miercuri, 7 octombrie 2020

Eu, acuzatul, de Imran Mahmood - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2018
Traducere: Alexandru Szollo (prin Lingua Connexion) 

Un inculpat anonim este acuzat de crimă. Dovezile sunt copleșitoare. Chiar înainte de discursurile finale, tânărul își concediază avocatul și decide să-și țină propriul discurs de apărare. El ne spune că avocatul său l-a sfătuit să nu declare anumite lucruri. Uneori, adevărul poate fi prea greu de explicat sau de crezut. Dar la proces, acest om spune o poveste extraordinară. Este vorba despre femeia pe care o iubește, care a intrat în probleme teribile. E vorba despre cum a riscat totul ca s-o salveze. Sunt opt probe împotriva lui. În timp ce ne vorbește despre fiecare pe rând, viața lui este în mâinile noastre. Noi, cititorul – membru al juriului –, trebuie să avem mintea deschisă până auzim sfârșitul poveștii sale. Apărarea lui ridică multe întrebări... dar la sfârșitul discursurilor doar una contează: este vinovat?
„Știți, o parte dân mine-a crezut că dacă io vă țin pledoaria asta singur, o să pricepeți măcar așa, un pic, cum e să fii-n papucii mei (...). Și chiar am crezut că dacă-mi spun io povestea cu gura mea, o să pot să vă fac să simțiți cum e viața mea. Dar chiar să explic probele cu voce tare e greu rău dă tot. Într-un fel, io știu ce vreau să spun dar nu-mi iese dă nicio culoare. Și chestia care face să fie și mai greu e că avocatul meu ar fi rezolvat tot cazul ăsta. L-ați auzit, aicea la proces. Zici că-i operator de telefonie.”
Recunosc faptul că am fost atras de această carte doar după ce am citit descrierea. Pentru că mi s-a părut o lectură care, cu siguranță, mă va antrena și-mi va stârni - în sfârșit - spiritul acela de a vrea să descopăr cât mai multe și de a trage, în cele din urmă, anumite concluzii, de a specula câteva lucruri și chestii de acest gen. Nu știu totuși dacă aș putea-o încadra în genul polițist, cred că aș spune, mai mult, că e un fel de thriller plin de suspans, misterios, care, de fapt, atinge și niște subiecte destul de sensibile, subiecte tabu, chiar, într-o manieră extrem de interesantă de a scrie - Imran Mahmood, de-a lungul celor trei sute și ceva de pagini, nu dezvăluiește, nici măcar pentru o secundă, numele personajului principal. Cum, de altfel, întregul roman este povestit doar din perspectiva „acuzatului”, și, în fine, întregul roman reprezintă, de fapt, „pledoaria finală” a acestui personaj anonim. Vă pot spune, doar, sumând, că pentru mine a fost cel mai bun roman de genul pe care l-am citit în acest an - recunosc, deși n-am citit multe care să se încadreze în această tagmă romanistă, sunt absolut sigur că n-aveam să fi citit altul mai bun. Am să vă spun, în cele ce urmează, de ce. 
    „Uitați care-i treaba, io-s obosit și nu gândesc cum trebe. Știu că dumneavoastră credeți că-i vina mea. Io trebuia să-mi păstrez avocatul pentru pledoarie. Poate c-aveți dreptate. Da adevăru-i că atunci când ți-e viața-n joc, faci orice ca să ți-o scapi. Io acum lupt pentru viața mea. Da, pot să trec prin toate probele, așa cum am făcut și pân-acum. În puțin timp, am trecut prin vreo patru. Patru gunoaie dă probe după care mă condamnă acuzarea.”
Înainte de toate, este un roman care se citește destul de rapid. Nu are sincope, are o fluiditate aparte datorită „vocii” personajului - oralitatea, limbajul, pe alocuri, de jargon, folosirea expresiilor de genul „frățică”, „bă”, „mă”, „pă”, „dân”, fac ca romanul Eu, acuzatul să fie mult mai autentic, nu știu cum să vă zic, apropie cititorul mult mai mult de „realitatea-ficțională” a cărții, de personaje, de situații. Cu un spirit de detectiv, Imran Mahmood oferă personajului său o inteligență care, deși pusă sub îndoială, este una plină de raționamente deductive, de o logică aparte - de-a lungul capitolelor, acuzatul nostru încearcă să demonstreze nevinovăția sa, dată fiind punerea sub acuzarea uciderii lui „JC”, „Jamil”, fiind incriminat de opt anume probe: a fost împușcat un băiat din aceeași zonă în care stă și acuzatul, cu trei luni înainte ca acesta să fie înpușcat, cineva l-a văzut pe acuzat trecând pe lângă Jamil și spunând „ești varză, omule”, cu câteva luni înainte să fie împușcat, cineva l-a văzut pe Jamil certându-se cu un băiat cu hanorac negru cu caractere chinezești pe spate (unul exact ca cel al acuzatului), au fost găsite câteva fire de păr de-ale acuzatului în mașina lui Jamil, au găsit o particulă din sângele băiatului mort sub unghiile acuzatului și alte câteva care sugerează, viabil, faptul că, într-adevăr, acuzatul, în cele din urmă, este și vinovat. Ei, bine, de-aici pornește toată intriga acestui roman - în pledoaria sa, care se-ntinde pe parcursul a numeroase zile, acuzatul încearcă să scoată în lumina adevărului aceste acuzații, încearcă să explice procuraturii, avocatului acuzării, care este, de fapt, adevărul. Și, sincer, cred că aici intervine marea problemă - depinde de fiecare cititor cum are să interpreteze tot ceea ce acest acuzat va spune. Tot ceea ce va scoate la iveală. Depinde, după cum însăși descrierea o spune, de noi cum vom percepe toată această situație - este, în cele din urmă, acuzatul vinovat sau nevinovat? 
„Ați ținut careva un pistol în mână? Nu-i cum vezi în filme, când bagi-unu-n buzunaru' interior dă la geacă sau îl bagi în blugi și uiți că-l ai cu tine. Un pistol e greu. Te apaă, te trage-n jos. Când îl iei în mână, parcă-l simți cât e dă serios. SImți viața pă care-o ia și pagubele pă care le face. Într-un fel, un pistol e o vietate care respiră. Are și voce (...). Și-ți zice un singur lucru. Zice: scoate-mă. Vrea să tragi cu el.”
De-a lungul lecturii, recunosc că am fost foarte surprins de anumite întorsături de situație. Dintr-un anumit punct, chiar nu știam ce să mai cred. Dacă aveam impresia certă că, într-adevăr, acuzatul este nevinovat, deodată se-ntorcea totul în mintea mea și mă regăseam întrebându-mă „o, dar stai, chestia asta nu sună prea bine; o fi ceva ce mi-a scăpat?” Și-apoi, iarăși, se găsea o explicație, dar nu pot spune, cu siguranță, dacă acuzatul nostru se face, într-adevăr, vinovat sau nu de moartea lui Jamil. Oricum, acțiunea romanului nu se rezumă doar la asta. Odată cu înaintarea în poveste, odată cu explicarea viabilității (sau nu) a celor opt probe incriminatorii, ne dăm seama că pătrundem într-o lume periculoasă - apar personaje noi, personaje periculoase, este vorba despre droguri, traficanți, găști, crime, morți, prosituție, violuri, într-o lume dominată de violență, în care moartea este ceva de o simplă secundă, într-o lume vorace și ahtiată după bani. O lume redată cu o realitate dureroasă, care, pe mine unul, m-a șocat destul de mult. 

„Credeți-mă, io chiar nu voiam s-ajung să mă bag în căcaturile astea cu găși. Mă-ngrozeau. Auzeam aceleași căcaturi despre toată lumea în copilărie. Nu voiam nici să fiu destul de-aproape încât să miros chestiile alea. Da', dumneavoastră, oare, dacă erați în papucii mei, n-ați fi făcut la fel? Domnilor jurați, dumneavoastră-ați iubit vreodată pă cineva? Io știu că pare o prostie să vă-ntreb chestia asta acuma. Da' ați iubit vreodată pă cineva? Pă bune și cu-adevărat? Tare-i ciudată iubirea asta (...). Da' iubirea-i o chestie d-aia care te face să faci un lucru pentru persoana iubită, care nu-i deloc bun pentru tine. Îți bulește toată ordinea dân cap.”

În romanul Eu, acuzatul autorul aduce în discuție, într-o măsură, și probleme reale cu care se confruntă cei ajunși în sistemul juridic penal. După cum autorul însăși o spune, „din proprie experiență”, s-a confruntat cu un număr dispoporționat de tineri dezavantajați din punct de vedere social, africani, asiatici și din Orientul Mijlociu, care se trezesc prinși, astfel, în ițele sistemului. Viața de gașcă este o realitate pentru tinerii din anumite părți ale țării - adesea, tinerii rămași fără suportul oferit de școală și familie sunt atrași în cultura găștilor încă de la o vârstă fragedă. Gașca le oferă multora un sistem paralel de ordine, putere, siguranță și statut, acolo unde, atlfel, există doar un gol. Odată ce se creează condițiile necesare apariției unei subculturi, dar se elimină posibilitatea progresului prin educație, gașca de infractori devine într-un fel inevitabilă ca traseu pe care aspirațiile, astfel, își pot găsi împlinirea. 
„Un traficant nenorocește dă tot viețile oamenilor și-l doare-n cur, chiar în timp ce face asta. Îl doare-n paișpe dacă vinde la adulți sau la copii. Îl doare-n paișpe dacă o copilă devine prostituată la doișpe ani ca să facă rost de-o doză. Pă el nu-l privește chestia asta. El umbă după bani, atâta tot.”
Ce mi-a plăcut, iarăși, foarte mult, a fost faptul că acuzatul parcă întruchipa vocea a numeroase alte persoane care, așa cum am spus, pot fi prinse în ițele sistemului judiciar penal: putem cunoaște vreodată cu adevărat pe cineva, înainte să îi judecăm pe cei pe care nu-i cunoaștem așa cum se cuvine? Tocmai de asta, parcă sub dictonul „am jurat să spun adevărul, deci întocmai asta voi face, fără perdea, fără să mă ascund”, acuzatul spune (sau, „credem că spun”) adevărul în toată integritatea sa - cu bune, cu rele, cu circumstanțe care, sub apel penal, nu i-ar face viața tocmai roz, cu circumstanțe în care se dovedește a fi, de fapt, un erou, un tâlhar, un om confuz, plin de întrebări, care reacționează la impuls și care, înainte de toate, luptă pentru propria-i familia și pentru iubita sa Ki (Kira). Astfel, cred că ceea ce stă în calea unei perspective „generale” asupra întregii situații, este tocmai faptul că, de-a lungul lecturii, avem în față doar perspectiva acuzatului. Este un roman, ce-i drept, scris la persoana întâi, deci prin natură subiectiv. Cum să zic, acuzatul „nu iese din sine”, ci oferă cititorului doar partea sa de poveste. Dacă e adevărată? Încă nu știu. Dacă e falsă? Posibil. Totuși, la sfârșitul romanului balanța a înclinat mult mai mult într-o anumită direcție. Mă gândesc, chiar din notele autorului, că Imran Mahmood a vrut totuși să transmită anumite idei prin crearea unui astfel de personaj. Prin relieferea unei anumite tipologii.
„Un lucru pă care ți-l tot bagă lumea pă gât e că toți ne naștem egali. Oamenii cred căcatu' ăsta, deși e clar că nu-i adevărat. Și dumneavoastră știți clar că nu-i adevărat și tot credeți.”
Atmosfera romanului este una alertă. Personajele sunt, după părerea mea, extrem de bine construite, reale, da, cred că e cuvântul cel mai potrivit. Sunt de o realitate dureroasă. Nu e un roman pios, un roman profund, emoționant - în cele din urmă, nu neapărat prin cuvinte. Este un roman dur. Cu o scriitură incisivă. Este despre realitatea aceea pe care, poate, uneori nu dorim s-o acceptă, dar care se întâmplă în orice clipă, care se (re)găsește oriunde. Și care doare și doare și doare. Este despre toxicitatea anumitor personaje. Despre cât de departe poți merge pentru a-ți ține aproape familia și persoana iubită. Despre prietenii care durează și pentru care „ai încasa și un glonte”. Recunosc, pe alocuri am râs, au fost unele replici care m-au amuzat - în această măsură, recunosc că Imran Mahmood a reușit extrem de bine să redea identitatea psihologică a acuzatului, să redea nivelul său de școlarizare (trebuie să recunoaștem, aceasta a fost, într-o măsură, și ideea în jurul căreia a fost construit personajul principal), naturalețea care nu se înăbușe în fața „costumelor și cravatelor” celor din sala de judecată. După cum am spus, dovadă este și oralitatea personajului care, deși își arată respectul față de corpul de judecată, nu se sfiește să spună lucrurilor exact cum vrea să le spună. 
„Nici nu știu de ce plâng io-n fața voastră. Chiar cred c-o să conteze pentru voi? Vă vorbesc dă zici c-o să vă conving vreodată. Ce? Ascultați toți și faceți pă politicoșii, io turui, și la sfârșit tot mă băgați la bulău? V-vă bag în mama voastră pă toți, mă. Dom' judecător, io nu mai pot. Să facă ce-or face. Să zică și că-s vinovat dacă vor.”
Nu știu ce să vă mai spun. Pentru mine chiar a fost un roman bun. Multe chestii m-au făcut să-mi pun întrebări și, de asemenea, m-au dat peste cap. Deși speculam anumite lucruri, cu greu am reușit să cobesc, corect, câteva. Este un roman surprinzător, alert, misterios - da, misterios, mai ales; personajele fac un deliciu pentru cititor, în special Ki, Curt și acuzatul - în jurul cărora, de fapt, se învârte întreaga acțiune a acestui roman. Chiar mă bucur că l-am citit, a fost acea lectură neașteptată și care știam totuși că are să-mi placă mult de tot. Îl voi lua drept un roman de referință, pentru mine, atunci când mă voi fi gândit la o carte de acest gen. Și-o voi recomanda, mereu, cu drag, mai ales celor cărora le place acest gen de lectură. Pentru că dincolo de un roman thriller-polițist-dramatic, este un roman care ne-aduce în față o realitate dură cu care anumite țări se confruntă. Și-o realitate pe care deși o vedem deseori în filme, este parte integrantă a numeroase societăți actuale.
„(...) Vreau să mă întorc în vremea aia. Când nici nu știam cât dă bună era viața. Nici nu mai știu cum am ajuns io aicea măcar. Nu-mi aduc aminte să fi ales io ceva dân toate astea. S-a-ntâmplat, atâta tot. Mi se pare că fiecare lucru a făcut să se-ntâmple alt lucru, și-acuma nu mai pot să controlez nimica.”
Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Eu, acuzatul, de Imran Mahmood, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile din care, cu siguranță, veți avea ce alege. Spor la lecturi frumoase și mult succes în toate!

Douăsprezece povestiri călătoare, de Gabriel García Márquez - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 192
Traducere: Tudora Șandru Mehedinți
Anul apariției: 2015

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel mai profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană.

Îmi place Gabriel García Márquez de mor. Pur și simplu. Nu știu de ce - sau, de fapt, știu; scriitura impecabilă, stilul inconfundabil, atmosfera pe care o creează, realismul magic, uniersul „márquezian” - dar, pentru mine, nu există vreun alt autor pe care să-l citesc atât de mult, care să nu mă dezamăgească cu nicio carte - și, credeți-mă, am citit ceva cărți semnate de Gabriel García Márquez, peste zece. Și, de fapt, chiar în momentul de față citesc alt roman semnat de către el, Ochi de câine albastru, care sumează câteva povestiri scrise în tinerețea acestuia (în jurul vârstei de douăzeci de ani). Volumul de față, Douăsprezece povestiri călătoare, este un alt volum pe care l-am avut în atenție de ceva vreme, dar pe care n-am reușit să pun mâna deoarece mereu îl tot amânam. Ei, bine, atunci când am reușit, în cele din urmă, să-l am în bibliotecă, n-am mai așteptat și-am și început să-l lecturez. Și-a fost ceva special pentru că, până acum, deși eram obișnuit cu romane scrise de Gabriel García Márquez, de întinderi mari, cu ceea ce, de altfel, presupune o scriitură romanistă, în această carte am întâlnit aceeași plăcere pentru cuvânt, același talent pentru a crea atmosfere, personaje, într-o manieră cum numai autorul columbian știe s-o facă; cele douăsprezece povestiri au fost scrise în perioada 1974-1992, așadar în decursul a doisprezece ani. 

Cred că ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că, de fapt, însăși autorul afirmă faptul că scrierea acestor povestiri (în manieră individuală) i-a dat bătăi de cap așa cum poate nu ar fi crezut. Având la activ, de fapt, nume de romane mari, cum ar fi Toamna patriarhului, un „poem despre singurătatea puterii”, n-aș fi crezut totuși că niște povestiri l-ar stoarce atât de mult „de puteri” pe marele nostru scriitor drag - ei, bine, astfel, Gabriel García Márquez dă dovadă încă o dată de faptul că, în tot ceea ce scrie, autorul își pune o parte din suflet și-și tratează scriitura, fie romanistă sau nu, pe picior de egalitate. Interesul nu-l reprezintă așadar doar scrierile de întindere mare, ci și micile povestiri, importante din punct de vedere literar - pentru că, într-adevăr, vreau să cred că literatura márqueziană nu este doar „o literatură frumoasă” și atât, ci, cel puțin pentru mine, ca scriitor ahtiat după dragul autor columbian, García Márquez reprezintă un autor de referință, atât ca om, cât și ca scriitor - atât ca literatură, cât și ca viață. Curaj. Dorință. Simțământ. 

N-are rost, evident, să-ncep să descriu despre ce este cartea, despre ce îs poveștile, chestii de acest gen. Chiar nu face interesul nimănui, bănuiesc. N-am de gând să dau, cum le zice, spoilere. Dar aș putea să spun câteva chestii despre actul creației acestor povestiri - primele două, Urma sângelui tău în zăpadă și Vara fericită a doamnei Forbes au fost scrise în anul 1976, apoi publicate în suplimente literare din câteva alte țări. După cum autorul afirmă, după scrierea acestor două povestiri, n-a zăbovit nici măcar o clipă, însă, la jumătatea celei de a treia povestiri, afirmă el, „m-am simțit mai obosit decât aș fi scris un roman; la fel mi s-a întâmplat și cu a patra; până într-atât, încât n-am mai avut suflu să le termin.” Concluzia, motivul, mi s-a părut colosal, fantastic, extrem de relevant pentru însăși ideea acesti volum de față, Douăsprezece povestiri călătoare: „efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca începerea unui roman. Căci în primul paragraf al unui roman totul trebuie definit: structură, ton, stil, ritm, lungime și, unoeri, chiar și caracterul vreunui personaj. Restul este plăcerea de a scrie, cea mai intimă și solitară care se poate imagina, și dacă nu-ți petreci restul vieții corectându-ți cartea e fiindcă aceeași rigoare de fier de care e nevoie ca s-o începi se impune și ca s-o termini.”

Povestirea, în schimb, după cum García Márquez afirmă, nu are „nici început, nici sfârșit: se leagă sau nu se leagă”. Procesul scrierii acestui volum, Douăsprezece povestiri călătoare este unul destul de îndelungat, care se-ntinde pe parcursul a optsprezece ani; caietul de însemnări, purtat prin Mexic, „naufragiat într-o furtună de hârtii”, Barcelona, Geneva, Roma, Paris - motiv pentru care, de altfel, volumul de față se numește astfel, deși autorul recunoaște că nu prea a scris, cum ar fi vrut să scrie, de-a lungul acestor călătorii. Așa că, după ce se întoarce scrie „toate povestirile încă o dată, de la capăt, în opt luni înfrigurate în care n-a simțit nevoia să se întrebe unde se sfârșea viața și unde începea imaginația, fiindcă îl ajuta bănuiala că nimic din ce trăise cu douăzeci de ani în urmă în Europa nu putea fi adevărat.” Acela a fost momentul în care scriitura lui García Márquez a devenit fluentă, încât simțea că scrie din simpla plăcere de a povesti, dând astfel viață cărții de povestiri „celei mai apropiate de ceea pe care întotdeauna” și-a dorit s-o scrie. Toate povestirile din volumul de față, în afară de primele două, au fost terminate în același timp, și fiecare poartă data la care a fost începută. Încă ceva ce m-a fascinat la autor (da, vorbesc despre autor) a fost o însemnare pe care, iarăși, el însuși a făcut-o și care sună cam așa: „în tot cazul, pentru orice eventualitate, nu le voi reciti (povestirile), așa cum n-am recitit în veci nicio carte scrisă de mine, de teama regretelor. Cel care le va citi va ști cum să procedeze cu ele.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Douăsprezece povestiri călătoare, de Gabriel García Márquez, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

sâmbătă, 26 septembrie 2020

Alys și Fiara, de Peternelle van Arsdale - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Anul apariției: 2020
Traducere: Liliana Pelici (prin Lingua Connexion)

Peternelle van Arsdale a crescut în Newark, New Jersey. A studiat literatura engleză la Bryn Mawr College, după care și-a urmat pasiunea pentru cărți și a început să lucreze într-o editură. Romanul de față, Alys și Fiara a fost primul ei roman. În prezent lucrează la al treilea și, în paralel, își continuă munca de editor și scrie proză scurtă și eseuri. În momentul de față, autoarea locuiește în Brooklyn, New York. 
„Fiara e un animal,/ Ar fi bine să încui Poarta/ Sau va veni după tine când se lasă întunericul/ Și atunci va fi prea târziu./ Fiara e un animal,/ Ascult-o cum zgârie ușa,/ Îți suge sufletul și linge castronul,/ Și adulmecă după mai mult./ Fiara e un animal,/ Are un bot ascuțit,/ Te mănâncă noaptea, când dormi,/ Și nu lasă în urmă decât pielea ta.”
Alys și Fiara nu este doar o carte despre păduri întunecate și creaturi care vânează noaptea. E și o poveste profund umană, în cele din urmă, despre o fată curajoasă care trebuie să își găsească locul într-o lume care e, în același timp, urâtă și frumoasă, rea și bună, luminoasă și întunecată. Și trebuie să descopere aceleași lucrui despre ea însăși. La șapte ani, Alys le vede pentru prima dată pe mâncătoarele de suflete. Surorile gemene emană o energie care o atrage și o face să simtă sălbăticia pădurii și Fiara care sălășluiește acolo. Până să împlinească cincisprezece ani, fata află cât de periculoase sunt totuși aceste creaturi. Ea trăiește într-o lume a adulților speriați de puterile acestor ființe, de care se ascund în spatele unor reguli rigide. Se tem că și Fiara ar putea să-și facă loc printre ei, ascunzându-se într-o fată aparent inofensivă precum Alys. La rândul ei, Alys se teme de același lucru - și, asta, pe bună dreptate. Știe că are o legătură neobișnuită cu mâncătoarele de suflete și cu Fiara, dar nu poate să dezvăluie asta nimănui, pentru că ceilalți ar spune despre ea că este o vrăjitoare. Pe măsură ce comportamentul acestor forțe malefice devine din ce în ce mai amenințător pentru oameni, Alys înțelege că trebuie să înfrunte, cu pieptul înainte, cu curaj, cu dinții strânși, pericolele ascunse din pădurea întunecată și neprimitoare. Dar propriul ei secret este cel care o sperie cel mai mult: ca să își salveze lumea, Alys trebuie să riște să se piardă pe ea însăși.
„(...) Unii spun că mâncătoarele de suflete sunt demoni. Că Fiara le-a făcut din noroi și gânduri rele. Că smulg sufletele oamenilor și le duc Fiarei ca să sufere pe vecie.”
Mi-a plăcut. Mult. Și e un roman fantasy, într-o măsură, făcând parte din acel gen de carte pe care eu nu-l abordez prea des. Și totuși, repet, chiar mi-a plăcut. Well, ar trebui să mai ies și eu din zona mea de confort - zic. Totuși, nu e un fantasy tipic, dat fiind faptul că, într-adevăr, în cele din urmă, pune accent destul de mult pe evoluția psihologică a unui personaj, pe întrebările sale, pe emoțiile care îi sunt stârnite, de altfel, de aceste mâncătoare de suflete, de această Fiară care-i bântuie visele și gândurile. N-am să intru în desfășurarea acțiunii acestui roman, pot spune doar că acțiunea chiar e alertă, te prinde rapid, nici nu știi cum trec cele aproximativ trei sute de pagini - se întâmplă multe, foarte multe, Alys pleacă din satul ei (în urma unei întâmplări ciudate, care reprezintă preambulul acestui roman - cum au apărut aceste mâncătoare de suflete, cum au ajuns să se hrănească cu sufletul și cu fricile oamenilor, de ce), ajunge în altul, este acuzată de vrăjitorie, violență, chestii dintr-astea care fac ca atmosfera romanului să fie, în cele din urmă, una de thriller întunecat, dark, cu un mister subtil conturat și cu o angoasă anume. Nu mă așteptam, recunosc, să-mi placă așa mult, dar m-am atașat extrem de rapid de Alys, și m-a bântuit mult ideea de cum se va termina, în cele din urmă, totul.
    „- Păi, atunci ce crezi?
- Copilă, eu cred în pământul de sub picioare,cerul de deasupra capului meu, că mi se face foame înainte de cină și somn înainte de culcare. Restul sunt povești, nimic mai mult.”
Da, romanul este unul plin de mister. Cu o atmosferă întunecată, în care nimic nu e ceea ce pare a fi, în care proprii tăi prieteni se pot întoarce împotriva ta; într-un sătuc în care religia reprezintă dictonul călăuzitor al locuitorilor, iar „bărbații în rochii negre” sunt conducătorii supremi, orice vorbă greșită, orice acțiune nepotrivit întreprinsă poate aduce judecarea și chiar moartea. Așa că Alys, care păstrează anumite secrete și încearcă, în același timp, să găsescă răspunsuri la întrebările care o macină, este prinsă la mijloc între aceste două porniri - pentru că, în cele din urmă, într-o inimă tânără s-ar putea ascunde lucruri într-adevăr înspăimântătoare. Și totuși vrei să fii alături de Alys, pentru că îi simți curajul, îi simți tăria, caracterul puternic - stilul de scriere al lui Peternelle van Arsdale o integrează pe Alys, în cele din urmă, un copil încă necopt, într-o atmosferă care necesită, de fapt, aceste trăsături - frazele ei au o eleganță subtilă, iar povestea devine tot mai stranie, tot mai misterioasă, tot mai dinamică pe măsură ce te afunzi în lecturarea romanului. E o carte plină de suspans, în care, la orice colț de copac, îndărătul fiecărui trunchi, ochii morții și ai durerii privesc, fără milă, către următoarele suflete, în căutare de hrană.
„Aveau să plutească și să se ascundă. Aveau să se cațere și să se târască. Aveau să se strecoare prin întuneric și să cheme oamenii în vise. 
Surorile nu aveau să fie prinse. Niciodată. De acum încolo aveau să fie atente. Sătenii aveau să se păzească de ele. Surorile trebuiau să fie ca lupii. Ca Fiara. Să se ascundă în pădure. Să vâneze doar noaptea.
Noaptea era bună. Atunci creștea teama. Iar surorile aveau să se hrănească cu teamă și nu aveau să mai fie flămânde niciodată, niciodată.”
Alys și Fiara este un roman destul de profund, după cum am zis. Dincolo de atmosfera de thriller, romanul are și niște idei de realism magic (vrăjitori, leacuri, rădăcini cu întrebuințări drept leacturi, chestii dintr-alea, știți voi), precum și idei privitoare la modul în care, în cele din urmă, îndoctrinarea religioasă se poate transforma, foarte ușor și fără cusur, în ură față de cel de o seamă ție - fiind acuzată de vrăjitorie, Alys este întemnițată, urmând să fie supusă acelui anumit test care să demonstreze dacă, într-adevăr, este sau nu vrăjitoare. Nu cred totuși că asta a fost ideea cărții, dar se poate observa, cu ușurință, și acest aspect - destul de sensibil, zic eu, pentru a fi abordat într-un roman de debut. Nu mi s-a părut tocmai o carte horror, deși unele scene chiar îți stârneau acea părticică din creier care are predilecție spre crearea unor imagini mai neplăcute; unele fragmente îți stârnesc fiori, oarecum, dar nu în măsura în care să vă recomand, la o adică, să nu citiți acest roman noaptea. 
„Se temea că asta devenea - o creatură.”
Deși Fiara face parte din titlul, puține au fost scenele în care acest personaj chiar s-a întrezărit. Cred că, de fapt, mult mai des avem de-a face cu surorile gemene, Benedicta și Angelica, mâncătoarele de suflete. Probabil, tind să cred, această fiară era mai mult un fel de „monstru din însăși interiorul lui Alys”, să zic așa, fricile ei, temerile - materializate, în cele din urmă, într-un personaj fizic, palpabil (sau nu?!), dar asta este doar o presupunere pe care o fac eu și un gând cu care, după ce am terminat lectura, am plecat mai departe. Ce-i drept, ideea în sine m-a dus cumva cu gândul la acele himere mitice - dacă-mi aduc aminte bine, cred că și descrierea Fiarei, la un moment dat, amintește de aceste creaturi mitologice, chiar și poza de pe copertă conturează acest aspect - dat fiind și faptul că, într-adevăr, chiar și romanul, în sine, are „un aer mitologic”. Chiar a fost o lectură care m-a surprins în mod plăcut și, cu siguranță, dacă voi mai avea ocazia, nu voi da înapoi când va veni vorba de a abordat o lectură de acest gen.
„Atunci Alys se împărți în două. Era o parte exterioară a ei care continua să stea de vorbă cu oamenii. Mânca - sau încerca - și mergea la culcare în cort, sub pături. Dar partea ei interioară - partea adevărată - nu era prezentă printre oameni. Partea ei interioară era în copaci, în pădure, adulmecând aerul.”
Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Alys și Fiara, de Peternelle van Arsale, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile din care, cu siguranță, veți avea ce alege. S-aveți doar lecturi faine și mult spor la citit!

vineri, 25 septembrie 2020

Hiper-capitalism, de Larry Gonick și Tim Kasser - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232
Anul apariției: 2020
Traducere: Maria Adam (prin Lingua connexion)

Larry Gonick, cel mai bine vândut caricaturist „supraeducat”, și-a încântat cititorii ani întregi cu relatările sale istețe, accesibil și amuzante despre orice, de la istoria universului până la secretele matematicii. Acum, Gonick face echipă cu psihologul și cercetătorul Tim Kasser pentru a explica felul în care hipercapitalismul global, care venerează comerțul, amenință nu doar bunăstarea oamenilor și dreptatea socială, ci și întreaga planetă. Dar Gonick și Kasser nu doar analizează cum s-a dezechilibrat sistemul economic - ci arată, de asemenea, calea către un viitor mai sănătos. O introducere în era post-Ocupați, Hiper-capitalism se bazează pe cercetarea contemporană asupra valorilor, bunăstării și consumismului pentru a descrie concepte (puterea corporațiilor, comerțul liber, privatizarea, dereglementarea) care sunt extrem de importante pentru a înțelege cum trebuie lumea în care trăim și mișcările sociale (simplitatea voluntară, utilizarea în comun, alternative la produsul intern brut, proteste) care încearcă să schimbe, astfel, sistemul. Narațiunea tăioasă și puternică a lui Gonick și a lui Kasser reprezintă o explorare profundă a economiei noastre dezechilibrate și a încercărilor oamenilor de a o reparata, toate redate în termeni clari, descriptivi și, uneori, hilari.

Hiper-capitalism a fost prima carte grafică pe care am citit-o vreodată, și pot spune că, într-adevăr, mi-a deschis așa o poftă ciudată de a mai citi cărți de genul. Nu numai fiindcă se citesc ușor, dar, pentru mine, unul, e ceva foarte inovator - să nu-mi mai imginez eu tot felul de personaje, fenotipuri și chestii de genul, ci să iau drept bun tot ce-mi oferă autorul, în toată splendoarea și din toate punctele de vedere. Oricum, o astfel de carte chiar n-ar fi mers doar să fie scrisă, fără ceva reprezentări grafice - de fapt, ar fi fost OK, dar cu siguranță nu s-ar mai fi adresat unui public larg de cititori, ci numai unei anumite tagme care, după părerea mea, ar fi fost deja inițiată în această idee de „(hiper)capitalism”. Eu, unul, n-am o treabă cu economia - da, știu ceva chestii, acel basic pe care ar trebui să îl știm cu toții, dar nu jonglez zilnic cu termeni de „jargon”, să spun așa. Dar, vag, i-am auzit mereu în jurul meu. Iar această carte a fost întocmai acea carte care m-a ajutat să înțeleg, de fapt, mult mai bine cum merg lucrurile și ce se întâmplă totuși „în spatele cortinei”, în această lume pusă la picioarele banii și a puterii monetare.

O descriere grafică interesantă, care te prinde, cu niște personaje foarte faine și chiar drăgălașe, să spun așa. Gonick și Kasser reușesc să redea un subiect socioeconomic - de altfel, sec și complex - într-un mod limpede, pe înțelesul tuturor (fără a face exces de detalii pe care mulți, neavizați, nu le-ar înțelege), distractiv, amuzant, instructiv și chiar hilar. Hiper-capitalism este o carte remarcabilă și, după părerea mea, esențială, optimistă pentru vremurile noastre - acceptă și acționează în direcția potrivită, fă ceva, poți face orice cât de mic, cu speranța și gândul că o vor face, la rândul lor, și alții, pentru că puțin cu puțin cu puțin se va face mult. Nu-i așa? O descriere clară, concisă, transparentă a felului în care funcționează economia de piață și cum, de fapt, voracitatea și ahtierea încurajează cele mai rele elemente ale naturii umane; și, în cele din urmă, cum putem face față, noi, ca oameni, ca „cetățeni și consumatori”, într-o eră a excesului, a cumpărăturilor, a puterii exacerbate a banului. 

Cartea Hiper-capitalism este împărțită în douăsprezece capitole, iar fiecare capitol are rolul de a ne reitera, câtuși de puțin, succint și la obiect, aspecte ce țin de economia mondială, circulația banilor, toate corporațiile și tot ce ține de demersul unei afaceri - sincer, nu prea mă pricep eu la astea, n-am urmat studii de domeniu și nici nu o voi face; dar, pe scurt, ne sunt prezentate principiile de bază ale capitalismului, idei privitoare la corporații și proprietarii lor, valorile capitalismului, lucruri ce țin de cumpărarea conștientă și rațională, simplitatea voluntară, utilizarea în comun și beneficiile acesteia (cum să cumperi de la producători locali, de ce să o faci, cum să susții, câtuși de puțin, micile afaceri și de ce să faci asta), aspecte privitoare de forma de manifestare a valorilor și dorințelor prin protest (căruia deși i s-au atribuit conotații negative, este o formă viabilă și chiar pozitivă de a-ți exprima opiniile și de a vrea să te faci ascultat). Mi-a atras atenția un studiu al lui Shalom Schwartz, un pioner al cercetării în domeniul valorilor moderne în anii `80-`90. Ideile și metodele lui Schwartz au avut o influență masivă. Chestionarele lui au fost completate în peste șaptezeci de țări, de zeci de mii de persoane. În munca lui, Schwartz a reușit să identifice anumite valori ca fiind fundamentale pentru experiența umană. Întrebările din chestionarele sale au ascopul de a exemplifica una sau mai multe dintre aceste zece valori de bază: autodeterminare (acțiune și gândire independente), tradiție (respect pentru obiceiurile culturale), securitate (siguranță, armonie, stabilitate), realizare (succesul profesional), stimulare (noutate, provocare), binefacere (a ajuta și a sprijini oamenii din jur), conformitate (integrare, limitarea sinelui pentru a fi ca ceilalți), universalism (ajutarea și susținerea tuturor oamenilor și a naturii), hedonism (plăcere senzuală) și putere (statut, prestigiu, dominarea oamenilor și a naturii). Evident, am putea spune că multe dintre aceste valori sunt, de fapt, în conflict, dar și acest aspect este urmărit și tratat, de asemenea, în paginile acestei cărți.

Cred că una dintre cele mai faine chestii la această carte a fost faptul că, într-adevăr, unul dintre personajele sale, caricaturizate, era chiar „o corporație”, Algi; și ne întrebăm totuși cum poate o corporație să fie personaj de benzi desenate când, legal, e doar o instituție, o entitate autorizată de guvern pentru un scop specific? Ei, bine, unul dintre motive este chiar un caz real, din 1886, ajuns la Curtea Supremă, Districtul Santa Clara VS Căile ferate South Pacific. Decizia, care avea legătură cu taxele pe drepturile de liberă trecere ale căilor ferate, includea un comentariu cu consecințe legale răsunătoare: „Acestor corporații li se aplică al paisprezecelea amendament al Constituției, care interzice unui stat să refuze oricărei persoane aflate în jurisdicția sa o protecție legală în afara legii.” De fapt, aceasta asemuia corporațiile „persoanelor” și, din ziua aceea, până în prezent, legea a considerat corporațiilor un fel special de ființă umană, din carne și oase! Amuzant și oarecum trist, așa-i? 

De asemenea, un alt aspect pe care l-am urmărit cu mare interes a fost cel legat de reclame și de exagerarea acestora, de tonul pe care-l au și ideea că „dacă vei consuma, vei fi cât mai fericit; cumpără, cumpără, cumpără, reduceri, sales, nu rata, cea mai bună ofertă!” și tot felul de chestii de genul - dar, în special, despre impactul lor asupra copiilor. O mulțime de cercetări demonstrează că acei copii asaltați de reclame tind să devină adulți cu valori materialiste pronunțate. De asemenea, este posibil și ca părinții lor să fie genul care dirijează comportamentul copiilor prin recompense materiale mai des decât o fac părinții mai puțin materialiști. Și, evident, normal că reclamele cu care suntem bombardați nu se opresc în copilărie. Ele continuă să ne bombardeze pe tot parcursul vieții (nu vorbesc aici doar de TV, ci și de internet, reclamele de pe posterele din oraș, de la radio, flyere și alte chestii de acest gen). Totuși, ce legătură au valorile promovate de hipercapitalism cu bunăstarea noastră ca cetățeni? Depinde, de la individ la individ, ce înțelegem prin bunăstare (= lipsa unei boli sau tulburări mentale; cunoașterea plăcerii; a avea sentimentul de satisfacție în viață; a avea sentimetul de semnificație și scop; a trăi în moduri care nu dăunează propriei persoane, altor oameni sau generațiilor viitoare, precum nici biosferei).

În esență, în cele din urmă, (hiper)capitalismul se pare că depinde de consum. ȘI pentru ca un sistem să funcționeze, pentru ca acest (hiper)capitalism să funcționeze la turații maxime, dăunătoare, oamenii („consumatorii”) ar trebui să cumpere întruna, mereu, ahtiați după reduceri și cumpărături impulsive - nu doar să cumpere, să cheltuiască bani, ci să ȘI consume, să epuizeze lucrurile pe care le au, pentru a cumpăra altele, și-apoi să le consume și pe-acelea, cât mai rapid, și-apoi, iarăși, din nevoie, să cumpere altele. Și tot așa, ca-ntr-un cerc vicios. În SUA, aproximativ șaptezeci de procente din producția economică este alcătuită din „bunuri de consum”. Cuvintele în sine totuși trădează valorile implicite. Ceva de cumpărat este un bun, iar cumpăratul este egalul consumului. Așadar, un mod de a contesta și de a „frâna”, câtuși de puțin, sistemul, este să respingem mentalitatea consumistă și să începem, în sfârșit, să cumpărăm cu grijă. Recunosc, eu m-am educat mult din acest punct de vedere, sunt foarte atent cu ceea ce cumpăr, mă gândesc foarte mult înainte de a achiziționa ceva, punându-mi următoarele întrebări: mi-l pot permite?, chiar îmi trebuie?, am nevoie de el acum?, este recuperabil, durabil, poate și reciclabil? din ce e făcut și de unde provine?, îmi va îmbunătăți, în vreun fel, viața sau o va îmbunătăți pe a altcuiva?, de ce totuși mi-l doresc, oare nu-l pot suplini cu altceva, nu există alte alternative - poate mai ieftine și mai bune?, ce companie o produce și, în cele din urmă, unde ajung banii mei? E foarte interesant să faceți un astfel de exercițiu atunci când faceți o achiziție, mai ales dacă este una (dorită) pe termen lung, ca ceva important, un telefon, un laptop sau chiar o mașină. 

Chiar nu mai știu ce să zic despre această carte. Este una din care simt că am plecat „cu lecțiile învățate”, simt că a fost ca un fel de mini-curs informațional, ca o prezentare PP care m-a atras și m-a ținut prins. A fost ca un fel de „școală de vară” cu caracter economic, și-am și râs, m-am și distrat, dar am acumulat și multe informații care știu că mă vor ajuta foarte mult pe viitor. Poate am să le mai uit, dar, eh, ce bine că am această carte la îndemână și o pot răsfoi în orice moment. Repet, chiar a fost o lectură care m-a surprins și un roman grafic care mi-a îmbunătățit universul cultural (și chiar literar, având în vedere că a fost prima carte de genul pe care am citit-o). Cu siguranță o recomand oricui, pentru că informațiile sunt transmise într-un stil expeditiv, pe înțelesul tuturor - n-o să vă prindeți urechile cu un limbaj de specialitate și alte chestii „de jargon”.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Hiper-capitalism, de Larry Gonick și Tim Kasser, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Pudră, de Dora Pavel - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Fiction LTD
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 248
Anul apariției: 2010

Dora Pavel, poetă, prozatoare și publicistă, s-a bucurat în ultimii ani de o receptare deosebit de favorabilă din partea criticii literare, precum și a publicului cititor. Autoare a patru cărți de poezie, Narațiuni întîmplătoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997), Muncile lui Don Quijote (2000), a publicat în 1999 un volum de povestiri, Întoarce-te, Esthera, după care s-a dedicat, în exclusivitate, romanului. Pentru Agata murind (2003) a fost distinsă cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom au apărut ediția a II-a a romanului Agata murind, în 2004, precum și romanul Captivul, în 2006, acesta din urmă primind premiul „I.D. Sîrbu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. O parte din activitatea sa publicistică este cuprinsă în volumele de interviuri intitulate Armele seducției (2007) și Rege și ocnaș. Din culisele scrisului (2008). A mai fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (2000), cu Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007) și cu Premiul „Cartea anului - Publicitistică” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007).
   „Își simți globii oculari înghețați, și la fiecare încercare de a-i mișca o usturime îngrozitoare. Percepu pentru prima oară absența lacrimilor binefăcătoare. Sub pleoape, lichidul care spală ochiul se evaporase. Dispărute cu desăvîrșire. Orice încercare de-a clipi provoca un mic cutremur local, care-i declanșa mii de junghiuri. Poate nu erau deît așchiile neputinței de-a se concentra. Acum, tot ce trebuia era să se împace cu gîndul. Care gînd? Nu, nici asta nu trebuia să gîndească! Mai ales asta! Trebuia s-aștepte. Atît. Să amîne lovitura. Adevărul, din fericire, pînă acum abia îl îmbrîncise, ușor. Adevărata lui prăbușire era revenirea din prăbușire, și el pe asta trebuia s-o îndulcească...”
Ce-ai face dacă te-ai trezi dintr-o moarte clinică, în miez de noapte, într-o capelă cu ușa ferecată, încorsetat în dantelă, singurul viu, între alte catafalcuri, înspăimântat mai mult de propria înviere decât de starea pasageră în care te-ai aflat, în timp ce pe toți ai tăi, părinți și frați, veri, unchi și mătuși, cunoscuți și colegi, ți-i închipui dormind liniștiți, obișnuiți deja cu gândul și începând să se replieze din mers, să-și ordoneze altfel viața, fără tine, împovărați pe moment doar de obligația de-a te ajuta să treci dincolo, pe de-a-ntregul și decent, așa cum se cuvine, cu tot trusoul mortuar, cu tot ceremonialul startornicit de când lumea pentru un eveniment ca ăsta? E doar una dintre interogațiile bulversante la care noul roman al Dorei Pavel, Pudră, răspunde prin odiseea întoarcerii în lume a lui Carasiniu, tânărul restaurator de artă care află acum că viața, ca și moartea, poate surveni oricând. O narațiune densă, a cărei miză depășește sugestiile titlului. Dincolo de orice parabolă a fardului și măcinării, a falsului și deșertăciunii, romanul Pudră atinge zone incontrolabile ale umanului. 
„Cînd ar fi mai bine să se ridice? Ce reacție ar stîrni în jur? N-ar fi suspectat de farsă? Acuzat, învinuit? N-ar atrage vreo bănuială înainte să se poată apăra? Trauma și oroarea pe care le-ar provoca în masă n-ar fi un delict? (...) Respiră de cîteva ori adînc. Să nu se pripească. Să revină în așternut. În continuare, locul cel mai sigur. Va mai vedea ce are de făcut.”
Zone incontrolabile ale umanului - și profunde, extrem, dar extrem de profunde. Încă o dată, repetând ce-am zis în alte câteva postări, tare mă bucur că avem autori așa buni. Așa frumoși. Așa talentați. Citeam romanul, Pudră, care nu reprezintă primul meu contact cu doamna Dora Pavel (am mai citit și Captivul pe care, însă, vreau s-o recitesc), și m-am oprit din lecturat, mi-am pus cartea pe piept, mi-am oferit câteva secunde de contemplare și, cu sinceritate, mi-am zis, Doamne, ce autori buni avem în țara noastră! Pentru că, da, așa este. Și deși citim literatură străină, multă, mult mai multă - recunosc, și eu o fac - știu prea bine că ar trebui să suținem valorile noastre naționale, valorile noastre autentice. Pentru că sunt niște voci grozave, inteligente, pline de imaginație, de introspecție, de idei. Eu, unul, la Dora Pavel - care este una dintre autoarele mele preferate dintotdeauna - am găsit o voce de o profunzime exacerbată (în sensul bun, dacă-i pot oferi acestui cuvând conotații pozitive), în care atmosfera, personajele, cugetările, emoțiile, trăirile, întrebările, toate acestea se leagă într-un univers ficțional care depășește, în cele din urmă, granițele unei ficțiuni, și se integrează, subtil, armonios, în viața cititorului. Știu că am citit acest roman și, după ce parcurgeam un anumit număr de pagini, deși îl lăsam deoparte, gândul îmi era tot la carte. Tot la Carasiniu. Tot la atmosfera aceasta de parabolă, în care, așa „viața, ca și moartea, poate surveni oricând”.
„ (...) Învață, mi-am spus atunci, învață, Gino, să urăști și să taci, să înduri și să taci, să poți să te răzbuni. Să te răzbuni... (...)”
Carasiniu, așa cum ați citit mai sus, renaște. Reînvie. Se trezește din morți. Or, din moartea fizică? Nu știu, dar pe mine m-a captat tare ideea - dincolo de această „nouă viață”, Carasiniu, eroul tragic al romanului, rememorează persoane din trecut, se hazardează în încercarea de a se reintegra în demersul firesc al acestei vieți redobândite, este încercat de întrebări și emoții; pentru el, de fapt, nu ideea noii vieți este înspăimântătoare, ci această metafizică a noii lumi, această splendoare inexplicabilă a anumitor persoane din viața sa. De fapt, în romanul Pudră nici măcar nu se pune accentul pe acțiune, pe dinamică - nu, este un roman pe care mulți, zic eu, l-ar considera greoi, deoarece dialogul nu prea se găsește, fragmentele sunt lungi - cu alte cuvinte, dacă nu ești o persoană răbdătoare, dacă nu-ți place să citești descrieri (foarte relevante, de altfel, pentru atmosfera romanului și pentru psihologia personajelor), această carte ți se va părea una grea (vorbesc doar din perspectiva cititului). Pentru că, într-adevăr, nu e o carte tocmai ușoară - este de o profunzime, așa cum am mai spus, aparte, este de o inteligență emoțională și de un rafinament cum rar am mai citit. 
„(...) De ce promitem reluarea unui contact care nici măcar n-a existat? Pentru că fiecare e cu totul în altă parte? Într-un loc în care noi înșine, pînă atunci, nu ne-am dat seama că sîntem?”
Narațiunea este una densă, purtându-l pe Carasiniu prin cotloane întunecate ale psihicului uman, posedat de întrebări fără răspuns, de răspunsuri care, de fapt, aduc mai multe întrebări - totuși, Carasiniu nu este un personaj oarecare, este o întruchipare onirică a morții și a vieții, a vieții și a morții, în ce ordine vreți voi; scena în care acesta se trezește, nu știe unde se află, analizând, atât de intens, circumstanțele în care se află, amintesc parcă de pântecele mamei, cu toate transformările nervoase și umorale din corpul fătului. Și totuși Carasiniu nu se naște iarăși, nu revine la viață, nu, ci e mai mult decât atât - e ideea de perpetuare continuă, incontestabilă, sui generis a acelei vieți în care mai există, încă, un „ce-ar fi fost dacă...”. Eu, unul, am trăit cartea diferit - la fel cum o groază de alți cititori o „pot trăi” în felul lor caracteristic. Mie-mi place să analizez cognitiv, să dau lucrurilor o semnificație, întâmplărilor - aparent banale - o anumită conotație emoțională. O referință anume. 
„(...) cineva pe nume Carasiniu moare și nu știe că moare, nici cum a murit, nu-și dă seama încă, e prea devreme, abia s-a trezit din moarte, nu știe nici dacă a murit noaptea, în somn, sau în plină zi, poate din mers, pe stradă, lovit de o mașină, sau cu durerea cumplită în piept, sufocat într-o criză cardiacă, nu știe nici măcar dacă a murit singur sau a fost asistat, dacă cel care a fost de față era un cunoscut sau un străin, poate un trecător care a sărit să-l prindă reflex, în timp ce cădea (...).”
Romanul Pudră, al Dorei Pavel, chiar a fost o lectură surprinzătoare pentru mine. Nu că nu m-aș fi așteptat, nu, ci că mi-a plăcut atât, atât de mult, m-a emoționat, m-a purtat printr-o mulțime de stări, mi-a strânit emoții, m-a făcut să insist asupra anumitor pasaje, ba chiar m-a și regăsit cu lacrimi în ochi, la un moment dat. Pentru mine, unul, asta ese o dovadă certă a faptului că, într-adevăr, această carte este una specială, este o lectură de referință pentru mine și pentru experiența mea literară. Din câte am văzut, urmează să apară un nou roman semnat de Dora Pavel, și abia aștept să pun mâna și pe-aceasta; am văzut un fragment din el, și pot spune că, sincer, deja știu c-o să-mi placă. Cât de mult totuși rămâne de văzut.
„(...) nu i-a trecut prin cap nimănui că fără acte și bani nici un mort nu se va putea legitima nicăieri, în nici o situație, în cazul nici unui fel de accient, și, iată, există accidente și pe lumea cealaltă (spune: cealaltă din perspectiva viilor, își zise Carasiniu, semnificație i se răstoarnă însă dacă privim din perspectiva morților), o lume care și ea, te poate găsi la o adică de prisos și te poate arunca înapoi, în lumea de dincoace...”
Nu știu ce să mai zic, sincer. Nu pot spune prea multe fiindcă nu este un roman care să abordeze o multitudine de situații, de personaje. Nu are o intrigă anume (eu, cel puțin, n-am găsit una), n-are o dinamică nemaipomenită (de fapt, dacă stau și mă gândesc, acțiunea se petrece doar în decursul a câtorva zile, în câteva locuri); dar, repet, pentru mine nu acestea fac interesul într-un roman, ci omul, în toată splendoarea și complexitatea sa absolută, omul, cea mai fictivă ființă de pe acest pământ nemărginit, din acest Univers infinit. Iar Dora Pavel, într-adevăr, știe cum să pună probleme, cum să reitereze, subtil, condiția omului limitat, într-un registru stilistic exact pe gustul meu.
„Carasiniu așteptă ca fețele curioase să se retragă, luminile să se stingă. Se ridică anevoie, șchiopătînd, și o luă în direcție opusă, o umbră cavernoasă cu pantaloni prea strîmți șu scurți, continuîndu-și tîrîșul de-a lungul clădirilor pe care, dincolo de fațade, și le închipuia la fel de franjurate ca umbra lui. Cei vii se mișcă și ei descompuși, auzi în urmă, cu lutul de căldură asudat. Nu se opri. Scuipă. Își netezi hainele jilave. Duhoarea pubelelor i se impregnase în piele. Boris avea dreptate. Sînt cîțiva morți în oraș, unul dintre ei traversa orașul. Călca împleticit. Un mort care scăpase din moarte, dar aflase că n-avea scăpare. Că mai devreme sau mai tîrziu, pentru Carola, pentru Boris Tissu, pentru toți lucizii sau nebunii, îndoliații sau chefiliii din noaptea asta, pentru toți ceilalți semeni ai lor, dar absolut pentru toți, fără excepție, undeva, la capetele orașului, toate ferestrele sunt bătute în scînduri.”
Termin recenzia, sau ce-o fi ea, într-o manieră pozitivă, îndemându-vă să citiți, da, să citiți mai mult autori români, să ascultați mai multă muzică românească, să vă uitați la mai multe filme românești. Haideți să ne susținem valorile - fiindcă sunt, și sunt chiar de calitate; chiar spuneam, de fapt, haideți să cumpărăm mai multe cărți de la autori români - deși un procent minuscul din prețul plătit la librărie va ajunge, în cele din urmă, lor, măcar așa îi putem susține. Un autor care scrie bine, foarte bine, dar care nu este cumpărat (din diferite motive), este un autor la ale cărui manuscrise viitoare, în momentul trimiterii la editură, se va strâmba din nas. Eu, dacă-mi amintesc bine, am vreo trei exemplare din Captivul, scris tot de către Dora Pavel - de ce? Pentru că le-am cumpărat ori pentru a le oferi cadou, ori fiind ediții diferite (Fiction LTD - cea cu coperta de față și Polirom Top 10+). Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și, dacă ați citit autori români, care v-a plăcut cel mai mult?