Orele, de Michael Cunningham - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

„Voiam să scriu o carte unde moartea se întâlnește cu viața, unde suicidul și sărutul încarnează aspecte foarte diferite, dar complementare, ale unei experiențe imense și misterioase: cea a existenței umane.”

Bun. Voi începe așa: am mai citit această carte. Unu la mână: este prima dată când am recitit o carte. Doi la mână: când am citit prima dată cartea, nu am vrut să-i dau un rate pe Goodreads - pentru că, pur și simplu, am citit cartea și nu-mi aduceam aminte ce am citit. Zău! Trei la mână: vă dați seama, din moment ce nu-mi aduceam aminte, nu am făcut recenzia acestei cărți, n-am spus nimic despre ea. Patru la mână: recent, mă uitam prin bibliotecă. Am văzut cartea lui Cunningham și am zis că, hai, trebuie să-i dau o șansă. Poate n-am fost eu într-o stare potrivită când am citit cartea, poate nu am fost atent, mi-au scăpat mie detalii. De asemenea, de vreo trei ori (pe cuvânt), am încercat să mă uit la film. Nu am reușit. Cinci la mână: am recitit cartea, am dat rating pe Goodreads - patru din cinci steluțe, după cum puteți vedea; și, totuși, nici acum nu știu dacă am înțeles această carte cum trebuie. Sincer, cred că am să recitesc, pentru a treia oară, această carte. Nu știu de ce am impresia că, de fapt, ea ascunde cinci steluțe, nicidecum patru.

Michael Cunningham s-a născut în 1952 în orașul Cincinnati, statul Ohio. Copilăria și adolescența și le petrece în Pasadena, California. Studiază literatura și pictura la Stanford University, după care se înscrie la cursurile de creative writing de la Iowa. Publică mai multe povestiri în reviste literare de prestigiu precum The Atlantic Monthly, Redbook, Esquire sau The Paris Review. Primul său roman, O casă la capătul lumii, (1990) este aclamat de critica literara. În 1995 publică un al doilea roman, Carne și sânge, saga unei familii grecești. Romanul Orele (The Hours, 1998) cunoaște un succes răsunător, fiind laureat, un an mai târziu, cu Premiul Pulitzer si PEN/Faulkner Award. În 2002, ecranizarea romanului, cu Nicole Kidman, Meryl Streep si Julianne Moore în rolurile principale, este distinsă cu cele mai prestigioase premii din lumea filmului, inclusiv premiul Oscar. În 2005 Michael Cunningham publică romanul Zile exemplare, considerat deja unul dintre marile romane americane. 

Habar n-am cum să fac recenzia, dar pot începe spunând și susținând - cu tărie - că Michael Cunningham e un geniu în ale literaturii. Această carte a fost enough pentru a-mi da seama că, într-adevăr, stăpânește arta literaturii, a literelor, cu o desăvârșită ușurință și măiestrie. Pentru că, vă rog să mă credeți, nu am simțit că am citit ceva ce ar fi putut fi citit de către toți, ba dimpotrivă, autorul a făcut apel la atenția mea și la experiența mea literară, care, credeți-mă, numără ceva ani! Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut pentru că m-a încercat și nu mi-a oferit totul pe tavă - așa cum sunt alții obișnuiți s-o facă. Ceea ce a avut un impact destul de mare asupra mea, pentru că, citind această carte, mi-am dat seama că încă nu-s pregătit (poate) să accept această inadecvare logică - să spun, totuși - privitoare la această carte, Orele. O să vă vorbesc puțin despre ea, în ceea ce urmează. 

Într-o dimineață mohorâtă, în Londra anului 1923, Virginia Woolf se trezește dintr-un vis care o va determina să scrie Doamna Dalloway. În Greenwich Village-ul timpului nostru, Clarissa Vaughan pregătește o petrecere pentru ziua de naștere a fostului ei iubit, un poet bolnav de SIDA. Într-un Los Angeles al anului 1949, Laura Brown pregătește ziua de naștere a soțului ei și nu se poate abține să citească din Woolf. Odată începută povestea lor, cele trei destine se întrepătrund, se reflectă ca într-o oglindă, chiar și în cel mai mărunt moment al vieții lor. Pur și simplu, am văzut aici o precizie de chirurg, o finețe care m-a uimit, mi-a dat două palme și mi-a spus că, domle, abia aici văd literatură de calitate. Abia aici am de-a face cu un scriitor adevărat, de o măiestrie impecabilă. Rezumând puțin povestea, Orele surprinde viața nefericită, seacă, neîmplinită a trei femei care doresc altceva de la viață, eliberându-se de convenționalismul în care își duc traiul, de rutina în care se sufocă. Virginia, personajul inspirat din realitate, personaj cu probleme mentale confirmate, scrie o care, are ideea genială de a scrie o carte - fiind, așadar, punctul din care întreaga flacără obsedantă a operei are să se nască. Altă persoană, citește cartea, romanul manifestând o influență absurdă, violentă, inexplicabilă asupra ei, iar cea de-a treia persoană, ghiciți ce?, pare a fi tocmai personajul principal al romanului pe care Virginia îl scrie. Fiecare personaj este dominat de anumite trăiri ciudate, de la depresie, la frică, la tristețe, până la intenții de suicid, izolare, groază. Personajele par a fi mânate de o dorință de nestăpânit, sunt niște personaje care nu se conformează, care dau din coate și vor să iasă la suprafață. Țipă, strigă, scandează în paginile aceste cărți. 

Jocul destinului subliniază forța morală, psihică a acestor femei, ce se aseamănă în pastelul emoțional al fiecăreia. Drama individuală prin care acestea trec nu fac decât să apropie cititorul de ceea ce citește, să-l facă să simtă tot ce această carte înseamnă. Fac o mică paranteză, spunându-vă că habar n-am dacă mă repet cu ceea ce spun, cu ceea ce scriu, pentru că, după părerea mea, acest roman chiar nu poate fi recenzat. Trebuie citit și atât. Citit și trăit, asemenea poeziei. Dar pentru că-mi place să împărtășesc cu voi tot ce citesc, am să încerc. Romanul exploatează o serie de aspecte din biografia autoarei Virginia Woolf, integrându-le într-o formă estetică viabil, conform convingerilor literare ale lui Cunningham. Orele parte a fi o metaforă a morții, a durerii, a încercării disperate de a scăpa din încorsetările timpului, fără, totuși, o putință a salvării. În cele din urmă, poate moartea este singura modalitate de salvare, de scăpare, dar niciodată răspunsul. Și, totuși, o fi această carte doar despre atât? La a doua lectură, vă pot spune că am văzut și identificat lucruri care, prima dată când am citit cartea, au fost trecute cu vederea. Am impresia că la o lectură viitoare, cu siguranță voi fi desăvârșit tainele acestei cărți! :) Cu siguranță!

Orele este romanul sufletului, este un roman care răspunde la întrebări, punând, însă, și mai multe. Este un roman pe care-l citești cu plăcere, îți place, te-atrage, fiindcă Michael Cunningham scrie frumos despre om, despre ce înseamnă el, dar este un roman care, în cele din urmă, spune mult mai multe decât stau scrise între pagini. Este un roman pe care trebuie să-l înțelegi în profunzimea sa, nicidecum la suprafață. Eu am făcut prostia - deși n-aș numi-o așa - să-l citesc oarecum superficial. Tot așteptam momentul, citind, în care toate firele au să se lege și am să înțeleg cum stă treaba. Sfârșitul, nicidecum, n-a adus rezolvarea „problemei”, ba chiar a mărit-o, a exhaustat-o. V-am spus, eu,

unul, a trebuit să recitesc romanul pentru a înțelege mai bine anumite aspecte care nu-mi dădeau pace. Un roman într-adevăr bun, inaccesibil, care m-a prins și m-a ținut captiv până la ultimul punctuleț! :)

Am încercat să selectez niște citate. Dar acum, recitindu-le, îmi dau seama că ar fi de prisos să le scriu, pentru că ele se integrează perfect între rânduri, fiind în conformitatea a ceea ce autorul scrie - doar cu ele, nimic nu s-ar lega și, probabil, totul ar suna ciudat! :) Eu nu pot decât să vă recomand cu drag acest roman, dacă într-adevăr vreți să citiți ceva care să vă țină acolo, să vă dea de gândit: nu e o lectură ușoară, dar e frumoasă rău! După a treia citire, promit că revin cu o nouă părere! S-aveți o seară plăcută, cu lecturi frumoase și pe gustul vostru!

Anndrei

Un loc pe raftul meu (XXXVI)

Salutare,

 

Când vorbim despre cărți, vorbim despre fericire. Căăăăăăărți, cât mai multe, cât mai multe. Iată ce am mai primit, cumpărat, în ultima vreme! :) Oricum, cărți am tot adunat, nu le-am pus pe toate pe blog, așa că acestea îs doar câteva - Doamne, așa-mi place să mă laud când vine vorba de cărți! :) Serios! Hihi. Deci, așa, iată ce minuni îmi populează rafturile de câteva zile.

Unele cărți le-am prins la reduceri, pe altele le-am primit la schimb, ori spre recenzie. Abia aștept să le citesc și să descopăr poveștile din spatele coperților.

Voi, dragi cititori, ce mai citiți? Ce cărți v-ați mai cumpărat? Momentan, eu citesc corespondența Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, adresată fiicei ei, Monica Lovinescu, plecată în Franța să studieze  exact cum vrea, ieșind de sub un regim care nu i-ar fi permis acest lucru și care, de altfel, i-ar fi încorsetat și manipulat toate alegerile - pe orice plan. Este o carte frumoasă, dureroasă, și-mi place orice ține de Monica Lovinescu, de un om așa frumos.

Ador cărțile acestea, vreau să am întreaga colecție! :) 

 

Nananana!

 

Prețuri mici pentru cărți mari!

 

Am citit cartea Anei Blandiana, mi-a plăcut enorm. De cealaltă carte am auzit numai lucruri bune! :) 

 

Abia aștept să citesc cartea Elizabeth a dispărut, am impresia că o să-mi placă foarte mult.

 

Două cărți superbe, deja îmi plac.

 

Svetlana și Virginia Woolf îs printre autoarele mele preferate. Cu siguranță, aceste cărți n-au cum să mă dezamăgească!

 

Am tot auzit de aceste cărți destul de des. Abia aștept să văd ce povești ascund.

Ați citit vreuna? :) Vă doresc lecturi plăcute și alese, o zi minunată în continuare!

Anndrei

„Până și asta o să treacă”, de Milena Busquets- Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 168 

„(...) Iubirea e lucrul cel mai puțin statornic de pe lume.”  

Milena Busquets, născută la Barcelona în 1972, este o scriitoare și traducătoare spaniolă de succes. Fiică a celebrei editoare Esther Tusquets, a absolvit Lycee Français de Barcelone, apoi a studiat la Institutul de Arheologie din cadrul University College London. A lucrat vreme de mai mulți ani la Editorial Lumen, prestigioasa editură catalană condusă de mama sa. În 2008 a debutat cu romanul Hoy he conocido a alguien, urmat în 2015 de También esto pasară (Până și asta o să treacă), ce avea să se dovedească un fenomen editorial internațional, fiind deja tradus ori în curs de traducere în peste treizeci de țări.

„Sunt acoperită de sudoarea nopții trecute și a bărbatului-taur cu care am dormit, bag nasul în gulerul tricoului și recunosc mirosul srăin, urmele invizibile ale invaziei fericite a trupului meu de către un alt trup, a pielii mele - atât de docile și de permeabile - de către o altă piele, a sudorii mele de către o sudoare străină (...).”

După ce, la șaptesprezece ani, Blanca își pierde tatăl, ca s-o ajute să-și uite suferința, mamă îi spune o veche poveste din folclorul chinez: un împărat și-a adunat toți înțelepții din împărăție și le-a cerut să născocească niște vorbe care să poată fi rostite în orice împrejurare, fie ea cât de rea. După o îndelungă chibzuință, înțelepții îi dau răspunsul... Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când Blanca știe povestea, mama a părăsit-o și ea, iar vorbele magice, până și asta o să treacă, nu-i păr fiicei de mare folos. Rămasă fără sprijin, trebuie să învețe să-și îmblânzească durerea. Hotărăște să petreacă un timp la casa de vacanță a familiei împreună cu copiii, câțiva prieteni și cei doi foști soți. În plus, în apropiere ajunge și amantul. La Cadaques, sub soarele Mediteranei, Blanca redescoperă anatomia relației complexe și pasionale pe care a avut-o cu mama sa, dar și puterea terapeutică a sexului, a iubirii, a prieteniei și a maternității. Numit Bonjour tristesse al secolului XXI, acest roman al durității și tandreței, al umorului și melancoliei a fost declarat de Bookseller cartea Târgului de la Frankfurt 2014. 

„(...) aproape că am uitat cum e harababura primelor sărutări, graba haotică și mușcăturile de înainte să învățăm lentoarea și imobilitatea, gesturile precise, chirurgicale, care vin când nu ne-o mai tragem doar cu corpul, ci și cu capul (...) cred că-i mai bine să știi cât mai puține lucruri despre oameni.”

Mi-am dat seama că gusturile nu se discută; de fapt, mi-am dat seama de acest lucru de ceva vreme. Multora nu le-a plăcut această carte, se poate vedea după rating-ul de pe Goodreads, însă, pentru mine, a fost pur și simplu ceea ce caut de la un roman: o fantezie de cuvinte, o efervescență aproape lirică a prozei, a emoției, a trăirii. Deși mi-am luat, iarăși, aceast carte doar pentru că m-a atras enorm de mult coperta - Doamne, cei de la Polirom au niște titluri și coperți geniale -, am avut certitudinea că acest roman are să-mi placă. Și, sincer, mi-a depășit așteptările. Nu am să vă spun despre ce este vorba în el, nici nu-mi dau seama dacă este vorba despre ceva anume, pe cât contează faptul că Milena Busquets scrie extraordinar - în esență, nu complicat, nu greoi, ci simplu, simplu, așa cum este, de fapt, viața, ea scrie despre oameni, folosindu-se într-un mod tandru de oameni. Și de ceea ce ei, în adâncurile lor, înseamnă. :) Pentru că acolo unde cartea se sfârșește, începe magia și pulsația vieții.

„Fiecare dintre noi are un laitmotiv, un fir conducător, un refren, un parfum propriu care să-l învăluie, o muzică de fundal care-l însoțește peste tot, imuabilă, uneori redusă la minimum, dar stăruitoare și de neînlăturat.”

Până și asta o să treacă a fost, pentru mine, ca un respiro, ca o călătorie frumoasă într-un univers în care aș vrea să mă închid. Autoarea își conturează stilul într-un lirism care, pe mine unul, mereu m-a atras. Ador proza lirica, ce curge precum un râu, care-și adună emoția mascată în figuri de stil, în plasticitate, în mister. Și urăsc, dimpotrivă, acele cărți care-mi oferă totul pe tavă, fără pic de expresivitate. Știu, știu, sper să nu jignesc pe nimeni, dar mi se par deprisos: la o adică, e ca și cum te-ai uita la un film. Zău! Nu spun că nu citesc cărți de genul, dar plăcerea mea se naște din cărți precum aceasta. E o chestie de perspectivă și, probabil, n-ar trebui să mă mai lungesc. Milena Busquets are o pasiune pentru cuvântul expresiv, pentru imaginile artistice care să atragă cititorul și să-l facă să simtă, să iubească, să vrea din ce în ce mai mult. Sincer, citeam și voiam ca această carte să nu se mai termine; sunt acele cărți pe care, pur și simplu, știi că vrei să le termini cât mai rapid (pentru că-ți place ce citești), dar, în același timp, parcă nu ai vrea acest lucru - pentru că, evident, îți place ce citești și ai vrea să citești în continuare. Nu?

„Îți dai seama dacă îi plac cuiva cărțile cu adevărat din cum le privește, cum le deschide și le închide, din cum dă paginile.”

Am citit romanul acesta în vreo două ore, ceva de genul. Mi-a plăcut groaznic de mult, aș spune, habar n-am dacă și vouă o să vă placă, în caz că vă hotărâți să-l citiți. Tocmai acesta este misterul lecturii: modul în care fiecare privește romanul într-un anume fel. Totul este subiectiv, de la început până la sfârșit. Spre exemplu, i-am dat această carte vecinei mele - cum avem aceleași plăceri în ale lecturii și suntem coordonați de aceiași autori frumoși, ei i-a plăcut foarte mult. Am citit păreri ale unor persoane care nu au văzut în această carte decât o dovadă proastă, ușoară și slabă de chick-lit feminin. Ei, bine, eu o număr printre cărțile mele preferate, și nu spun asta doar pentru că-s eu prea darnic și cred că orice carte trebuie apreciată, oricât de mult nu mi-ar fi plăcut! :) 

„Când lumea începe să fie sărăcită de oamenii care ne iubesc, ne transformăm, încet-încet, în ritmul morților, în niște necunoscuți.”

Până și asta o să treacă m-a atras prin emoție, prin trăirea reiterată în imagini artistice, prin figuri de stil. Aproape că am citit cartea precum o poezie, cu intonație, cu patos. În esență, acest roman este o căutare a cuvintelor potrivite să exprime o iubire complexă, ale cărei fire se împletesc fără încetare, într-un dialog între mamă și fiică. Așa s-a născut o carte remarcabilă, frumoasă, viscerală, care-și propune să treacă ori să se piardă, ci să dăinuie. Metoda Milenei Busquets este pe cât de simplă, pe atât de sigură: ea așterne o scrisoare postumă fără să facă risipă de persoane care au însemnat ceva pentru ea, echilibrând prin răceală și sobrietate, prin o linie imaginară care unește începutul și sfârșitul poveștii, o izbucnire aproape sălbatică a uor emoții. Milena Busquets a scris ceva dezarmant, jucăuș, palpitând de senzualitate, de dorință, e vitalitate, constituindu-se într-un roman - osmoză între eterogen (roman sentimental) și omogen (autoficțiune). O proză a nostalgiei umanității, durerea pierderii, regretul, care, până și el o să treacă. Ce rămâne, apoi, este viața pe care cu toții încercăm să o trăim cum știm mai bine! 

„Poate că toți rămânem cu câte o călătorie nefăcută, toți plănuim călătorii când sunt deja imposibile, de parcă am încerca să cumpărăm timp de datorie, deși știm că al nostru s-a terminat și că nimeni n-ar putea să ne mai dăruiască nici măcar un minut în plus. Trebuie să fie de nesuportat să ai încă ochii deschiși și să știi că există locuri pe care nu le vei mai vedea niciodată, că ți se închid toate mutările posibile, chiar sub ochii tăi.”

Vă recomand cu căldură acest roman! :) Mie mi-a plăcut mult, de asta am vrut să-mi împărtășesc experiența cu voi. De altfel, ce mai citiți, ce îmi recomandați? Lecturi frumoase și o zi de miercuri liniștită și pe placul vostru!

Anndrei 

Ce cărți am citit în iulie

Salutare,

Având în vedre că am scăpat de BAC, de admitere, și totul a mers de minune, am reintrat în forță și m-am reapucat - după o luuuuuuuungă absență, de citit și de blogging! :) Așadar, după cum vedeți, activitatea blogului a crescut și mă bucur nespus de prezența voastră! Să vă spun ce cărți, din ce îmi aduc eu minte, am citit în luna iulie - printre cele de chimie și biologie, hah:

1. „Patria mea A4”, de Ana Blandiana - 5 steluțe din 5;
2. „Visele lui Mary”, de Alex Berindei - 5 din 5 steluțe;
3. „O iubire imposibilă”, de Christine Angot - 5 din 5 steluțe;
4. „Orele”, de Michael Cunningham - 4 din 5 steluțe;
5. „Jurnal de la Tescani”, de Andrei Pleșu - 3 din 5 steluțe;
6. „nu mă doare nimic doar lipsesc”, de Marius Lăzărescu - 2 din 5 steluțe;
7. „Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig - 5 din 5 steluțe; 
8. „Ultimii martori”, de Svetlana Aleksievici - 5 din 5 steluțe;
9. „Cronica unei despărțiri”, de Andreea Chiuaru - 4 din 5 steluțe;
10. „Billie”, de Anna Gavalda - 5 din 5 steluțe;
11. „Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay - 4 din 5 steluțe; 
12. „17”, de Kenzaburō Ōe - 2 din 5 steluțe;
13. „Cititorul din peșteră”, de Rui Zink - 4 din 5 steluțe;
14. „Poveștile Reginei Maria a României”, de Regina Maria - 5 din 5 steluțe;
15. „Soția 22”, de Melanie Gideon - 3 din 5 steluțe.

Și probabil mai sunt două-trei, dar nu-mi amintesc. Majoritatea cărților au recenzii pe blog, iar la restul, urmează să apară! :) Lecturi frumoase, voi ce ați mai citit?

Anndrei

„O iubire imposibilă”, de Christine Angot- Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

„Încetasem să-i mai spun mamă. S-a întâmplat pur și simplu, de la sine, fără intenție, fără o decizie. Încetul cu încetul. Nu fusese ceva premeditat. La început, frecvența cuvântului a scăzut. De parcă nu mai era necesar. Apoi a căpătat o tonalitate stânjenitoare. Devenise bizar, nepotrivit. Apoi a dispărut. Cu desăvârșire. Îmi devenise cu neputință să-l mai rostesc.”

Vă pot spune doar atât: nu o să vorbesc mult despre această carte, și că aceasta este una dintre acele cărți pe care am cumpărat-o pentru coperta ge-ni-a-lă, neștiind absolut nimic despre ea. Tadaaa! Citind-o, am ajuns la concluzia că dacă aș vorbi despre ea, despre ce surprinde această carte, despre ideea care subjugă paginile, cred că aș anihila toată plăcerea lecturii. Toată. Știți cum funcționează lucrurile? Trebuie să descoperiți, să citiți și să descoeperiți. Câtă realitate închide coperțile acestei cărți, cât zbucium, câtă durere, necesitatea găsirii echilibrului, câte lacrimi, dezechilibre, dorințe de regăsire. Doamne, deci am adorat această carte până la ultima pagină. Mi-a părut rău că am terminat-o, am tras să o citesc cât mai incet. Dar înaintam, înaintam, și nu din dorința de a afla ce se întâmplă cu personajele, cu viața lor, ci din dorința de a descoperi cât mai multă viață, trăire. Christine Angot are așa un stil, are așa o pasiune pentru personajele ei, încât îți este imposibil să nu te îndrăgostești de ceea ce scrie - dacă îți place Alice Munro, dacă îți place ficțiunea omului (oh, Doamne, omul, cât de fictiv poate fi), cu siguranță îți va plăcea și Christine Angot. Literatura franceză debordează de suavitate, de sensibilitate, de... nu știu cum să-l numesc, dar este un sentiment al frumosului vieții care este relevat în niște întâmplări, în genere, care poae n-ar trebui să se întâmple. Literatura franceză redă realitatea în meandre de catifea, în parfumuri, în melodii subtile. Mi-a plăcut ideea cărți, vai, vai, cât mi-a plăcut!

„(...) Cineva pe care îl iubești și care te iubește, e acolo cu prezența, cu vorba, asta înseamnă viața. Bine, poate-ți povestesc numai aiureli, dar îmi doream să-ți spun.”

La sfârșitul anilor 1950, în Chateauroux, Pierre și Rachel se trezesc prinși într-o legătură fugară, însă foarte intensă. El, tânăr de familie bună, erudit, lucrând temporar în provincie, o cucerește pe Rachel, angajată la Casa de Contribuții Sociale, o evreică fermecătoare, dar săracă. Și din acest motiv, și din pricina celibatatului care-i asigură libertatea, Pierre îi spune de la bun început că niciodată nu o va lua de soție, deși își doresc un copil împreună. Chiar înainte ca micuța Christine (având același nume ca și autoarea, ceea ce conferă mister scriiturii) să se nască, Pierre părăsește Chateauroux și va fi doar o prezență episodică în viața propriului său copil, însă nu mai puțin marcantă. Un sentiment de vinovăție o sfâșie pe Rachel, căci inima ei adăpostește deopotrivă iubirea fără margini pentru Christine și pasiunea pentru un bărbat pe care, de fapt, nici ea nu știe sigur dacă-l cunoaște.

 „O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.”  

 O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.

„- Dar de ce-l iubeai, mamă?

- Îl iubrea. Oare știe cineva e ce iubește? Nu-ți pot spune de ce. Pur și simplu. Începând cu clipa în care a intrat în viața mea... nu l-am mai văzut ieșind. Îmi schimbase viața. N-o mai puteam concepe fără el.”

 „Pentru a înțelege pe cineva, fie el chiar și un personaj, nu este obligatorie empatia, antipatia e suficientă; perspicacitatea se dezvoltă și atunci când ură te înnebunește. Mama din roman simte o rămășiță de iubire pentru tatăl copilului ei, dar e o rămășiță, poate o relicvă. Rușinea care o covârșește vine din faptul că n-a știut să-și apere fiica. Societatea nu iartă femeilor așa ceva. Slăbiciunea unui bărbat emoționează. Lipsurile unei femei aduc rușine. Intervine clișeul mamei complice. Va spun, există un singur lucru, și-acela e literatura. Nu există adevăr în afară literaturii. În poliție, în educație există frinturi de adevăr. Așa cum se exprima Lacan: «Spun întotdeauna adevărul, nu tot...». Ei bine, noi, scriitorii, îl spunem, îl spunem tot.” - Christine Angot

„Mi-ar plăcea atât de mult să pot spune ce simt. Dar ce e adânc în suflet e cel mai greu de exprimat.”

 „O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.”  

Vinovăție, dorință de libertate. Viață.  Deja, cred că am spus prea multe. Și, totuși, poate întreaga viață este însumată în această replică: „ (...) dar gata cu nostalgia, e astăzi și acum”. Vă las pe voi să descoperiți acest roman care, într-adevăr, merită tot timpul! :) Lecturi minunate și cât mai plăcute!

„- Știi... uneori, când mă gândesc la trecut, mă întreb unde s-a dus toată lumea aceea. Și dacă a existat cu adevărat. Îmi spun: Unde e lumea pe care o știam eu?

- Ne iubeam mult, mamă.

- Doar asta aveam! Doar asta.” 

Anndrei