vă invit pe voi să faceți la fel.

După părerea mea, aceasta este printre cele mai bune cărți citite în ultima vreme, pe care o recomand cu cel mai mare drag. Merită!

Mulțumesc Editurii Univers pentru posibilitatea de a citi această carte care merită un loc de preț în biblioteca mea. Cartea poate fi comandată de AICI, la un preț mult prea mic pentru valoarea cărții!

176 pagini
Traducere din franceză de Diana Crupenschi

marți, 16 septembrie 2014

„Proscrisul” de Sadie Jones- Recenzie





Sadie Jones s-a născut la Londra dintr-un tată scriitor și o mamă actriță. După terminarea școlii, a lucrat în producția de televiziune și a călătorit mult în America, Mexic și Caraibe, înainte de a se muta la Paris, unde a predat limba engleză și a început să scrie scenarii. Întoarsă la Londra, a lucrat mult timp ca scenaristă înainte de a scrie romanul de debut „Proscrisul”. Sadie Jones trăiește în Londra împreună cu cei doi copii ai săi și soțul ei.

Romanul „Proscrisul” a primit în anul 2008 premiul „First Novel Award”, fiind, după cum Margot Livesey spune, „În tradiția romanelor Ispășire de Ian McEwan și Rămășițele zilei, de Kazuo Ishiguro, dar cu voce narativă proprie și mai mult decât captivantă, Sadie Jones evocă acea clasă de mijloc britanică a anilor 1950- puritană, bigotă, dar în secret abuzivă... Proscrisul este un roman plin de pasiune și de suspans, despre cei care încalcă regulile și cei care le respectă. Un minunat roman de debut.”; iar, după cum Tracy Chevalier spune, „un roman elegant, subtil și obsesiv, care mi-a rămas în minte mult timp după ce l-am terminat. Sadie Jones are o carieră lungă înaintea sa”. Și nu mă înșel!

Toată viața lui Lewis, un băiețel de doar câțiva ani, se schimbă atunci când acesta iese împreună cu mama sa, Elizabeth (Lizzie) la picnic, pe margiunea unui lac. Când se scufundă în apă, acesta observă ceva și încearcă să-l tragă la mal. Nu reușește, din acest motiv o cheamă pe mama sa să-l ajute, iar el iese pe mal. Astfel, mama lui se scufundă să vadă ce este, dar, în cele din urmă, nu mai reușește să iasă, deși Lewis încearcă să o ajute, înspăimântat și panicat. Viața lui ia o întorsătură groaznică din acel moment!

Tatăl său se îndrăgostește de o altă femeie, Alice, pe care Lewis o acceptă cu greu, deși ea încearcă să-i ofere tot ce-i poate oferi și se comportă cu el în așa fel încât să nu-l lase să-și amintească de moartea mamei naturale. Romanul surprinde toate aceste încercări, pline de pasiune, de dorință și de viață. Peste câțiva ani, Lewis, supărat și băut, se duce la biserica din sat unde era îngropată mama sa și îi dă foc. Este salvat, însă, după anchetele făcute, condamnat la trei ani de închisoare. Povestea începe întocmai cu momentul când aceste iese din închisoare și se întoarce acasă.

Stilul lui Sadie Jones este unul familiar, ușor, elegant și fără prea multe metafore care să înfrumusețeze. Prezintă totul fără perdea, ca și cum ți-ar pune în față o scenă de teatru, pe care personajele o joacă cum știu ele mai bine. 

Între Alice și Lewis se leagă o strânsă dragoste. Imaginează-ți, să ai o relație cu propria mamă vitregă! Bineînțeles, romanul nu prezintă doar viața lui Lewis. Tamsin, Kit, sunt, de asemenea, persoane importante în viața lui Lewis, care reușesc să treacă prin experiențe menite să le inițieze într-o lume mult prea mohorâtă și fadă. Kit îi poartă o iubire neîmpărtășită, este bătută de tatăl ei și chinuită, iar Lewis simte o atracție fizică nebunească pentru Tamsin. Tamsin, la rândul ei, fată de succes și... independentă!

Sex în locuri neașteptate, dragoste, bătăi și vânătăi, cuvinte nespuse, necuvinte, tăieturi, suferință și mister. Sentimente, păcat, amintiri și gânduri. Cuvinte prost alese și spuse când nu trebuie! Încercări și eșecuri! Viață! Personajele sunt ușor de înțeles și albe, le poți picta cum vrei!

Sadie Jones reușește să le aducă pe toate într-un roman de succes, care merită citit și pe care l-am citit cu mare drag!

Editura Leda, Grupul Editorial Corint
367 pagini
Traducere din limba engleză de Adrian Buz