duminică, 9 mai 2021

Enigma camerei 622, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 624
Anul apariției: 2021
Traducere: Doru Mareș 
„Viața e un roman care știi de la început cum se termină: la sfârșit, eroul moare. Cel mai important nu este deci cum se termină povestea, ci cum îi umplem paginile. Fiindcă viața, la fel ca romanul, trebuie să fie o aventură. Iar aventurile sunt vacanțele vieții.”
Joël Dicker s-a născut la Geneva în 1985. Primul lui roman, Les Derniers Jours de nos pères, a primit Premiul scriitorilor din Geneva în 2010. În 2012, a publicat La Vérité sur l’Affaire Harry Quebert, care a obținut numeroase premii, inclusiv Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze și Premiul Goncourt pentru liceeni, și a stat la baza unui serial de televiziune. La Editura Trei au mai apărut Adevărul despre cazul Harry Quebert, Cartea clanului din Baltimore și Dispariția lui Stephanie Mailer. Cel de-al cincilea său roman, Enigma camerei 622, a fost vândut în Franța în aproape 500.000 de exemplare în 2020.
„- Bernard a fost un mare editor, i-am spus. Însă era mai mult de-atât. Era un om extraordinar, dăruit cu toate calitățile, care  a trăit, de-a lungul carierei editoriale, mai multe vieți. A fost în același timp om de litere și mare erudit, dar și un redutabil om de afaceri, dotat cu o charismă și un talent de a convinge ieșite din comun: a fost un avocat care trecea în șomaj întregul barou parizian.”
Într-o noapte de decembrie, la Palace de Verbier, în Alpii elvețieni, are loc o crimă, iar anchetatorii nu reușesc să ajungă la nicio concluzie. După mulți ani, în vara lui 2018, un scriitor venit în vacanță se cazează la același hotel, fără să-și imagineze că va ajunge să se lase absorbit de acest caz. Ce s-a petrecut în camera 622 de la Palace de Verbier? Cu precizia unui ceasornicar elvețian, Joël Dicker își duce cititorii în inima orașului său natal, de-a lungul unui roman diabolic și imprevizibil, cu un triunghi amoros, jocuri de putere, lovituri sub centură, trădări și gelozii, într-o Elveție care nu este chiar atât de liniștită cum pare.
„(...) Sunteți mai bun decât un polițist, sunteți scriitor! Vom întreprinde împreună ancheta și veți scrie un roman.”
Eu l-am mai citit pe Joël Dicker, de fapt, i-am citit toate cărțile apărute la Editura Trei până acum. Și m-am îndrăgostit de el, contextual spus, drept care, alături de Liane Moriarty, e autorul meu preferat de la această editură. Și, în aceeași măsură, Adevărul despre cazul Harry Quebert, citită acum mulți, mulți ani, încă îmi stârnește anumite emoții și trăiri, fiindcă poate nu-mi amintesc, întocmai, personajele, mare parte din acțiune și așa mai departe, dar îmi amintesc, cu certitudine, cum m-a făcut să mă simt lectura acelei cărți și tot ce a însemnat aceasta. A fost una dintre cele mai bune cărți citite în acel an și, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu greșesc nici când spun că încă este una dintre cele mai frumoase cărți - din acest gen - citite vreodată. Și-acum, după ce am terminat și această carte, Enigma camerei 622, pot să spun, cu aceeași certitudine, că e una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată. Nu știu dacă supra- sau subclasează romanul menționat anterior, dar nici nu-mi pasă, pentru că sincer să fiu nici nu le pot compara: ambele mi-au plăcut la nebunie, ambele mi-au oferit mai mult decât m-aș fi așteptat vreodată. Și, în ultimă instanță, recunosc, aveam așteptări nu mari, ci colosale de la acest roman, dat fiind faptul că știam că e un roman mult diferit față de celelalte, dar în aceeași tentă stilistică cu Adevărul despre cazul Harry Quebert, ambele dedicate editorului său, iar acesta din urmă, de fapt, scris în memoria „prietenului, editorului și maestrului său”, Bernard. Recunosc, se simte că cele două cărți sunt scrise diferit față de celelalte romane ale sale. Se simte, mult mai palpabil și real, emoția, devotamentul, prietenia și întreaga iubire față de acest om care, de altfel, i-a schimbat viața lui Joël Dicker. 
„(...) Știi de ce iubirea e un joc complicat? (...) Fiindcă iubirea nu există. E un miraj, o creație a spiritului. Sau, dacă preferi, iubirea nu există, potențial, decât dacă nu se concretizează. E o emanație a spiritului, făcuti din speranță, așteptare și reprezentări.”
Enigma camerei 622 este o carte de la care am avut mari, mari, mari așteptări. Și, în același timp, știam c-o să-mi placă, mi-o spunea, convingător, instinctul. Acum, după ce am terminat-o, vă pot spune doar că mi-a întrecut detașat așteptările; mi se pare una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta, poate și anul trecut (repet, referindu-mă la un anumit gen literar, deși, dacă e să mă întreb ce gen literar este această carte, nu îmi pot răspunde decât spunându-mi că e un cumul de genuri literare, fiindcă are de toate - dramă, e thriller, e polițist, e, efectiv, tot ce mi-aș putea fi dorit vreodată de la un roman cu adevărat bun). Nici nu știu cum să-ncep, fiindcă nu vreau să vă dau spoilere. Totul începe când Joël, personajul eponim, Scriitorul, așa cum este des numit în carte, simte nevoia să se retragă, atât după moartea editorului său, cât și după despărțirea de iubita sa, Denise, la Palace de Verbier, un hotel prestigios din Alpii elvețieni. Când ajunge acolo, și chiar așa-și începe romanul, Joël Dicker scrie: „eram departe de a-mi imaginea că aveam să-mi dedic vacanța dezlegării unei crime comise în stabiliment cu mulți ani înainte”. De-aici, începe intriga romanului care, credeți-mă, se dovedește a fi mult mai mult decât încercare (nicidecum simplă) de a dezlega ițele unei crime nerezolvate. Nu. Nu. E mult, mult mai mult decât atât. De asemenea, tot el spune (sau scrie), „înainte de a vă povesti ce s-a petrecut în vara aceea, trebuie mai întâi să mă întorc la ceea ce a stat la originea întregii desfășurări: moartea editorului meu, Bernard de Fallois”. Omul căruia Joël Dicker îi datorează totul, omul datorită căruia obținuse succces și notorietate, grație căruia era numit Scriitor, omul datorită căruia Joël Dicker este și a fost citit. 
„Mă gândeam cât e de greu să omagiezi oamenii extraordinari. Fiindcă nici măcar nu știi de unde să începi. Bernard dăduse sens vieții mele. Și veghease mereu asupra mea. Era steaua mea norocoasă. Dar e neapărat necesar ca stelele să se și stingă.”
Poate sună a ceva clișeic, nu? Scriitorul viteaz care încearcă să descopere misterul unei crime. Citind și alte cărți scrise de Dicker, am știut că nu-i vorba de doar atât. Am știu că, de fapt, este vorba despre o desfășurare de forțe colosală, de personaje puternice, pline de secrete, convingătoare și efervescente. Am știut că urmează să mă aventurez, cu tot sufletul, într-un roman ale cărui aproximativ șase sute treizeci de pagini nici măcar nu am simțit cum trec - totul a mers la foc rapid și, pe cuvânt, ajunsesem în punctul în care aș fi vrut să citesc la acest roman o lună întreagă, să am parte de și mai mult și mai mult, fiindcă nu mă puteam sătura de ceea ce, cu atât talent, cu atâta originalitate, cu atâta tandrețe, Joël Dicker îmi oferă: un roman fabulos, scris cu un talent scriitoricesc autentic, cu ceva, cu acel ceva pe care l-am întâlnit și în primul roman pe care l-am citit, scris tot de el, Adevărul despre cazul Harry Quebert - mă refer la o anumită modalitate de a transmite o emoție palpabilă, o emoție reală, verosimilă, că nici nu știu cum să-i zic, la modul de a livra cititorului tău exact sufletul tău, trăirile tale, angajându-l, cu sufletul, în ceea ce scrii. Nu cred că reușesc, întocmai, să surprind exact ce vreau să spun, fiindcă, dincolo de încercarea mea, cred că trebuie să citiți cărțile sale (îndeosebi acestea două) pentru a ști la ce mă refer. Are Joël Dicker ceva ce, de la început, am știut că o să-mi placă; am să-l numesc talent nativ de a surprinde emoții firești, dar cred că, în cele din urmă, ceea ce are Dicker nu se poate teoretiza, ci se poate doar trăi.
„(...) Iubirea e mai puțin alchimie, cât lucrarea timpului. Iubirea e mai ales muncă. Îți doresc să muncești din greu pentru a iubi și a fi iubită.”
E un roman memorabil. Pentru mine chiar a fost o lectură care, cu siguranță, va deveni una de referință. E un roman colosal, exploziv, extrem de complex, extrem de frumos structurat, de o amplitudine enormă - Dicker are grijă de personajele sale, nu lasă să-i scape nimic, nici măcar un singur detaliu, nu are un discurs lacunosc, ci oferă cititorului său răspunsuri la toate întrebările pe care acesta și le-ar putea spune. Și, pe măsură ce înaintezi în lectură, îți dai seama că nu ești doar martor, nu ești doar cititor, ci ajungi să trăiești în universul romanist, ajungi să te-angajezi trup și suflet în ceea ce se întâmplă în roman. Și, credeți-mă, se-ntâmplă multe de tot. Apoi, citind, ajungi în punctul în care pur și simplu începi să-ți dai seama, de fapt, despre ce este romanul Enigma camerei 622 - dincolo de un roman polițist fascinant, este o carte despre viață, este o carte despre iubire, despre sacrificii, despre durere și despre regăsire, iar scrierea sa a însemnat acel catharsis purificator de carte Joël Dicker avea nevoie. Acel pilon de salvare. Acel singur catarg de pe-o barcă aflată în mijlocul unei furtuni existențiale. Acel pod care face trecerea între evenimente tragice din viața lui Joël Dicker. O carte emoționantă, a cărei (sub)înțeles mi s-a reliefat în ultimile pagini - o carte despre viața unui om pentru care scrisul nu este doar o formă de artă, ci un mijloc de „subzistență psihologică”, un mod de viață și de salvare.
„- Doar suntem niște anchetatori buni, a observat. Și-apoi, toată lumea se va bate pe cartea asta! Imaginați-vă cum sună: un romancier rezolvă un caz de omucidere dintr-un hotel din Alpii elvețieni.”
Dicker, pentru mine, este un maestru. Sincer vă spun, cărțile sale sunt fenomenale, despre de alte cărți poate comerciale, care se vor doar vândute, care să prindă la public. Este un artist în adevărul sens al cuvântului, care stăpânește, definitoriu, magia cuvintelor, puterea acestora, cu un simț extraordinar al psihologiei umane, care-și poartă personajele printr-o paletă efervescentă de întâmplări, cuvinte, emoții, atitudini și trăiri. Îl ador, pur și simplu, și-am adorat din tot sufletul (și încă o ador) această carte, acest roman, pentru mine, memorabil. Memorabil prin tot ce mi-a oferit, tot ce m-a făcut să simt, tot ce-am trăit citindu-l. O poveste de viață plină de curaj, o poveste de iubire care depășește limitele posibilităților, o poveste despre puterea de a depăși momente critice din viața fiecăruia.. O poveste demnă de marile ecrane cinematografice; și sper din suflet că acest roman va fi ecranizat, pentru că se va dovedi, cu siguranță, un succes răsunător, așa cum a fost și acest roman. Mulțumesc, Joël Dicker, că scrii atât de bine, că scrii atât de frumos și atât de real! Mulțumesc pentru toate aventurile oferite, pentru toate lecturile care mi-au arătat că, într-adevăr, a fi scriitor este o artă și cuvintele au o putere uluitoare în această lume.
„În această stațiune de schi, unde niciodată nu se întâmplă nimic, cazul a declanșat o adevărată undă de șoc. Iar la Palace, cu atât mai mult. La Palace, clienții se simțeau la adăpost de orice, într-o altă lume, într-un cocon, cum se spune acum. Or, de azi pe mâine, totul s-a schimbat. O crimă, vă puteți închipui așa ceva?! Săptămânile care au urmat au fost dezastruoase: clienții și-au anulat rezervările în masă. Hotelul era gol, stațiunea la fel. Ne-a luat un anotimp ca să ne revenim.”
Nu vreau să vă conving s-o citiți, vreau doar să vă spun că este un roman, de fapt, un autor care ar merita atenția tuturor. Pentru că scrie extrem de complex, indiferent de gustul literar al unui cititor (bine, mai puțin fantasy și SF, că e clar că romanul acesta - și celelalte scrise de el - nu se încadrează în aceste genuri literare). Dar, da, chiar merită o atenție deosebită. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Enigma camerei 622, de Joël Dicker, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, exact pe placul vostru!

vineri, 7 mai 2021

Aripi de argint (Faye #2), de Camilla Läckberg - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2021
Traducere: Mădălina Grosoiu
„- Dar pasiunea asta... De unde vine? Ești deja miliardară. Ești un simbol al mișcării feministe.”
Camilla Läckberg este una dintre cele mai citite autoare din lume. Romanele din seria Fjällbacka, zece la număr, s-au vândut în peste 28 de milioane de exemplare, iar drepturile de publicare au fost achiziţionate în 60 de ţări. Camilla Läckberg este, de asemenea, o femeie de afaceri de succes și una dintre fondatoarele Invest in Her, o companie de investiţii care susţine antreprenoriatul feminin și luptă împotriva diferenţelor de salarizare dintre femei și bărbaţi. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut toate romanele din seria Fjällbacka, precum și primul volum despre Faye Adelheim, bestsellerul Colivia de aur.
„- I-am promis celei mai bune prietene ale mele, Chris, înainte să moară, că voi trăi pentru amândouă. Vreau să văd cât de departe pot ajunge, de ce sunt capabilă. Cea mai mare temere a mea este să mor înainte de a-mi atinge potențialul.”
Continuarea bestsellerului Colivia de aur este o poveste despre răzbunare, vindecare și solidaritatea dintre femei. Tocmai când Faye Adelheim credea că problemele s-au sfârșit, întreaga sa existenţă e încă o dată în pericol. Și-a construit o viaţă numai a ei în străinătate, fostul său soţ, Jack, este la închisoare, iar Revenge, compania pe care a creat-o, se bucură de un succes uriaș. Însă când Revenge e pe cale de a fi lansată și în SUA, Faye se confruntă cu o ameninţare majoră la adresa companiei sale, așa că e nevoită să se întoarcă la Stockholm. Cu ajutorul câtorva prietene de mare încredere, Faye se luptă să salveze ceea ce îi aparţine – și totodată să se protejeze pe sine însăși și pe cei dragi ei.
„(...) Când pierderea și durerea devin prea puternice, mă pot refugia în muncă. Conduc Revenge, încercând s-o fac să crească, asta mă ține în viață. Nu vreau să fiu încă o femeie redusă la tăcere, care trăiește în umbra unui bărbat.”
Eu și talentul meu inconfundabil, magic, de a nu ști care cărți sunt serii, care carte e a câta dintr-o serie și așa mai departe. Ei, na, de asta nu prea citesc eu serii - mereu mă încurc în numere și niciodată nu caut mai profund să văd dacă e sau nu parte integrantă dintr-o serie. Poate trebuia totuși să-mi dau seama, întrucât prima serie a Camillei Läckberg are zece (!!!) volume. E clar că-i place un anumit personaj și o tot ține dintr-o aventură în alta. Ei bine, și Aripi de argint este al doilea volum dintr-o serie care o are drept protagonistă pe geniala Faye Adelheim, primul volum fiind Colivia de aur. Deci, în altă măsură, e clar că mi-am luat destul de multe spoilere citind al doilea volum întâi, și nu primul, dar la fel de clar este că nici nu prea-mi pasă, deoarece abia aștept să citesc și primul volum și să văd care-au fost circumstanțele care-au adus-o pe eroina noastră, Faye, în situația din cel de-al doilea volum. Bănuiesc eu ceva, ce-i drept, dar nu vreau să speculez mai multe.
„E tipic pentru femei (...) să se subaprecieze, să nu-și conștientizeze propria valoare. Așa am fost crescute. Asta ne-a învățat lumea. Și lumea este condusă de bărbați care au de câștigat din faptul că noi ne apreciem propria valoare doar raportându-ne la ei.”
Am citit această carte dintr-un foc, iarăși, într-o singură zi. Sunt unele cărți pe care pur și simplu nu le poți lăsa din mână, iar aceasta a fost una dintre ele. V-aș putea enumera numeroase motive cărora s-a datorat acest lucru și aș începe prin a vă spune că Faye, protagonista romanului, este un personaj pur și simplu memorabil, care dă dovadă de curaj, de stăpânire, de o ambiție enormă; este o mamă devotată, o femeie puternică ce conducere o companie cu un nume, de altfel, parcă premonitor - Revenge -, o femeie stilată, cu tabieturi și plăceri, care știe să se bucure de viață și-n același timp știe când trebuie să trateze lucrurile cu seriozitate și incisivitate. Este o femei care nu se lasă călcată în picioare de bărbați, care știe când și cum să-și impună cuvântul și atitudinile (aici, cu siguranță, se face simțită și realitatea personală a Camillei Läckberg, care militează pentru anumite aspecte sociale, cum ar fi susținerea antreprenoriatului feminin), care nu se dă deoparte când vine vorba de a-și apăra visurile și imperiul creat. Nu știu, eu chiar m-am atașat de ea și abia aștept să văd în ce aventuri o să o mai poarte (și, implicit, pe noi) autoarea. În altă măsură, v-aș spune că romanul este extrem de bine scris, după părerea mea - nu e redundant, plictisitor, ci scris într-un ritm alert, dinamic, și mi-a plăcut mult și schema pe care autoarea a făcut-o, anume o paralelă cu trecutul lui Faye în care au fost descrise niște întâmplări pur și simplu șocante; o paralelă extrem de relevantă pentru caracterul actual al lui Faye. Vorbim despre traume și modul în care, deseori, dacă nu întotdeauna, trecutul îți definește și îți prezentul precum un aluat moale.
„- Noi, femeile, suntem învățate să trăim cu teama că cineva ne va fura soțul, partenerul, așa că ne impunem anumite restricții. Suntem permanent atente la orice semn de trădare. Niciodată nu voi mai trăi așa.”
După ce-am citit această carte, m-am întrebat de ce nu am citit, până acum, alte cărți scrise de Camilla Läckberg, pentru că am văzut-o foarte, foarte des pe rafturile din librării. La fel de des mi-au fost recomandate și cărțile seriei Fjällbacka, dar mereu ziceam pas și citeam altceva. Acum, sincer, chiar am de gând ca pe viitor să citesc și toate cele zece volume. Da, sunt multe, dar sunt sigur că mă vor prinde la fel de tare cu m-a prins și această carte, Aripi de argint. N-ar mai fi multe de zis, sincer, pentru că eu cred că, în cele din urmă, trebuie să citești cartea pentru a înțelege mai bine anumite aspecte. Nu-mi pare rău, și mă repet, că n-am citit întâi primul volum, deoarece știu sigur că mă voi bucura la fel de mult de el - îmi place mult cum scrie Läckberg, chiar îmi place, și pot spune că am descoperit un autor care atinge aproape toate punctele necesare pentru a-mi satisface plăcerile literare, în ceea ce privește acest gen de cărți. Nu, nu e thriller, e un fel de roman psihologic despre putere, răzbunare, dorință, pericol, și-n același timp un fel de căutare a identității, despre un fel de curaj de a fi stăpân pe situație, de a gestiona micile cutremure care au loc în interiorul fiecăruia dintre noi. Poate sună puțin romantic, să spun așa, dar chiar este o carte cu un personaj extrem de complex, din punctul meu de vedere, care este gata să facă orice pentru a-și apăra, să spun așa, cuibul, persoanele dragi. Și mă bucur tare mult că Läckberg nu s-a sfiit să livreze cititorului trecutul lui Faye, pentru că așa cititorul poate să se atașeze mai mult de un personaj care, sincer, ar putea părea rece, distant și inaccesibil.
„(...) s-a petrecut ceva în sufletul meu. Pentru prima dată în viața mea am simțit nevoia să ucid.”
Läckberg a construit un personaj convingător, efervescent, cu replici pline de ironie și sarcasm, dovadă ale unei inteligențe aparte. Un personaj pe care l-am plăcut din primele pagini, pentru că mi-a insuflat tărie de caracter, devotament și, mai mult decât atât, un spirit justițiar și puterea de a iubi cu toată ființa și de a face orice pentru a-ți apăra familia. Chiar un personaj memorabil, această Faye, și-abia aștept să văd în ce aventuri o să ne mai poarte Camilla Läckberg, pentru că acest al doilea volum, sincer, se termină într-o manieră care m-a făcut să-nchid cartea și să ard de nerăbdare; abia aștept să apară și celelalte volume. Și-abia aștept să citesc și primul volum, Colivia de aur. Un alt aspect pe care trebuie să-l menționez și să-l apreciez este faptul că coperțile acestor cărți sunt pur și simplu geniale, arată extraordinar de bine. Felicitări, Editura Trei
„(...) Asta o determinase să facă ce știa ea cel mai bine. Să aibă grijă de cei pe care îi iubea. Și să îi apere. Cu orice preț.”
Dacă vreți să citiți o carte cu un personaj puternic, complex, chiar vă recomand cu mare drag să-ncercați cărțile Camillei Läckberg. Am certitudinea că și celelalte cărți au personajele la fel de faine și la fel de convingătoare. Sincer! Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Aripi de argint, de Camilla Läckberg, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Spor la citit și numai bine!

Suflete pereche, de John Marrs - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 464
Anul apariției: 2019
Traducere: Mihaela Apetrei

John Marrs a lucrat 25 de ani ca jurnalist freelancer, specializat în interviuri cu actori, muzicieni și celebrităţi TV. A debutat în 2013 cu romanul The Wronged Sons (republicat în 2017 sub titlul When You Disappeared), urmat de Welcome To Wherever You Are, The Good Samaritan, Her Last Move și The Passengers. Suflete pereche, publicat în 2016, s-a tradus în 23 de limbi, a fost desemnat cel mai bun roman SF al anului de către Wall Street Journal și a fost ecranizat sub forma unui serial Netflix de zece episoade. Mai multe despre autor puteţi afla pe www.johnmarrs.com.
„În sfârșit, se simțea și ea bine că are niște vești îmbucurătoare pe care să le împărtășească familiei în legătură cu viața ei amoroasă. (...) Mandy era o femeie divorțată, de 37 de ani, și se simțea de parcă n-ar fi fost niciodată altcineva. În orice caz, de când intrase Richard în viața ei - cu toate că nu ca persoană, nu încă -, situația se îmbunătățise, și singurul lucru la care se putea gândi era felul în care viața urma să i se schimbe în bine.”
Cum îţi găsești perechea? Foarte simplu: îţi faci un test ADN și, în scurtă vreme, urmează să fii potrivit cu partenerul perfect. Aceasta este promisiunea companiei Potrivește-ţi ADN-ul, care a descoperit gena capabilă să determine sufletul pereche. Milioane de oameni din întreaga lume au beneficiat de serviciile companiei. Dar există și dezavantaje: distrugerea multor relaţii și schimbarea concepțiilor despre iubire și romantism. Cinci oameni au primit vestea că au fost „Potriviți. Fiecare urmează să-și cunoască adevărata dragoste, dar nu tuturor le este garantată fericirea. Pentru că până și sufletele pereche pot avea secrete înfiorătoare.
„(...) Totul a început acum 12 ani, când abia terminasem facultatea. Participam la o cercetare independentă, într-un laborator din Cambridge, examinând legătura dintre ADN și depresie. Într-o zi mi-a trecut prin cap discuția pe care o avusesem cu sora mea, Maggie, despre motivul pentru care se căsătorise cu John, soțul ei. Era convinsă că fusese dragoste la prima vedere, și chiar dacă nu avea decât14 ani când s-au cunoscut, știau că își vor petrece restul vieții împreună.”
Cel mai bun thriller (de ce SF, alo?) citit anul acesta. Sau ever. Pe bune. Și cred că va rămâne nu doar cel mai bun roman de acest gen, dar și una dintre cele mai bune cărți citite. Pentru că Suflete pereche a avut de toate, dar mai ales o intrigă extrem de originală și o scriitură atât, atât de bună. Mulțumesc, Roxana, pentru faptul că mi-ai recomandat această carte - ai fost picătura care a umplut paharul, cum s-ar spune, ca oricum deja era destul de plinuț, dat fiind faptul că am văzut această carte extrem de mult pe Booksgram și în online. Ceea ce, evident, mă bucură, mai ales că am văzut doar păreri bune despre ea. Și hype-ul chiar e viabil, din moment ce e o carte așa de faină. M-am apucat de ea într-o zi, n-am mai putut s-o las din mână, iar la sfârșitul zilei o și dădusem gata. Pentru că m-a purtat într-o aventură care m-a captat și m-a ținut în priză, să spun așa, fără să mă plictisească măcar o singură secundă. Știu că erau momente în care îmi ziceam că ar trebui să mă opresc, gata, să fac și altceva, dar are John Marrs un anumit stil de a-și încheia capitolele, încât nici dacă vrei nu poți să lași cartea din mână. Pe nerăsuflate, repet, am citit-o, and I needed more and more and more.
„(...) Sunt om de știință, așa că prin natura mea sunt sceptică în legătură cu genul ăsta de lucruri, dar mi-a dat de gândit - dacă avea dreptate? Dacă dragostea la prima vedere chiar există? Poate că există ceva tangibil în noi, confundat cu atracția sexuală. Fiindcă nu experimentasem acest lucru personal, nu-mi puteam imagina cum poți doar să te uiți sau să vorbești cu cineva și să știi imediat că el este alesul.”
Suflete pereche are la bază o anumită aplicație care-ți potrivește, evident, dacă-ți iei un exsudat nazal, îl trimiteți pentru niște analize genetice unei companii milionare, perechea, totul pe baza potrivirii genetice dintre voi doi. Astfel, scapi de povara întâlnirilor cringe și plictisitioare și-ți iei, cum s-ar spune, o piatră de pe inimă: tu ești alesul (sau aleasa) mea, deci nu tre' să mai caut. Vino-ncoa și haide să fim fericiți. Toate bune și frumoase. Dar ce ne facem cu cei care erau deja împreună, când nu exista aplicația de potrivire. Cum au ei certitudinea că, într-adevăr, sunt predestinați genetic, că sunt potriviți? E simplu. Fă-ți testul. Află adevărul. Pentru că, da, se pare că aplicația nu dă rateuri, și tot ce-i care-s împreună chiar se pare că se înțeleg și-s predestinați. Bun. Și totuși, pentru că mereu există un totuși, ce faci atunci când cel predestinat ție e cineva la care te-ai aștepta mai puțin? Cineva cu probleme de ordin psihic? Cineva care te face să-ți reconsideri identitatea sexuală? Cineva la care nu te-ai fi așteptat vreodată și pe care, aparent, chiar nu-l poți iubi? Ești gata să faci sacrificii? Ești gata să-ți pierzi identitatea? Pentru că, așa cum bine știi, aplicația nu minte. Potrivirea e potrivire - stă scrisă-n genele tale. 
„ - Atunci când vezi pentru prima dată pe cineva, știi dacă îți place sau nu. Ei bine, am început prin a căuta ce anume ne place la diferiți oameni, fie că este chipul lor, corpul, felul în care se poartă etc. Și apoi am încercat să văd dacă este mai mult decât o atracție instantanee... Dar acei oameni care sfârșesc prin a se cupla cu cineva care nu este deloc genul lor? M-am întrebat dacă există vreun element sau vreo genă care face să ne reacționeze întreg corpul, trecând peste ce spune creierul. Putem fi oare legați intrinsec - științific - unul de celălalt?”
Bun, bun, nu merg mai departe, fiindcă n-am de gând să dau spoilere și încerc, pe cât posibil, să mă feresc de ele - cred că vă dați seama, în această măsură, că e destul de greu să vorbești despre o carte fără să intri (prea mult) în acțiune, în ideea de a nu știrbi din eventuala plăcere a cititorului care vrea să citească respectiva carte. Mi-a plăcut mult la romanul lui John Marrs faptul că este alert, alarmant, dinamic, că nu bate pasul pe loc și la fiecare pagină am avut de-a face cu noi situații, cu noi intrigi, cu noi personaje. Capitolele reprezintă vocile a mai multor personaje, și-avem de-a face cu multe, foarte mult: creatoarea aplicației, care ascunde niște secrete întunecate, un bărbat aparent simplu de care aceasta se îndrăgostește și care-i dă lumea peste cap, un criminal în serie cu tulburări cognitive, o polițistă care, culmea, se pare că e potrivită cu acest criminal, un bărbat căsătorit a cărui potrivire pare-se a fi, surprinzător, un alt bărbat, o femei este gata oricând să renunțe la propria-i fericire doar pentru a face fericit pe altcineva. Persoane cu interese ascunse, situații critice, extrem de neașteptate, un stil alert și o atmosferă deseori sumbră, densă, în care autorul scoate la iveală, încetul cu încetul, trecutul necurat al fiecăruia. Iar deznodământul, ohoh, n-are cum să fie unul bun. Deloc!
„(...) Am examinat ADN-ul a sute de cupluri și aceia care împărtășesc aceeași genă sunt cei care spun că s-au îndrăgostit unul de celălalt în momentul în care s-au întâlnit. Mi-am extins cercetările la nivel global și am inclus în baza mea de date mii de voluntari; am continuat să găsesc același și același lucru - doar o persoană pe lume împărtășește acea genă cu tine. Iar persoana aceea este Potrivirea ta ADN.”
Mi-a plăcut la nebunie, repet. Mi-a plăcut alternanța dintre voci, dintre aceste perspective narative - deși-s multe, nu m-au plictisit nici măcar o secundă. Capitolele nu-s tocmai lungi, ceea ce constituie nu numai un plus de dinamism, dar și un anumit dramatism - nu poți să digeri prea mult ceea ce ai citit, pentru că ești antrenat, deodată, în mintea altcuiva. Este clar, astfel, că John Marrs este un cunoscător al psihologiei umane și are grijă, cu mare atenție, de personajele sale și de ce livrează (și cât) cititorului său, astfel încât să nu-l plictisească și să nu intervină monotonia (care, deseori, intervine în situații de genul, când ai impresia că citești, efectiv, despre nimic relevant pentru desfășurarea acțiunii). Nu e vorba de a creiona decoruri ale acțiunii, nicidecum, ci este vorba despre a reitera cât mai precis și cu un talent irefutabil o atmosferă care intrigă, care îți insuflă un anumit pericol nejustificat (trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult să intru în mintea unui criminal, să-i explic comportamentul - bineînțeles, inexplicabil de altfel) care te convinge și te antrenează, din ce în ce mai tare, în lumea romanistă a lui Marrs.
„(...) Dacă ar fi fost altcineva, cu care să nu fii Potrivit, atunci aș fi ieșit din luptă. Dar nu mă pot bate cu genetica. Este un război pe care nu-l pot câștiga.”
Am încercat să mă uit și la serial, recunosc, dar nu l-am dus până la capăt. Din ce-am reușit să văd - cred că primele două sau trei episode - nu prea are vreo treabă cu romanul. În serial, intriga e cu totul și cu totul alta, într-o măsură, și cred că lipsesc anumite aspecte din carte (de fapt, sunt sigur dar nu în proporție completă, întrucât nu am văzut toate episoadele, dar am auzit pe ici, pe colo că nu e o ecranizare tocmai reușită). Mă bucur că am citit în schimb cartea și, actually, a fost ca și cum m-aș fi uitat la un serial - totul a mers atât de rapid, atât de dinamic, atât de alarmant și-atât de bine scris, încât în capul meu se derulau scene, figuri și înfățișări, situații limită și, ca în orice thriller bun, întorsături de situație deloc previzibile și extrem de neașteptate. Frățioare, cât de mult mi-a plăcut!
„(...) nu era doar Potrivirea ei; era și dușmanul ei.”
Nothing more to say here, decât că vi-l recomand cu cel mai mare drag, și-mi asum dacă n-o să vă placă - de fapt, n-are cum să nu-ți placă. Are și un rating tare bun pe Goodreads și, așa cum v-am spus, nu știu pe nimeni căruia să nu-i fi plăcut. Și știu destul de multe persoane care au citit această carte și care, în general, au așteptări mari de la cărțile din această tagmă. Deci, e păcat să ratați o carte atât de bună, credeți-mă. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Suflete pereche, de John Marrs, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Să reîncepem să visăm, de Papa Francisc - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2021
Traducere: Maria Adam
Număr de pagini: 192
„În momente de criză, ai parte și de bune, și de rele: oamenii se dezvăluie drept ceea se sunt. Unii se epuizează în slujba celor aflați la nevoie, alții se îmbogățesc din neovile altora. Unii se deplasează ca să-i întâmpine pe ceilalți - în moduri noi și creative, fără a-și părăsi casele - în vreme ce alții se retrag în spatele armurii de apărare. Inima arată alatul din care sunt făcuți.”
În plină criză COVID, păstorul a peste un miliard de catolici a văzut cruzimea și inechitatea societății noastre mai prezente decât oricând. El a văzut, de asemenea,în rezistența, generozitatea și creativitatea multor oameni, mijloacele de a ne salva societatea, economia și planeta. Papa Francisc ne îndeamnă să nu lăsăm suferința să fie în zadar, să explorăm ce ne poate învăța această criză despre cum să rezolvăm tulburările de orice fel din viețile noastre și ale lumii în general. Cu o sinceritate fără precedent, el dezvăluie cum trei crize din propria sa viață l-au schimbat dramatic în bine. Prin natura sa, criza ne oferă o alegere: comitem o greșeală gravă dacă încercăm să ne întoarcem la starea de dinainte de criză. Dar dacă avem curajul să ne schimbăm, putem ieși din criză mai bine decât înainte.
„Nu doar anumite persoane sunt puse la încercare, ci și popoare întregi.”
Jorge Mario Bergoglio s-a născut în Buenos Aires, Argentina, pe 17 decembrie 1936, fiul unor emigranți italieni. A fost hirotonit preot în Societatea lui Iisus (Iezuiții) în 1969, numit Pronvicial în 1973 și rector la Colegio Máximo în Buenos Aires în 1980. A fost consacrat episcos în 1992, a devenit Arhiepiscop în Buenos Aires în 1998 și a fost numit cardinal în 2001. În martie 2013 a fost ales Episcop de Roma, al 266-lea papă al Bisericii catolice. Dr. Austen Ivereigh, scriitor și jurnalist britanic, este autorul a două biografii ale Papei Francisc: The Great Reformer (Marele reformator), 2014, și Wounded Shepherd (Păstorul rănit), în 2019. Este membru al Departamentului de Istorie a Bisericii Contemporane la Campion Hall, Universitatea Oxford. 
„Cred că ceea ce ne-a convins este mitul autosuficienței, acea șoaptă la urechile noastre că pământul există pentru a fi prădat, că alții există doar ca să ne satisfacă nevoile, că ceea ce am câștigat sau ceea ce ne lipsește este ceea ce merităm, că răsplata mea sunt bogățiile, chiar dacă asta înseamnă că soarta altora va fi sărăcia.”
Am citit această carte dintr-o singură suflare, pentru că am simțit că a fost exact ce a trebuit să fie. Deși nu știam nimic despre ea, le mulțumesc din tot sufletul prietenilor de la Editura RAO pentru faptul că m-au surprins plăcut - iarăși - și mi-au trimis această nouă apariție editorială. Poate, sincer, nici n-aș fi citit-o vreodată, dat fiind faptul că nu cred că mi-ar fi atras vreodată atenția. Dar, uite, așa a fost să fie - mi-a căzut în mână și mi-a hrănit sufletul, mi-a deschis ochii, m-a luminat și m-a ridicat. Pentru că a fost o lectură atât, atât de plină de înțelepciuni, atât de curată, atât de valoroasă și atât de emoționantă. Papa Francisc chiar este un om plin de bunătate, o dovadă a faptului că înțelepciunea vine cu vârsta, iar este dă dovadă de o înțelepciune nețărmurită, precum și de o capacitate multilaterală de gândire, de raționalizare.
„Poate pentru că am recuperat, în perioada izolării, puțin din acea fraternitate după care inimile noastre au tânjit atât de mult, mulți dintre noi am început să simțim o speranță nerăbdătoare că lumea ar putea fi organizată diferit, ca să reflecte acel adevăr.”
Poate, sincer, m-aș fi gândit că voi avea parte de o lectură care tinde să îndoctrineze, mult prea religioasă pentru mine, mult prea plină de anumite tipuri de pledoarii, care să mă convingă, într-o anumită direcție, să adopt aceleași păreri și să am aceleași convingeri. M-am simțit rușinat, după ce am terminat-o, că am putut să gândesc altfel. Cred că această carte a fost scrisă ca „un răspuns” la situația pandemică actuală prin care trecem și care, din nefericire, ne-a schimbat - tuturor - lumea, poate ne-a știrbit credințele, ne-a revoluționat viețile și modul în care, în general, privim normalitatea. Această pandemie care ne ține în case și care ne face să ne simțit neputincioși, în imposibilitatea de a fi alături de cei dragi nouă și sufletelor noastre, privați de libertatea de care, ca ființe sociale, avem nevoie. Privați de prieteni, ieșiri în natură, privați de ceea ce, cândva, era arhetipal, normal. În Să reîncepem să visăm, Papa Francisc, în dialog cu Austen Ivereigh, redă întocmai ce crede el despre situația prin care trecem, și nu într-un mod superficial, ci trecând prin proriu-i ochean tot ceea ce, de fapt, înseamnă această criză: nu doar sanitară, socială, ci și o criză economic, o criză ecologică, tehnologică, o criză a moralității și a spiritului. Vorbește despre schimbare, despre cum acei oameni care se află acum la periferie pot deveni protagoniștii schimbării sociale. 
„(...) media are și ea patologiile ei: dezinformarea, defăimarea și fascinația pentru scandal. Unele medii de presă sunt captive în cultura post-adevăr, unde faptele contează mult mai puțin decât impactul lor și folosesc relatarea ca armă a puterii. Cele mai corupte surse de mass-media sunt cele care satisfac cititorii și spectatorii, deformând faptele ca să se potrivească cu prejudecățile și temerile lor.”
Dacă este să ieșim mai buni din această criză, trebuie să reușim să vedem limpede, departe de orice interese, să alegem bine și să acționăm, întocmai, exact așa cum se cade. „Să îndrăznim să visăm”, să remodelăm economia astfel încât să poată oferi fiecărui om posibilitatea unei existențe demne, în timp ce, cu toții, protejăm natura și o ajutăm să se regenereze, să-și „reîncarce bateriile”. La întrebarea „care este cel mai mare rod al unui Covid personal”, Papa Francisc spune că răbdarea, presărată cu un simț sănătos al umorului, care ne permite să îndurăm și să lăsăm loc schimbării să aibă loc, să se producă. Nu posedăm adevărul, nicidecum, ci mai degrabă exact invers - adevărul ne posedă pe noi, exercitând permanent o atracție, prin bunătate și frumusețe, asupra noastră. Păcatul este o respingere a limitelor de care are nevoie chiar și iubirea, iar cea mai mare putere a noastră nu se află în respectul pe care îl au alții pentru noi - aceasta este doar o formă infatuată de aroganță. Și cui îi place aroganța? Cea mai mare putere a noastră se află în serviciul pe care îl oferim altora, fără a aștepta laude în schimb, fără a aștepta, de fapt, orice altceva în schimb. Este vorba despre acțiuni întreprinse, necodinționat, în sânul unei comunități, în direcția firească și frumoasă a lucrurilor. 
„Din nefericire, nici de această dată nu-i putem ignora pe cei din propria noastră Biserică, care au adoptat aceeași mentalitate. Unii preoți și laici au dat un exemplu negativ, pierzându-și simțul solidarității și fraternității față de frații și surorile lor. Au transformat într-o luptă culturală ceea ce era de fapt un efort de a asigura protejarea vieții.”
Chiar am postat ceva pe Instagram azi, în care spusesem că, atât timp cât reușim să ne dăm seama că acel „noi” comunitar, cumulativ, fie că este vorba despre o familie, despre o comunitate, despre un grup de prieteni, un popor, o țară, mereu va transcede „eul” dominat de individualitatea intereselor, de egoismul - poate justificat - intereselor personale. Atunci când vom reuși să ne dăm seama că mână de la mână de la mână de la mână înseamnă comuniune și sinergie, vom fi capabili să realizăm lucruri de care nu doar noi, ci și cei care urmează nou, se vor bucura. Dar aici sunt doar vorbe, vorbe mici, care se pierd pe-o pagină de blog și care, poate, vor fi citite de oameni care nu-s de-acord cu mine și mă consideră copil, visător. Dar știu că puțin cu puțin se face mult. Și este vorba despre timp, la fel cum este vorba și despre conștientizare. Atunci când va începe schimbarea în mine, voi ști unde am fost. Voi ști ce am spus. Și voi ști ce am făcut. Oricât de puțin a însemnat, știu că voi fi făcând parte din epicentrul unei schimbări în bine.
„Putem reorganiza felul în care trăim împreună pentru a alege mai bine ceea ce contează. Putem lucra împreună ca să reușim. Putem învăța ce ne duce mai departe și ce ne trage înapoi. Putem alege.”
Chiar vă recomand să citiți cartea Să reîncepem să visăm. Este deosebit de frumoasă, plină de cuvinte înțelepte. Nu e o lectură greoaie, dar e o lectură plină de adevăruri pe care poate le evităm, pe care poate nu vrem să le acceptăm și să le trecem prin filtrul propriei noastre rațiuni. Adevăruri grele, dar care constituie, din păcate, realitatea noastră imediată. Și mai mult nu pot să spun, decât că, cu siguranță, veți simți această carte. Le mulțumesc, în ultimă instanță, prietenilor dragi de la Editura RAO nu doar pentru că mi-au trimis această carte, Să reîncepem să visăm, ci pentru că au și tradus-o. O găsiți AICI, iar pe site-ul lor găsiți nenumărate cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac! Să aveți lecturi exact așa cum vă doriți!

joi, 6 mai 2021

Tușa Mame: O aventură ireverențioasă, de Patrick Dennis - Recenzie

Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448
Anul apariției: 2021
Traducere: Bogdan Ghiurco
„Eu și tușa Mame am învățat să ne îndrăgim reciproc în cel mai scurt timp cu putință.”
Edward Everett Tanner III (1921 – 1976) numele real care se ascunde sub pseudonimul de Patrick Dennis va rămâne în istoria literaturii drept autorul uneia dintre cele mai bine vândute cărți a secolului XX. În anul publicării,1955, Tușa Mame: O aventură ireverențioasă s-a vândut în peste două milioane de exemplare și s-a menținut în topul bestsellerurilor New York Times timp de 112 săptămâni. Succesul extraordinar al cărții a atras după sine punerea ei în scenă sub forma unui spectacol pe Broadway și a unui musical (Mame), dar și adaptarea ei pentru marele ecran într-un film fabulos având-o în rolul principal pe marea divă a Epocii de Aur a Hollywood-ului, Rosalind Russell. În 1958 Patrick Dennis a publicat o continuare a volumului de față, intitulată Around the World with Auntie Mame (În jurul lumii cu Tușa Mame) care nu s-a mai bucurat însă de același succes răsunător. În această a doua carte, autorul povestește aventurile tușii Mame alături de nepotul ei Patrick din călătoria în jurul lumii pe care au făcut-o pe când băiatul avea 17 ani și urma să înceapă colegiul. Patrick Dennis, originar din Chicago (SUA) a lucrat ca șofer de ambulanță în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind rănit de două ori, după care s-a stabilit la New York începând să scrie romane comice. În 1971, după ce a publicat 12 romane sub pseudonimul de Patrick Dennis și patru sub cel de Virginia Rowans, a renunțat la scris, considerând că a spus tot ce avea de spus, și a devenit majordom. Una dintre familiile pentru care a lucrat în această calitate a fost cea a lui Ray Kroc, fondatorul McDonald's. A fost căsătorit cu Louise Stickney cu care a avut doi copii.
„De altfel, era lesne de prevăzut că personalitatea ei uimitoare, care fascinase câteva mii de persoane înaintea mea, avea să mă cucerească și pe mine. Avea un farmec aiuritor, dar legendar, și în plus era primul membru al familiei pe care îl cunoșteam cu adevărat. Faptul că îi păsa de un băiețel nesemnificativ și neinteresant de zece ani, era pentru mine o sursă constantă de surpriză, încântare și, totodată, de confuzie. Dar îi păsa, și am crezut întotdeauna că, în pofida popularității, a intereselor și a nenumăratelor sale preocupări, tușa Mame se simțea singură.”
Tușa Mame: O aventură ireverențioasă este o comedie de moravuri savuroasă care te va scoate cu ușurință din atmosfera, parcă tot mai sumbră, a prezentului și te va transborda în lumea bună a Americii interbelice și postbelice prin intermediul celei mai iubite, zăpăcite, devastator de sofisticate și fermecătoare mătuși, tușa Mame. Tușa Mame este fără îndoială unul dintre cele mai memorabile personaje cu care ai făcut cunoștință vreodată, răspunsul diabolic al Americii la Mary Poppins, după cum spune Paul Rudnick în introducerea cărții, despre care unele voci au afirmat că ar fi fost inspirată de o mătușă reală a autorului pe nume Marion Tanner. Patrick Dennis a negat însă acest lucru, așa cum a negat și faptul că romanul de față ar fi fost inspirat din biografia sa, deși este scris la persoana I, mărturisind în repetate rânduri că faptele din acest volum reprezintă pură ficțiune. Citind însă biografia scriitorului vei constata că tușa Mame are mai degrabă mai multe caracteristici în comun cu autorul decât cu această mătușă Marion, cel puțin în ceea ce privește excentricitatea, spiritul de aventură, frivolitatea sau popularitatea.
„Gurile rele spuneau că pentru ea nu eram decât o altă bucată de lut pe care s-o frământe, s-o întindă și s-o modeleze după pofta inimii, și adevărul este că tușa Mame nu rezista niciodată să-și vâre nasul în viața celorlalți. Dar avea și o seriozitate de o inconstanță fără cusur. Așadar, am sfârșit prin a ne îndrăgi reciproc și, pentru amândoi, a fost o experiență irepetabilă.”
Da' zău că nu știu de unde să-ncep această recenzie. Și nu prea știu ce-aș putea spune, în afara faptului că, Doamne, cât de mult mi-a plăcut această carte, cât de efervescent a fost totul, cât de aventuros, palpabil, amuzant, teatral, cât de emoționante au fost unele scene și cât de mult mi-au plăcut aventurile lui Patrick și ale Tușei Mame. Dar, departe de toate, cât de mult am adorat-o pe Tușa Mame, cât de mult mi-au plăcut tabieturile ei, replicile acide, ironice și sarcastice, totuși pline de umor, atât de reale și atât de incisive, stilul ei autoritar, caracterul complex, poetic, liric, însă uneori superficial, duritatea și înțeparea, convingerea și devotamentul, of, Tușă Mame, ce dor o să-mi fie de tine. Zău că nu mint! Am citit Tușa Mame: O aventură ireverențioasă știind, încă de la început, că urmează să citesc ceva bun. Habar n-am, pur și simplu am avut certitudinea că mă voi aventura într-o carte care o să-mi placă. Și-așa a fost, fiindcă chiar mi-a plăcut. I-am dat patru steluțe, nu cinci, pentru simplul fapt că aș fi vrut ca totul să se lege ca o întreagă poveste și, deși s-a încercat asta, n-am putut să nu simt trecerea (parcă mult prea) bruscă dintre capitole (care înfățișează situații diferite din viața Tușei Mame și a nepotului ei drag, Patrick). Totuși, în sufletul meu are cinci steluțe cu desăvârșire, însă a trebuit să fac o oarecare distincție între această carte și altele care au personaje absolut delicioase și memorabile - exact ca Mame. 
„Personaj memorabil? (...) N-are de unde să știe ce înseamnă un personaj memorabil dacă n-a cunoscut-o pe tușa Mame. Nimeni n-are de unde să știe.”
Romanul lui Patrick Dennis este o colecție de povestiri din viața lui Patrick, un orfan de zece ani care ajunge în grija Tușei Mame, într-un apartament „înfiorător de înzorzonat” din Beekman Palace, unde, după o situație confuză, ajunge să crească, dându-și seama că, în sfârșit, se află în siguranță. Tușa Mame este un personaj pur și simplu memorabil, savuros, delicios, convingător, este atât de efervescentă, autoritară și permisivă, delăsătoare și geloasă, excentrică, altruistă, fermecătoare prin însăși simpla-i prezență, înzorzonată din cap până-n picioare, dar fără să fie chicioasă, se pricepe de minune să intre în situații nesăbuite și, cu grație, să iasă din ele lăsând în urmă doar fălci până-n pământ. Deși nu pare să aibă calitățile materne necesare pentru a avea grijă de nepoțelul său de 10 ani, pe care fratele i-l lasă în grijă prin testament, Tușa Mame dă dovadă de o grijă aparte pentru micuțul Patrick, pe care-l crește așa cum știe ea mai bine (repet, așa cum știe ea mai bine), astfel încât, dintr-un punct, toată această aventură devine, pentru amândoi, memorabilă. Și nu doar pentru amândoi, ci și pentru cititorul care asistă, de-a lungul celor aproximativ patru sute cincizeci de pagini, la niște întâmplări neașteptate de-a dreptul pline de aventură. N-am să vă dau spoilere, dar vorbesc despre niște situații care mi-au stârnit, deseori, râsul, încât, pe bune, chiar uitasem cum e să râzi și să te amuzi atât de copios atunci când citești o carte. Tușa Mame: O aventură ireverențioasă, chiar a reușit să-mi aducă un mare, mare și sincer zâmbet.
„- Cuvântul pe care tocmai l-ai auzit, dragul meu, este lepădătură, spuse ea cu gingășie. Se scrie l-e-p-ă-d-ă-t-u-r-ă și înseamnă regretatul tău tată! Acum șterge-o de-aici și du-te și te-mbracă!”
Tușa Mame is an icon. Chiar și azi. Și mâine. Și peste o lună. Pe bune, e un personaj despre care chiar aș vrea să mai aud, care aș vrea să mă poarte în și mai multe aventuri. Mondenă, nesăbuită, nonconformistă, teatrală, plină de pilde și mereu gata să-ți arunce câte vorbe de ocară, Tușa Mame este, de departe, un personaj care mi-a ajuns la inimă, un personaj pentru care „un vocabular bogat este o trăsătură esențială a oricărui intelectual”, cu o logică în stare să aducă pe oricine în pragul nebuniei și confuziei - și, credeți-mă, Tușa Mame chiar are un vocabular complex, dacă mă înțelegeți, cu o predilecție pentru savuroasa și eleganta limbă franceză. Cred că, până la urmă, dincolo de faptul că povestea este narată din perspectiva orfanului Patrick, această carte este despre Tușa Mame, nu? Eu abia așteptam să văd în ce bucluc o să mai intre, ce dezamăgiri o să mai aibă, pe cineva va mai întâlni. Mi-a stârnit curiozitatea de la prima pagină, și mi-a păstrat-o până la ultima, când am închis cartea cu un oarecare regret, știind că nu voi mai putea să mă aventurez, alături de Mame, în minunata lume romanistă a lui Patrick Dennis. I will miss you, Tușă Mame, I really will! Nu mă interesează că celălalt roman al lui Dennis nu a avut același succes ca și primul, eu vreau doar să știu că această carte n-a fost singurul meu contact cu Tușa Mame! 
„- Așa! O fată de doar patruzeci și patru de anișori, pusă pe fugă de polițiști pentru că a făcut fleașcă jumătate din campus cu un pistol cu apă.
- Mi-aș dori să am acum un pistol din ăsta, a spus ea printre dinți. Plin cu acid sulfuric.”
Chiar nu știu ce aș mai putea spune. Cartea aceasta chiar a fost una bună, care mi-a plăcut extrem de mult. O recomand cu mare drag tuturor celor care vor să citească ceva memorabil, care vor să se aventureze într-o lume incitantă, plină de aventuri, alături de un personaj la fel de memorabil. Tușă Mame, închin un pahar în cinstea ta și a tuturor podoabelor care-ți zornăiau când te furișai, tiptil, pe lângă uși, ca s-auzi ce se mai discută despre tine. Că, până la urmă, mereu a fost vorba despre tine, nu-i așa? Of, ce ciudat că mă-ncearcă un sentiment de melancolie, nu? Doar citind o carte! Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Act și Politon pentru această carte, Tușa Mame: O aventură ireverențioasă, scrisă de Patrick Dennis, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, pe site-ul lor găsiți o mulțime de cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac, din multe domenii. Vă recomand, în special, cartea Fata de la Savoy (recenzia AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult atunci când am citit-o și care a intrat în topul celor zece cărți citite în acel an. Soluția zonelor albastre (recenzia AICI) și Mănâncă gras, fii suplu (recenzia AICI) sunt alte două cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate, care abordează într-o manieră incitantă industria alimentară și tot ceea ce ține de macronutrienți și un stil de viață (ne)sănătos. Vi le recomand cu mare drag, alături de cartea de față. Să aveți lecturi exact așa cum vă doriți!