Într-o clipă, de Suzanne Redfearn - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Doagă

Suzanne Redfearn a mai scris și alte trei romane: Hush Little Baby, No Ordinary Life și Hadley & Grace, care au primit numeroase distincții. Nu este doar scriitoare, ci și arhitect specializat în proiecte rezidențiale și comerciale. Locuiește în Laguna Beach, California, unde deține, împreună cu soțul ei, două restaurante: Lumberyard şi Slice Pizza and Beer. Puteți afla mai multe despre ea pe site-ul www.SuzanneRedfearn.com.

„Aparențele sunt înșelătoare și oamenii nu sunt ceea ce par a fi.”

O poveste profund emoționantă despre cum poți merge mai departe chiar și atunci când pare imposibil. Viața lui Finn Miller se sfârșește abrupt, la numai 16 ani, într-un accident rutier în care mai sunt implicate încă zece persoane. Suspendată între lumi, Finn privește neajutorată cum cei pe care-i iubește se zbat să-și reia viața. Supraviețuitorii sunt nevoiți să facă alegeri imposibile și rămân chinuiți de durere și regrete. Pentru că nu reușește să se despartă de ei, Finn îi veghează pe toți: Jack, tatăl ei, care vrea să se răzbune; prietena ei cea mai bună, Mo, care caută curajoasă adevărul; sora ei, Chloe, care știe că Finn e încă în preajmă și tânjește să i se alăture; și mama ei, Ann, care i-a salvat, dar e bântuită de hotărârile pe care le-a luat. Finn trebuie să meargă mai departe, dar cum ar putea, când familia ei e încă distrusă? Într-o clipă este o poveste sfâșietoare, dar în final eliberatoare, despre forța dragostei și importanța familiei.

„(...) gerul se întețește cumplit și diferențele dintre reacțiile fiecăruia se atenuează, totul reducându-se la supraviețuire, pentru toți. Nimeni nu se mai foiește, nimeni nu se mai vaită, nimeni nu mai plânge. Toți stau cu ochii închiși, cu bărbia în piept, ghemuiți, rugându-se să vină odată dimineața și să poată rezita până atunci.”

„Într-o clipă se referă la o catastrofă, dar povestea propriu-zisă are loc după factorul declanșator, în urma nenorocirii, când ramificațiile deciziilor pe care le-a luat fiecare dintre supraviețuitori încep să-i bântuie. Am crezut întotdeauna că regretul e emoția cu care ți-e mai greu să trăiești, dar, spre a avea regrete, trebuie să ai o conștiință: un paradox interesant ce le îngăduie celor mai josnici dintre noi să fie cel mai puțin afectați după ce au comis o nedreptate.” – Suzanne Redfearn

„Am murit. E ceva evident, ca atunci când îți dai seama că sângerezi. Te uiți în jos și vezi sânge. În cazul meu, mă uit în jos și nu văd decât zăpadă și copaci de jur împrejur, o imagine prea apropiată și reală ca să fie un vis. Încă îmi simt corpul - membrele, bătăile inimii, respirația -, dar nu mai simt nimic din lumea asta, nici frigul, nici umezeala, nici gravitația, nici atingerea aerului. E șocant și totuși complet firesc. Ca nașterea, îmi spun. (...) Moartea e cam la fel - nu-mi amintesc în sine, trauma morții, dar înțelegerea noii stări în care mă aflu e ceva înnăscut.”

O carte pe care aș putea spune că, la propriu, am devorat-o fără să îmi dau seama. M-am apucat aseară de ea, undeva pe la ora 22, mi-am zis că citesc doar câteva pagini înainte de a mă pune la somn. Ei bine, vezi să nu, pentru că odată ce am intrat în poveste, mi-am dat seama că nu mai pot să o las din mână - „încă un capitol”, îmi ziceam, „încă un capitol și am să continui mâine”! Ei, ca să vezi, acest „încă un capitol” s-a transformat în parcurgerea a mai bine de jumătate din carte. Apoi am lăsat-o pentru că, na, chiar îmi picau ochii în gură de oboseală. Dar dimineață, de îndată ce m-am trezit și mi-am îndeplinit rutina, m-am și aruncat în lectură - „gata, o termin, nu mai pot să aștept deznodământul acestei cărți”. Și, ei bine, chiar n-am mai putut - am citit cartea, astfel, în două reprize de citit: aseară și azi-dimineață. Și-a mers neașteptat, neașteptat de rapid, probabil și datorită faptului că majoritatea capitolelor sunt micuțe, dar într-o proporție mai mare datorită faptului că stilul narativ al lui Readfearn este unul extrem de plăcut și atrăgător; în sine, povestea nu este una tocmai specială sau memorabilă, nu prin întâmplări, nu, dar este într-adevăr șocantă prin psihologia personajelor și prin ceea ce, în cele din urmă, reiterează ele: ce este capabil să facă omul atunci când este pus față în față cu posibilitatea propriei sale morți, pus în situații de criză, periculoase, și cât de departe poți să mergi pentru a-i salva pe cei dragi. 

„(...) în timp ce fiica ta a scăpat cu degetele neatinse. Și îmi zic că, dacă ăsta se cheamă noroc, atunci norocul e ceva crud și nedrept. Se aflau amândouă în rulotă, amândouă erau înfrigurate și speriate, amândouă purtau cizme care nu le apărau de frig, și totuși doar fiica mea e în pericol să-și piardă degetele de la picioare și mi-e greu să înțeleg de ce fiica ta avut un asemenea noroc și fiica mea, nu.”

Ce m-a șocat și mai mult, dincolo de ceea ce am citit, a fost faptul că povestea aceasta are ca punct de plecare o întâmplare aparent reală, o întâmplare prin care Suzanne Readfearn a trecut și care constituie, să spun așa, punctul de inspirație în scrierea acestui roman - momentul în care a rămas izolată într-o căbănuță împreună cu verișorii, fratele și unchiul ei, și ceea ce s-a întâmplat acolo, de fapt, este conturat și în romanul de față: instinctul de conservare care-i face pe oameni să vrea doar binele „celor mai apropiați”, „celor mai dragi”, dând deoparte orice urmă de compasiune și de sentiment al empatiei. Trebuie să recunosc, în aceeași măsură, că astfel de comportamente în esență „egoiste”, lipsite de altruism, sunt ușor de justificat din perspectiva cuiva care privește toate lucrurile „din afara situației” - „putea să facă așa”, „putea să nu facă așa”, „ar fi trebui să facă asta”, „ce-ar fi fost dacă” și alte note de subsol de această natură. Ei bine, eu chiar m-am gândit puțin, de fapt - oare ceea ce a făcut respectivul personaj este atât de greșit? Oare, de fapt, nu au intervenit mecanismele sale de luptă și de apărare, care l-au făcut să facă respectivele alegeri? Chiar sunt niște întrebări care necesită ceva atenție, deși răspunsul ar putea părea unul, în esență, evident.

„E amăgitor. Te-ai aștepta ca toți cei care au scăpat cu viață să fie bine.”

Într-o clipă este un roman dinamic, iar totul este prezentat din perspectiva lui Finn, care, în urma unui accident rutier, moare. Bineînțeles, în rulotă nu se-afla singură, ci era cu familia ei și cu prietena ei cea mai bună, Mo, în drum spre o excursie binemeritată. Totuși, ea nu moare „cu totul”, să zic așa, pentru că spiritul ei încă este prezent, reușind să fie martoră la tot ce se-ntâmplă în hazardul creat de accident: toți ceilalți rămân izolați, lipsiți de hrană și mâncare, fără posibilitatea de a intra în contact cu cei care ar putea interveni în astfel de situații critice, într-un decor sumbru, dominat de un frig insuportabil - în astfel de condiții, orice minut, orice oră care trece fără intervenția cuiva nu are decât să-i aducă și mai aproape de momentul în care își vor pierde viața. Astfel, nemaivrând să aștepte, câțiva pleacă în căutare de ajutoare, în pericolul nopții și al viscolului și al zăpezii dense, punându-și viața în pericol pentru salvarea celorlalți. Mai multe n-am să vă spun, pentru că nu are sens; dar din acest punct se urmărește, întocmai, evoluția (sau chiar regresul) personajelor - modul în care acestea acționează și încearcă să țină piept situației, alegerile (nesăbuite, inspirate, salvatoare) pe care le fac, gândurile pe care le au, toate acestea scoțând la iveală natura lor - cea sinceră - interioară, modul în care gândesc și reușesc să își păstreze calmul (sau dimpotrivă) într-o situație limită, soră cu moartea.

„Ca o cuvertură țesută cu spini, consecințele nocive s-au așternut peste supraviețuitori, dorința înverșunată de supraviețuire s-a preschimbat în cu totul altceva. Glandele adrenale nu mai sunt suprasolicitate, creierul nu mai este amorțit de epuizare și șoc, iar realitatea vieții-de-după li se infiltrează în conștiință ca o sângerare lentă, frigul și suferința îi bântuie tăcut, sfâșiindu-i cu fiecare răsuflare.”

Romanul este despre acele mici alegeri, aparent banale, dar ale căror repercursiuni sunt de o anvergură colosală, ale căror ramificații ajung să paraziteze viața tuturor. Este un fel de „efect al fluturelui”, în care o piatră răsturnată de pe un munte poate dărâma un sat întreg aflat la poalele acestuia. Este despre psihologia umană, despre neasumare, despre duplicitatea unor oameni și despre cum pot ei să trăiască liniștiți, lipsiți de scrupule și de sentimentul vinovăției, într-un decor perfect normal, împăcați cu ei înșiși, când de fapt alegerile pe care le-au făcut au reușit să aducă moartea cuiva. Chiar mi-a plăcut, sincer să fiu, mi-a plăcut mult mai ales datorită modului în care a fost abordată această temă; mi s-a părut o idee originală de a livra cititorului, în această formă, o poveste atât de sensibilă, subtilă. Mi-a plăcut mult și ideea prezenței continue a lui Finn în viața tuturor celor care au fost implicați în accident, în viața supraviețuitorilor - am putut astfel să fiu martor la modul în care fiecare încearcă să gestioneze situațiile, amintirile, modul în care fiecare a fost afectat și încearcă să meargă mai departe - astfel, povestea mi s-a părut mai credibilă, mai convingătoare. Și, în cele din urmă, sfârșitul cărții, care parcă a reechilibrat cu totul lumea romanistă a lui Suzanne Readfearn. 

„E uimitor cât de mult se mint oamenii și cât de bine se pricep la asta. Toată lumea. Mereu. Una spun și cu totul alta fac. Mama îl minte pe tata. Tata o minte pe Chloe. Chloe o minte pe mama. Un cerc al amăgirii.”

Chiar a fost un roman bun, ceva nou din punctul meu de vedere, pe care chiar îl recomand cu mare drag. Acțiunea captivantă, ritmul alarmant, cadrele bine închegate; Suzanne Readfearn oferă cititorului atât personaje pe care să le iubești, cât și personaje pe care să le urăști (oricum, vă dați seama că deja avea o predilecție spre a crea un anumit unchi Bob pe care cititorul să-l disprețuiască, întrucât și ea, aparent, îl disprețuiește, pornind de la realitatea din amintiril ei), surprinse în circumstanțe limită, periculoase, în care se scot la iveală adevăruri din natura interioară a fiecăruia - acestea fac din Într-o clipă un roman pe care-l devorezi, apoi îl simți în toată intensitatea sa. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Trei pentru această carte, o puteți găsi AICI. Să aveți lecturi așa cum vă doriți și o duminică răcoroasă!

Nebunie și vindecare, de Barbara K. Lipska - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Colecția: Psihoterapie

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2019

Traducere: Corina Mihaela Tudose

„Lumea din jurul meu pare a fi din ce în ce mai ciudată, iar confuzia în care trăiesc se transformă de multe ori în furie.”

Barbara K. Lipska s-a născut la Varșovia, în Polonia comunistă. Și-a obținut masterul în chimie organică, iar în 1988 și-a susținut doctoratul în științe medicale la Academia de Medicină din Varșovia. În 1989, a emigrat cu soțul și cei doi copii în Statele Unite, unde s-a angajat la Institutul Național pentru Sănătate Mintală din Bethesda, statul Maryland. Este expertă internațională în cercetările asupra schizofreniei realizate pe șobolani și în studierea postmortem a creierului uman, publicând peste 150 de articole în reviste de specialitate. În 2013, a fost numită directoarea Băncii de Creier din cadrul Institutului. Puteți afla mai multe despre ea pe www.barbaralipska.com. Elaine McArdle este scriitoare și jurnalistă, investigațiile și articolele sale fiind publicate, între altele, de Boston Globe, Harvard Law Bulletin și Boston Magazine. Este coautoarea cărții The Migraine Brain: Your Breakthrough Guide to Fewer Headaches, Better Health. În prezent, este editor al revistei UU World și locuiește împreună cu soțul în Portland, statul Oregon.

„Sunt un caz rar: am supraviețuit cancerului cerebral, mi-am revenit după ce am experimentat boala psihică și pot să descriu ce mi s-a întâmplat. Dacă ar fi să-i ascult pe psihiatri și neurologi - specialiștii în materie de creier și sistem nervos -, este de-a dreptul neobișnuit ca cineva cu un asemenea grad de afectare să poată fi tratat cu succes și să se întoarcă din lumea întunecoasă a bolnavilor din această categorie.”

Pe 10 ianuarie 2015, Barbara K. Lipska, neurocercetătoare specializată în fiziologia bolilor mintale, a fost diagnosticată cu metastaze la creier provocate de un cancer de piele. În câteva luni, lobul ei frontal — sediul gândirii — a început să-și reducă masiv funcționarea, aruncând-o în abisul nebuniei. Simptomele, foarte asemănatoare cu ale demenței și schizofreniei, au făcut-o aproape de nerecunoscut pentru familie și pentru colegi. În mod miraculos, după doar opt săptămâni de imunoterapie, autoarea a reușit să-și recapete facultățile mintale. Însă n-a uitat nimic din coșmarul prin care a trecut, amintindu-și cu precizie fiecare detaliu al întâlnirii ei cu nebunia. Barbara K. Lipska ne explică felul în care boala, leziunile cerebrale și vârsta ne pot schimba comportamentul, personalitatea, gândirea și memoria. Și ne arată ce părți din mintea noastră rămân funcționale chiar și atunci când ne scufundam în tenebrele bolii psihice.

„Oricât de înfricoșătoare ar fi fost experiența mea, mă gândesc mereu la ea ca la un dar neprețuit. În calitate de specialistă în neuroștiințe, am studiat creierul timp de zeci de ani, conducând proiecte de cercetare asupra bolilor mintale. Doar atunci când am bătut nebunia pe umăr mi-am dat seama cum este, de fapt, să-ți pierzi mințile și apoi să-ți revii.”

Îmi plac cărțile de psihoterapie, aceste cărți de non-ficțiune care îmi fac accesibile anumite povești deseori cutremurătoare, dureroase, dar pline de curaj, pline de situații din care aș putea învăța - situații care, altfel, nu mi-ar fi cunoscute, dar care devin reale atunci când citesc despre ele, atunci când îmi dau seama că povestea este scrisă de către o persoană care, din păcate, a avut contact cu așa ceva, a trăit experiența respectivă și a simțit-o, cum s-ar spune, pe propria-i piele; și ce te recomandă mai tare - dacă nu ești vreun cercetător în domeniu care încearcă să aducă în lumină o anumită teorie - să scrii o carte de genul, dacă nu chiar faptul că ai trecut, în cele din urmă, prin așa ceva? Am mai citit și cartea Mâine eram veșnic leu (recenzia o puteți găsi AICI), care m-a șocat și m-a tulburat, abordând aceeași ideea ca și romanul autobiografic Nebunie și vindecare, care, în aceeași măsură, m-a atins tare de tot, deși recunosc că mi-ar fi plăcut ca mecanismele fiziologice ale afecțiunii Barbarei K. Lipska să fie puțin mai aprofundate (asta ține strict de mine, evident, deoarece mi se pare un domeniu interesant și încă destul de „obscur” din punct de vedere științific). Însă tot am fost martorul unei povești care mi-a reamintit cât de curajos, puternic, plin de speranță, cât de frumos și luptător este sufletul omului, omul în sine, și cât de mult contează ca, mai ales în anumite momente, să-i ai alături pe cei dragi; vlăstarii care să-ți ofere motive să mergi mai departe și niciodată, dar niciodată, să nu depui armele înainte de a avea certitudinea că, într-adevăr și din păcate, nu se mai poate face nimic.

„Creierul meu - în particular lobul frontal, care-l îngrijorase pe dr. Aizer pentru că are rol de control al funcțiilor cognitive superioare - este un câmp de bătălie mortal.”

În cartea de față, Barbara K. Lipska ne oferă o radiografie dureroasă a unei perioade din viața ei în care trăia cu gândul că, într-adevăr, atât s-a putut face. O femeie puternică, inteligentă, cu o viață extrem de activă, pasionată de schiat și maratoane, Barbara pare a fi binecuvântată cu tot ceea ce a vrut vreodată: o carieră strălucitoare, mulțimitoare, o familie fericită și liniștită și un corp care îi este alături zi de zi, în cea mai bună formă, după o luptă anterioară cu un cancer mamar pe care a reușit să-l trateze. Însă totul se schimbă într-o zi, când își dă seama că vederea începe să-i cam joace feste; luând în considerare faptul că în istoricul ei medical se înscrie o patologie atât de gravă, imediat își face niște investigațiile necesare, însă diagnosticul nu este nicidecum unul încurajator, ba dimpotrivă: la nivel cerebral, se pare că s-au dezvoltat niște tumori date de un melanom, o formă de cancer de piele care, în ziua de astăzi, se consideră a fi una dintre cele mai grave și greu de tratat. Mai mult decât atât, metastazele cerebrale se pare că-i afectează calitatea vieții, încetul cu încetul, până la degradarea propriei identități: Barbara, cândva liniștită, fericită, răbdătoare și înțelegătoare, cu o iubire nemăsurată pentru nepoții și familia ei, începe să devină irascibilă, lipsită de compasiune, intempestivă emoțional, cuprinsă de nervozitate și deloc empatică. Cred că partea cea mai - dacă aș putea spune - „interesantă” a fost faptul că boala de care sufera nu-i permitea, efectiv, să își dea seama de natura comportamentelor sale: nu i se părea în neregulă să fie irascibilă, să țipe la oamenii care-i voiau binele, să fie pasivă la nevoile celorlalți. Bineînțeles, metastazele cerebrale se pare că-i afectau funcția cortexului prefontral, acea regiune a creierului responsabilă de gestionarea comportamentelor emoționale, ceea ce o aduce pe Barbara aproape de limita a ceea ce se numește „nebunie”. Astfel, o cercetătoare într-ale creierului, ajunge să fie propriul ei cobai, propriul ei experiment. Cum e viața asta, nu-i așa?

„Toate acestea au un efect distrugător asupra emisferelor mele cerebrale, la fel cum comportamentul meu îmi afectează familia. Deși știam că puteam plăti un preț ridicat pentru șansa de a trăi, nu aveam idee cât de mare urma să fie costul.”

Urmărim, de-a lungul cărții, degradarea Barbarei, înstrăinarea ei față de propria-i familie, incapacitatea acesteia de a realiza că, de fapt, cu toții îi vor binele și credințele sale conform cărora „fiecare pare-se a avea ceva cu ea”. Un drum lung, presărat cu întâmplări tot mai dramatice, momente de speranță și durere, când tratamentele păreau a fi viabile, învingând boala, urmate de recidive neașteptate, pierderea speranței și, în cele din urmă, ideea că atât s-a putut face. Până când, într-o zi, Barbara citește despre un studiu în care se urmărește o schemă terapeutică și se decide că aceasta este șansa ei - să devină „un experiment”, „un șobolan” asupra căruia să fie descărcate combinații de medicamente, imunoterapie; atât pare să-i mai rămână, așa că nu ezită să profite de șansa care i se acordă. După mai multe săptămâni, rezultatele încep să devină din ce în ce mai bun, iar Barbara reușește să trateze tumorile și, cu alte cuvinte, se vindecă și este gata să (re)înceapă o nouă viață. Evident, nu va trăi niciodată certitudinea că într-adevăr este un om sănătos, dar atât timp cât lucrurile sunt observate la timp, se poate institui un regim terapeutic urgent prin care să se asigure că patologia nu se va exacerba. Astfel, Barbara K. Lipska, devine din nou un om complet funcțional, întreg, își recapătă integritatea emoțională, și se hotărăște să pună la dispoziția cititorului povestea sa: o poveste emoționantă, dureroasă, reală, a unui om plin de curaj și dârz, hotărât și puternic. O poveste inspirațională despre cât de frumoasă este de fapt viața și cât de mult ar trebui să ne bucurăm, chiar și în cele mai nefaste momente, de ceea ce ne oferă și de ceea ce ne pune la dispoziție.

„(...) edemul meu cerebral este motivul pentru care mă comport ca un bolnav mintal: sunt aici cu trupul, dar nu sunt mereu și cu mintea. Cei din jurul meu mă recunosc în parte, dar nu pe de-a-ntregul. Ei se luptă să înțeleagă de ce mă comport atât de ciudat. Și eu sunt oarbă la îngrijorările lor.”

Nebunie și vindecare chiar a fost o carte pe care am citit-o cu un nod în gât, deoarece te face să îți pui anumite întrebări, să reconsideri anumite lucruri și nemulțumiri din viața ta. Este o carte reală, o poveste autobiografică a unui om care a luptat cu boala, care, încă o dată, reiterează adevărul privitor la cât de important este să nu renunți niciodată, să lupți și să faci tot ce e cu putință pentru a rămâne în viață. Și, în cele din urmă, să-ți spui povestea și, de ce nu, să-i inspiri și pe ceilalți, să le dai curajul de care poate au atât de multă nevoie, să le dai speranța care poate le lipsește și care-și găsește forma în moduri neașteptate (cum ar fi, spre exemplu, această carte). Să-i împingi de la spate, șoptindu-le suav că, într-adevăr, „se poate”, și e important ca niciodată să nu te lași învins. Le mulțumesc enorm prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de un sfârșit de săptămână liniștit și răcoros!

Lives of Girls and Women, de Alice Munro - Recenzie

Editura: Vintage Books

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 328

Anul apariției: 2015

Alice Munro was born in 1931 and is the author of thirteen collections of stories, most recently Dear Life, and a novel, Lives of Girls and Women. She received many awards and prizes, including three of Canada's Governor General's Literary Awards and two Giller Prizes, the REA Award of the Short Story, the Lannan Literary Award, the WH Smith Books Award in the UK and the National Book Critics Circle Award in the US. She was shortlisted for the Booker Prize for The Beggar Maid, was awarded the Man Booker International Prize 2009 for the overall contribution to fiction on the world stage and in 2013 won the Nobel Prize in Literature. Her stories have appeared in the New Yorker, Atlantic Monthly, Paris Review and other publications, and her collections have been translated into thirteen languages. She lives with her husband in Clinton, Ontario, near Lake Huron in Canada.

“The deep, deep, layered clutter and dirt of the place swallowed light.”

The only novel from Alice Munro - award-winning author of The Love of a Good Woman - is an insightful, honest book, that chronicles a young girl's growing up in rural Ontario in the 1940s. Del Jordan lives out at the end of the Flats Road on her father's fox farm, where her most frequent companions are an eccentric bachelor family friend and her rough younger brother. When she begins spending more time in town, she is surrounded by women - her mother, an agnostic, opinionated woman who sells encyclopedias to local farmers; her mother's boarder, the lusty Fern Dogherty; and her best friend, Naomi, with whom she shares the frustrations and unbridled glee of adolescence. Through these unwitting mentors and in her own encounters with sex, birth, and death, Del explores the dark and bright sides of womanhood. All along she remains a wise, witty observer and recorder of truths in small-town life. The result is a powerful, moving, and humorous demonstration of Alice Munro's unparalleled awareness of the lives of girls and women.

“Sex seemed to me all surrender - not the woman’s to the man but the person’s to the body, a act of pure faith, freedom in humility.”

Probabil acum, mai mult decât oricând, mai mult decât până acum, am certitudinea - la fel de cert cum este și faptul că prenumele meu este Andrei și iubesc la nebunie să citesc - că Alice Munro este nu doar scriitoarea mea preferată, dar probabil și una dintre scriitoarele cele mai înzestrate din această lume. Da, e subiectiv ce spun, dar în același timp vreau să vă spun că eu, unul, sunt extraordinar de versatil când vine vorba de genurile literare abordate (OK, recunosc, SF nu prea citesc, iar fantasy ceva mai răruț), deci sunt oarecum în măsură să spun că dați fiind autorii diverși cu care am intrat în contact, niciunul, dar niciunul nu reușește să-mi transmită - indiferent de gen - atât de multe pe cât reușește Alice Munro să o facă. Prin multe pot să fac referire la un cumul de lucruri: emoții, trăiri, stări, ceva atât de subtil încât cu greu reușesc să-mi dau seama ce e, dar e ceva ce rămâne în sufletul meu după ce îi citesc o povestire (în general, Alice Munro scrie short stories, dar care, după părerea mea, ating magnitudinea literară a unui roman în sine), ceva ce pulsează în continuare mult, mult timp după ce am terminat de citit. Nu știu, îi puteți spune cum vreți, dar eu am să numesc totul drept „emoție a emoției”, un talent incredibil, pentru mine colosal, de a pătrunde în sufletul cititorului și de a-i oferi o călătorie fascinantă într-o lume romanistă atât, atât de reală și atât de palpabilă. 

“His face contained for me all possibilities of fierceness and sweetness, pride and submissiveness, violence, self-containment. I never saw more in it than I had when I saw it first, because I saw everything then. The whole thing in him that I was going to love, and never catch or explain.”

Lives of Girls and Women este, aparent, primul „roman” pe care l-a scris Alice Munro - tot ce-am citit de la ea până acum au fost short stories. În schimb, chiar și această carte, la rândul ei, a fost citită ca o colecție de povestiri, deși am avut de-a face, în general, cu aceleași personaje; nu urmează întocmai o ordine cronologică, nu există întocmai o premisă de tip cauză-efect, nu. Ci doar un fel de remembering, flash-backs ale unor perioade din viața autoarei (”autobiographical in form but not in fact”), totul redat cu un talent scriitoricesc de o anvergură incredibilă. Da, știu, mă manifest impresionist, spun „uau, ce faină a fost, uau, ce talentată e Alice Munro, uau, dar cât de mult mi-a plăcut”, dar pur și simplu simt că orice aș spune este absolut de prisos, nesemnificativ, fiindcă nu pot reda, în cuvinte, intensitatea și impactul pe care îl au asupra mea poveștile „spuse și scrise” de această scriitoare - într-adevăr, un Nobel meritat cu vârf și îndesat (încă îmi amintesc cât de mult m-am bucurat, în 2013, când am urmărit cu sufletul la gură anunțarea câștigătorului în domeniul literaturii). Cartea cuprinde opt povestiri, aparent disjuncte, ale vieții de zi cu zi din Jubilee, un orar rural din Ontario, văzut prin ochii lui Del Jordan, o tânără aflată în pragul adolescenței; sunt surprinse episoade majore din viața lui Del, toate acestea expuse în favoarea descrierilor extinse, detaliate, care, după părerea mea, contează cu adevărat și reiterează perfect emoțiile și sentimentele personajului, cuvinte care inundă narațiunea altfel nedecorată, lipsită de efervescențe stilistice, cu o autenticitate memorabilă, feroce. De asemenea, impactul dogmei religioase înăbușitoare asupra dezvoltării psihice a lui Del este modelat prin „harta complicată” a sectelor creștine în jurul căreia convingerile acesteia gravitează - presbieranismul, anglicanismul, baptismul și catolicismul, dar și cea a Uniuni, care coexistă în orașul Jubilee ca un fundal amenințător, alături de personajele pe care Munro le inserează în povestea sa și care, de asemenea, joacă un anumit rol în devenirea lui Del; o mamă agnostică, în mijlocul unui ocean de credincioși fervenți, o prietenă cu care are de împărțit totul, dar de care încetul cu încetul se înstrăinează, unchi și mătuși cu convingeri și predilecții bizare. Munro descrie creșterea personală a lui Del, alegerile pe care aceasta, în drumul maturizării, le face: Del „experimentează” credința așa cum o face și cu sexualitatea sau cu prima sa dragoste - cu o autodeterminare riguroasă, rămânânt întotdeauna „amanta” acțiunilor sale. Trebuie să-și cunoască dorințele, să își construiască și să își consolideze propriile ambiții, în propriile condiții, respingând în cele din urmă ideile preconcepute, impuse chiar și de  cea mai bună prietena sa, Naomi, care aspiră să-și asigure o căsnicie liniștită sau de propria-i mamă, care râvnește pentru ea o educație pe care doar facultatea i-o poate asigura.

“I felt in him what women feel in men, something so tender, swollen, tyrannical, absurd; I would never take the consequences of interfering with it.”

În cele din urmă, toate lecțiile de viață, cele care o vor ajuta în viitor și o vor transforma într-o femeie puternică, hotărâtă, care știe ce vrea, vor fi fost învățate, după descoperim de-a lungul capitolelor, din greșeli, dezamăgiri și frustrări, acestea fiind „stâlpii fondatori” ai drumului ei către independența mentală și identitatea fizică. Aceste linii tematice, să le spun așa, sunt abordate, exploatate și examinate și în alte opere ale altor autori pe care i-am citit până acum, dar, în opinia mea, ceea ce o diferențiază net pe Alice Munro de acești alți scriitori este abilitatea ei de a livra cititorului o lume multidimensională - internă, personală, subversivă - departe de narațiunea introspectivă minimalistă. Narațiunea și dialogurile obiective schițează personaje parcă alcătuite din carne și oase, nu fictive, nu ficționale, ale căror lupte interioare dramatice creează o legătură între cititor și ele însele, deoarece este atât de ușor „să recunoști” durerile și dramele acestora chiar în propriu-ți suflet. În Lives of Girls and Women cititorul nu primește doar răsplata unui bildungsroman clasic, în care Del de la început cu ceritudine nu este aceeași Del de la sfârșit, dar descoperă și un patos literar aproape palpabil, înflăcărat, o iubire extraordinară pentru cuvinte și conștiința puterii acestora. Del Jordan, în cele din urmă, „eroina noastră”; descoperă că vocația ei literară îi va transforma cuvintele în arme puternice care vor oferi o voce tuturor celor care au tăcut, timp de zeci de ani, într-o nedreptate socială susținută (tematică abordată de Munro printr-un feminism de o eleganță și un rafinament aparte). 

“Unconnected to the life of love, uncolored by love, the world resumes its own, its natural and callous importance. This is first a blow, then an odd consolation. And already I felt my old self - my old, devious, ironic, isolated self - beginning to breathe again and stretch and settle, though all around it my body clung cracked and bewildered, in the stupid pain of loss.”

Un talent descriptiv puternic, efervescent, profund. Alice Munro calibrează o proză extrem chiar incisivă, deseori caustică, șocantă prin realitatea imaginilor și prin modul în care, cu un talent remarcabil, reușește să livreze cititorului imagini, mirosuri, gusturi. Alături de aceste explorări senzoriale, Munro pare că are abilitățile unui misionar atunci când vine vorba de „cartografierea” unui oraș canadian la mijlocul secolului al XX-lea - mi-a amintit de Steinbeck și darul acestuia de a privi ființe umane cuprinse de invidie, lene, pofte și alte „păcate”, și de a le aduce la viață cu un strop de suflet și spirit. Sincer, Lives of Girls and Women chiar este o lucrare glorioasă - și, în aceeași măsură, n-aș putea spune că e pentru oricine. Cred că trebuie să ai o oarecare inițiere, o oarecare răbdare, trebuie să-i acorzi atenție și să te lași cuprins de poveste, de personaje - să le oferi încredere, să le permiți să-ți pătrundă în inimă. Să te interiorizezi pentru a te exterioriza printr-o proză atât de elegantă, dar totuși atât de puternică, reală și curajoasă. Repet, Alice Munro este și va fi una dintre scriitoarele mele preferate - chiar este o scriitoare binecuvântată cu un talent incredibil!

“People’s lives, in Jubilee as elsewhere, were dull, simple, amazing, and unfathomable – deep caves paved with kitchen linoleum.”

Probil aș mai putea spune multe, dar n-aș vrea să mă lungesc. Abia aștept să citesc și celelalte cărți scrise de Alice Munro, deși, bineînțeles, momentan simt nevoia „să mă vindec” după ce am citit această carte. Mai am, în schimb, și Lying Under the Apple, pe care cu siguranță o voi citi cât de curând. Am citit toate cărțile traduse la noi dar, din păcate, de ceva ani nu se mai aude nimic de alte eventuale apariții - păcat, ei pierd, după cum am spus și într-un comentariu pe Goodreads. Eu chiar vă recomand să dați o șansă acestei autoare, sunt absolut sigur că o s-o simțiți dacă nu la fel de intens ca mine, măcar câtuși de puțin (comparativ, ar însemna oricum mult). Vreau, de asemenea, să le mulțumesc tare mult prietenilor de la Okian pentru această carte și pentru faptul că mediază, atât de frumos, contactul dintre publicul cititor român și cărțile apărute în alte țări (și, din păcate, greu traduse la noi). N-aveți idee cât de fericit m-ați făcut - s-o citesc pe Alice Munro în limba engleză este o experiență exponențial mai profundă decât s-o citesc în limba română! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Cum să-ți schimbi mintea, de Michael Pollan - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 536

Anul apariției: 2019

Traducere: Mihaela Sofronea

Michael Pollan este autorul cărților Cooked, Food Rules, In Defense of Food, Dilema Omivorului și The Botany of Desire, toate bestselleruri New York Times. Este profesor de jurnalism la Universitatea Berkeley și colaborator al New York Times Magazine. Articolele sale despre alimentație și agricultură au primit numeroase distincții de-a lungul timpului, printre care Reuters/World Conservation Union Global Award pentru Jurnalism de Mediu, James Beard Award și Genesis Award din partea American Humane Association. În 2010, revista Time l-a desemnat printre cei mai influenți o sută de oameni din lume. Pentru mai multe detalii, accesați www.michaelpollan.com

„Universul nu poate fi descris în totalitatea sa dacă sunt neglijate aceste forme diferite de conștiință.”

Când și-a propus să cerceteze modul în care sunt utilizate LSD-ul și psilocibina (ingredientul activ din ciupercile magice) pentru a aduce alinare oamenilor care suferă de afecțiuni dificil de tratat precum depresia, adicția și anxietatea, Michael Pollan nu a intenționat să scrie această carte, fără îndoială cea mai personală dintre toate volumele sale. Dar descoperind modul în care aceste substanțe remarcabile îmbunătățesc nu doar viețile celor cu boli psihice, ci și pe ale oamenilor sănătoși, care se confruntă cu dificultățile de zi cu zi, a decis să exploreze peisajul minții atât la persoana I, cât și la persoana a III-a. Astfel a început o aventură unică în sondarea diverselor stări de conștiință modificată, dublată de investigarea aprofundată a ultimelor cercetări din neuroștiință și a înfloritoarei comunități subterane a terapeuților psihedelici. Pollan scrutează arhivele istorice pentru a separa adevărul despre aceste misterioase droguri de miturile care le înconjoară încă din anii 1960, când o mână de evangheliști psihedelici au catalizat din neatenție o puternică reacție negativă împotriva a ceea ce era pe atunci o cercetare promițătoare. O combinație unică și elegantă de știință, carte de memorii, jurnal de călătorie, istorie și medicină, Cum să-ți schimbi mintea este un triumf al jurnalismului participativ. Uluitoare și edificatoare, această carte este relatarea captivantă a unei călătorii spre o nouă frontieră incitantă și neașteptată în înțelegerea minții și a locului nostru în lume. Adevăratul subiect al ,,travelogului mental” al lui Pollan nu este doar drogul psihedelic, ci și eterna enigmă a conștiinței umane și a felului în care, într-o lume care ne oferă atât suferință, cât și bucurie, ne putem strădui să fim pe deplin prezenți și să găsim sens în viață. O investigație sclipitoare și temerară a revoluției medicale și științifice din jurul drogurilor psihedelice și povestea fascinantă a experiențelor psihedelice ale autorului, care i-au schimbat viața.

„(...) starea modificată a conștiinței deschide persoana care o trăiește către un adevăr pe care noi, ceilalți, prizonieri ai conștiinței obișnuite din starea de veghe, pur și simplu nu îl putem vedea. Însă știința are o problemă cu această interpretare, căci, oricare ar fi percepția, nu poate fi verificată prin instrumentele sale obișnuite.”

Am scris și pe Goodreads acest lucru, într-un mic comentariu după ce am terminat cartea: probabil una dintre cele mai bune cărți de non-ficțiune citite vreodată. De fapt, mai mult decât sigur. Și nu doar datorită faptului că m-am îmbogățit de cunoștințe noi citind-o, dar și datorită faptului că e scrisă pur și simplu impecabil, cu o notă absolută de introspecție, profunzime, de implicare personală, subscrise faptului că însuși autorul, Michael Pollan, povestește întocmai „minunata călătorie spre această lume nouă” a psihedelicelor (termen în jurul căruia s-a creat o întreagă vâlvă de-a lungul a zeci de ani - în primul rând, dacă acesta este termenul corect care ar descrie întocmai acea categorie de „substanțe” al căror consum social este, în multe țări, interzis - dar asta nu înseamnă că acesta nu se practică; dar s-a dovedit că etiologia cuvântului ar descrie cel mai precis acest tip de substanțe) - o poveste nu aș spune că inspirațională, dar cu adevărat șocantă, memorabilă, la sfârșitul căreia ajungi cu atât de multe răspunsuri, pe cât de multe întrebări. Credeți-mă, este o carte care cu siguranță are să vă cutremure, într-o măsură, percepțiile pe care le aveți asupra realității și asupra lucrurilor care ne înconjoară - de fapt, asupra aceea ce (credem) că știm și asupra a ceea ce am putea, mult mai bine, ști. Un paradox, aș spune, dar chiar cred că această carte este una care aduce cu sine extrem de multe „revoluții” mintale. Și nu că aș fi acum vreun acolit al ideii de a încerca astfel de substanțe - nu, prefer să văd totul dintr-o perspectivă narativă (să spun așa) externă, obiectivă - dar cu siguranță lucrurile stau altfel în momentul în care treci printr-o astfel de experiență, iar ochii minții tale se deschid mai bine și reușesc - poate - să înțeleagă ceea ce, cândva, era de neînțeles. 

„(...) când începeau să se încingă din pricina lor, se apucau să danseze, iar unii cântau, alții plângeau... Unora nu le ardea de cântat, ci stăteau în încăperile lor, cufundați în gânduri. Iar unii vedea într-o viziune că mureau și plângeau; alții vedeau într-o viziune că îi mânca o fiară sălbatică, alții vedeau, tot în viziune, că erau luați ostatici în război (...). Apoi, după ce se risipea beția ciupercii, vorbeau unii cu alții despre viziunile pe care le avuseseră.”

Foarte pe scurt, Michael Pollan, în acestă carte, prezintă istoria substanțelor halucinogene, psihedelice, cum vreți voi să le spuneți, de la inventatori la toate experiențele de tip trip pe care aceștia le-au experimentat (și nu doar ei, cât și cei care se ofereau voluntari în a studia efectele consumului lor), până când, însuși el, a ajuns să le încerce (cu excepția uneia, despre al cărei consum a citit că n-ar fi tocmai potrivit pentru cineva care are afecțiuni cardiace, așa că a dat un mic skip - dar, cine știe, poate că întcomai aceea ar fi fost cea care i-ar fi reiterat, întocmai, toate minunățiile inaccesibile din această lume). Când am spus „foarte pe scurt”, la un începutul acestui paragraf, m-am referit la faptul că „foarte pe scurt vă voi spune despre ce este cartea”. Pentru că nu e o carte scurtă - are aproximativ cinci sute patruzeci de pagini -, iar eu am făcut boacăna de a mă apuca de ea în timpul sesiunii de la facultate, motiv pentru care am citit-o în aproximativ o lună. Cu atât mai bine, întrucât obișnuiam să citesc cărți de non-ficțiune în doar câteva zile, pe nerăsuflate chiar, fără a-i acorda timp (oricum, nu era o problemă, întrucât mereu îmi luam notițe și, la sfârșitul lecturii, consultam cu seriozitate bibliografia anexată) - dar acest timp scurt între seriile de lectură m-a ajutat foarte mult în a-mi consolida informațiile livrate de Pollan (ce mai reușeam printre cursuri clinice și plictisitoare de la facultate). Dar, chiar și așa, a fost o carte care nu m-a solicitat, pentru că aș spune că este mai mult o carte de popularizare a științei; este o carte de o documentație jurnalistică extraordinară, care cercetează minuțios zeci de ani de istorie din acest „domeniu”, să-i zic. Atât perspectivele de trecut, cât și cele de viitor și prezent, detaliile, toate acestea sunt prezentate cititorului într-o manieră extrem de „livrească”, încât să nu te plictisească. Pot spune că am ajuns chiar în punctul în care am simțit că Cum să-ți schimbi mintea devenise un roman beletristic, de ficțiune, în care Pollan era personajul principal și se angajase în a scoate sabia Regelui Arthur din stânca aceea în care fusese înfiptă (a se citi: încerca să descopere care-i treaba, domle, cu psihedelicele astea). 

„(...) ciupercile Psilocybe le-au facilitat strămoșilor noștri hominizi «accesul la tărâmurile puterilor supranaturale», «au catalizat apariția introspecției umane» și «ne-au făcut să lăsăm în urmă mintea de animal, introducându-ne în lumea vorbirii articulate și a imaginației».”

M-au atras toate poveștile, începând de la cea referitoare la descoperirea LSD-ului (una dintre substanțele chimice cu cel mai puternic efect halucinogen; acronimul provine din denumirea de Lysergic Acid Diethylamide - dietilamida acidului lisergic, de fapt), compus fabricat din claviceps (sau ergot), o ciupercă (Claviceps purpurea) care parazitează secara. Acesta a fost sintetizat prima oară în 1937, de către chimistul elvețian Albert Hofmann, care căuta, surprinzător, un nou tratament pentru durerile de cap. În 1943, Hofmann a descoperit proprietățile halucinogene ale LSD-ului după ce a ingerat, accidental, o cantitate mică din acesta. Câteva zile mai târziu, el a repetat experiența și a consumat ceea ce el considera a fi „o doză foarte mică”, adică 250 de μg (doza medie necesară pentru a produce halucinații - atenție - intense se consideră a fi o cantitate mult, mult mai mică, de doar 50 de μg). Mai târziu, în 1949, oamenii de știință au început să efectueze experimente cu LSD pe animalele; ulterior, teoritoriul s-a extins și asupra testelor efectuate asupra voluntarilor, în vederea tratării alcolismului, schizofreniei, depresiei, dependenței de narcotice, tulburărilor de comportament criminal, disfuncțiilor sexuale și a altor patologii fizice sau tulburări comportamentale. Totul bine și frumos, rezultate discutabile și așa mai departe. Totuși, în 1962, studiile cu LSD sunt interzise în SUA, iar din acel moment, bineînțeles, LSD-ul începe să fie prezent ca „drog de stradă” - ca urmare a răspândirii în masă, a trip-urilor necontrolate care se concretizau în experiențe deseori mult prea neplăcute, haotice și hazardate, terifiante și chiar mortale, LSD-ul a fost declarat ilegal. Totuși, în aceiași ani, LSD-ul se număra printre substanțele halucinogene cele mai populare, cele mai „bune” și promițătoare, „deschizătoare de drumuri noi”, iar personalități „mari” din acea vreme (Timothy Leary, Aldous Huxley - minunatul autor, William Burroughs) îi încurajau pe tinerii în căutarea de „experiențe noi, transcedențiale” să îi dea o șansă. Poveștile ulterioare, surprinse în carte, sunt pe cât de interesante, pe-atât de pline de confuzie și de-a dreptul memorabile. Și n-are rost să spun mai multe. 

„Stamets spune că, la fel ca multe specii de halucinogene, «ciupercile azurii sunt organisme marginale din punct de vedere ecologic. Uită-te unde suntem: la marginea continentului, la marginea ecosistemului, la marginea civilizației și, bineînțeles, aceste ciuperci ne aduc la marginea conștiinței».”

M-au interesat îndeosebi perspectivele și informațiile privitoare la modul în care „tratamentul psihedelic” ar putea fi o alternativă de profilaxie și terapeutică în tratamentul diferitelor afecțiuni, de la depresie, schizofrenie, anexietate, gânduri sinucigașe, până la disfuncții sexuale, tulburări de comportament, adicții (droguri, alcool, fumat) și, bineînțeles, rezultatele cuantificate ale diferitelor studii efectuate. Într-adevăr, multe rezultate scot în evidență și susțin faptul că astfel de substanțe sunt benefice și pot fi folosite drept alternative în tratarea acestor tipuri de afecțiuni (spre exemplu, diferiți subiecți susțin că, deși știau că fumatul dăunează îngrozitor și este un viciu extrem de costisitor, nu puteau renunța; dar, după un trip efectuat în condiții controlate, așa cum de fapt ar trebui să fie, într-un environment primitor, familiar, curat, aceștia spun că au avut acel „șoc al realizării”, și au renunțat în totalitate la respectivul viciu). Interesant, nu? Nu știu sigur ce să cred, se prea poate ca, între timp, efectul trip-ului să le fi trecut și, na, să se fi apucat iarăși - e posibil, zic și eu. Totuși, e foarte interesant cum „lucrează” aceste substanțe, asupra cui acționează, care sunt mecanismele biochimice care intervin, ce arii din creier se activează sau, dimpotrivă, dezactivează atunci când consumi o astfel de substanță. Are Michael Pollan, în carte, un capitol în care are în vedere și încercarea de a aduce în lumina cititorului răspunsuri la aceste întrebări. Și, după cum v-am spus, după ce am citit această carte chiar pot spune că m-am îmbogățit extraordinar cu o „cultură psihedelică” - e o carte de o documentație științifică și jurnalistică extraordinară.

„Dar dacă bucățelele acelea uscate de ciuperci m-au învățat ceva, acel lucru este că există alte forme de conștiință, mai stranii, pe care le putem accesa și, orice ar însemna asta, însăși existența lor, pentru a-l cita din nou pe William James, «ne interzice o încheiere prematură a conturilor cu realitatea». Cu mintea deschisă. Și vrăjit de ciuperci. Acesta eram eu, acum, gata să îmi redeschid conturile cu realitatea.”

Nu aș mai putea spune multe, cred că am surprins în această recenzie cam tot ce-am vrut să transmit. Mă bucur tare mult că am reușit s-o citesc - pot spune că, după ce am citit-o, am vorbit cu câțiva prieteni despre ea, le-am spus destul de multe lucruri interesante (față de care, evident, și ei și-au manifestat interesul). În momentul de față e deja trecută prin vreo trei mâini diferite, și a patra este deja programată; chiar e o carte pe care aș recomanda-o cu siguranță oricui vrea să aibă parte de o lectură într-adevăr bună, interesantă, cu informații livrate într-un stil plastic și accesibil. Mulțumesc mult celor de la Editura Publica pentru că mi-au trimis-o, puteți găsi cartea lui Michael Pollan, Cum să-ți schimbi mintea, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Anomalia, de Hervé Le Tellier - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World fiction

Rating: 4 din 5 steluțe 

Traducere: Mădălina Ghinu

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potențială), al cărui președinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referința: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formație matematician, apoi jurnalist – absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliștilor din Paris, este autor de romane, nuvele, poezii, teatru. Corespondența imaginară dintre autor și președintele Franței, Moi et François Mitterrand (Eu și François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.

„Nu-mi pun capăt existenței, dau viață nemuririi.”

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependență și, în același timp, concentrează stilurile și tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural și sub semnul unei întrebări nebunești: oare lumea în care trăim este o uriașă simulare pe computer, iar ființele umane sunt programe mai mult sau mai puțin inteligente, cu destinul hotărât din afară? Președinte al celebrului Atelier de Literatură Potențială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exercițiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec și întregului manifest oulipian.

„În viața mea, nu am făcut un gest. Știu că, de-a lungul timpului, gesturile m-au făcut pe mine, că nicio mișcare nu s-a efectuat sub controlul meu. Corpul meu s-a mulțimit să prindă viață între linii pe care nu eu le-am trasat. E multă aroganța în a sugera că noi suntem stăpânii universului, când nu facem altceva decât să urmăm , cu cea mai mică forță, curbele trasate. Limită a limitelor. Niciun având, niciodată, nu va dezvălui cerul nostru.”

Eu și genul SF nu prea ne împăcăm, în general; oricum, fundamentul, justificarea acestor motive (care vizează aspecte referitoare la „de ce lui Andrei nu îi plac cărțile SF) nu prea există, întrucât pur și simplu mă feresc de acest gen literar - cred că întotdeauna am asociat SF-ul cu extratereștri și nave spațiale și chestii dintr-alea deosebit de obscure și pe care cu greu mi le-aș putea imagina. Repet, asta am avut eu în minte tot timpul când m-am referit la SF; poate, de fapt, nu există motive viabile și chiar reale pentru care eu nu citesc SF, dar, cu siguranță, nu este un gen literar pentru care aș opta în defavoarea celor care știu, cu certitudine, că îmi plac (rămân în zona mea de confort, unde-i cald și bine, dar se pare că „trăiesc în cercul nostru strâmt și norocul ne petrece tralalala”). Ei, bine, când m-am apucat de romanul lui Hervé Le Tellier, Anomalia, trebuie să recunosc că am fost mai mult atras de faptul că a fost premiat cu Goncourt, o distincție literară destul de importantă. Dar, anterior, având experiențe neplăcute cu autori laureați chiar nu Nobel, trebuie să recunosc că am dârdâit puțin gândinu-mă că, „pentru Dumnezeu, iar m-am lăsat influențat de distincții literare” (nu mai e un criteriu după care să mă „orientez”, deși recunosc că am citit unele cărți care și-au meritat titulatura cu vârf și îndesat). Dar uite, domnule, cum se-ntâmplă ca uneori să îți dai seama că ar trebui să-ți mai revizuiești, din când în când, gusturile literare, și-ar trebui, ușor-ușor, să mai ieși din zona de confort: pot spune că sunt pe acest drum, încet și sigur, cu pași mici dar constanți, deoarece în ultimul an am citit mai multe cărți fantasy decât am citit în viața mea de cititor.

„Stridia care îndură perla știe că nu e conștientă că durerea nu este decât plăcerea durerii. Răceala pernei mă trimite de fiecare dată la temperatura iluzorie a sângelui meu. Dacă tremur de frig este pentru că blana mea de singurătate nu reușește să încălzească lumea.”

Așa, revenind, la Anomalia, versiunea 2.0 a lumii în care trăim, care are o intrigă destul de deosebită și originală (poate n-o fi tocmai originală, de fapt, și există alte zeci de cărți SF care au abordat aceelași subiect): ideea că lumea în care trăim, conform anumitor teorii și speculații și bănuieli (mai mult sau mai puțin fundamentate științific și viabile din punct de vedere fizic), ar putea fi o simplă simulare. De la ce pleacă această idee? Ei bine, este vorba despre un zbor observat care se pare a fi exact același zbor care a avut loc cu ceva timp în urmă; surprinzător, oamenii din avion sunt aceiași cu oamenii care au fost în același avion cândva și... tadam, avem deodată două exemplare ale acelorași persoane, însă ce îi „desparte” este doar intervalul de timp care s-a scurs între zborul anterior și zborul de față (sper că mă fac destul de înțeles și că, la rândul meu, am înțeles bine intriga). De-aici, Hervé Le Tellier livrează cititorului ahtiat de cunoaștere și deja prins în poveste, un exercițiu de imaginație destul de interesant, inventiv, într-o manieră, iarăși, destul de incitantă din punct de vedere științific. El creează un scenariu mai mult sau mai puțin acceptabil (însă, după cum am mai spus, convingător și strălucit), însă eu unul n-am putut fi de acord cu această teorie - anume că Universul în care trăim ar fi o simplă simulare. Sunt multe de luat în calcul, de la găurile negre, mecanica și fizica cuantică, dar m-aș putea opri foarte rapid la trăsătura de qualia - tocmai mi-am dat o palmă peste picior și, ghiciți ce, am simțit durere. Cred că acesta este un motiv îndeajuns de bun pentru a-mi demonstra că nu, nu sunt o simulare și n-aș putea fi o simulare, așa cum sunt, nu știu, soldații din jocurile cu împușcături sau plantele acelea din popularul joc cu zombie care vor să-ți atace casa și să-ți mănânce creierul. 

„Nu am știut niciodată prin ce ar fi fost diferită lumea dacă nu aș fi existat eu și nici către ce țărmuri aș fi depalsat-o dacă aș fi existat mai intens și nu văd în ce fel dispariția mea îi va modifica mișcarea. Iată-mă, urmând calea ale cărei pietre lipsă mă duv către nicăieri. Devin punctul în care viața și moartea se unesc până la contopire, când masca celui viu se așază în liniște pe chipul mortului.”

Dar este, bineînțeles, o carte interesantă. O carte care nu are drept premisă doar specularea acestei idei, ci care, în cele din urmă, vorbește despre moralitate, despre viață, despre etică. Despre ce s-ar putea întâmpla cu omenirea dacă așa ceva, într-adevăr, ar fi posibil. Într-o manieră elegantă, dar alarmantă și dinamică, Hervé Le Tellier pune cititorul față în față cu problemele unei societăți în care lucrurile se întâmplă „în spatele perdelei” - ce s-ar întâmpla cu un copil care, deodată, se trezește că are două mame? Trebuie el să aleagă? Dacă da, ce s-ar întâmpla cu „cealaltă mamă”? Cine, de fapt, este adevărata mamă a copilului? Ce te faci când ești pus față în față cu aceeași versiune a ta, dar „mai bătrână” cu câteva zile, săptămâni sau luni? Deci, cu aceeași versiune a ta care-ți poate spune că ai făcut (sau nu) alegerile greșite, că nu trebuia să faci asta pentru că, uite, ai ajuns în acel punct - ți-ai putea, astfel, modifica viitorul?! Și dacă ai face-o, n-ai produce mici „decalaje” nefirești în programarea ta virtuală? Niște întrebări care, cu siguranță, stârnesc curiozitate și aduc cititorul într-un impas existențial; da, într-adevăr, mi-am dat seama că romanele SF sunt niște lecturi destul de incitante, poate mai incitante decât oricare altele. Mi-a plăcut la nebunie exercițiul de imaginație din Anomalia lui Hervé Le Tellier, și sunt sigur că mai există o groază de cărți care mi-ar putea hrăni apetitul pentru cunoaștere și tot felul de speculații de-acest gen. Deci, pe viitor, am să-ncerc să am în vedere mai multe cărți din această tagmă literară, pentru că romanul lui Hervé Le Tellier a fost unul care chiar m-a fiert la foc mic. 

„În această dimineață cu vreme senină, nu văd dincolo de mine și sunt ca toți ceilalți. Nu-mi pun capăt existenței, dau viață nemuririi. În zadar, în concluzie, scriu o ultimă propoziție, care nu urmărește decât să amâne momentul.”

De cele mai multe ori, ceea ce mă reține atunci când vine vorba de a citi o carte de acest gen este abaterea științifică. OK, înțeleg, poți specula extrem de bine, poți chiar să-ți imaginezi situații, noi forțe, legi care nu sunt raportate la viabilitatea fizică, orice, orice, că, până la urmă, este vorba de ficțiune științifică (science and fiction). Și cred că Hervé Le Tellier a reușit să facă asta, raportându-se totuși și la adevărurile științifice. Bine, după cum am spus, eu nu pot fi de acord cu faptul că am putea trăi într-o eventuală simulare (dacă e o simulare, îi rog pe programatori să facă ceva cu căldura efectiv demonică de afară și, în general, cu problema ecologică cu care din păcate ne confruntăm în ziua de astăzi), fiindcă sunt un om care simte și, evident, există. Fără să spun mai multe, chiar a fost un roman bun, un roman pe care chiar l-am devorat ca și cum m-aș fi uitat la un serial. Personajele mi s-au părut extrem de bine conturate și puse în scenă în situații din ce în ce mai neașteptate; o dovadă clară a faptului că aș trebuie să mă împrietenesc, cât de curând, cu genul SF. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Pandora M pentru această carte, Anomalia, scrisă de Hervé Le Tellier. O puteți găsi AICI. Să aveți lecturi doar pe placul vostru și cu spor!