marți, 25 ianuarie 2022

Geiger (Sara Nowak, #1) de Gustaf Skördeman - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 480
Anul apariției: 2021
Traducere: Mădălina Grosoiu

Gustaf Skördeman s-a născut în 1965 în Suedia și este scenarist, regizor și producător. Geiger, thrillerul cu care a debutat, a fost publicat în 24 de țări, iar drepturile de adaptare cinematografică au fost achiziționate de Monumental Pictures.
„Avea nevoie de cât mai mult timp, mai ales acum, la vârsta ei. Trebuia să se odihnească, având în vedere ce o aștepta.”
O lectură perfectă pentru fanii lui Stieg Larsson. Un singur cuvânt poate porni un război. Telefonul fix sună chiar când Agneta își ia rămas-bun de la nepoți. Din receptor se aude un singur cuvânt: „Geiger”. Știa de zeci de ani că va veni acest moment, dar tot e tulburată. Știe ce înseamnă. Își scoate arma din ascunzătoare, montează amortizorul și se strecoară în spatele soțului ei. Îi duce țeava la tâmplă, apasă pe trăgaci și dispare – lăsându-și în urmă portofelul și cheile. Cazul nu-i este repartizat Sarei Nowak, dar ea le cunoaște pe rudele victimei și, încălcând regulile, se implică în anchetă. Ceea ce nu știe ea este că misteriosul cod transmis la telefon este doar prima piesă dintr-un plan complex și devastator pus în mișcare cu 50 de ani în urmă.
„Ținând arma ascunsă la spate, Agneta le răspunse la salut cu mâna liberă. Fiicele ei lăsară geamurile din spate ale mașinilor și-i îndemnă și pe copii s-o mai salute o dată pe bunica. Copii se conformară, iar bunica le zâmbi, gândindu-se că făcuse tot ce era mai bine pentru minunații ei nepoți.”
Geiger, un thriller pe care am vrut să îl citesc de ceva vreme și de la care am avut așteptări. Oarecum, așteptările mele n-au fost atinse, respectiv întrecute (așa cum ar fi fost de preferat, evident), dar în schimb romanul a avut ceva chiar foarte interesant, extrem de bine fructificat: intriga care, mie unul, mi s-a părut destul de autentică, ideea cu spionaj, politica de culise, jocurile neașteptate și întorsăturile de situație. Și, ah, da, un personaj malefic de-a dreptul delicios, și anume Agneta. Agneta a fost cireașa de pe un tort cam sec, de altfel, dar care a potențat lectura datorită a ceea ce, de-a lungul cărții, a ascuns ea. Da, sfârșitul este unul de-a dreptul tulburător, însă cam intempestiv și brusc. Într-adevăr, cartea face parte dintr-o serie, dar parcă sfârșitul a fost mult prea abrupt și a lăsat totul „în aer”, fără o idee a unei continuări (sau, când va exista una, chiar nu știu la ce să mă aștept), și parcă fără niște concluzii clare. Nu știu, i-a lipsit ceva ce, cred eu, n-ar fi trebuit să lipsească, lăsându-i cititorului mult prea multe semne de întrebare. 
    „Ceea ce până acum fusese doar o amenințare confuză, un scenariu catastrofal, un coșmar devenea realitate. 
După treizeci de ani de viață complet diferită, o viață banală, redevenise brusc persoana care fusese în tinerețe. Persoana care fusese pregătită să devină, încă din copilărie.
Va reuși?”
Romanul Geiger îți oferă „cel mai emoționant” moment al cărții încă de la început, atunci când Agneta Broman, în vârstă de șaptezeci de ani, soția lui Stellan, o legendă vie a televiziunii suedeze, își salută fiicele și nepoții. Când telefonul îi sună, Agneta răspunde și aude un singur cuvânt, „Geiger”, iar atunci își dă seama că a venit momentul să pună în mișcare rotițele care antrenează un plan devastator, pregătit de mai bine de cincizeci de ani. Așa că își împușcă soțul, fuge în grabă, punând în aplicare ceea ce deja plănuia să facă de ani buni. Agneta pornește într-o misiune care o va pune față în față cu cele mai periculoase situații cu care va avea de-a face. Când corpul lui Stellan este găsit, Suedia intră într-o stare totală de panică: cine ar vrea să-l ucidă pe cel care întruchipa perfect imaginea Suediei, pe cel care a intrat în inimile tuturor? Și unde este Agneta? A fost răpită? S-a scuns din cauza fricii? Căutarea acestor răspunsuri se derulează, de fapt, în plan secund, fiindcă intriga principală este reprezentată de misiunea secretă a lui Agneta: stârpirea, de la rădăcină, a unui întreg „sistem politic”.
„Agneta era acea piesă a puzzle-ului căreia Sara nu-i putea găsi niciun loc. Dacă și ea a fost împușcată, unde era trupul ei? Dacă a fugit de criminal, de ce nu se mai știa nimic despre ea? Dacă a fost răpită de criminal, cu ce scop?
Ce făcea ea acum?”
Sara Nowak, detectiv suedez în cadrul departamentului de științe și moravuri comportamentale, mamă a doi copii, 44 de ani. Destul de agresivă și cu o atitudine incisivă. De asemenea, ea este cea care a crescut alături de cele două fiice ale lui Stellan deoarece mama ei, refugiată poloneză, era femeie de serviciu în familia Broman. Pentru energica Sara, care se luptă continuu să-și țină în frâu comportamentul impulsiv, în timp ce se ocupă de persoanele care se folosesc și abuzează în mod repetat de prostituate, uciderea lui Stellan devine o chestie personală. Făcând cercetări din ce în ce mai amănunțite, cronofage, la urechile Sarei ajung niște zvonuri șocante potrivit cărora Stellan nu este, de fapt, cine presupunea el a fi. Și-aici, în fine, am să mă opresc cu descrierea acțiunii, fiindcă nu vreau să vă dau spoilere absolut inutile. Ideea este că, așa cum am spus, romanul are o intrigă destul de interesantă, bine documentată, care solicită cititorul și-i presupune atenția specifică. Cu toate acestea, a avut niște „scăpări” pe care, eu unul, n-am putut să le trec cu vederea. Recunosc, mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut toată aventura, momentele tensionate, scenele cu Agneta (romanul ne oferă perspective alternative asupra situațiilor, vreau să zic - când partea cu Sara și cercetările ei, când cea cu Agneta și ce mai coace ea). OK, astfel, bun din acest punct de vedere. Însă...
„Se dovedise că anchetarea crimei avea o mulțime de puncte comune cu viața și copilăria ei, dar era vorba de fapt despre viața tuturor suedezilor. Întregul popor crescuse cu unchiul Stellan ca figură unificatoare, ca unică forță pozitivă incontestabilă din țară. Politicienii mințeau, iar campionii sportivi puteau dezamăgi uneori, dar în unchiul Stellan puteau avea întotdeauna încredere.”
Nu mi-a plăcut prea mult vocea narativă, mi s-a părut deloc intimă, personală - n-am reușit să mă apropii de autor și, astfel, prea mult de personaje (în afară de, cum am zis, Agneta - culmea, nu?), iar uneori scriitura mi s-a părut ștearsă, seacă, lipsită de esență. Ca și cum ar fi fost scris doar ca să fie, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Evident, unii chiar nu au o problemă cu genul acesta de scriitură lipsită de profunzime, fără ceva personal, fără ceva mai, cum să zic, subtil. Acțiune și atât, pe scurt. Eu prefer ca o carte să aibă și un substrat, să-mi ofere ceva mai mult, nu doar pus în cârca personajelor, astfel încât acestea să devină relevante tocmai din prisma anumitor „profunzimi”; vreau ca și autorul să-mi ofere ceva, să mă miște, să facă apel la emoțiile și trăirile mele. Sunt sigur că mă fac înțeles! Pe de altă parte, la un moment dat lectura poate deveni destul de greoaie. Un uz mult prea excesiv de politică și documentație în acest sens, care parcă era și lacunoasă, dar nu-s eu în măsura de a pune la îndoială credibilitatea și viabilitatea unor astfel de informații (evident, este vorba de ficțiune, dar parcă aș fi vrut ca totul să fie mai convingător, să treacă dincolo de încadrarea într-o operă fictivă). Și, în plus, prea multe fragmente absolut inutile, din care cu siguranță s-ar mai fi putut tăia (nu aduc date și informații relevante pentru acțiune sau dezvoltarea personajelor). Cam atât ar fi de spus în această idee negativă, a ceea ce, deși mult spus, m-a deranjat la carte. 
„După ce au asitat la dispariția completă a Germaniei de Est, mulți oameni au ascuns informații importante în locuri neutre, de teamă că și URSS va urma același drum ca și RDG. Unii au vrut să le folosească pe post de asigurare, alții, drept armă în luptă împotriva celor ce se petreceau sau, pur și simplu, să le vândă și să câștige un ban. Totul a fost vândut când s-a destrămat Uniunea Sovietică. Rezervoare, submarine, portavioane, focoase. Este de mirare că n-au reapărut încă. Fie erau de calitate prea proastă, fie am avut un noro chior. Dar încă nu este prea târziu. Armamentul rezistă bine mersi treizeci de ani.”
Altfel, romanul lui Gustaf Skördeman, Geiger, este o lectură incitantă. Îndeajuns de incitantă, aș spune, încât să vreau să citesc și următorul volum, care habar n-am dacă va fi o continuare a cărții sau doar va fi o altă poveste, având-o însăși pe Sara Nowak în ea. Nu știu, știu doar că a apărut, se numește Faust și, într-adevăr, ia parte la acțiune și doamna Sara. În caz că se va traduce, cu siguranță am să o citesc, dar nu rămâne decât să aștept. Dacă sunteți fani ai cărților de acest gen, care amestecă drama, spionajul, romanul polițist și thriller, într-o acțiune tensionată, neașteptată și complexă, cu istorie și politică, „jocuri de culise”, corupție, personaje duplicitare, eu chiar cred că v-ar plăcea. De altfel, chiar citeam cartea și mă gândeam că ar ieși un film destul de bun după ea, așa că m-am bucurat mult când am văzut că, într-adevăr, se are în plan o ecranizare a romanului lui Skördeman. Uneori, unele cărți parcă devin mai bune din prisma ecranizării, mai ales atunci când sunt de acest gen. În fine, în cele din urmă a fost o lectură OK, m-a ținut prins, însă m-a și plictisit pe alocuri. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Te rog, ai grijă de mama, de Shin Kyung-Sook - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2021
Traducere: Tae Hyun Oum

Shin Kyung-Sook (n. 1963) este autoarea a șapte romane. Te rog, ai grijă de mama a fost tradusă în 35 de limbi și a intrat în lista de bestsellers New York Times.
„Mâinile mamei erau înghețate. Apucându-le, și-a jurat că va face aceste mâini și pe această femeie fericite, indiferent de ce va trebui să facă (...).”
Gara din Seoul. Son‑yo este despărțită de soțul ei la urcarea în tren și se pierde în oraș fără a mai putea fi găsită. Te rog, ai grijă de mama (apărut la Editura Univers, 2021, în traducerea lui Tae Hyun Oum, care a tradus și Iubita fiului meu) este un roman plin de candoare despre viața unei femei din Coreea de Sud, a cărei poveste este spusă prin vocile copiilor ei care își amintesc, rând pe rând, bucăți din trecut, reconstruindu‑i în felul acesta existența și descoperind cât de incredibilă era, de fapt, viața mamei lor.
„- Cum poți trăi fără a avea încredere în oameni? Sunt mai mulți oameni buni decât rău, după care a zâmbit cu gura până la urechi, așa cum făcea de obicei.”
Romanul lui Shin Kyung-Sook a fost cartea cel cu care mi-am încheiat aventura literară a anului 2021 - o aventură efervescentă, bogată, în care am descoperit cărți dintre cele mai bune și noi autori care să-mi fie pe plac. Cum nu se putea altfel, știam că această carte o să-mi placă, și de aceea am lăsat-o pentru sfârșit. Vorba aia, lucrurile bune vin (sau se lasă?) la sfârșit. Astfel, am încheiat ziua de 31 decembrie într-un mod glorios: Te rog, ai grijă de mama, a intrat în topul celor mai bune cărți citite anul trecut. Și chiar am știut, de fapt, că o să-mi placă, asta de dinainte de a mă apuca să o citesc. Nu știu, pur și simplu m-am crezut în intuiție și se pare că nici de data aceasta nu m-a înșelat. Un roman fragil, dar totuși atât de puternic, un roman candid, dar totuși parcă atât de aprig. Un roman ca o lumină care strălucește într-o beznă în care, parcă, ne-am tot pierdut cu toții de-a lungul timpului. Un roman în care figura maternă reprezintă parcă axis mundi-ul unei lumi deja lăsate în voia sorții, într-o lume în care ne pierdem rădăcinile, uitând că fructele din vârful pomului își datorează existența a ceea ce se află în pământ: rădăcinile.
„Acum reflecta asupra acelui lucru. Când mama era mai tânără, prezența ei a fost cea care l-a ajutat mereu să-și construiască un caracter de bărbat, de ființă umană.”
Nici nu știu cum să-mi găsesc cuvintele pentru a vorbi despre romanul lui Shin Kyung-Sook, sincer. Nici acum, după ce au trecut ceva săptămâni de când l-am citit. În schimb, îl păstrez în suflet ca pe o comoară valoroasă pe care am găsit-o în niște momente în care, aș putea spune, aveam nevoie. De fapt, cred că avem cu toții nevoie de o astfel de lectură, indiferent de unde ar veni ea: o lectură profundă, o lectură apăsătoare, dureroasă, a cărui final m-a lăsat cu lacrimi în ochi. S-ar putea să fi pierdut bucățele din suflet și prin camera unde am citit-o (nu eram acasă), și cred că-mi va fi greu să le recuperez în timp. Am impresia că vorbesc aiurea, sincer, dar doar așa aș putea vorbi viabil despre acest roman. M-a fragmentat, fiindcă lecturarea lui m-a pus „sub lupă”: am revizuit aspecte ale propriei mele vieți, am reîntâlnit anumite lucruri... Care, în esență, m-au făcut să simt și mai puternic această carte. Această poveste. Această realitate și aceast scenariu imaginate, cu-atâta suflet și talent, de către Shin Kyung-Sook. Sincer, cred că am recomandat această atât de multor persoane încât, fără să-mi dau seama, s-ar putea să produc (și alte) pagube colaterale. Vina mea, mi-o asum, dar chiar cred că această carte trebuie citită de către oricine.
„Mamei îi displăcea să aștepte sărbătorile cu găuri în ușile uzate din cauză că toată vara au fost deschise și închise, de aceea pentru ea înlocuirea hârtiei cu una nouă dădea startul începutului de toamnă și al Festivalului de TOamnă. probabil că voia să protejeze familia de vremea rece care urma atunci când vântul sufla mai tare la sfârșit de vară.”
Romanul de față este scris din patru puncte de vedere diferite, și, sincer, am cercetat puțin acest lucru (îmi place mult să mă interesez cu privire la viața scriitorilor romanelor care chiar îmi plac). Cifra 4 (pinyin sì) este considerată a fi „ghinionistă”, deoarece sună ca și cuvântul „moarte” (pinyin sǐ). De ce a optat totuși autoarea coreeană să elaboreze, cu-atâta putere și grijă, un roman scris din patru puncte de vedere diferite? Sincer, m-am gândit mult la asta, și-am ajus la o concluzie (a cărei viabilitate poate fi contestată de către oricine, fiindcă nu e o concluzie în sensul sui generis al termenului): răspunsul este că membrii acestei familii (doi frați, tatăl și mama) sunt destul de ghinioniști. Sau, cel puțin trei dintre ei, cam neglijenți. Pe măsură ce citești romanul, din perspectiva punctelor de vedere alternante (Chi-hon, fiica cea mare și o scriitoare de succes, Hyung-chol, fiul măcinat de vina de a nu se fi ridicat la înălțimea potențialului său, trăind cu senzația că și-a dezamăgit mama, și soțul lui Son-yo, de un egosim și nepăsare parcă ieșite din comun), în fața ochilor ți se afișează un cadru bulversant: se pare că mai nimenu nu a cunoscut-o de fapt pe Son-yo îndeajuns de bine încât s-o înțeleagă. Și nu că Son-yo ar fi fost prea complicată, ci întocmai din cauza faptului că prioritățile le erau altele... 
„Dispariția mamei l-a făcut să-și reamintescă lucruri de mult uitate, amintiri precum cea cu frunzele de arțar.”
Datorită polifonismului romanului Te rog, ai grijă de mama, cam totul este relevat: cititorului îi este conturată povestea întreagă a lui Son-yo, care este o adevărată enigmă. Un pilon de salvare al lumilor celor trei rămași, care acum se află pe-o barcă în mijlocul unei furtuni existențiale. Mama dispărută, încercarea lor de a o găsi, pistele incerte, întrebările, oh, zecile de întrebări care-i macină, le neliniștesc somnul și nu le dau pace. Durerea care străbate paginile cărții și se-așază în inima cititorului, făcându-l un personaj omniprezent în roman; profunzimea poveștilor, a întâmplărilor, dragostea maternă atât de frumos și puternic reliefată, scoasă în evidență de către Shin Kyung-Sook. Doamne, Doamne, ce mi-a plăcut această carte. Sper ca prin această recenzie să pot, câtuși de puțin, să transmit o parte din trăirile care m-au încercat atunci când am citit-o, toate sentimentele care și-au făcut loc în sufletul meu; și-atunci când am terminat-o, toate lacrimile dulci-amărui pe care le-am vărsat pentru un roman atât de frumos scris, cu-atât de mult talent și cu o grijă și atenție formidabile.
„- Mamă! Dacă ne pierdem una de cealaltă, nu continua să mergi. Doar stai pe loc. Atunci vom putea să ne găsim.”
Știți că n-am să vă dau detalii legate de acțiune, chestii de-acest gen care nu fac nici interesul meu, nici al vostru. Cu toate acestea, probabil ceva specific cărților scrise de autori asiatici, ne sunt înfățișate multe aspecte (pentru mine, chiar interesante) referitoare la cultura coreeană, tradiții, feluri de mâncare și tot ce-are drept scop reiterarea unei culori locale, astfel încât cititorul să se poată integra mult mai bine în atmosfera intimă a cărții. Dincolo de asta, intriga care ușor putea să ducă la dezvoltarea unui roman de factură polițistă/thriller, devine un roman al existenței și profunzimii, un roman al căutării și regăsirii. În situația dată - dispariția mamei, respectiv a soției - cele trei personaje trec prin transformări, iar distanța cândva pusă între ei începe să se micșoreze din cauza (datorită?) întâmplării nefaste. Iar mama, oh, cea care s-a pierdut printre străini, cea care i-a îngrijit, cea care i-a așteptat cu mâncare, cea care înfățișează însuși pântecul roditor al lumii... Pierdută. Și-odată cu ea, pierdute și toate coordonatele acestei lumi.
„Mama își pune brațele sub subsuorile mele ca și cum ar ține un copil care tocmai a murit. Îmi ia sandalele albastre din plastic jos din picioare și îmi trage picioarele în poala ei. Mama nu zâmbește. Nu plânge. A știut mama oare că și eu am avut nevoie de ea toată viața?”
Chiar vi-l recomand cu mare drag, și mă voi opri aici din scris. Nu știu câte am spus despre el, nu știu cât de relevantă sau rațională este acestă așa-zisă recenzie, însă știu că există unele cărți despre care nu trebuie să vorbești, despre care nu trebuie să scrii: există unele cărți, unele povești, pe care pur și simplui le trăiești și atât. Restul - scrisul, cronica, articolele despre carte - sunt absolut irelevante. Iar aceste cărți știi că depășesc granița poveștii, a ficțiunii, devenind parte integrantă a unei realități poate deseori greu de acceptat, greu de crezut. Te rog, ai grijă de mama, este cartea pe care, sincer, te rog să o citești. Este posibil să nu o iubești așa cum am iubit-o eu, dar cu siguranță te va mișca și-ți va face să vibreze și cele mai nebănuite corzi ale sufletului. Să aveți lecturi fix așa cum vă doriți!


Niciodată, de Ken Follett - Recenzie

Editura: RAO
Colecția: RAO CLASS
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 644
Anul apariției: 2021
Traducere: Alexandra Marinescu

Ken Follett este unul dintre cei mai iubiți autori din lume, după cum o dovedesc vânzările celor 36 de romane ale sale în peste 178 de milioane de exemplare. Primul bestseller al lui Follett a fost romanul Prin urechile acului, o poveste de spionaj ce are loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1989 a fost publicat romanul Stâlpii pământului, care a devenit rapid cel mai popular roman al lui Follett, ajungând numărul unu pe lista bestsellerurilor din întreaga lume și fiind selectat pentru Clubul de lectură al lui Oprah. Continuările sale, O lume fără sfârșit și Coloana de foc, precum și prologul Și a fost seară, și a fost dimineață s-au dovedit la fel de populare, astfel că seria Kingsbridge s-a vândut în mai mult de 47 de milioane de copii în întreaga lume. Follet locuiește în Herrtfordshire, Anglia, cu soția sa, Barbara. Au împreună cinci copii, șase nepoți și doi labradori.

„Fiecare catastrofă începe cu o mică problemă ce rămâne nerezolvată”, spune Pauline Green, președintele Statelor Unite, în dramatica poveste a lui Ken Follett, în care întreaga lume ajunge sub spectrul unei tensiuni de neînchipuit. O oază liniștită din deșertul Sahara; o dronă furată aparținând Statelor Unite; o insulă japoneză nelocuită; un depozit secret de substanțe chimice mortale al unei țări: toate contribuie major la escaladarea unei crize insurmontabile. În linia întâi a acestei lupte pentru prevenirea izbucnirii se află o tânără femeie, ofițer în serviciul de informații; un agent care lucrează sub acoperire, încercând să deconspire acțiunile jihadiștilor; un genial spion chinez și însăși Pauline, asaltată de atacurile unui rival din următoarea cursă prezidențială. Niciodată este un roman extraordinar, abundând de eroi, falși profeți și războinici de elită, politicieni istoviți și revoluționari oportuniști. Abordând cu o înțelepciune menită să avertizeze un posibil scenariu al vremurilor noastre, Ken Follett ne oferă un roman visceral și profund, care ne transpune până în pragul inimaginabilului.

Ei, bine, iată că a venit și vremea mea. Da, romanul de față este primul meu contact cu autorul Ken Follet, un autor despre care am auzit numai de bine și care, pur și simplu, mi-a fost recomandat de absolut toată lumea. Sincer să fiu, nu știu de ce m-am ferit de romanele sale - să fi fost oare faptul că toată lumea le adoră, numărul mare de pagini? Nu știu, sincer, dar uite că mi-am făcut curajul de care am nevoie pentru a-i descoperi opera. Și, my God, de ce n-am dat eu oare mai devreme crezare acelei efervescențe pe care mi-o transmitea toată lumea? Ken Follet este, fără să exagerez, un maestru, iar romanul de față, dincolo de complexitatea genială de care a dat dovadă, a fost de-o profunzime total neașteptată. Sincer, cred că mi-a fost îndeajunsă lecturarea romanului Niciodată pentru a-mi da seama că, într-adevăr, Ken Follet este un maestru al genului.

Zic „maestru al genului”, dar totuși chiar cred că acest roman scapă de încadrarea riguroasă într-un gen literar specific. Spre exemplu, am putea spune că această carte este o ficțiune istorică, și, mda, este, dar în aceeași măsură aș putea spune că e un roman polițist, că e un thriller fascinant care reiterează o societate frântă, fracturată, aflată în situația iminentă a unei apocalipse politice. Aș putea spune, iarăși, că e un roman politic. O dramă plină de substrat. Un roman cu mai multe „staturi de piele”; așadar, romanul acesta este un roman cu de toate, multilateral, polifonic, visceral, demn, puternic, cu personaje care fac apel la sentimentele cititorului, cu situații dintre cele mai neașteptate, tensiune, care stârnesc frică și teamă și angoasă și un sentiment acut de claustrare. Este un roman al pericolului, iar fanii acestui gen de cărți cu siguranță vor fi absolut încântați de opera „follettiană”, deoarece, cel puțin pentru mine, a fost una completă.

Bineînțeles, ca întotdeauna, n-am să vorbesc despre acțiune și alte chestii de acest gen. În recenziile pe care le fac, nu vreau să scot la lumină ceea ce se întâmplă în carte (nici n-ar avea sens, așa-i?), ci impactul pe care l-a avut asupra mea și toate aspectele privitoare la experiența mea cu lecturarea cărții. Cu toate acestea, nu pot să nu apreciez cât de documentată a fost această carte (cum, probabil, sunt toate scrise de Follett), cât de precisă (după ce am citit-o, chiar am vrut să mai citesc niște extensii și anexe privitoare la anii '50 ai școlarilor americani, exercițiile la nivel național impuse de apărarea civilă). Romanul lui Follet este plasat într-un viitor apropiat, fiind un thriller (da, e și thriller) politic care explorează tensiunile lumii moderne, într-o preîntâmpinare posibilă a unei realități eventuale cu care ne-am putea confrunta. Un scenariu foarte real, bine pus la punct, închipuit de un autor cu o credibilitate susținută, inteligent și erudit, pentru care scrisul a devenit o modalitate de a trăi, de a supraviețui. Aș putea spune, sincer, că e un roman caracteristic lui Follet, de factură „follettiană”, fiindcă am impresia că are tot ce au avut și celelalte romane ale sale (și nu mă refer la intrigă), dat fiind faptul că autorul chiar este extrem de popular, iar cărțile sale se vând în milioane de exemplare. Nu cred că mă îndoiesc și greșesc când afirm asta.

Un roman meticulos, documentat, cu o distribuție extrem de vată de personaje și povești care se întretaie, în cele din urmă, de-a lungul romanului. Trei spații de desfășurare ale acțiunii sunt esențiale în dezvoltarea intrigii romanului; inițial, cititorul este transpus în lumea toridă și uscată a deșertului Saharei, unde un agent CIA încearcă să urmărească un transport de cocaină care are să devină sursă principală de finanțare a activităților teroristice islamice din regiune. În aceeași regiune, un soldat american este împușcat cu o armă provenită dintr-un depozit nord-coreean de armament, iar acest incident provoacă reacții polarizante din partea Statelor Unite și a Chinei, aliatul principal al Coreei de Nord. Apoi, accentul poveștii se mută pe Statele Unite și China, unde Pauline Green, o republicană, este prima femeie devenită președinte. Aceasta trebuie să găsească un echilibru între provocările politicii iterne, în timp ce dă piept pericolelor escaladării situațiilor tensionate dintre Asia și Orientul Mijlociu. Cred că aceste reprezintă punctele de plecare pe care Ken Follett le-a valorificat, cu talent, la potențialul lor maximal, conturând o poveste originală și de o complexitate savuroasă, amenințătoare, viscerală și dureroasă.

Chiar mi-a plăcut extraordinar de mult romanul, și nici nu mi-am dat seama când au trecut cele aproximativ 700 de pagini. Am fost prins în acțiune, purtat prin tot felul de locuri (încă un plus este faptul că Follett se pricepe extrem de bine să contureze culoarea locală a unui anumit spațiu, detaliile de context, totul reușind să transpună cititorul în lumea fictivă), martor a extrem de multe situații tensionate, periculoase, pline de suspans. Am trăit alături de personaje, am intrat în viața lor personală și le-am descoperit, pe parcurs, durerile și dramele, conflictele și patimile, dar și dovezile de curaj, inteligență, spiritul justițiar adânc împământat în viețile lor. Da, Follett chiar mi-a oferit un roman cum rar mi-a fost dat să citesc, un roman pe care l-am savurat și care m-a convins că, într-adevăr, autorul își merită toată laudele și tot hype-ul care i se cuvin. 

Chiar dacă a durat ceva până să fiu convins să-i citesc cărțile, se pare că am ajuns în punctul în care nu vreau decât să le citesc și pe celelalte scrise de el. Mă bucură faptul că prietenii de la Editura RAO „s-au specializat” în a-i traduce romanele, iar la ei pot găsi o mulțime de cărți scrise de acest autor. Nu știu dacă l-ați citit, dacă atunci când vă gândiți la romanele lui Follett aveți aceleași „considerente” pe care le-am avut și eu (numărul mare de pagini, faptul că toată lumea adoră cum scrie), dar chiar vreau să  vă spun că, cu certitudine, este un autor care merită toată atenția. Scrie bine, scris complex, scrie inteligent și depune o muncă serioasă de documentare tot ceea ce creează. Astfel, romanele sale nu sunt doar niște opere de ficțiune extrem de bine scrise, ci un fel de document istoric; vor supraviețui generațiilor, consacrând un autor care, prin opera sa, a oferit lumii nu doar ficțiuni bune, ci o doză de istorie de care cu toții avem nevoie pentru a ne înțelege prezentul și, poate, pentru a evita situațiile dezastruoase care se întrevăd în viitor. Să aveți doar lecturi pe placul vostru, pline de spor!

miercuri, 19 ianuarie 2022

Iubita fiului meu, de Jung Mi-Kyung - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 280
Anul apariției: 2021
Traducere: Tae Hyun Oum

Jung Mi-Kyung (1960–2017) a scris trei romane și mai multe volume de povestiri și a primit prestigiosul premiu literar sud‑coreean Yi Sang în 2006. Iubita fiului meu este un volum care cuprinde mai multe povestiri întretăiate într-o imagine pertinentă și evocatoare a Coreei de Sud din zilele noastre.
„(...) După ce a decedat el, m-a cuprins nu durerea, ci frigul.”
„Povestitorii imparțiali ai lui Jung, atitudinea ironică și umorul adesea subtil (sau chiar negru), combinate cu tema uniformă a lumii moderne care îndepărtează emoțiile din relații fac ca Iubita fiului meu să reprezinte un câștig esențial pentru biblioteca oricărui fan de ficțiune modernă coreeană, de fapt un câștig esențial în biblioteca oricui iubește ficțiunea modernă.“ - Charles Montgomery
„(...) Sentimentele sunt cele distructive.”
Nu am mai citit până acum proză scurtă (short stories) scrise de autori coreeni. De fapt, ce vorbesc, în afară de Lydia Davis și Alice Munro, chiar nu prea citesc proză scurtă în general, deși îmi place acest gen literar. Cu toate acestea, mai mereu rămân cu senzația că, ei bine, unele povestiri sunt „incomplete”, nefinisate, și parcă ar mai fi putut fi adăugat ceva, parcă anumite situații, conflicte, au rămas de izbeliște, să spun așa, au rămas fără rezolvare. Dar, în cele din urmă, poate asta este și ideea - autorul îți oferă o bornă de plecare, un kilometru 0 de la care tu, cu imaginația ta, să-ncepi să construiești, să duci acțiunea încotro dorești și să-i oferi deznodământul pe care îl poți anticipa de unul singur. Cu toate acestea, Iubita fiului meu, această colecție impresionantă de povestiri, a fost o carte care mi-a lăsat, deseori, un gust amar, și-asta pentru că am simțit că vreau mai mult - deși Jung Mi-Kyung chiar a reușit să se încadreze stilistic într-un registru pe care, eu unul, l-am perceput ca fiind extrem de autentic. Nu știu dacă proza scurtă a fost (sau este) la modă în literatura modernă din Coreea, dar aș putea să apreciez cu certitudine faptul că volumul de față stă drept pilon solid în această direcție de abordare a literaturii.
„- Să fii norocos cu părinții pe care-i ai - este și acesta un talent. Încă nu-ți dai seama? S-ar putea să fie chiar cel mai important talent dintre toate.”
Iubita fiului meu, a treia carte scrisă de un autor asiatic pe care o citesc, este formată din șapte povestiri, iar fiecare dintre ele reușește să atingă, într-un mod diferit și specific, aspecte privitoare la alienarea individului, pierdere, distorsionarea și impermanența iubirii, dezvoltate pe fundalul socio-cultural al Coreei, dar care parcă reușesc să se răsfrângă asupra circumstanțelor mondiale, devenind relevante pentru fiecare persoană în parte. Deși personajele și cadrele variază de la o povestire la alta, „scriitura rămâne aceeași”, iar Jung reușește să exploreze cu talent eroziunea iubirii cauzate de circumstanțele lumii moderne și, frecvent, de deciziile luate în trecut, astfel încât poveștile nu se referă doar la situații actuale, de prezent, ci și la alegerile pe care, de-a lungul timpului, personajele le-au făcut. Alegeri care, întocmai, le-au adus în situațiile în care se află. Am simțit, într-o oarecare măsură, că volumul de față ar putea fi citit și ca un fel de roman, care parcă s-ar completa una pe cealalta, și am regăsit revalorificarea aceleiași teme, dar cu o efervescență literară extrem de variată: metafore, hiperbole, alegorii și multă subtilitate. Avem artiști, vânzători, mame, prietene - personaje vii care, în povestirile lui Jung, pătrund în sufletul cititorului și-i stârnesc emoții dintre cele mai nebănuite.
„O tragedie universală purifică emoțiile, dar când tragedia devine personală, oamenii își pierd simțul rațiunii.”
Cartea începe cu povestirea intitulată Te iubesc, care surprinde povestea unui cuplu de tineri săraci care pun la cale un complet extrem de ciudat: „să abuzeze”, într-un mod destul de bolnav, de bogăția șefului personajului masculin (cel din a cărui perpesctivă este narat totul). Și totuși, cu ce preț? Aș putea spune mai multe, dar ar însemna să stric ideea poveștii; în orice caz, aș fi vrut ca această povestire să fie mult mai lungă, deoarece mi-a plăcut la nebunie. Bizonul surprinde, într-un oarecare mod similar, un triunghi amoros, concentrat în jurul lui Su-hye, o sculptoriță al cărui soț moarte la scurt timp după ce înaintează o declarație de divorț. Noua ei piesă din galeria pe care o deține, numită „Bizonul”, este menit să reitereze cristalizarea și substraturile sufletului uman, într-o idee artistică deosebit de profundă. În bătaia vântului abordează tematica maternității (atât de dragă mie!), însă din perspectiva dureroasă a sterilității, într-o metaforă superbă a unei flori care, din păcate, se transformă în imaginea morții și singurătății. Cu un felm de sarcasm nemilos, Jung utilizează simboluri subtile, profunde, pentru a aduce în lumină aspecte privitoare la viața de cuplu.
„- S-a dus luna iulie. Am străbătut o cale lungă. Dacă ne întoarcem în urmă, tu și eu ne vom transforma în niște stane de sare. Uite cum nu se oprește ploaia. Într-un final, ne vom topi de tot. Nu ne mai putem întoarce acum. Locul unde ne-am putea întoarce s-a prăbușit, iar de-acum trebuie să mergem privind doar înainte.”
Povestirea care dă și numele titlului, Iubita fiului meu, explorează într-un mod dureros diviziunile sociale dintre oameni: povestea este narată din perspectiva unei mame care își analizează fiul îndrăgostit profund de o femeie săracă, însă își dă seama că această analiză readuce în lumină detalii ascunse legate de propria ei tinerețe. Cicadele (probabil una dintre povestirile mele preferate) este o povestire simbolică, care chiar se apropie de ideea realismului magic márquezian (pe care îl ador atât de mult), despre un bărbat care se confruntă cu boala numită tinitus (un fel de țiuit al urechilor care îl face să audă cântecul cicadelor în fiecare clipă). Semaforul roșu reprezintă încercarea unei persoane de a pune cap la cap aspecte ale propriei vieți, încercarea de a găsi un anumit sens al firescului (sau nefirescului?) întâmplărilor din viața sa. O meditație profundă asupra condiției umane. În cele din urmă, Jung Mi-Kyung își încheie volumul cu povestirea Noapte, desparte-te!, care surprinde povestea unui regizor ce pleacă peste hotare pentru a-și reîntâlni un vechi prieten, un doctor ale cărui idealuri sunt dintre cele mai înalte: să creeze un medicament care îi va face pe oameni „să se îndrăgostească”. O pledoarie profundă privitoare la iubire și la lipsa acesteia, la pasiune și forma în care aceasta se manifestă.
„Abia după moartea lui, am realizat că noi toți suntem niște ființe care trăim purtând un frig imens cât întregul univers. La fel ca bizonii din epoca de gheață, nu înțelegem de unde și de ce am ajuns aici, suntem niște ființe care, azvârlite în acest loc, trebuie să pășească pe gheață încercând din tot corpul să suporte frigul.”
Iubita fiului meu, în fine, a fost un volum pe care l-am savurat până la ultima pagină, deși l-am citit cu o oarecare tristețe pe care nu știu cum aș putea-o justifica. O proză profundă, sinceră și dureroasă, care „se scutură” de înfrumusețări stilistice nepotrivite, de pioșenie - totul este redat și relatat cu o oarecare austeritate care nu face decât să potențeze trăirile cititorului. O scriitură limpede, clară, precisă și bine conturată, gândită și, parcă, chiar și extrem de bine documentat. Proza lui Jung Mi-Kyung mișcă cititorul și îl zguduie, lăsând urme adânci în sufletul său. Parcă și-acum, când vorbesc despre carte, mă-ncearcă niște sentimente destul de ciudate, pe care nu le pot înțelege. În orice caz, voi termina aici recenzia promițându-mi că, în viitor, voi reveni asupra lecturării acestei cărți - și atunci, cu certitudine, mă va lovi mult mai puternic. Să aveți lecturi frumoase și așa cum vă doriți, dragi cititori!

Despre fiica mea, de Hye-Jin Kim - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2021
Traducere: Virgil-Mihai Țâru

Hye-Jin Kim (n. 1983) a scris mai multe romane și un volum de povestiri. Despre fiica mea a devenit un bestseller în Coreea de Sud (peste 70 000 de exemplare), iar drepturile de traducere au fost vândute în 14 țări. 
„Și uite așa mă transform treptat într-un om invizibil. Nu m-ar mira deloc ca fetele să nu-și dea seama nici măcar de faptul că voi fi dispărut!”
Mama din romanul Despre fiica mea se trezește locuind în aceeași casă cu fiica ei și cu partenera acesteia. Marcată de relația dintre ele, dar și de contexte ale societății coreene contemporane, de dramele acestei societăți și de derutele ei, protagonista încearcă să găsească un echilibru între valorile tradiționale în orizontul cărora a fost crescută și realitățile vieții de azi.
„Nici nu știu când m-am transformat în această persoană fricoasă, care nu mai are răbdare să-i asculte pe ceilalți, care e tot timpul grăbită, care nu vrea să se amestece prea mult în nimic și care nu vrea să-și murdărească hainele sau pielea pentru nimic în lume. Când am decis oare să mă țin la distanță de toți, spunând și făcând ceea ce se așteaptă ei, dar, în același timp, retrăgându-mă puțin câte puțin în cochilia mea?”
Dacă îmi citiți blogul de ceva vreme, cu siguranță știți că, pentru o perioadă îndelungată de timp, am fost mare fan al Editurii Univers; în special al colecțiilor Romanul secolului XX-XXI și Globus. Așadar, mă bucură nespus să aflu că au apărut noi cărți în aceste colecții și, sincer, abia aștept să le citesc. Pentru că, încetul cu încetul, redescopăr frumusețea și splendoarea acestei colecții, cu autori noi care, chiar și spre surprinderea mea, reușesc să-mi intre sub piele și să mă miște până în proximitatea lacrimilor. A fost cazul cu romanul Te rog, ai grijă de mama, a cărui recenzie o voi posta curând (una dintre cele mai bune cărți citite în 2021), dar și cu romanul de față, Despre fiica mea, un roman de o profunzime izbitoare, multilateral și extrem, extrem de bine scris. De fapt, mi-am dat seama de un lucru: dacă un autor aduce în centrul romanului figura maternă, cu siguranță deja m-a câștigat. Nu îmi pot explica acest comportament pe care îl adopt atunci când „citesc cărți cu și despre mame”, dar au ceva ce reușește să mă atingă așa cum nu o fac altele. Posibil, în fine, și datorită faptului că romanul meu de debut are în centru tot valorificarea ideii de maternitate. Dar am să vă spun mai multe în cele ce urmează.
„De ce numai mie mi-a fost dată o astfel de probă de foc? De ce trebuie ca tocmai propriul meu copil să mă facă în așa hal de nefericită? De ce tocmai fiica mea nutrește o atât de mare cruzime față de mine? Și de ce am ajuns să-mi fie rușine de progenitura ieșită din propriul meu pântece? Numai gândul că am ajuns o mamă căreia îi e rușine de propriul copil mă chinuie teribil! De ce oare mă face să-i reneg tipul de viață pe care o duce și, astfel, să mă reneg pe mine însămi ca mamă și toate lucrurile pe care le-am trăit și le-am făcut până astăzi?”
Despre fiica mea este romanul pe care am început să îl citesc aseară și pe care l-am terminat în dimineața zilei de astăzi, imediat ce m-am trezit. Probabil, dacă nu l-aș fi început la o oră destul de târzie, l-aș fi terminat tot aseară. Efectiv, n-am mai putut să îl las din mână. Am absorbit fiecare frază, am trecut prin filtrul propriilor emoții fiecare trăire a personajelor, și-aș începe, bineînțeles, „cu mama”. Cea din perspectiva căreia este narată povestea din roman, povestea fiicei, cea a „femeii ratate”, care nu are un loc de muncă stabil, care închiriază o cameră în casa mamei sale, cea care „ridică un zid invizibil” între ea și mama ei. Mai mult decât atât, în momentul în care fiica ei se prezintă acasă cu o altă tânără, în inima mamei sale încep să se nască sentimente dintre cele mai puternice și greu de înțeles, până când află adevărul care îi este inaccesibil și imposibil de acceptat: fiica ei este lesbiană. În acest moment, în sufletul mamei se nasc conflicte interioare, patimi zbuciumate, strigăte, violență, durere - femeia ajunge să se învinovățească, până la acuzare, de comportamentul „anormal” al fiicei sale. Iar hăul întunecat dintre mamă și fiică se cască din ce în ce mai tare, asemenea unei guri înfometate care are s-o devoreze pe mama plină de durere, care nu poate să înțeleagă comportamentele fiicei sale. 
„(...) În ciuda faptului că încerc să renunț la toate așteptările și speranțele pe care mi le-am pus în fiica mea, ele se întorc și mă devorează pe dinăuntru. Oare cât mai trebuie să mă sleiesc, să mă golesc de trăiri interioare, încât să reușesc să mă debarasez de toți demonii care mă chinuie?”
Romanul are un fir narativ simplu, un număr mic de personaje, însă cu toate acestea Hye-Jin Kim reușește, cu un talent formidabil, să reitereze complexitatea conflictelor care au pus stăpânire pe societatea actuală în care personajele trăiesc - Seul, capitala Coreei de Sud, pe fondul culturii coreene, unde homofobia este înrădăcinată în „reglementările sociale”, unde să fii liber, din acest punct de vedere și astfel, este nu doar că greșit, dar extrem de periculos. Figura maternă, femeia care se apropie încetul cu încetul de bătrânețe, este forțată de împrejurimi să muncească în continuare, într-o azil unde are grijă de o anumită Jen, o femeie cândva extrem de populară și iubită de oameni, dar care ajunsă la finele vieții intră în anonimat și obscuritate. Sincer, eu am simțit relația dintre mamă și Jen care un fel de „oglindă”, în care Jen reprezenta un fel de alter-ego (dar mult alterat) al femeii care încearcă să o înțeleagă pe fiica sa, să o „aducă pe drumul cel bun”, dar căreia îi este imposibil (de unde, de fapt, și drama poveștii). Un roman ca un stindard, despre conflictul dintre tradițiile sui generis, neaoșe, și emanciparea contemporană a orientării sexuale, nevoia acceptării și a independenței. Fericirea este fericire, indiferent de formele în care ni se arată. La fel și iubirea - cine e în măsură să îți spună cum să iubești și pe cine să alegi drept partener de viață? 
„Cu siguranță că între mine și fiica mea există un zid înalt și gros, dar invizibil. Oricât aș țipa eu de partea mea a zidului, nu există nicio șansă ca sunetul să răzbată până dincolo și fiica mea să mă audă.”
Conflictul dintre păstrarea tradițiilor arhetipale (mamă) și progresul modernității (fiica și partenera ei de viață) se răsfrânge și asupra reiterării conflictelor actuale ale societății coreene - dezbaterile rolurilor socio-culturale ale băbatului și femeii, emanciparea feministă, intimidarea, acceptarea „normelor normale”, protestele... Toate acestea fac din Despre fiica mea nu doar o dramă acută, cronică, ci o carte ca o revelație, un roman al destăinuirii și forței, în care personajele nu doar sunt prinse într-o dinamică, ci există în viața reală, iar strigătele lor reverberează și trec dincolo de paginile cărții. Bogăția temelor, complexitatea problematicilor atinse de către Hye-Jin Kim, abordarea multilaterală a acestora, personajele extrem de bine conturate, puternice, conflictuale, neînțelese și pline de cugetări, problemele economice ale societății, critica adusă asupra capitalismului modern - totul este verosimil, real, precis, construit într-o manieră chirurgicală, atentă. Fiecare întâmplare parcă are un substrat profund, fiecare replică ascunde sau, dimpotrivă, scoate la lumină ceva. Nu știu, dar chiar mi-a plăcut extraordinar de mult acest roman, a fost o surpriză literară deosebit de neașteptată.
„(...) Pentru că fiica mea, această ființă apărută din sângele și pântecele meu, este de fapt cea mai diferită și îndepărtată făptură de mine. Este un om pe care nu-l voi putea cuprinde niciodată cu mintea. Și vreau s-o înteb dacă ea chiar își doreste această relație care nu poate produce nicio progenitură, această legătură fără speranță, care nu are de fapt nicio finalitate, această viață care va rămâne pe vecie incompletă și care, din acest motiv, îi va face mereu pe oameni, cu disprețul și înjurăturile lor, să se ține după ea ca o umbră. Este pregătită fiica mea să îndure greutatea umilinței?”
Probabil aș mai putea spune multe, dar am să mă opresc aici, prin a vă spune că Despre fiica mea chiar este un roman care îmi va rămâne mult timp în suflet. Nu m-am așteptat să fie un roman care să abordeze o efervescență tematică atât de amplă, surprinsă cu atâta talent într-un număr relativ mic de pagini. Un roman complet, bine încadrat, cu o desfășurare simplă (dar care, în același timp, surprinde o realitate atât de complexă), cu număr redus de personaje (probabil, nici n-ar fi fost nevoie impetuoasă de mai mult), însă totul frutificat cu un talent formidabil. Un roman de actualitate, un roman care se adresează unui public larg și a cărui scriere stă sub însemnul unui curaj măreț. Mulțumesc, Hye-Jin Kim, că mi-ai oferit ocazia de a-ți citi capodopera. Tot mai mult mă surprind de cât de mult încep să îmi placă autorii asiatici! Pentru că au acel ceva special pe care parcă cu greu îl regăsesc la alți autori; au acel ceva după care mă dau în vânt! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragi cititori!