luni, 12 aprilie 2021

Agata murind, de Dora Pavel - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 240
Anul apariției: 2003
„(...) acel tip de frumusețe exersată neîncetat, expusă cu tact de persoana care părea să cunoască regulile, pentru că frumusețea, nu-i așa, nu e un dat imuabil, ea e amenințată de degradarea până la dispariție (...).”
Dora Pavel, poetă, prozatoare și publicistă, s-a bucurat în ultimii ani de o receptare deosebit de favorabilă din partea criticii literare, precum și a publicului cititor. Autoare a patru cărți de poezie, Narațiuni întîmplătoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997), Muncile lui Don Quijote (2000), a publicat în 1999 un volum de povestiri, Întoarce-te, Esthera, după care s-a dedicat, în exclusivitate, romanului. Pentru Agata murind (2003) a fost distinsă cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom au apărut ediția a II-a a romanului Agata murind, în 2004, precum și romanul Captivul, în 2006, acesta din urmă primind premiul „I.D. Sîrbu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. O parte din activitatea sa publicistică este cuprinsă în volumele de interviuri intitulate Armele seducției (2007) și Rege și ocnaș. Din culisele scrisului (2008). A mai fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (2000), cu Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007) și cu Premiul „Cartea anului - Publicitistică” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007).
„În stradă! Gândul li se întâlnește, uluit. În stradă, adică afară, afară, adică pe marginea mormintelor, ar spune amândoi, deși nu și-o mărturisesc, pentru că toți, dar absolut toți cei din hotel au sentimentul că aici cimitirul e adevăratul oraș, indubitabila casă, adăpstul sigur, pe când orașul e doar biata lizieră, sau faleza în sfărmare, sau anticamera, avanpostul timpului etern, trambulina prăbușirii ultime, atât de detestată și-atât de acceptată, atât de gândită și-atât de ignorată, atât de necesară și...”
Aflat în pericol de surpare din cauza alunecărilor de teren, vechiul cimitir al orașului D. trebuie mutat în altă parte. Printre rudele persoanelor decedate, convocate aici de către Primărie pentru a fi martore la operațiunea de strămutare, se află și tânăra violonistă Augusta Degan. Chiar înainte de revenirea în orașul natal, Augusta încheiase un tratament psihanalitic cu terapeutul căruia continuă să i se confeseze și acum. Trauma care a stat la baza labilității psihice a protagonistei a fost moartea prematură a surorii sale Agata, petrecută în copilărie. Însă abia deshumarea la care tânăra este silită să asiste va constitui adevărata experiență a vindecării sale, ieșirea deplină din criză. În fața teribilei situații, Augusta își va retrăi întregul trecut, dar va descoperi și feminitatea. Scenele coșmarești din cimitir vor declanșa și o exhumare a instinctelor sale, care o vor arunca într-o sexualitate frenetică, dezlănțuită. Deopotrivă erotic și morbid, Agata murind este un roman al eliberării de vinovății și spaime, scris într-o manieră cât se poate de provocatoare. Romanul a fost distins în 2003 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2013 a apărut în versiune spaniolă la Madrid.
„(...) eu, care am obosit să tot văd cutia suspendată în mijloc, pe care o văd de atâția zeci de ani când sunt singură și goală, chircită pe cearșaf, tremurând, și ceasul aproape de miezul nopții, când golul din încăpere e rece, palmele și tălpile mele reci, și jeturile de frig nu încetează să mi se prelingă peste față din cutie...”
... scris într-o manieră provocatoare și cât se poate de originală, aș îndrăzni să spun. Cum aș mai îndrăzni, de asemenea, și mi-o asum când spun, pentru că, prin excelență, părerea mea este a mea, deci subiectivă (deși știu, chiar știu cât de ușor ar putea fi și a voastră), Dora Pavel este autoarea cu cea mai autentică voce din literatura noastră națională contemporană. Pentru mine, cel puțin. Am citit aproape toate cărțile semnate de dumneaei, Do not cross, Captivul, Pudră, Agata murind (recitită, chiar) și mai am o carte, ultima creație literară a autoarei, Bastian, care aștept „să mă cheme”, deoarece știu, cu certitudine, că nu trebuie s-o citesc până nu mă simt pregătit. În fine, voi vorbi despre romanul de față, pe care l-am citit acum câțiva ani și pe care, de curând, l-am recitit - deși, dacă știți, eu nu recitesc, în general, cărți. Dar am simțit nevoia să recitesc această carte, deși n-aveam în plan - am văzut-o în bibliotecă și, mi-am zis, i-a revenit timpul! Și-așa a fost, iar concluzia pe care am tras-o, după ce am terminat-o, a fost aceea că, după anumite experiențe de viață, după anumite întâmplări, după anumite lovituri, cărțile Dorei Pavel, în speță romanul de față, te ating diferit. Le simți mult mai profunde decât le-ai simțit prima dată. Pentru mine, scriitura Dorei Pavel este de o profunzime abisală, întunecată, într-un stil romanist aproape gotic, sufocant, dens, da, foarte dens. Și, dincolo de asta, emoționant și incisiv, incisiv și emoționant (nu în sensul clișeic al cuvântului - este vorba de o emoție sui generis, nu știu cum să-i spun, care-ți transcede sufletul și stăruiește acolo mult, mult timp după ce vei fi terminat cartea - sau cărțile, în fine).
„Am izbutit! Cruzimea mi-a izbutit! Vedeam numai ce voiam eu să văd. Înțelegeam numai ce alesesem eu să înțeleg. Gardul viu din capul cimitirului mă privea somnolând, adormind ca o coamă de pădure învăpăiată în asfințit.”
Agata murind nu este, nicidecum, un roman tipic. Pentru mine a fost ca un fel de noutate literară - repet, scriu acum nu doar din perspectiva faptului că am recitit romanul, ci și din perspectiva faptului că, acum câțiva ani, l-am citit pentru prima oară (însă nu i-am făcut o recenzie), cum nici nu știu dacă ce scriu acum se poate, de fapt, numi recenzie. Sunt de părere că există anumite cărți, anumite lecturi despre care chiar nu poți vorbi (sau, în orice caz, despre care nu poți scrie), pentru că n-ai avea cum să surprinzi, într-o manieră viabilă sau plastică sau expeditivă, ceea ce ai simțit și trăit citind cartea. Așa e și acum. Scriind ce scriu aici nu fac altceva decât să-mi stăpânesc și mulțumesc piticii cerebrali, care-mi spun că trebuie să scriu despre această carte chiar dacă, în speță, nu scriu nimic despre această carte. Că, pe bune, chiar n-aș avea ce să scriu. N-am să m-apuc să vă povestesc despre ce este - la o adică, poate fi despre nimic, la fel de bine cum ar putea fi și despre tot. Poate să-ți vorbească despre cât de importantă și frumoasă și sublimă este viața, la fel de bine cum poate să-ți arate și că, de fapt, adevărul acestei lumi poartă numele de moarte. Poate să-ți descrie despre regăsirea propriei identități, despre himerica încercare de a-ți descoperi natura și cosmosul interior, la fel de bine cum poate să-ți transmită și faptul că, în cele din urmă, nu suntem decât niște semne de întrebare dinamice și mobile în această lume plină de posibilități. Poți să iubești, cu toată ființa ta, acest roman - în aceeași măsură, repetându-mă, poți să-l găsești dizgrațios și plictisitor. Ce anaforă minunată am făcut, nu?
„Nu era asfințitul. Nu era decât o dimineață a mea, încă o dimineață abjectă a meași pe care, pe moment, izbutisem să o îmblânzesc așa cum doream eu, o întemnițată ca mine, fără gratii.”
Nu voi spune multe, chiar nu. Nu are niciun sens. Agata murind este cartea aceea despre care nu vrei să vorbești, pe care nu vrei s-o recomanzi decât oamenilor care au mai citit-o pe Dora Pavel și care, întâmplător sau nu, nu au citit și romanul de față. Pot spune doar că stilul scriitoricesc al autoarei, după părerea mea, dincolo de a fi unul original, este unul cu care mulți ar putea să nu fie prieteni. Scriitura densă care uneori ar putea plictisi - la mine, unul, nu e cazul - dând în inadecvare logică, care parcă te poartă într-o atemporalitate și într-un Univers aspațial, personajele puternice, alcătuite din lumini și umbre, misterioase (e tare ciudat cum cartea de față, pentru mine, a însemnat în mare măsură și un fel de thriller, în care domina un mister ciudat, aducându-mă în situații pe care, cu greu, mi le-am putut explica). Este o carte care te lovește, pur și simplu, te ridică și te înalță, te izbește de pământ și, să zaci, te lasă acolo fără să-ți întindă, măcar, o mână. Dar știi, după ce o vei fi terminat, știi că vei avea nevoie de cel puțin câteva săptămână pentru a-ți reveni. Și mai știi, de asemenea, că, într-adevăr, Dora Pavel este o  maestră a acestui gen literar (pe care, de altfel, nici nu știu cum să-l încadrez): să spunem, cu curaj doar, că Dora Pavel într-adevăr scrie, zău, extrem de bine.
„Mi-a fost de-ajuns să revin în prima noapte, ca să-mi dau seama ce mă atrăgea: da, da, culmea, va trebui s-o recunoști și tu, culmea, chiar promisiunea vieții!”
După cum am spus, eu nu recitesc cărți. Doar Micul prinț e una dintre cărțile pe care, în fiecare an, o recitesc. În schimb, nein, nu fac asta. Dar am așa un chef nebun de a reciti și celelalte cărți ale Dorei Pavel - după cum v-am spus, pe multe dintre ele le-am citit acum ceva ani. Când, poate, eram încă necopt. Eram mai tânăr, să zic așa. Cum anii au trecut, noi experiențe și-au făcut loc în viața mea - noi întâmplări, mai bune sau mai puțin bune, mai frumoase sau mai puțin frumoase - în orice caz, fiecare a însemnat o nouă cărămidă adăugată în întregierea dimensiunii și identității mele psihologice. Agata murind, citită după ani buni, m-a lovit în cel mai sensibil punct al ființei mele - și va rămâne mult, mult timp, în inima mea. N-o voi recomanda cuiva, nu, eu cred că această autoare trebuie descoperită spontan, pur și simplu, nu băgată pe gât cuiva. Eu am citit prima carte de la dumneaei dintr-o întâmplare, deoarece am vrut să descopăr cât mai mulți autori români - că, până la urmă, ei fac parte din patrimoniul nostru cultural național. Și tare, tare mă bucur că am descoperit-o! Nu vă mai rețin, vă las cu bine și cu gândul că, poate cândva, Dora Pavel își va face loc în bibliotecile voastre. Să aveți parte doar de lecturi așa cum doriți, pline de spor și pe placul vostru!

duminică, 4 aprilie 2021

Don Camillo. Lume măruntă, de Giovannino Guareschi - Recenzie


Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2008
Traducere: Geo Vasile

Giovannino Guareschi (1908-1968) s-a născut în Fontanelle di Roccabianca, Italia. În 1929 devine editor al ziarului satiric Corriere Emiliano, iar din 1936 până în 1943 este editor șef al unei publicații cu același profil - Bertoldo. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial cirtică politica lui Mussolini, iar în 1943 se înrolează în armată, lucru care îl ajută să scape de represiunile fasciștilor. Odată cu semnarea de către Italia a armistițiului cu Aliații, este arestat și închis într-un lagăr de prizonieri din Polonia, experiență relatată în Diario Clandestino. După război, Guareschi se întoarce în Italia unde fondează revista satirică Candido. I-a ridiculizat pe comuniști, dar și deciziile Partidului Democrazia Cristiana, pe care inițial îl susținuse. În 1954 este acuzat de calomnie și condamnat la douăsprezece luni de închisoare, după ce publică o falsă scrisoare din timpul războiului, pe care i-o atribuie liderului Rezistenței, Alcide De Gasperi. Giovannino Guareschi a devenit cunoscut în toată lumea prin personajul său - Don Camillo - preotul dintr-o bucată căruia Fernandel i-a dat viață pe marile ecrane. 
„- Cultura nu face doi bani, don Camillo, i-a zâmbit Cristos. Contează ideile. Frumoasele discursuri nu înseamnă nimic dacă acele cuvinte nu conțin idei practice. Înainte de a judeca pe cineva, să-l punem la încercare.”
Don Camillo, un preot atipic, şi Peppone, primarul comunist sunt cele două personaje pitoreşti care dau coerenţă acestui volum de proze scurte. Fiecare text surprinde câte una dintre disputele încrâncenate ale celor doi, iar rezultatul este o cascadă de râs. Asemeni unor copii răsfăţaţi şi arţăgoşi, cei doi se “ţin scai”, având întotdeauna câte ceva de reproşat unul altuia. Farsele şi încurcăturile amuzante se înlănţuie, fiecare povestire fiind scena a noi şi noi răsturnări de situaţie. Don Camillo. Lume măruntă este o carte relaxantă, scrisă cu mult umor şi cu o fină ironie. Printre rândurile ce descriu lumea măruntă a satului Bassa sunt ascunse valori ca prietenia, generozitatea, plăcerea de a trăi, caracteristice atât preotului iute la mânie cât şi primarului încăpăţânat.
„- Știu, în orice caz nu trebuie niciodată să te bizui prea mult pe propria credință. Uneori orgoliul ne nenorocește.”
Probabil Don Camillo. Lume măruntă, cartea italianului Giovannino Guareschi, este una dintre cele mai frumoase surprize literare din acest an. A fost, pur și simplu, o carte delicioasă, extrem de amuzantă, efervescentă în ceea ce privește dinamica scriiturii și a povestirilor (cartea surprinde un cumul de povestiri de scurte dimensiuni - dar care, în cele din urmă, adunate, pot să contureze un adevărat roman), cu personaje bine conturate, rotunde, complexe, care se regăsesc în situații atât banale (dar cu o însemnătate aparte), cât și bizare; o carte care m-a regăsit, deseori, răzând cu adevărat și care chiar mi-a plăcut. Zău, mi-a plăcut tare mult, și m-am atașat extrem de mult de simpaticul, atipicul, neghiobul, carismaticul, ironicul și sarcasticul Don Camillo, un preot cu adevărat atipic, care pare-se că are ceva de împărțit cu domnul Peppone, primarul satului Bassa, și nu doar convingerea politică, pe cât ceva oarecum personal. Dar amândoi, prinși într-o cocârdășie tare nostimă, fac din romanul lui Giovannino Guareschi o carte, într-adevăr, memorabilă.
„- Liniștește-te, don Camillo, îl mustră cu blândețe Cristos. Prin violență nu se obține nimic bun. Lumea trebuie convinsă pe cale rațională, iar nu scoasă din minți prin acte de violență.
- Adevărat, oftă don Camillo. Lumea trebuie făcută să raționeze. Numai că în timp ce lumea e poftită să raționeze, vacile crapă.”
Sincer, nu știam nimic despre ea. Știam doar că cei de la Editura Vellant n-au cum să mă dezamăgească, așa că am vrut neapărat s-o citesc. Da, și-o spun cât de sincer pot, rareori spre niciodată am fost dezamăgit de o carte apărută la ei. Pentru mine, este o editură de calitate care traduce scriitori care, surprinzător, mi-s tare pe plac. În fine, asta este altă poveste, și să nu mă întind prea mult cu vorbăria! Am intrat în lumea romanului cu o plăcere deosebită care m-a încercat și pe care am simțit-o pe întreg parcursul celor două sute și ceva de pagini. Dincolo de ciondănelile delicioase (cred că voi folosi cuvântul acesta destul de des) dintre Peppne și Don Camillo, am simțit, citind această carte, plăcerea vieții. Umorul fin, ironia atât, dar atât de subtilă și antrenantă, prietenia, generozitatea, nu știu, viața aia simplă la care ne gândim cu toții, plină de întâmplări cotidiene care, de fapt, ar părea clișeice, însă sunt atât de intense. Și totuși, după cum și Guareschi o spune, la începutul romanului, „rebuie să ne dăm seama că (...) este cu putință să se-ntâmple lucruri care nu se pomenesc în alte părți. Lucruri care nu distonează nicicând cu peisajul. Este în zonă un aer deosebit, prielnic pentru vii și pentru morți, și tot acolo până și câinii au un suflet. Astfel o să-i înțelegem mai bine pe don Camillo, pe Peppone și toate câte se mai vântură pe-acolo. Și nimeni nu se miră că Cristos vorbește și că un individ e în stare să-i crape țeasta altuia, dar asta în chip onest: adică fără ură”. 
„- Nu-ți face sânge rău, don Camillo, îi spuse într-o zi Cristos din altar. Cu ce e mai prejos o parohie dacă turnul bisericii ei are un clopot în plus sau în minus? În ale sufletului nu contează tărăboiul, de vreme ce Dumnezeu are o ureche extrem de fină și aude foarte bine chiar și atunci când este chemat cu un clopoțel cât o alună.
- Înțeleg, răspunse oftând don Camillo. Oamenii însă sunt tari de ureche și clopotele slujesc mai ales să-i cheme pe oameni. Cu oamenii trebuie vorbit tare: masele ascultă de cine face mai mult tărăboi.”
Trebuie să vă mai spun că mi-a adus tare bine aminte de Caragiale, dramaturgul nostru autentic. Deși nu-s fan al lucrărilor sale, nu pot să nu spun că geniul său literar, de evidențiere a moravurilor, tipologiilor umane, nu este unul într-adevăr aparte. Așa mi s-a părut și don Camillo, un maestru al măștilor, care, prin scriitura sa, a reușit să contureze diferite caractere umane: de la minciună, la teme politice, voracitate și chiar prostie crasă. Și, încă o dată, mi s-a părut atât de autentică maniera în care m-a introdus Giovannino Guareschi în roman, felul în care s-a jucat cu vocile personajelor. De aici, adaug încă o notă a autorului, care mi s-a părut tare, tare faină: „ajunși aici, se cuvine o lămurire - dacă preoții se simt ofensați din cauza lui don Camillo, au tot dreptul să-mi facă cucuie cu o lumînare din cele mai groase, dacă se simt ofensați comuniștii din cauza lui Peppone, aceștia au tot dreptul să rupă un baston pe spinarea mea. Dar dacă altcineva se simte ofensat de vorbele spuse de Cristos, nu mai e nimic de făcut; căci cel care vorbește în povestirile mele nu este Cristos, ci Cristosul meu: adică glasul conștiinței mele.”
„- Don Camillo, a răspuns Cristos oftând, totul e cu putință când își bagă coada politica. În război, omul poate să-l ierte pe vrăjmașul care cu puțin înainte încercase să-l omoare și poate să-și împartă cu el bucățica de pâine, în schimb, în lupta politică omul își urăște adversarul, fiul își poate ucide tatăl și tatăl își poate ucide fiul pentru un cuvânt.”
Talentul scriitoricesc, narativ al lui Guareschi este, efectiv, incontestabil. Cu un discurs pe care-l stăpânește magistral, un talent de orator cum rar am reușit să citesc, o lectură care nu m-a plictisit deloc, dar deloc, ba chiar m-a antrenat și mi-a stârnit enorm de multe stări, Don Camillo. Lume măruntă este o carte pe care nu o voi uita curând. Sau, mai bine spus, pe care nu o voi uita vreodată. Și sunt sigur că mă voi întoarce asupra lecturii, cândva, deși obișnuiesc să nu recitesc cărți. Dar a fost o carte care mi-a satisfăcut, ca cititor, toate așteptările: emoție, trăiri, sentimente, personaje frumoase, întâmplări care să mă amuze și să mă antreneze, idei, totul a fost exact pe placul meu. Și, s-o mai spun încă o dată, don Camillo, Peppone și Cristos, cele trei personaje principale ale cărții, au fost, drept să vă spun, delicioase. Tare-aș vrea să citesc și alte cărți scrise de acest autor, dar nu știu dacă se găsesc traduse și la noi. Totuși, mă voi interesa. Iar dacă nu sunt traduse, sper ca, undeva în viitor, să facă ceva Cristos încât să se întâmple și această minune.
„Sunt lucruri care se întâmplă acolo, în acel ținut trăsnit, în care soarele lovește cu barosul în moalele capului și lumea judecă mai mult cu bâta decât cu creierul, dar în care cel puțin morții sunt respectați.”
Nu vă pot spune mai multe, dar chiar vă recomand să o citiți. Sigur o să vă placă, deoarece este o carte care îți aduce zâmbetul pe buze și care are, în cele din urmă, un substrat profund. Este o carte reală, dar nu neapărat prin întâmplări, ci prin convingerile pe care, prin intermediul personajelor, Giovannino Guareschi le livrează cititorului. Vreau să le mulțumesc mult celor de la Editura Vellant pentru faptul că au tradus această carte, Don Camillo. Lume măruntă, scrisă de Giovannino Guareschi, pe care o găsiți AICI, la prețul de doar 10 lei. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Cântec de leagăn de la Auschwitz, de Mario Escobar - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 240
Anul apariției: 2021
Traducere: Liliana Pelici
„Trebuia să-mi iubesc până și dușmanii. Era singurul mod de a nu deveni și eu un monstru.”
Mario Escobar are o diplomă în istorie și studii avansate în istorie modernă. A scris numeroase cărți și articole despre Inchiziție, Reforma protestantă și sectele religioase. Este directorul executiv al unei organizații non-profit și colaborator la diverse publicații.
„Ani de zile am fost martora violenței și agresiunii naziștilor, dar aceasta era prima dată când m-am simțit amenințată personal. Am sperat foarte mult timp că nu aveau să ne observe, pur și simplu. Cel mai bun mod de a supraviețui în noua Germanie era să fii invizibil.”
Într-o dimineață oarecare din 1943, Helene Hannemann își pregătește cei cinci copii când poliția germană îi sună la ușă. Cele mai negre temeri ale Helenei se adeveresc atunci când autoritățile, comandate de SS, îi iau în custodie soțul și copiii, toți de etnie romă. Deși Helene este nemțoaică și nu este inclusă pe lista poliției, ea refuză să îi părăsească familia, pecetluindu-și astfel soarta. După o lungă călătorie, Helene și familia ei ajung la Auschwitz unde soțul ei, Johann, este separat de restul familiei. Atunci când cei din lagăr descoperă că Helene nu este doar nemțoaică, dar și asistentă de profesie, o forțează pe aceasta să lucreze la spitalul lagărului care este coordonat chiar de către doctorul Mengele. Prin puterea voinței sale, Helene reușește să creeze un sanctuar pentru copiii de la Auschwitz, un act de bunătate care strălucește în bezna profundă a acelui loc. Romanul Cântec de leagăn de la Auschwitz se bazează pe povestea adevărată a unei asistente germane curajoase, însărcinată cu îngrijirea celor mai tineri prizonieri de la Auschwitz. Astfel, Mario Escobar, autorul, aduce la viață povestea lui Helene Hannemann, o femeie care a sacrificat totul pentru familie și a luptat cu furie pentru copiii pe care spera să-i salveze.
„(...) Întotdeauna am vrut să cred că oamenii aveau să se trezească și să înțeleagă ce reprezentau Hitler și oamenii lui, dar nimeni nu a făcut asta. Toți au mers după nebunia lui fanatică și au transformat lumea într-un iad al foamei și războiului.”
Vreau să vă spun că am citit această carte într-o zi, deoarece pur și simplu, odată intrat în lectură, n-am mai putut să o las din mână. De fapt, am citit-o în câteva ore, atât de prins am fost - și nu spun că are o acțiune alarmantă, nu e un roman care să te cucerească prin schimbări de situație, întorsături, înțelegeți voi, ci e un roman care te convinge prin intensitate, prin emoție, prin povestea tulburătoare pe care Mario Escobar a conturat-o (și, de fapt, deși e o ficțiune, totul are un punct de plecare veridic și real). Și după ce am terminat-o, mi-am zis, da, chiar mi-a plăcut. Și-apoi, imediat, m-am întrebat: dar este oare în regulă să spun despre o carte care abordează acest subiect, această greșeală a istoriei? Da, cred că pot spune că mi-a plăcut deoarece mi-a reamintit cât de norocos, de fapt, sunt. Și cât de mult ar trebui să prețuiesc ceea ce am, ceea ce însemn, faptul că sunt sănătos, că am tot ce îmi este necesar. Of, chiar și-acum, când scriu asta, simt că mă întristez amintindu-mi ce am citit. Și, dacă stau mai bine și mă gândesc, cred că această emoție mi-a fost imprimată în suflet de către orice altă carte despre Holocaust pe care am citit-o. Într-adevăr, este vorba despre o istorie care a lăsat urme în enorm, enorm de multe suflete, și care încă stoarce lacrimi și aduce amintiri dureroase.
„Nu părea precum ceilalți naziști din Auschwitz care, cu uniformele lor gri sau negre, arătau ca niște lucrători ai morții care recoltau câmpurile Poloniei cu coasele lor.”
Bazat pe fapte istorice, romanul este o poveste extrem de tulburătoare, o poveste sinceră, profundă despre dragoste și devotament, despre speranță și despre umanitate. Într-un decor sumbru, rece, în care teama, foametea, mizeria, durerea, moartea sunt normale, eroina noastră tragică, Helene, își păstrează speranța și curajul, încercând să aibă grijă, pe cât poate, de copiii ei. Dând dovadă de o stăpânire enormă de caracter, Helene răzbate într-o lume întunecată, în care siguranța zilei de mâine nu există. O lume în care moartea înseamnă ceva de o simplă secundă, un singur foc de armă, și-n care tot ce este împământat în mintea fiecăruia este doar certitudinea morții implacabile. Dar speranța, speranța este ceea ce, în cele din urmă, va da putere tuturor și va lumina în întunericul dens, de-l tai cu cuțitul, al vieții lor. Și dorința de a-și regăsi pacea și căldura propriului cămin. Drama izvorăște din imposibilitatea acestui lucru, din neputința și din adevărul tragic și sumbru care-i înconjoară: din acest loc nu poți ieși decât mort.
„(...) Mamele nu au ideologii. Copiii sunt singura noastră cauză, patria noastră. Poate că, pentru bărbați, uciderea și moartea pentru idei poate fi ceva firesc. Pentru noi, purtătoarele vieții, uciderea în numele idealurilor e cea mai rea aberație creată de omenire. Mamele capabile de generarea vieții nu ar putea să devină niciodată complice la atât de multă moarte.”
Cred că ceea ce a potențat totul a fost, după cum v-am spus, a fost faptul că povestea Lui Helene Hannemann și a celor cinci copii ai ei este, în totalitate, adevărată. După sosirea lui Mengele la Birkenau, Helene a fost aleasă pentru a înființa și conduce o grădiniță pentru copii. Ea era asistentă și Mengele a ales-o pentru că era de părere că o femeie germană ar fi făcut o treabă mai bună decât oricine altcineva. Helene a avut drept ajutoare câteva femei de etnie romă, două asistente medicale poloneze și o asistentă cehă numită Vera Luke. Creșa și școala erau găzduite în două barăci, care erau aprovizionate cu rechizite școlare, un proector de filme și chiar și un leagăn. Mengele a folosit grădinița ca pe un țarc pentru copiii pe care avea să-i folosească, mai târziu, ca pe niște cobai pentru propriile sale experimente inumane. În aceste condiții, Helene putea avea grijă de copii și de ea însăși, având acces la o rezervă oarecum mai bogată de mâncare și la condiții mai bune decât cele din celelalte barăci. Totuși, lipsită de egoism, ea a fost persoana care întâi lăsa copiii să se hrănească, mulțumindu-se cu ceea ce rămânea.
„Eram o corabie veche în mijlocul furtunii și copiii mei mă ancorau de viață. Trebuia să continui să lupt pentru ei, să mă agăț de speranță, să înfrunt fiecare zi și să mă rog pentru sfârșitul coșmarului.”
Vă dați seama, tind să cred, că nu sunt multe de spus. Este foarte greu să vorbești despre o asemenea carte; este vorba despre o carte pe care doar o citești, pe care o simți, despre care n-ai putea vorbi, concret, celorlalți. După ce o citești, simți nevoia să o rumegi, să spun așa, în mintea și-n sufletul tău. Te doare, te emoționează și-ți atinge sufletul. Nu poți rămâne, vreau să cred, rece în fața unor cărți care abordează acest subiect sensibil. Ce-i drept, nu sunt cărți pe care le-aș citi des, deoarece mă solicită foarte, foarte mult. Dar sunt cărți pe care le port într-un colț de suflet, de care-mi amintesc cu o vagă fericire, deoarece, după cum am spus, mă fac să-mi dau seama cât de mulțumit ar trebui să fiu pentru ceea ce am și ceea ce sunt. Și, poate, n-ar trebui să mă mai plâng de anumite situații și întâmplări. Da, știu, nu ar trebui să existe o comparație, dar știu că aveți idee la ce mă refer.
„- Vom ieși de aici, deși nu știu sigur dacă vom fi vii sau moarte. Pot să ne țină doar trupurile închise, mizeria asta de oase și carne care se transformă încet în praf, dar niciodată sufletele.”
Vreau să le mulțumesc mult, mult prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte, Cântec de leagăn de la Auschwitz, de Mario Escobar, pe care o puteți găsi AICI cu o reducere de 50%. Vă recomand, cu tot dragul, să aruncați o privire și pe site-ul lor, deoarece au o mulțime de apariții și cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac; eu deja am pus ochii pe câteva și abia aștept să le citesc. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai frumos și bun!

Degetul mare al violonistului, de Sam Kean - Recenzie


Editura: Publica
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 576
Anul apariției: 2019
Traducere: Smaranda Nistor
„Istoria din această carte este în curs de alcătuire (...).”
Când era copil, Sam Kean a petrecut mulți ani adunând mercur din termometre sparte. Acum este scriitor, iar poveștile sale au apărut în The Best American Science and Nature Writing, The Atlantic, The New York Times Magazine, Mental Floss, Slate și Psychology Today. În plus, a fost invitat în emisiunile All Things Considered și Science Friday ale National Public Radio și Radiolab. Cărțile sale, Disappearing Spoon, apărută la la Editura Publica (Lingura care dispare) şi Degetul mare al violonistului au devenit bestselleruri și au apărut în topul Amazon al celor mai bune cinci cărți de știință din 2010. Degetul mare al violonistului a fost nominalizată la premiul PEN pentru cărți de știință.
„Pe de o parte, ADN-ul mă incită. Nu există subiect mai îndrăzneț în știință decât genetica, niciun alt domeniu care să promită, în același grad, să împingă știința înainte.”
A fost specia umană cât pe ce să dispară de pe fața pământului? Poate genetica să explice dragostea nețărmurită a unei iubitoare de pisici pentru aceste feline? Ce se întâmplă cu ADN-ul când face să se nască oameni fără amprente digitale sau cu codiță de animal? Și cum a creat combinația potrivită de gene acele degete excepțional de flexibile ale unui violonist cu adevărat nepereche? Descifrarea codului genetic n-a fost întotdeauna o treabă ușoară – încă de la începuturi, genetica a fost dominată de conflicte interne, atacuri sub centură și teorii controversate –, dar oamenii de știință pot în sfârșit să deslușească uluitoarele povești încifrate în ADN-ul nostru. Pe măsură ce vom continua să progresăm cu cartarea și modificarea ADN-ului, genetica va continua și ea să rămână cel mai fierbinte subiect la zi în știință, punându-și amprenta pe însăși alcătuirea corpurilor noastre și a lumii din jur.
„În lumina acestui punct de vedere, cea mai remarcabilă poveste despre ADN este aceea că specia noastră a supraviețuit îndeajuns de mult încât (eventual) să-l stăpânească.”
Degetul mare al violonistului, o carte semnată de Sam Kean, un autor care știe ce spune, cercetat, informat, care, deopotrivă, abordează domeniul științific cu o riguroasă certitudine, chiar incisivă aș putea spune, dar este și glumeț, amuzant și jovial. Cartea de față, nu una ca oricare alta, este o carte nu numai că mi-a hrănit dorința de cunoaștere, curiozitatea, dar care m-a purtat, după ce am citit-o, printr-o bibligorafie vastă de studii, cercetări, articole. Tare-mi place când, după ce citesc o carte de acest gen, în speță științifică, reușesc să am acces și la alte studii, care să-mi confirme sau chiar să-mi infirme anumite aspecte pe care le știam sau, întocmai, nou aflate. În această carte, Sam Kean reușește să analizeze și să examineze numeroase descoperiri întreprinse de la mai mult de un secol de cercetare a domeniului genetic, a moleculei de ADN, inclusiv „pietrele de temelie” ale acestui sector științific, precum experimentele călugărului Gregor Mendel (cele cu plantele de mazăre și teoria hibridării),  precum și modelul structurii de dublă spirală a macromoleculei de ADN, speculat și impus, cu dovezi, de către Watson și Crick. Sam Kean explorează, de asemenea, și teritorii mai puțin bătătorite, să spun așa, folosindu-se cu iscusință și îndemânare de talentul său narativ, încercând să scoată la lumină anumite aspecte științifice specifice. Spre exemplu, aduce în discuție modul în care descoperirile din acest domeniu au deschis porțile nu numai unor fabuloase și necesare descoperiri din domeniul medical, ci au revoluționat și modul în care ne percepem trecutul, ca specie, ca mașinării complexe și dinamice în acest Univers: studiile de genetică moleculară și populațională au reinventat modalitatea de studiu a ființelor umane. În aceeași măsură, autorul își aprofundează teoriile privitoare la bolile genetice ale lui Charles Darwin, ale artistului francez Henri de Toulouse-Lautrec și ale vechiului rege egiptean, Tut, printre altele, și modul în care aceste afecțiuni și abateri de la normal le-ar fi putut afecta, subtil, evoluția științifică, artistică și, respectiv, regală. Unele povestiri capătă și o nuanță mai bizară, cum ar fi aceea a unui om de știință sovietic al cărui ideal a fost acela de a crea un hibrid om-cimpanzeu, sau chiar emoționante, cum ar fi povestea luo Tsutomu Yamaguchi, „poate cel mai ghinionist om am secolului al XX-lea”, care era aproape de Hiroshima și Nagasaki în 1945, când s-au întâmplat dezastrele istorice, și, care, în ciuda daunelor suferite datorate mutațiilor macromoleculei de ADN cauzate de radiații, a trăit până în anii '90. Însă talentul scriitoricesc al lui Kean nu se oprește doar aici - speculând detalii istorice, readucându-le în contemporan nu înainte de a le trece prin prisma genelor și a ceea ce, cu atâta stăruință și extrem de bine consolidat, stă scris în ele, ci strălucește și în secțiunile referitoare la rivalitățile din lumea științei (da, bineînțeles că există rivalități și-n acest domeniu, în care cu siguranță s-ar ajunge la rezultate mult mai bune - și dacă nu mult mai bune, măcar mult mai rapide și viabile), cum ar fi compania privată Celera a biologului Craig Venter și proiectul finanțat de guvern pentru cercetarea genomului uman (HGP - Human Genome Project), ambele tabere luptând să secvențieze tot ADN-ul uman (și, bineînțeles, infirmând, pe cât de des posibil, viabilitatea studiilor celuilalt).
„(...) ADN-ul ne oferă un instrument eficient cu care să săpăm după rădăcinile din trecutul nostru: biologia a devenit istorie studiată cu alte mijloace. Chiar și în ultimii vreo zece ani, genetica a deschis o tolbă cu o sumedenie de povești, cât să umpli o Biblie, despre ale căror ițe narative credeam că au dispărut - fie pentru că a trecut prea mult timp, fie pentru că au rămas prea puține mărturii fosile sau antropologice, ca să punem cap la cap elementele unei narațiuni coerente.”
Prin felul său de a scrie, de a aborda situații, adevăruri științifice unanim acceptate, istorisiri, teorii, în Degetul mare al violonistului Sam Kean ne arată că știința, de fapt, ar putea fi și un fel de povestire. Este mai mult decât diagrame, tabele, molecule, reacții, mecanisme fiziologice complexe ale căror explicații se întind pe zeci de pagini, tratate și interacțiuni chimice. Autorul depune un efort uman, imperfect, de a traduce modul în care funcționează lumea noastră complicată, într-un limbaj accesibil, pe înțelesul tuturor, într-o idee de popularizare a științei - evident, acolo unde este cazul, autorul folosește termeni specifici, dar cât de cât accesibili celorlalți, fără vreo pregătire anterioară în domeniu. La o adică, ceea ce știu despre o anumită boală, sincer, poate nu provine dintr-un manual, ci din faptul că, de ce nu, cândva am avut acea boală. Sau poate încă o am. Sau din articole din ziare. Zvonuri de pe internet. Această abordare comprehensivă reflectă istoria științei genetice, așa cum o demonstrează Kean în cartea de față. Creșteam animale, învățam cum să semeni culturi, cum să le îngrijești, ne ierarhizam locul în societate, ne împărțeam îndeletnicirile, muream din cauza înțepăturilor de insecte și altele cu mult înainte ca Gregor Mendel să descopere noțiunea de trăsături dominate sau recesive prin creșterea încrucișată a mazării (termenii de dominant și recesiv fac referire la frecvența cu care o anumită trăsătură, provenită de la părinți, va fi moștenită de copil - spre exemplu, să spunem că trăsătura pentru ochii albaștri - A - va fi dominantă față de trăsătura pentru ochii verzi - a -, iar fiecare dintre acestea este „sechestrată” în codul genetic al părinților; în general, un copil va avea șanse de 75% să aibă ochii albaștri, și de 25% să aibă ochii verzi, într-un raport de 3:1 - dar și aceasta este o problemă nuanțată, și-ar fi mai multe de zis).
„Înțelegerea ADN-ului ne poate ajuta să înțelegem de unde venim și cum funcționează corpul și mintea noastră, iar cunoașterea limitelor ADN-ului ne ajută, totodată, să înțelegem cum nu funcționează corpul și mintea noastră.”
Într-un ultim capitol al cărții, Kean aduce în discuție etica clonării, subliniind faptul că, deja, clonele umane există și umblă libere prin lume, sub forma gemenilor identici, homozigoți, precum și implicațiile unei cercetări și baze genetice în ceea ce privește orientarea sexuală sau conceptul de rasă (care, de fapt, pentru mulți oameni de știință nici nu există). Degetul mare al violonistului este o lucrare într-adevăr spectaculoasă, vastă, complexă, care n-are cum să te plictisească, deoarece te surprinde la o pagină la alta. Este foarte posibil ca, dacă ești interesat de acest domeniu, să regăsești lucruri pe care le știai deja, dar nu e niciodată să revii asupra lor. Precum, de fapt, niciodată nu este inoportun să-ți pui întrebări și să te asiguri că, într-adevăr, ceea ce știai este corect. Iar când o carte de acest gen mă face să-mi pun întrebări, ei bine, atunci consider că, zău, chiar a fost o carte bună. Sam Kean scrie o carte atentă, care ne permite tuturor să ne confruntăm cu marile întrebări referitoare la istoria noastră și la viitorul propriului nostru cod genetic, care ne diferențiază, atât de specific, unii de alții. Și, în aceeași măsură, ne face să ne asemănăm și să ne înrudim mai mult decât am crede. Și mai mult decât, poate, am vrea.
„Problemele mele sunt moștenite, îmi spuneam în sinea mea, transmise pe genă de la părinții mei.”
Le mulțumesc, bineînțeles, tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte extraordinară, Degetul mare al violonistului, pe care o puteți găsi AICI. Am mai spus și-am s-o spun, Co-Lecția de știință este, pentru mine, cea mai de calitate din acest punct de vedere. Îmi iau doza de cunoaștere absolut necesară de la ei, și mă bucur tare mult că o editură s-a specializat, în sfârșit, în traducerea unor cărți de acest gen. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, găsiți numeroase cărți, din numeroase domenii, care cu sigurnață vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi cu spor și pe placul vostru, precum și de un sfârșit de săptămână liniștit!

Stăpânul jocului, de Danny Tobey - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 528
Anul apariției: 2020
Traducere: Roxana Cristina-Gheorghe

Danny Tobey s-a născut în Texas și a absolvit Harvard Colege și Yale Law School. În timpul studiilor a scris pentru revista de umor The Harvard Lampoon și a obținut premiul Drward Eager, fiind considerat cel mai creativ scriitor al publicației. Au urmat patru ani la Southwestern Medical School, perioadă în care a primit o bursă pentru merite academice deosebite. În prezent este asociat al unei firme de avocatură în cadrul căreia reprezintă interesele medicilor și spitalelor. Este expert în inteligență artificială, iar în 2019 i-a fost acordat premiul Burton pentru munca în acest domeniu și cel juridic. 
„- Un joc pe calculator pe un site nebun care glumește că o să ne omoare?”
Își spun Ocrotitorii. Sunt 5 adolescenți vizați de bătăuși la școală. Pasionați de informatică, ei conduc laboratorul de tehnologie de la Turner High School. Băiatul bogat, Peter, face și încalcă regulile. Vanhi este o basistă punk mereu în contradicție cu moștenirea ei. Creativitatea lui Kenny este înăbușită de viața extrem de religioasă de acasă. Nesigur și temperamental, Alex este un paria. Și Charlie, liderul de care depind toți, resimte moartea mamei sale și este consumat e o furie nesăbuită. Fiecare primește o invitație de a juca jocul lui Dumnezeu. creat de programatori de pe dark web și întreținut de hackeri, jocul video este controlat de o misterioasă inteligență artificială care crede că este Dumnezeu. Supune-te și vei fi răsplătit. Sfidarea este pedepsită. Prin intermediul ecranelor lor de telefon și al ochelarilor de înaltă tehnologie, Charlie și prietenii săi văd și interacționează cu o lume plină de fantezie suprapusă realității. Căutările pe care le întreprind în numele lui „Dumnezeu” par inofensive la început, dar în curând sarcinile îi determină să pună la îndoială și să-și jertfească propria moralitate. 
„Ești invitat! Intră și joacă-te G.O.D. Adu-ți și prietenii! E distractiv! Dar ține minte regulile. Câștigă și TOATE VISURILE ȚI SE VOR ÎNDEPLINI. Pierzi și vei muri. E alegerea ta. Liber arbitru!!!!!!”
Torționarii liceului își primesc pedepsele. Părinții și profesorii sunt expuși ca ipocriți. Iar comportamentul Ocrotitorilor devine mai egoist și mai autodistructiv pe măsură ce conturează unul față de celălalt pentru premii despre care fiecare crede că îl vor salva. Dar tot ceea ce fac este înregistrat. Tâlhari cu glugi și măști îi urmăresc și îi atacă. „Dumnezeu” îi amenință că le va expune secretele dacă încearcă să renunțe la joc. Și a pierde în joc înseamnă a-și pierde viața. Charlie și prietenii lui se alătură unui joc video neobișnuit, creat de hackeri și controlat de un sistem care folosește inteligența artificială și care se prezintă sub numele „Dumnezeu". Să ucidă o hidră și să deseneze o pentagramă însângerată pentru un zeu grec par activități inofensive la început. Dar apoi apar mesajele de amenințare. Sarcini care par nevinovate au consecințe fatale. Cine altcineva mai participă la joc și cât de departe vor merge pentru a câștiga? Dacă pierzi jocul, îți poți pierde viața!
„- Ne folosește. Pe toți.”
Ok, nu pot să neg faptul că, într-adevăr, Stăpânul jocului are o intrigă excelent de bună. Și un punct de plecare chiar ingenios și original. N-am mai citit o carte care să aibă, în centru, aceeași idee - o lume virtuală în care acțiunile întreprinse își au rezultatele - bune sau nefaste - în realitatea imediată a personajelor. De fapt, dacă pot spune așa, în realitatea reală a personajelor; pentru că, în cele din urmă, cei cinci ajung să trăiască, parcă, cu adevărat, într-o lume dominată de pixeli și de chestii virtual reality bizare și inexplicabile. De la creaturi ciudate, fioroase, la situații pline de o tensiune incredibil de apăsătoare, până la întâmplări care te mișcă și te fac să-ți reconsideri încrederea în personaje. Într-o lume în care totul este virtual, însăși personajele ajung să se îndoiască de propria lor identitate, de propriile lor interese și idealuri. Și, totuși, i-am dat acestui roman doar două steluțe (al doilea roman, pe anul acesta, căruia îi dau atât de puține), pentru că dincolo de ideea extrem de faină de la care Danny Tobey a plecat, iarăși, ca și în prima carte pe care am notat-o cu atâtea steluțe, pur și simplu n-am fost convins. Și, zău, cât aș fi vrut să pot fi convins!
„- Suntem doar niște pioni, Alex. Noi nu jucăm Jocul. El ne joacă pe noi.”
De ce spun asta? Pentru că, în cele din urmă, chiar am vrut să-mi placă. Și-am vrut mult, mult de tot ca acest roman să-mi placă. Dar n-am putut, pur și simplu n-am putut să mă las convins, să fiu prins trup și suflet în acțiunea acestei cărți: da, chiar a avut multă, multă acțiune, și întorsături de situație și tot ce vrei. Dar, cum să vă explic, era ca și cum priveam totul din afara cărții, era ca și cum citeam și doar atât. Aș fi vrut să fiu prins în mijlocul acțiunii, să fiu acolo cu cei cinci Ocrotitori și să iau parte la aventurile lor surprinzătoare, periculoase, întunecate. Însă, la un moment dat, mi s-a rupt filmul, dacă ot spune așa. Și-acum, după ce am citit cartea, mi-am dat seama și de ce: nu neg că acest roman chiar este unul bun, unul extrem de bine scris, dar pot să afirm, în schimb, faptul că acest roman este unul bine scris, unul care te convinge, care te inserează în mijlocul faptelor, în mijlocul acțiunii, doar dacă îl citești în limba originală. Și-mi asum când spun asta. Nu e vorba despre traducerea corectă și viabilă a cărții, pe cât e vorba de faptul că este foarte greu, după părerea mea, să redai, traducând, anumite aspecte pe care autorul a vrut să le contureze (și pe care, poate, chiar a reușit în cele din urmă). Dar există anumite sincope, anumite gap-uri atunci când traduci o carte de genul. A fost greu să pătrund în lumea virtuală a eroilor noștri. Pur și simplu, n-am putut să mă conectez la această realitate virtuală în care, o mare parte din acțiunea romanului, aceștia au trăit. Nu dau vina pe traducător, în niciun caz, pe cât cred că impedimentul a fost reprezentat de faptul că, deși această carte a fost bine tradusă, într-un registru corect din punct de vedere lingvistic, gramatical, i-a lipsit efervescența lumii create, plasticitatea, culoarea locală. Chiar mă gândeam că aș vrea să-ncerc și versiunea în engleză a acestei cărți, și mai mult decât atât, mă gândeam că, oricum, sunt sigur că ar ieși un film extraordinar dacă cineva s-ar hotărî să achiziționeze drepturile de ecranizare.
„- Aveai Blaxx. Alex a verificat ceva pe ochelarii Azitek. Ajunseseși la douăzeci și cinci. Acum iar ai zero. Crede-mă, nu vrei să se adune.”
Nu e ceva nou faptul că, într-adevăr, anumite cărți nu mai același substrat, nu mai au aceeași substanță dacă sunt traduse în altă limbă. Am vorbit cu multe persoane care au aceeași părere, în cele din urmă. Dar nu pot nota o carte pe care o citesc în română, gândindu-mă cum ar fi dacă o citeam în engleză. Da, îmi asum când spun faptul că sigur ar fi fost mai bună, reușind să mă convingă de anumite situații, de anumite spații și de atmosfera creată. Așa, citind-o în română, n-am putut decât să fiu un cititor dintr-ăla care citește ceva fain, ceva spectaculos, original (mă repet, dar chiar asta cred), dar care, na, vede totul dintr-o perspectivă deloc emoțională, deloc implicată, deloc convinsă. Și nu pot să citesc astfel de cărți - adică, da, bineînțeles că pot - dar ajung să mă frustrez, să spun așa (deși folosesc cuvinte mari) pentru că aș fi vrut să fiu captat, să fiu ținut într-o pasă alarmantă, deoarece știu că Stăpânul jocului mi-ar fi putut crea, extrem de ușor, astfel de stări. Dar uite că n-a făcut-o, din păcate, și de asta i-am dat doar două steluțe. Dincolo de faptul că personajele sunt chiar interesante, fiecare având ceva specific, fiecare având un interes ascuns în această lume întunecată și dominată de neașteptat, tot n-am putut avea acces la acea apropiere pe care aș fi putut-o crea dacă, într-adevăr, aș fi fost integrat mai bine în atmosfera romanului.
„(...) Trebuia să-i convingă să renunțe la Joc. Îi făcea pe toți s-o ia razna, să facă lucruri pe care nu trebuiau să le facă - pe care nu le-ar fi făcut înainte.”
Nu e un fantasy, e un roman, în cele din urmă, despre viață, dar cu o idee pusă în scenă în așa fel încât să reitereze, cu desăvârșire, acest lucru. Sau poate e un fantasy, nu știu sigur, dar în orice caz nu unul tipic. Personajele chiar ajung să fie reale, să spun așa, te-ai putea gândi foarte bine că ți-s prieteni dragi, apropiați, oameni pe care i-ai cunoscut și poate care, la un moment dat, vor trece sau chiar au trecut prin așa ceva. Sunt abordate subiecte sensibile, dureroase, care, într-o măsură, te mișcă - dar dacă e să mă gândesc la astfel de aspecte, am citit multe alte cărți care m-au emoționat și m-au încercat sentimental mai mult decât romanul lui Danny Tobey. În esență, îmi pare rău că n-am putut să-i ofer mai multe steluțe, îmi pare rău că nu mi-a plăcut pe cât aș fi vrut să-mi placă. Și-mi pare rău că, chiar dacă, pentru că are un punct de start extrem de sănătos, convenabil, care a fost pus în scenă într-un registru romanist accesibil și chiar comercial, dacă pot spune așa. Dar, of, traducerea și felul în care n-a reușit să mă integreze în realitatea romanului, sau intensitatea mică cu care a reușit s-o facă, m-au lăsat rece și m-au făcut să-i dau, în cele din urmă, doar două steluțe. Dar, subliniez, nu e un roman care să nu fie pe plac cuiva, e doar o chestie de nuanțe, să spun așa - dat fiind faptul că nu prea citesc cărți de acest gen, vreau ca atunci când o fac să fiu extrem, dar extrem de prins de atmosfera romanului, să fiu convins de lumea pe care urmează să o accesez. Dar n-a fost să fie, din păcate!
„(...) Și ce suntem noi toți dacă nu niște platforme inocente cu vise bine înfipte în mințile noastre?”
Vreau să le mulțumesc mult, mult prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte, Stăpânul jocului, de Danny Tobey, pe care o puteți găsi AICI cu o reducere de 50%. Vă recomand, cu tot dragul, să aruncați o privire și pe site-ul lor, deoarece au o mulțime de apariții și cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac; eu deja am pus ochii pe câteva și abia aștept să le citesc. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai frumos și bun!