Toate fetele dispărute, de Megan Miranda - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Liviu Szőke

Meg Miranda este autoarea romanului Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam), bestseller internațional, recomandat de actrița Reese Witherspoon în cadrul clubului ei de carte și publicat în limba română la Leda Edge, dar și a altor romane de succes, precum The Perfect Stranger, The Girl from Widow Hills și Such a Quiet Place. De asemenea, a scris mai multe cărți pentru publicul tânăr. A crescut în New Jersey, a absolvit MIT și locuiește în Carolina de Nord, împreună cu soțul și cei doi copii ai lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitează MeganMiranda.com. Urmărește-o pe Megan Miranda pe Instagram pe @MeganLMiranda.

„Însă nu a dispărut, de fapt. Mai era ceva. O părticică pentru fiecare dintre noi, pe care o păstram ascunsă (...). 

Eram un oraș plin de temeri, în căutare de răspunsuri. Însă eram și un oraș plin de mincinoși.”

Un fenomenal roman de debut cu o provocare care te va ului: povestea este relatată în sens invers! Au trecut zece ani de când Nicolette Farrell a părăsit Cooley Ridge. Zece ani de când s-a despărțit de Tyler, bărbatul cu care credea că avea să se căsătorească. Zece ani de când cea mai bună prietenă a ei, Corinne, a dispărut, iar, de atunci, nimeni nu a mai aflat nimic despre aceasta. Când e informată că tatăl ei este bolnav, Nic locuiește în Philadelphia, iar viața pe care o duce aici nici că ar putea fi mai diferită de cea din adolescență. Imediat după apelul telefonic, tânăra revine în Cooley Ridge pentru a avea grijă de părintele ei, dar, la câteva zile de la întoarcerea în orășelul natal, o altă fată dispare, iar pe Nic o încearcă un sentiment terifiant de déjà-vu. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tânăra respectivă, Nic descoperă adevăruri șocante despre vecinii ei, despre propria familie, dar și despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat cu prietena ei, Corinne, în acea noapte bizară din urmă cu zece ani.

„Bârfele (...). Sunt primejdioase, pentru că pornesc de la ceva adevărat, de la o sămânță sădită în pământ, căpătând apoi viață proprie. Se amestecă laolaltă - adevărul și ficțiunea -, iar uneori devine foarte greu să mai faci distincție între ele. Uneori devine foarte greu să-ți mai amintești care parte mai există cu adevărat.”

De unde să încep, de unde să încep? Cred că voi spune că that was unexpected, și nu știu de ce, pentru că nu știam nimic despre această carte și autoare, și nici n-am citit descrierea de pe a patra copertă înainte de a mă aventura în lectură. Cu toate acestea, am fost plăcut surprins să descopăr o poveste destul de faină, interesantă, și cel puțin îndeajuns de plăcută încât să mă țină acolo de la început până la sfârșit, fără să-mi dau seama cum trec paginile și cum, încetul cu încetul, ajung la sfârșitul poveștii. Chiar a fost un thriller bun, după părerea mea, dat fiind faptul că în ultima perioadă am avut de-a face doar cu thrillere basic & banale, că deja încep să mă enervez și, în fine, nu contează! Romanul lui Megan Miranda mi-a plăcut, deși nu a fost memorabil sau waw-cine-știe-ce-carte. A fost un thriller chiar bun, care a reușit să mă poarte de-a lungul unei povești total neașteptate - mai ales când pleci cu premisa că „nimic neașteptat nu are să se întâmple”. Mi-au plăcut și personajele foarte mult, însă și acest cadru al acțiunii destul de ciudățel, tensiunea pe care Miranda a reușit să o creeze, însă și partea de profunzime pe care a reușit s-o insereze în carte. Îmi plac thrillerele care reușesc să îmbine acțiunea cu o tentă mai profundă, emoționantă - mi se pare că-i dau cărții cu totul alt aer!

„Umbrele se mișcau odată cu norii ce alunecau prin fața lunii. Formele întunecate, pe care le surprindeam cu coada ochiului, se strecurau precum niște monștri.”

Evident, avem de-a face oarecum cu intriga obișnuită și arhicunoscută, folosită foarte des de către autorii de thriller (oare ar trebui să fiu așa rău?): s-a întâmplat ceva în trecut, cineva se întoarce, tralalala, încep să iasă la iveală chestii, tralalala, nimic nu prea este ceea ce pare și pam, factorul declanșator - un cadavru. Dar mi-a plăcut tare mult modul în care Megan Miranda a ales să spună această poveste: în ordine cronologică invers. E foarte fain să știi „punctul de plecare” și apoi să ai ocazia de a urmări „ce s-a întâmplat înainte”, când tu de fapt știi încotro se îndreaptă deja toate lucrurile. Parcă încerci altfel să pui cap la cap lucrurile, să fii atent la detalii & indicii, să fii atent la ce spun și ce fac personajele. În orice az, chiar mi-a plăcut direcția în care au luat-o lucrurile, dar partea cea mai bună este că într-adevăr Megan Miranda a reușit să mă convingă de idee - că mai am o mică mare problemă și cu acele thrillere care nu reușesc să mă convingă îndeajuns de „motivul pentru care toate astea s-au întâmplat”. Mă bucur că n-a fost cazul și cu Toate fetele dispărute, căreia i-am dat patru steluțe și sincer să fiu - mai ales că vorbim despre thrillere, genul meu preferat - 4 steluțe sunt foarte, foarte multe, și înseamnă că respectiva carte chiar mi-a plăcut.

„Distanța, ca și timpul, doar un lucru pe care-l creăm noi.”

După cum bine știți, eu nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții în recenziile mele. La o adică, nu obișnuiesc să vorbesc despre ce se întâmplă, ce face x și cum îl cheamă pe y, încotro se îndreaptă z și, waw, sfârșitul ăla în care s-au întâmplat w lucruri și care m-a dat peste cap. Mi se pare că nu are niciun sens să fac acest lucru, și sunt absolut sigur că sunteți de acord. În general, încerc să descriu modul în care m-a făcut respectiva carte să mă simt (și dacă a reușit să mă facă să simt ceva), respectiv cum am perceput eu lectura: în funcție de gen, dacă m-a prins sau nu, dacă m-a emoționat sau nu, dacă a reușit să stârnească ceva în mine - sau nu. În cazul romanului lui Megan Miranda, chiar pot spune că, pe bune, m-a prins. M-a prins chiar de la bun început și m-a captivat îndeajuns de mult pentru a zbura pur și simplu printre pagini, deoarece voiam neapărat să știu încotro se îndreaptă, în sfârșit, lucrurile. Și chiar nu m-am așteptat ca romanul să ia această întorsătură, ceea ce înseamnă un punct în plus pentru romanul lui Megan Miranda. Chiar a fost o lectură interesantă și extrem de plăcută.

„Pădurea are ochi, monștri și povești.

Noi suntem ea la fel de mult pe cât și ea este noi.”

Pe scurt, îndeajuns de plăcută încât să vreau să citesc și celălalt roman al autoarei, Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam). Chiar cred că și acela este destul de bun, poate chiar mai bun decât cel de față - iau în considerare faptul că acesta este un roman de debut și, cel puțin în general, de obicei cărțile de debut se subclasează față de restul (dar sub nicio formă nu este un lucru obligatoriu, și știu numeroase exemple care „se abat de la regulă”). Chiar vă recomand cu mare căldură această carte, mai ales dacă sunteți fani ai genului thriller. Este un roman tensionat, foarte dinamic, cu o acțiune gândită și foarte multe întorsături de situație. Lucrurile sunt destul de întortocheate, și este greu să-ți dai seama încotro se îndreaptă toate. Dar, în cele din urmă, te lași bătut și lași acțiunea s-o ia pe traiectoria ei haotică și nebunească, și nu-ți mai rămâne decât să aștepți să vezi dacă, într-adevăr, Megan Miranda nu o gafează cu sfârșitul cărții: și, vă zic eu, chiar nu o gafează! Lecturi frumoase și pe placul vostru să aveți!

Ultima casă de pe strada Needless, de Catriona Ward (Crime Club) - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2023

Traducere: Carmen Ion

Catriona Ward s-a născut în Washington, DC, și a copilărit în SUA, Kenya, Madagascar, Yemen și Maroc. A studiat engleza la Universitatea din Oxford și a petrecut câțiva ani la New York, unde și-a câștigat existența ca actriță. Odată întoarsă la Londra, a începutul lucrul la primul său roman, în timp ce lucra pentru o fundație care luptă pentru drepturile omului și absolvea un masterat în screre creativă la Universitatea din East Anglia. Primul ei roman, Rawblood, a fost publicat în anul 2015 și a figurat pe lista descoperirilor literare WHSmith. Ward a câștigat premiul August Derleth pentru cel mai bun roman de groază în 2016 la British Fantasy Award pentru Rawblood și, din nou, în 2018, pentru Little Eve, devenind astfel prima femeie care a obținut de două ori prestigioasa distincție. Romanul Little Eve a fost recompensat, de asemenea, cu faimosul Shirley Jackson Award pentru cel mai bun roman și a fost desemnat „Cartea anului 2018” de publicația britanică The Guardian. Cel mai recent roman, Sundial, a fost publicat de Viper în 2022. 

„Am dat jos oglinzile din casă acum câțiva ani pentru că o supărau pe Lauren. Dar n-am voie de oglinzi ca să știu cum arăt. Vorbele ei m-au durut (...). Burdihanul meu e un sac de cauciuc. Stă atârnat de corpul meu ca prins în curele. Mă îngraș pe zi ce trece. Am pierdut șirul kilogramelor. Dărâm lucruri, mă izbesc de uși. Nu m-am obișnuit cu spațiul pe care îl ocup în lume.”

N-ai să crezi ce se ascunde în ultima casă de pe strada Needless! Aceasta este o poveste despre un criminal. Un copil furat. O răzbunare. Aceasta este povestea lui Ted, care locuiește împreună cu fiica sa, Lauren, și pisica lor, Olivia, într-o casă obișnuită de la capătul unei străzi obișnuite. Toate aceste lucruri sunt adevărate. Totuși, o parte dintre ele sunt minciuni. Crezi că știi ce se află în ultima casă de pe strada Needless. Crezi că ai mai citit povestea asta. În pădurea întunecată de la capătul străzii e îngropat ceva. Dar nu este ceea ce crezi… O poveste extraordinară care îi va captiva și emoționa pe cititori în egală măsură, Ultima casă de pe strada Needless este un roman de o frumusețe sfâșietoare, în care scriitoarea face dovada nestăvilitei sale imaginații. 

„- În fiecare dintre noi se află un monstru, Ted, zice el. Dacă l-ai lăsat pe al tău să iasă, s-ar putea să descoperi că n-o să te înghită. 

Dintr-odată nu mai e aceeași persoană. Pare un cărăbuș otrăvitor, nu un gândac mic și inofensiv. Am dificultăți de respirație. Cum de și-a dat seama? Doar am fost foarte precaut.”

Cred că e printre puținele dăți când mă simt așa după ce termin de lecturat un roman, iar prin așa ar trebui să se înțeleagă faptul că nu-știu-dacă-mi-a-plăcut-de-mor-sau-nu-mi-a-plăcut-deloc. Dat fiind faptul că nu pot ajunge la un consens cu mine, am să-i las cărții - cel puțin momentan - doar trei steluțe, calea de mijloc, că-s drăguț și nu voi rotunji 2,5 la 2, ci la 3. În sine, povestea a avut un minunat și foarte bun punct de plecare. Pe parcurs, în schimb, m-a pierdut. Rău de tot. M-a pierdut de ajunsesem într-un punct în care nu mai știam încotro s-o iau, care-i faza cu personajele, cine face ce, de ce, cum, când, unde și așa mai departe. Bun, la un moment dat am înțeles pe deplin cum stă treaba - dar până la acel la un moment dat, nu am fost deloc convins de ce se-ntâmplă în carte. Bun, bun, înțeleg, și chiar nu pot să nu apreciez că este în sine vorba despre o carte de ficțiune (deși autoarea, în secțiunea de mulțumiri, chiar aduce în lumină „punctul de inspirație” al cărții); fiind vorba despre o carte de ficțiune, cam orice se poate întâmpla și nu prea ai cum să spui „ei, dar așa ceva n-are cum să fie posibil”. Apreciez faptul că într-o carte un autor poate scrie despre orice, dar apreciez și faptul că eu pot considera oricum respectiva lectură. Iar cu romanul lui Ward, lucrurile au cam scârțâit...

„(...) În noaptea asta sunt parte din pădure. Pădurea mă păstrează în inima ei.”

În aceeași măsură, simt că mi-a plăcut la nebunie romanul de față. Motivele? L-am dat gata extrem de rapid, chiar am citit cartea aceasta pe repede înainte fiindcă m-a atras maxim povestea, mi-au plăcut maxim personajele, artificiile pe care autoarea le-a folosit, dar și modul în care a scris-o: avem parte de o poveste bine pusă la punct (chiar dacă haotică pe alocuri de nu mai știi de unde s-o iei), de acea parte profundă & emoționantă pe care eu, unul, o caut la anumite cărți thriller, de tensiune, scene care reușesc oarecum să-ți provoace o stare bizară, descrieri interesante. În fine, acțiunea chiar este interesantă, dar nu am putut scăpa de sentimentul că „îi lipsește ceva”. Și acest ceva cred că este întocmai credibilitatea pe care nu i-am putut-o oferi. Repet, la sfârșit „se face lumină”, și începi să-ți dai seama de niște lucruri, totul se leagă și-ți spui „ah, deci asta era treaba”. M-a șocat, recunosc, dar după șocul acesta extrem de plăcut am început să mă gândesc dacă, într-adevăr, a reușit să mă convingă de ce a vrut de fapt să spună. Nu pot să-mi răspund la această întrebare, iar acest lucru implică și faptul că nu pot să spun dacă ori mi-a plăcut la nebunie, ori a fost pur și simplu o lectură mediocră. O lectură care, da, mi-a stârnit interesul, dar care m-a lăsat și rece când vine vorba de anumite aspecte.

„Știu cum s-o rănesc la rândul meu. Știu locul de care se teme cel mai tare.”

I-am împrumutat-o unei prietene și am întrebat-o cum i se pare. „Nu știu ce să zic, este destul de ciudată, ceva cu o pisicuță care vorbește, s-o întâmplat ceva în trecut, o fetiță care o dispărut, nu știu, nu-mi dau seama dacă-mi place sau nu, e bizară”. Și cam așa este... O carte bizară. O lectură destul de atipică, aș spune, și m-a bucurat partea aceasta de noutate, autenticitate, fiindcă multor autori de cărți thriller le lipsește. Să spun că este thriller - hmmm, poate aș greși, fiindcă este o carte care reușește să abordeze și alte subiecte, subiecte destul de sensibile, aș putea spune. Dar gama de personaje bizare, acest nesfârșit tandem între trecut-prezent, tralalala, secrete, păduri întunecate, urmăriri, personaje care caută și au nevoie de răzbunare, lucruri pe care nu ți le poți explica, fraze bizare, întâmplări la fel de ciudate și inexplicabile - a fost prea multă „lipsă de sens” până când totul s-a legat, și este ca și cum totul a venit mult prea violent și din acest motiv nu-mi dau seama - repet - dacă sunt într-adevăr convins de ce a vrut Catriona Ward să spună în Ultima casă de pe strada Needless. 

„De câte ori poate îngenunchea cineva înainte de a se lăsa distrus pe vecie? Când ai de-a face cu lucruri distruse, trebuie să te porți cu mare grijă; uneori ele se prăbușesc și în cădere le distrug, la rândul lor, pe celelalte.”

Să zic că aș fi vrut less lipsă de sens și more raționament? Da, Catriona, ai voie să faci orice vrei cu romanul și povestea ta, cu personajele și secretele lor, cu nebuniile și problemele lor. Dar, pe bune, ce-ar fi fost ca totul să fie mai bine închegat, să știu și eu una bună, vorba aia, și să nu mă porți într-un roller coaster de ciudățenii? Poate atunci chiar aș fi apreciat romanul acesta la adevăratul potențial pe care sunt absolut sigur că îl are. Cum să spui, chiar nu-i o lectură rea, este o lectură foarte bună care merge rapid și care te poartă printr-o serie de stări. Dar mi-e atât de greu să am o părere clară, fiindcă sunt atât de confuz de tot ce am citit și toată povestea, încât cred că am nevoie de timp pentru ca lucrurile să se așeze în mintea mea. Sunt sigur că voi reveni peste 1-2 săptămâni la această recenzie și mă voi întreba cum stă treaba, dacă până la urmă mi-a plăcut sau nu. În consecință, fie voi modifica rating-ul la unul mai mare, fie îl voi lăsa așa, că-i bine cât e acum. Nu știu, momentan chiar nu mă pot pronunța. În schimb știu că este o carte care cu siguranță te captivează și te face să vrei să afli mai rapid care-i faza și cum stau lucrurile. O lectură ușoară, interesantă, plină de mister și tensionată pe alocuri, dar care nu a reușit să mă convingă întocmai de anumite lucruri.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catriona Ward, Ultima casă de pe strada Needless, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

Noutăți de la Editura Lebăda Neagră

Copiii Frasinului și ai Ulmului - Neil Price (traducere de către Sigrid Crasnean)

Declarată în 2020 Carte a de Istorie a Anului de Times & Sunday Times Marea Britanie. Inclusă în selecțiile New Yorker și History Today „Cele mai bune cărți de citit în 2020”!

Neil Price ne invită într-o călătorie printre povești, atestări și descoperiri arheologice, pe meandrele unei analize culturale, sociale și politice. Ținând cont de dovezile incomplete, îmbinând istoria consacrată și cea netradițională, autorul introduce cititorul în literatura nordică veche și încurajează cu entuziasm lectura acesteia, oferind comentarii (cu elemente speculative și controversate) legate de lumea pre-vikingilor, vikingilor și a diasporei, atât în jurul Mării Nordului, cât și dincolo de ea. 

„Copiii Frasinului și ai Ulmului. O istorie a vikingilor de Neil Price este o relatare cuprinzătoare și captivantă a Epocii vikingilor. Fără a se eschiva niciun moment de faptele violente ale vikingilor, Price are talentul de a înțelege detalii prozaice, astfel încât spune o poveste îndrăzneață a unei societăți total diferită de a noastră.” (Jóhanna Katrín Friðriksdóttir, History Today)

Mar del Plata - Claudio Fava (traducere de către Ingrid Beatrice Coman-Prodan)

Bazat pe o poveste adevărată, romanul lui Claudio Fava definește prietenia, solidaritatea, sacrificiul și libertatea în Argentina asuprită de discreționarul Videla. Jucătorii echipei de rugby din Mar del Plata reprezintă poporul oricărui regim dictatorial. Fava aduce în prim-plan teme încă dezbătute în procese pentru crime împotriva umanității. 

„O poveste puternică și sfâșietoare despre sacrificiu și curaj.” (Le Monde)

Mulțumim, Editura Lebăda Neagră, pentru cărți așa de frumoase!

Nimeni nu vorbește despre asta, de Patricia Lockwood - Recenzie

Editura: Pandora M 

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Traducere: Domnica Drumea

Patricia Lockwood (născută în anul 1982) este poetă, eseistă și romancieră. Volumul ei de memorii din 2017, Priestdaddy, a câștigat Thurber Prize for American Humor. Printre cele mai cunoscute volume de poezie ale sale se numără Motherland Fatherland Homelandsexuals, din 2014, declarat de The New York Times una dintre cele mai bune cărți ale anului. Scrie eseuri și publică în mod constant în London Review of Books. Nimeni nu vorbește despre asta (Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction, 2022, traducere de către Dominica Drumea) este primul ei roman, despre care, din 2021, vorbește toată lumea. Trăiește în Savannah, Georgia.

„Văzuse cum secolul se învolburase către propria-i concluzie și știa cum se desfășuraseră lucrurile. Sentința o dăduse un cer în robe lungi, negre, de judecător, și ea plutea deasupra și vedea totul, totul, și mult în urmă, și a întors spatele, înfricoșată, zilei sale senine și luminoase.”

Roman câștigător al Dylan Thomas Prize. Finalist al Booker Prize 2021. Finalist al Women’s Prize for Fiction 2021. Tânăra naratoare a acestui roman a cunoscut recent celebritatea datorită postărilor sale de pe internet, iar în prezent călătorește în toată lumea pentru a-și întâlni fanii. Pe fundalul unei astfel de existențe sclipitoare revine însă gândul obsedant că un cor de voci anonime îi dictează gândurile în timp ce navighează și-și întreține imaginea în ceea ce ea numește „Portalul". Însă când un eveniment tragic din lumea reală îi solicită cu totul prezența, tânăra va fi izbită de bunătatea, empatia și dreptatea ce există în lume din abundență, dar și de avalanșa de dovezi contrare acestora. Fragmentar și omniscient, incisiv și onest, Nimeni nu vorbește despre asta constituie o meditație profundă asupra iubirii, limbajului și relațiilor interumane. Patricia Lockwood este, fără îndoială, o voce unică în literatura americană contemporană.

„«Fluxul conștiinței!», a strigat ea pe scenă în Jamaica, unde apa avea cea mai pură nuanță de turcoaz. Deși poate nu pentru multă vreme, s-a gândit ea în secret. «Cu multă vreme în urmă, fluxul conștiinței a fost dobândit de un bărbat care voia ca soția lui să tragă vânturi pe el. Dar cum rămâne cu fluxul conștiinței care nu este în întregime al tău?»”

Booker Prize 2021? Hmm... Nu știu ce să spun, poate știi alții s-o spună mai bine, dar pe mine nu m-a convins mai deloc faptul că acest roman chiar ar merita laureat cu Booker Prize. Evident, spun asta bazându-mă pe experiența literară pe care am avut-o cu Patricia Lockwood, una care m-a dezamăgit în primul rând pentru că aveam așteptări mari. În primul rând, cartea chiar are premisele și potențialul de a fi profund emoționantă - cu toate acestea, n-am avut parte decât de o lectură fragmentată, plină de fragmente și fraze pe care le-am considerat inutile & irelevante, chestii gratuite, fără sens, despre această „eră” digitală în care ne-am pierdut și ne pierdem cu toți capetele, în care identitățile se vând pe internet sub un status și un avatar, femeile devin bărbați, bărbații devin femei, copii devin adulți, adulții devin copii; pe scurt, o lume a posibilităților în care nimicul are sens în tandem cu un tot unitar la fel de plin de sens. Romanul este împărțit în două, și trebuie să recunosc că a doua parte mi-a plăcut mult, mult mai mult, mi s-a părut mult mai personală și profundă, chiar emoționantă. Naratorul este, de fapt, o tânără „obsedată” de internet („portalul”), și decide să ne prezinte o pledoarie lungă de postări și chestii ciudate de pe Twitter, cum percepe ea faza asta cu internetul, și cum internetul duce comunicarea digitală la o „comunicare umană” mult deficitară, disfuncțională. Și așa mai departe.

„Încă există o viață reală care să fie trăită, încă sunt lucruri reale care să fie făcute, s-a gândit ea într-o noapte, în timp ce-și ajuta o prietenă să-și curețe mâinile, fața și părul de sânge de oposum. Încă sunt chestii gata stabilite, încă sunt chestii în alb și negru.”

În esență, calitatea și efectele media și digitalului, internetului, depind de competențele fiecărui utilizator, nu? La o adică, dacă obișnuiești să te uiți la televizor nu ești neapărat mai prost, dacă citești ziare nu te face neapărat mai deștept și tot așa. Legat de perspectiva autoarei asupra acestora, nu știu ce să spun... M-a lăsat rece și nu m-am putut conecta cu tot ce se-ntâmplă (dacă se întâmplă!), cu tot ce spune, face, povestește, monologhează. Nu. Nu am văzut nimic amuzant în carte, ci doar pe alocuri, și cam încep să mă îndoiesc de ce spune exegeza, fiindcă de obicei chiar obișnuiesc să citesc ceea ce spun alți autori sau reviste de renume. În fine. Prima parte, așadar, nu mi-a plăcut mai deloc, și partea ceva mai interesantă este faptul că, într-adevăr, sunt unele lucruri care îți dau de gândit - și doar atât, că îți iei gândul destul de rapid de la ele -, și că romanul se citește fără a te solicita (l-am citit cap-coadă într-o singură repriză de lectură). Sau, de fapt, ar fi trebuit să mă solicite? Asta-i buba, faptul că nu l-am citit cum ar fi trebuit să fie citit? Nu știu și, în orice caz, nu-mi pasă. Eu cred că Patricia Lockwood ne poate oferi ceva cu adevărat emoționa, precum și o perspectivă mult mai profundă asupra acestei idei. 

„O să fii atât de înțeleaptă! O să înțelegi totul despre vremurile noastre! Și n-o să știi nimic despre noi!”

De altfel, această perspectivă profundă despre care vorbesc am regăsit-o în partea a doua, în care ni se livrează o poveste emoționantă despre familia naratoarei lovită de durere din cauza unei situații nu doar imprevizibile, ci și inevitabile, neschimbabile. Dar faptul că prima parte este atât de lungă, atât de superficială - cu asta nu m-am putut obișnui și m-a enervat extrem de tare. Am simțit un efort inegal din partea lui Lockwood, irosindu-și jumătate din carte vorbind despre aceste platitudini twitteriene, când ar fi putut să provoace emoțional și să atingă, să miște mult mai mult cititorii - așa cum o face în a doua parte, de exemplu. Un roman care s-a vrut a fi satiric, tăios, incisiv, acid și sulfuric, prin observațiile pe care Lockwood le face. Un roman direct și real, autentic în special datorită temei abordare - un roman despre Twitter, emoji, reclame perverse, oameni care se vând pe internet, într-o parodie a realității pe care o trăim. Mai degrabă decât parodie, un roman care-ți lasă un gust amar și care reușește să trateze - deși cu superficialitate, după părerea mea - importante subiecte ale societății actuale: conștiința comună a societății care „hiperuzează” internetul, chiar fără să-i știe adevăratul potențial. Trump („dictatorul”), social media, „spălarea liberală a creierului” - totul pare să aibă sens, dar în același timp pare să nu aibă.

„Când a părăsit portalul, Firul a tras-o înapoi. N-a putut să nu-l urmeze. Poate că asta lega totul laolaltă, contopind-o într-o coerență indestructibilă.”

Cartea pare a fi despre identitatea socială, într-o „comunitate online” care estompează rapid și sigur granițele realității - care te face să fii părtaș, care te face să fii activ, să participi la discuții, să postezi pe social media și să rămâi în permanență la curent cu ce se vehiculează în acest mediu. Chiar dacă scriitura este fragmentată - în stilul unor tweet-uri -, Lockwood tot reușește oarecum să surprindă ceea ce și-a propus. Dar, și probabil am să repet anumite lucruri, schimbarea dramatică, violentă, între cele două registre - partea I și partea a II-a - mi s-a părut mult prea stridentă, deși ne-am putea gândi că întocmai asta a vrut și autoarea să reitereze în Nimeni nu vorbește despre asta: diferența exacerbată dintre „viața din online” și „viața din realitate”, șocul brusc care zdruncină, te-aduce la realitate. Ar putea fi un truc destul de inteligent, ce-i drept, subliniind un șoc emoțional al protagonistei, în tandem cu un șoc emoțional pentru cititor. În concluzie, romanul Patriciei Lockwood, aflat pe lista scurtă pentru Booker Prize 2021, cu siguranță este un roman care ar fi putut fi mult mai bun, având tot potențialul necesar. Totuși, pentru mine n-a fost să fie, și a fost doar o lectură care pe alocuri a scârțâit, dar în cele din urmă a fost îndeajuns de interesantă pentru a o citi până la sfârșit.

Să fii bărbat, de Nicole Krauss - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Dumitrescu

Nicole Krauss s-a născut în Brooklyn, în 1974. În 1992 este primită la Stanford University, unde obţine o diplomă de excelenţă în literatura engleză şi scrie poezie sub îndrumarea poetului Iosif Brodski. În 1993 debutează ca poetă, iar în 2002 se numără printre finaliştii la Yale Younger Poet’s Prize; tot atunci poemele ei ajung în paginile publicaţiilor The Paris Review, Ploughshares şi Doubletake. În 1996 urmează un masterat în istoria artei la Oxford University, desăvârşindu-şi studiile la Courtauld Institute din Londra. Primul său roman, Un bărbat intră în cameră (Man Walks into a Room; Humanitas Fiction, 2011), apare în 2002 şi este finalist la Los Angeles Times Book of the Year. În 2005 publică bestsellerul internaţional Istoria iubirii (The History of Love; Humanitas Fiction 2007, 2012, 2017) pentru care primeşte William Saroyan Prize for International Literature şi Prix du Meilleur Livre Étranger. Romanul este desemnat „Cartea anului“ de Amazon.com şi se numără printre cărţile finaliste la Orange Prize, Prix Femina Étranger şi Prix Médicis Étranger, aflându-se şi pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. În 2017 este ecranizat în regia lui Radu Mihăileanu. În 2007 prestigioasa revistă Granta o include pe Nicole Krauss printre cei mai buni tineri romancieri americani, iar în 2010 The New Yorker o alege pe lista celor mai buni 20 de scriitori sub 40 de ani. Cel de-al treilea roman al lui Nicole Krauss, Marea casă (Great House, 2010; Humanitas Fiction, 2012), se bucură de mare succes de critică și de public, fiind finalist la National Book Award și Orange Prize. În 2017 publică romanul Pădurea întunecată (Forest Dark; Humanitas Fiction, 2018). În 2020 îi apare primul volum de povestiri Să fii bărbat (To Be a Man; Humanitas Fiction, 2022), câștigator al Wingate Literary Prize 2022. În 2021, Nicole Krauss primește Sami Rohr Inspiration Award. Proza ei a apărut în The New Yorker, Harper’s, Esquire, Best American Short Stories, iar cărțile sale sunt traduse în peste 35 de limbi. 

„Mersese mai departe decât oricare alta dintre cunoștințele mele cu un joc care nu era un simplu joc, ci unul al puterii și al fricii, al refuzului de a te lăsa în voia vulnerabilităților cu care te-ai născut.”

Volum câștigător al Wingate Literary Prize 2022. În 2020, inclus printre cele mai bune cărți ale anului în publicațiile Times, O, The Oprah Magazine, Time Magazine, Financial Times, Esquire, Bustle, Lit Hub, Electric Literature, Library Journal și „Editors’ Choice“ în New York Times Book Review. În curs de traducere în 20 de țări. Să fii bărbat – asupra titlului volumului planează aceeași ambiguitate ce învăluie personajele imaginate de Nicole Krauss, ființe dinamice, cu traiectorii sinuoase sau imprevizibile, care se construiesc sau se reinventează, adaptându-se din mers unei lumi ficționale lipsite de stabilitate și de certitudini. Prozele scurte ale lui Nicole Krauss sunt construcții complexe, reunind mai multe fire tematice care converg în ideea libertății de a alege să fii tu însuți, „fără precedent“, fără a te supune unui model, unei tradiții sau unei presiuni exterioare ce te-ar diminua sau limita. A le reduce însă la un nucleu tematic ar însemna să le simplifici, să le ignori ambivalențele și subtilitățile. În urma fiecărei povestiri rămâne un rest de adevăr nespus, o enigmă neelucidată, o incertitudine cu privire la personaje și la resorturile lor comportamentale.

„Soraya, cu umbra ei de mustață, cu ochii ei migdalați cu tuș și cu râsul ei, râsul acela profund, pornit din stomac, când ne-a spus ce îl excita pe bancher. Ar fi putut să o frângă cu o singură mână, numai că ea fie era deja frântă, fie refuza să se frângă.”

Primul meu contact cu autoarea Nicole Krauss - acest minunat și desăvârșit volum de povestiri scurte, multe dintre ele cu potențialul de a deveni cărți de sine stătătoare. Da, știam că o să-mi placă, aveam un anumit feeling chiar de când am văzut coperta - nu știu de ce, dar uneori intuiția mea chiar nu dă greș. De altfel, nici nu știam că este un volum de proză scurtă, deci nu un roman, nici măcar după ce am terminat de citit prima povestire - mi s-a părut mie într-o oarecare măsură că totul se întâmplă mult prea rapid (și mă gândeam, oare ce mai urmează?), pentru ca mai apoi să văd că următoarea povestire nu prea are treabă cu prima (cel puțin în ceea ce privește personajele, deoarece vom vedea faptul că Krauss, în acest volum, își centrează povestirile în jurul unor subiecte specifice). Făcând o concluzie încă de la începutul recenziei, pot spune că volumul de față a fost unul care mi-a plăcut de la început până la sfârșit, chiar dacă am avut tendința de a avea în minte întotdeauna proza scurtă a celor două autoare pe care le iubesc când vine vorba de acest gen - Alice Munro & Clarice Lispector. Poate unele povestiri ar fi putut fi mult mai mult extinse, dar dacă este să ne referim strict la mesajul pe care Krauss și-a dorit să-l livreze, atunci dimensiunea lor a fost mai mult decât suficientă!

„Dar, chiar în clipa când mă gândesc la asta, în adâncul sufletului știu că lucrurile pot să o mai țină așa mult și bine. Că mă voi obișnui să pășesc, în drum spre bucătărie, peste trupul străinului, pentru că așa ne ducem noi viața, trecând cu indiferență peste asemenea lucruri până când nu mai sunt o povară, și e posibil să uităm cu totul de ele.”

În volumul de față, există 10 povestiri - cu și despre femei, cu și despre bărbați. Despre bărbatul fiu și despre bărbatul iubit, despre bărbatul soț și despre bărbatul tată. Și despre modul în care femeia se raportează la acesta. În cele din urmă, povești provocatoare, melancolice, triste & emoționante despre femei și bărbați, în momente cruciale de de-a lungul vieții. Reprimări emoționale, dureri și bucurii, pe care parcă Nicole Krauss le tratează cu o anumită răceală contemplativă, detașat, ca și cum poveștile în sine sunt mai degrabă universale, decât personale. Povești despre femei tinere, aflate în pragul maturității (vezi Elveția și Zilele de pe urmă), despre mame, fiice - unele mai bune decât altele; evident, nu am putut să mă conectez cu toate povestirile din volumul de față, dar din toate am putut înțelege ceva, mai toate au reușit să-mi satisfacă „nevoile literare” când vine vorba de profunzime, emoție, forță și descrieri care să-mi fie pe plac. Krauss chiar are o inteligență anume când vine vorba de psihologia umană, de sufletul fictiv al omului - în fiecare povestire, parcă personajele sunt vulnerabile aflându-se la momente de răscruce în viețile lor. Sexualitatea, spre exemplu, pare a fi chiar un standard & etalon al identității, ba chiar destinului, o modalitate atât de fortificare, cât și de dezrădăcinare, jucând un rol major în fiecare povestire din volumul lui Krauss.

„Dacă e să o numesc cumva, era o iubire de vietate a naturii, o vietate care trăiește într-o lume incomprehensibilă până când, într-o bună zi, întâlnește pe cineva asemenea ei și își dă seama că dintotdeauna și-a ales greșit obiectul asupra căruia să-și exercite capacitatea de a înțelege.”

Femeile din Să fii bărbat sunt puternice și frumoase, sensibile și parcă „expuse”. Multe dintre ele dau dovadă de un fel de austeritate când vine vorba de sentimente, fiind reci, indignate, zgârcite. Deși fiecare poveste este spusă cu o eleganță & un rafinament pe care nu le poți contesta, poate chiar marcă a vocii literare a lui Nicole Krauss, relațiile, conexiunile, evenimentele, momentele de viață se expun chiar din interiorul sufletului personajelor - devenind memorabile. Se portretizează adolescenți și adulți aflați în circumstanțe bizare, deseori, înfricoșătoare (partenerul care își pune masca de gaze pe față și, deodată, devine necunoscut pentru partenera de lângă el). Momente de frumusețe evidentă amestecate cu momente de regret, cu momente de triumf și pierdere. Povestea care dă și numele volumului de față este ultima, și probabil este și cea mai puternică - o poveste despre o mamă și fiul care devine bărbat, despre curgerea neînduplecată & blestemată a timpului. O poveste care îți rămâne în minte și care, totuși, consider că ușor ar putea fi transformată într-un roman extins, ci într-o poveste de-a dreptul excepțională. Nu am citit alte cărți semnate de Nicole Krauss, dar cu siguranță o voi face în viitorul apropiat. Are acel ceva în scriitură care mie îmi place și îmi satisface așteptările, astfel încât, după ce termin cartea, să o pot considera cu adevărat bună!

„Există chipuri pe care suferința le poate transforma într-atât, încât le face de nerecunoscut.”

Nicole Krauss este o povestitoare formidabilă, scriind cu perspicacitate și inteligență din perspectiva unei voci masculine - sincer, nu cred că mi-aș fi putut da seama că autoarea este femeie dacă aș fi citit anumite fragmente ce reiterează psihologia și gândurile unui bărbat. O povestire care mi-a plăcut în mod excepțional a fost Dorm, dar inima-mi veghează, de o tristețe și o profunzime uluitoare, în care se aduce un omagiu într-adevăr emoționant fiicei afectate de durerea cauzată de înstrăinarea tatălui. Pentru mine, povestirile scurte sunt mult mai greu de scris decât romanele în sine - în primul rând, trebuie să ai capacitatea de a ști cum „să aduni” laolaltă personaje și situații și spații și evenimente, astfel încât, într-un spațiu restrâns, să livrezi cititorului emoții și mesajul în sine, să-l faci să se conecteze cu ceea ce scrii, să-l provoci, să-i oferi, să-l miști. În ultimă instanță, pentru mine metoda stilistică, registrul stilistic contează ceva mai mult decât personaje și poate chiar limbajul acestora - pe scurt, trebuie să simt că este „bine scris”, cel puțin din prisma variabilelor pe care eu le iau în considerare atunci când apreciez un roman sau un volum de povestiri, sau de poezii, ca fiind bun. Concluzionând, volumul lui Nicole Krauss chiar mi s-a părut bun și mi-a întrecut așteptările, motiv pentru care îl recomand în special celor care sunt familiarizați cu proza scurtă - iar dacă nu sunteți, atunci, de ce nu, acesta ar putea fi chiar volumul care să vă introducă în acest gen literar!