Evadarea din mlaștină, de Karen Dionne - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2017

Traducere: Maria Aciobăniței 

Karen Dionne scrie romane despre provocările cotidiene, despre lumi fantastice și dragoste. S-a născut în Erlangen, în anul 1990 și a studiat biblioteconomia și managementul informației la Stuttgart. Inspirată de cărțile ei preferate, și-a început primul roman în 2009. După o lungă ședere în Scoția, autoarea s-a stabilit la Leipzig, unde și-a amenajat partamentul asemenea unei biblioteci. Este foarte activă pe Instagram și îi place să facă schimb de idei cu cititorii ei. La Editura RAO a mai apărut, scris de aceeași autoare, Karen Dionne, și romanul Sora cea rea (2021, traducere prin intermediul GRAAL SOFT).

„V-ați aduce aminte de numele mamei dacă vi l-aș zice și pe urmă v-ați întreba - în treacăt, pentru că au trecut mulți ani de când oamenilor le pasă de mama - pe unde e acum? Și n-a făcut cumva o fată în timpul în care a lipsit? Și ce s-a întâmplat cu fetița aia?”

Dacă ai trăit într-o izolare totală... Ți-ai fi dat seama că totul era rău? Apreciat de Lee Child şi Karin Slaughter, şi cu siguranţă de fanii filmelor The Girl on the Train (Fata din tren) şi Stormy Nights (Văduva), Evadarea din mlaştină este un fermecător thriller psihologic de suspans. O femeie trebuie să rişte tot pentru a vâna bărbatul periculos din trecutul ei care ameninţă să-i distrugă viitorul: tatăl său, nimeni altul decât un notoriu răpitor de copii, evadat dintr-o închisoare de maximă securitate.

„(...) Că singurii oameni cu care am vorbit în acei doisprezece ani au fost mama și tata. Că n-am știut că eram prizoniere până când n-am mai fost.”

Helena Pelletier are un soț care o iubește, două fiice frumoase și o mică afacere de familie care reușește să o scoată din rutina zilnică. Ah, da, am uitat să menționez cel mai important lucru: pentru o perioadă de unsprezece ani, Helena a crescut în totală izolare, asta după ce mama ei, încă de tânără adolescentă, a fost răpită și ținută în captivitate într-o mlaștină din Upper Insula, statul Michigan. Născută la doi ani după ce a fost răpită, Helena s-a obișnuit cu acest așa-zis cămin (din moment ce, de fapt, nu cunoștea altceva) și, în ciuda comportamentului uneori atât de brutal al tatălui ei, l-a iubit... Dar totul s-a schimbat în momentul în care și-a dat seama exact cât de sălbatic poate fi acesta. Și în momentul în care, printr-o conjunctură foarte neașteptată, a aflat adevărul despre situația în care ea și mama ei se află. Naratoarea (Helena) ne spune că mama ei a fost faimoasă pentru lucruri pentru care nimeni nu și-ar dori, de fapt, să fie faimos. Helena avea unsprezece ani când ea și mama ei, de 28 de ani, au fost găsite și salvate. Trist este, de fapt, că pentru o perioadă atât de lungă de timp, Helena habar n-a avut că amândouă erau captive - nu a mers niciodată la școală, nu a mers niciodată cu bicicleta, nu a știu ce-nseamnă electricitatea sau apa curentă. De asemenea, n-a avut niciodată prieteni. Singurele modalități în care își petrecea timpul era fie să meargă cu tatăl ei la vânătoare, fie s-o ajute pe mama ei, fie să recitească, la nesfârșit, ediții ale revistei National Geographic. 

„(...) Când un om crește în pustiu ca mine, pământul îți dictează ce să faci și când. Noi nu țineam niciodată seama de ceas. N-aveam de ce. Eram conectați la mediul înconjurător ca păsările, insectele și animale, îndrumați în același fel de ritmul celor douăzeci și patru de ore. Amintirile mele sunt legate de anotimpuri. Nu-mi amintesc întotdeauna câți ani aveam când s-a petrecut un anumit eveniment, dar știu în ce perioadă a anului a fost.”

Mai bine de douăzeci de ani mai târziu, după ce a reușit să-și îngroape atât de temeinic și bine trecutul, încât nici măcar soțul ei nu știe adevărul, lucrurile iau o întorsătură groaznică: tatăl ei a evadat din închisoare și, mai mult decât atât, pare-se a fi pe urmele Helenei. Deși poliția îl caută, Helena știe că aceștia nu au nicio șansă să-l găsească: trăind atât de mult în natură, cel supranumit „Regele Mlaștinilor” cunoaște fiecare cotlon, fiecare colț al acesteia, motiv pentru care se poate face nevăzut în orice fel de condiții. În această situație, Helena știe că singura care l-ar putea găsi, singura care i-ar putea da de urmă este ea însăși: pentru că de la el, de fapt, a învățat tot ce ea știe. După ce a reușit să scape din mlaștină, Helena a încercat să se integreze în societate, după ce toată viața ei a trăit alături de un tată sălbatic și o mamă supusă. Totuși, în sfârșit, pare să aibă viața la care nici măcar nu a visat, dar care se dovedește a fi exact ce-i trebuie. După cum am spus, lucrurile iau o întorsătură bizară (și, totuși, așteptată) în momentul în care Jacob Hollbrook, „Regele Mlaștinilor”, închis pe viață pentru faptul că a răpit un copil și pentru alte infracțiuni, scapă din închisoare. Dar buba cea mai mare este faptul că Helena știe încotro se îndreaptă acesta și motivul pentru care face asta: ea este vinovată de faptul că tatăl ei a ajuns în închisoare. 

„Încarc pistolul Magnum și-l pun în torpedo. Îmi bubuie inima și-mi transpiră palmele. Devin emoționată înainte de orice vânătoare, dar acum vorbim despre tata. Omul pe care l-am iubit din copilărie. Care a avut grijă de mine timp de doisprezece ani atât cât s-a priceput. Tatăl pe care nu l-am văzut și cu care n-am vorbit de cincisprezece ani. Bărbatul de la care am evadat în urmă cu mult timp, însă a cărui evadare tocmai mi-a distrus familia.”

În esență, Evadarea din mlaștină chiar mi s-a părut un thriller foarte bun, și știam că o să-mi placă, deoarece de la Karen Dionne am mai citit și Sora cea rea (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un alt thriller absolut bolnav și nebun și ieșit din comun. De fapt, în acest roman am regăsit, parcă, reminescențe ale aceleiași idei - cruzimea bizară față de animale, mintea care-ți joacă feste în momentele în care, într-o permanentă izolare, nu ai cu cine vorbi. Trebuie să recunosc, n-am putut înțelege care-i ideea cu scenele explicite de vânătoare, cum se jupoaie un lup, în fine, fragmente de-acest gen. Într-adevăr, dau lecturii un aer și mai incisiv, mult mai bolnav, însă chiar cred că m-aș fi putut lipsi de astfel de detalii (în fine, este vorba despre predilecțiile mele, deși tind să cred că nimănui nu-i face plăcere să citească așa ceva). Într-adevăr, date fiind circumstanțele, tema, se potrivesc, but still... Poveste alternează între trecut și prezent - perspectiva trecutului o prezintă pe Helena reamintindu-și viața din mlaștină, iar cea a prezentului urmărește acțiunile întreprinse de protagonistă în încercarea de a-l găsi pe tatăl ei (sau, în fine, de a se lăsa găsită de acesta). Într-un fel, este un joc de-a șoarecele și pisica, de-a vânătorului vânat, dar trebuie să recunosc că modul în care tensiunea a fost creată chiar mi-a plăcut. Karen Dionne a dozat foarte bine scenele, conturând un fel „de frică” bizară, habar n-am cum să-i spun. 

„Unele vietăți, pur și simplu, nu rezistă în captivitate. Dacă nu eram eu, noi două am fi trăit și în prezent pe culmea aceea.”

De asemenea, am citit romanul foarte rapid, cred că în mai puțin de-o zi. N-am putut să mă dezlipesc de lectură, eram tot mai curios să văd ce se-ntâmplă, unde vor ajunge lucrurile. Recunosc, partea cu povestea din mlaștină m-a plictisit pe alocuri, deoarece unele lucruri mi se păreau redundante, dar în același timp eram șocat de violența unui astfel de loc, a unei astfel de vieți. Ne putem imagina, de fapt, că astfel de scenarii, din păcate, sunt posibile - s-au și întâmplat. În orice caz, personajele, decorul, intriga mi s-au părut foarte bine puse la punct, bine dezvoltate. Deși traumatizată, Helena este puternică, curajoasă și hotărâtă - când în sfârșit are o familie la care n-a putut decât să viseze, este determinată să facă orice îi stă în putință pentru a o apăra, chiar dacă asta ar însemna să-și ucidă propriul tată. Repet, aspectele legate de vânătoare, uciderea și jupuirea animalelor mi s-au părut foarte greu de citit (trigger warnings), dar nu mi s-a părut că ar fi glorificat, în vreun anume fel, violența, ci pur și simplu au făcut parte integrantă dintr-o poveste, în esență, de-o violență ieșită din comun. În rest, un thriller pe care chiar îl recomand cu mare drag!