Peste cinci ani, de Rebecca Serle - Recenzie

Editura: Nemira

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2020

Traducere: Alexandru Florescu

Rebecca Serle este autoare și scenaristă de televiziune. A absolvit University of Southern Carolina și are un masterat în arte obținut la New School din New York. Primul său roman, When You Were Mine, publicat în anul 2012, s-a bucurat de mare succes. Au urmat Famous in Love (roman adaptat într-un serial TV), The Edge of Falling, The Dinner List. Îi place să trăiască la New York, deși petrece mult timp la Los Angeles, și apreciază comediile romantice ale regizoarei Nancy Meyers.

 

„Douăzeci și cinci. Până la douăzeci și cinci număr în fiecare dimineață înainte să deschid ochii. E o tehnică de meditație și de calmare care ajută la memorie, concentrare și atenție, dar adevăratul motiv pentru care o fac e că atât durează până când iubitul meu, David, se dă jos din pat, pornește aparatul de cafea, iar eu simt mirosul de boabe prăjite.”

Avocată de succes în Manhattan, Dannie Kohan are toată viața personală și profesională plănuită punct cu punct. În ziua când are un interviu pentru slujba vieții ei și când se logodește cu bărbatul perfect, crede că viața ei perfectă e pe cale să înceapă. Dar, în aceeași seară, Dannie adoarme și se trezește în cu totul alt apartament, cu alt inel de logodnă pe deget și alături de un bărbat necunoscut. Pe cranul televizorului vede data: 15 decembrie 2025. Cu cinci ani în viitor. Visul atât de real o bântuie multă vreme, dar viața merge mai departe. Asta până când, peste patru ani și jumătate, bărbatul din vis apare la un colț de stradă. 

„Douăzeci și patru. Atâtea luni cred că trebuie să te vezi cu cineva înainte să vă mutați împreună.”

Am văzut mult, mult timp această carte pe Bookstagram. Era un lobby enorm făcut pe seama ei. Bun, înțeleg, e OK, e o apariție nouă, trebuie să ajungă la cât mai mulți cititori, bineînțeles. Dar nu-nțeleg de ce. Sincer, tot ce-a fost bun la această carte, în cele din urmă, a fost doar coperta. Trebuie să recunoaștem că e una chiar frumoasă. În schimb, am rămas rece, deoarece chiar aveam așteptări mărișoare. Dar nu, dincolo de faptul că a fost o lectură OK, care nu m-a solicitat, care nu a făcut apel la concentrarea mea și a mers extrem de rapid, nu mi-a plăcut mai nimic din ea. Sau, de fapt, nu că nu mi-a plăcut, pentru că asta ar însemna că, for real, chiar nu mi-a plăcut. Dar mi-a fost indiferentă. Voiam daor s-o termin și s-o las deoparte, deoarece nu a fost ceva care să mă atingă sau să mă impresioneze. De fapt, mi s-a părut o lectură simplă, banală, o poveste care nici nu m-a prins și în care nici n-aș fi putut să mă regăsesc. Dar, evident, depinde de exeperiențele literare ale fiecăruia, la fel cum depinde și de genul literar pe care-l abordează fiecare. Pentru mine, nu se înscrie în genul acela de cărți pe care l-aș citi în mod obișnuit, la fel de bine cum nu se înscrie nici în lecturile care, într-adevăr, mi-ar fi pe plac. Poate știam asta încă de dinainte de a mă apuca să citesc cartea, which is good, pentru că nu am cumpărat-o, ci am primit-o de la un om tare fain, Ana-Maria (martipaan), de pe Bookstagram, pe care sunt sigur că o știți. Mulțumesc, my friend!

„Douăzeci și opt de ani. Vârsta potrivită să te logodești.”

Mi s-a părut puțin ciudățică povestea, puțin cam neconvingătoare, dar am zis să merg înainte și s-o citesc până la capăt. De altfel, și sfârșitul m-a lăsat puțin rece, nu prea m-am prins care-i faza, dar nici nu m-a interesat prea tare. V-am spus, n-a fost o carte care să-mi placă și pe care aș recomanda-o în mod obișnuit. Dar am apreciat rapiditatea cu care am terminat-o - care nu se datorează doar mie, ci și faptul că e scrisă într-un limbaj fluid, să spun așa, care curge și nu te solicită și nu te face să te oprești din citit pentru a încerca să legi fragmentele sau ideile între ele, pentru a ajunge la o anumită concluzie astfel încât să înaintezi, cum trebuie, în poveste. Nici personajele n-au fost tocmai pe placul meu, mi s-au părut puțin șterse, să spun așa. Da, OK, au fost unele momente vrute a fi emoționante și sensibile, dar, meh, nu pentru mine. Recunosc în schimb că anumite fragmente și întâmplări mi-au adus un zâmbet pe buze, au stârnit un ceva infim în mine, astfel încât atunci când am închis cartea nu am putut să nu apreciez și acest aspect al ei. Tocmai de asta i-am dat și un rating de trei steluțe, și nu două - deși eram convins, undeva pe la trei sferturi din carte, că voi rămâne la cele două steluțe pe care le-aveam inițial în minte.

„Treizeci de ani. Vârsta potrivită să te măriți.

 Mă numesc Dannie Kohan. Și cred în viața trăită după numere.”

Nu știu ce-aș mai putea să spun, nu mă mai pot lega și de alte aspecte. Un punct bun al cărții, după cum am mai zis, e faptul că se citește rapid, e o lectură light, o dai gata în doar câteva ore, iar capitolele sunt scurtuțe; ceea ce înseamnă, de altfel, că merge ca un moment de respiro între două lecturi mai solicitante, între lecturi care-s mai dense și care presupun o anumită concentare atunci când le citești. Da, pot spune că romanul Peste cinci ani chiar a picat, cum se zice, la momentul potrivit, întrucât citisem o carte destul de solicitantă înainte de a mă apuca de el. În rest, nu, nu a avut ceea ce caut eu de la o carte. Ceea ce, evident, nu înseamnă că nu are ceea ce căutați voi, ca cititori subiectivi, de la o carte. Dar pentru mine n-a fost ce trebuia să fie - și, tind să cred, uneori trebuie să citești și cărți care nu trebuie să fie, să zic așa. Doar pentru a te reîntoarce cu drag la cărțile care ți-s de suflet, la cărțile care ți-s dragi. Asta, normal, dacă ești genul care nu abandonează cărți dacă știu că nu-i vor place - nu e cazul meu, întrucât eu, dacă mă apuc de o carte și îmi dau seama pe parcurs că n-o să-mi placă, tot o duc până la capăt. Am eu un pitic pe creier, dar ce să-i faci?! 

„- Uneori, ar trebui să iei decizii pentru tine însăți. Nu ar însemna că nu ești o prietenă bună, ar însemna doar să te pui pe tine pe primul plan, ceea ce se cuvine.”

Voi ați citit-o? Cum vi s-a părut? Sunt curios de cum ați simțit voi această lectură. Părerile pe care le-am mai auzit sunt împărțite, dar văd că romanul lui Rebecca Serle are totuși un rating mărișor pe Goodreads, dacă îmi aduc eu bine aminte. A, da, acum am verificat, are în jur de 3,8 din aproape 140.000 de reviews. Ceea ce, într-adevăr, chiar e ceva! Să aveți parte doar de lecturi așa cum doriți, pe placul vostru. Și de mult, mult spor în toate!

Balul, de Saundra Mitchell - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2020

Traducere: Dorina Tătăran 

„Așadar, stau în picioare și încerc să înfulec, când apare ea - păr șaten, ondulat, piele arămie, ochi negri - și se oprește. Mă opresc și eu. Lumea se oprește. Probabil, întregul univers se oprește; nu pot să explic acum.”

Saundra Mitchell este autoarea a peste douăzeci de cărți dedicate tinerilor. Printre volumele care au adus-o în atenția publicului se află antologiile Defy the Dark și All Out: The No-Longer-Secret Stories of Queer Teens Throughout the Ages. Vreme de douăzeci de ani a fost scenarist principal și producător executiv al companiei Dreaming Tree Films, alături de care a fost nominalizată de zece ori la Premiile Academiei Americane de Film. În timpul liber, adoră să croșeteze și să se distreze alături de soția sa și de fiicele lor.

„- Și știi ce? Nu vreau să stârnesc o revoltă. Nu vreau să fiu un pioner sau vreun simbol și nu îmi pasă de ce cred oamenii. Vreau doar să dansez cu tine.”

Emma Nolan visează la un singur lucru: să danseze cu iubita ei la balul care marchează absolvirea liceului. Totuși, într-un oraș mic, cum este Edgewater, Indiana, așa ceva e de neînchipuit. Alyssa Greene este președinta Consiliului elevilor, în vreme ce mama ei conduce Asociația Părinți-Profesori. Adolescenta admirată de toți are însă un secret: de un an și jumătate este iubita Emmei. Atunci când în oraș începe să umble vorba că Emma plănuiește să vină la bal însoțită de o fată, nu de un băiat, comunitatea plină de prejudecăți din Edgewater ia foc, iar părinții și cadrele didactice amenință cu anularea evenimentului. Acesta este momentul când în scenă intră Barry Glickman și Dee Dee Allen, vedete pe Broadway, care hotărăsc să susțină lupta Emmei, dar și să îi facă un pic de publicitate. Bunele lor intenții sunt însă zădărnicite, iar orășelul american se transformă pe negândite într-un veritabil teatru de război.

„Nu sunt surprinsă că e drăguță, ci că m-a observat. Că sunt cumva vizibilă pentru cea mai frumoasă fată care a existat vreodată.”

Să închinăm cu toții un pahar pentru acei oameni care știu ceea ce vor, pentru acei oameni cărora nu le este frică de ceea ce sunt, care își acceptă, cu desăvârșire și asumare și sinceritate și cu speranță, natura interioară. Pentru acei oameni care au curaj, care au o voce și doresc să schimbe lumea. Pentru acei oameni care acceptă și iubesc și simt și cântă și trăiesc. Pentru acele femei care dansează la bal cu iubitelelor. Pentru acei băieți care dansează la bal cu iubiții lor. Doamne, ce vibe superb mi-a transmis cartea Balul, cât de real și frumos și frumos și real scrie Saundra Mitchell. Nu știam nimic despre această carte, știam doar că este un film pe Netflix pe care tot evit să-l văd deoarece, întocmai, știam că vreau întâi să citesc cartea - iar prietenii de la Editura Corint au tradus-o, în sfârșit, și tare m-am bucurat atunci când am putut să mi-o comand. Deoarece voiam, numaidecât, să descopăr poveste Emmei și a lui Alyssa. 

„Nu pot fi - nu voi fi - doar o altă persoană din viața ei care o iubește și o dezamăgește.”

Nu e o poveste fascinantă, în cele din urmă, și nu e o poveste care să te dea pe spate, care să te emoționeze de nu te vezi, care să-ți fure lacrimi și să-ți stârnească nu știu ce. Nu. De fapt, aș putea spune că e o simplă poveste, basic, care se-nvârte în jurul unui bal de albsolvire, da, dar pentru mine nu asta a contat, ci a contat faptul că Saundra Mitchell a dat glas unor personaje pur și simplu delicioase, adorabile, sensibile, dar atât de puternice, dar atât de curajoase și inspiraționale. Și să nu mai vorbesc de Barry și Dee Dee, care au făcut din această poveste o adevărată petrecere, i-au potențat efervescența la maximum. Modul în care a reușit să redea Saundra Mitchell ideea de discriminare, doar pentru că pur și simplu iubești o persoană de același sex, când iubirea e ceva ce se simte, nu ceva ce se teoretizează. Bineînțeles, acesta este un subiect actual care, din păcate, stârnește (încă) multe controverse și la noi. De aceea, atunci când citesc o carte de acest gen, parcă am o speranță, parcă mă gândesc că încă există posibilități și că, în cele din urmă, iubirea va triumfa, indiferent de forma în care se arată. 

„Îi alegem pe oamenii cu care vrem să avem de-a face, iar eu nu m-am gândit niciodată la asta. Dacă familia înseamnă dragoste, atunci oamenii pe care îi iubim sunt familia noastră.”

Personajele Saundrei - deoarece revin la ele, pentru că mi-au plăcut la nebunie - sunt personaje reale, veridice, care trăiesc între paginile acestei cărți, care au voci și emoții și sentimente. Povestea Emmei Nolan și a lui Alyssa Greene poate fi povestea secretă a celor două prietene ale tale, poate fi povestea ta și a prietenei tale, poate fi povestea a două colege de facultate sau a două colege de liceu. Poate fi povestea celor două fete care îți vând cafeaua la Starbucks. Ar putea fi o poveste reală, dar Saundra Mitchell a reușit atât, atât de frumos s-o integreze într-o operă de ficțiune. Ceea ce, bineînțeles, n-o face mai puțin reală. Sau mai puțin posibilă. Sau mai improbabilă. V-ați prins voi!

„Perfecțiunea este dușmanul binelui.

Nu fi perfect! Doar bun.

Uau!”

„Doar tu, eu și un cântec”, asta e tot ce-și dorește Emma, nu vrea să mute munții din loc, să fie cea mai populară fată din liceu, nu vrea faimă pe Youtube (deși o primește și pe-aceasta). Nu. Vrea doar să fie împreună cu Alyssa, președinta Consiliului elevelor, a cărei mamă conduce Asociația Părinților. Este un roman plin de speranță, scris inteligent, care te ridică și te coboară, te coboară și te ridică. Îți hrănește spiritul, să spun așa. Pot spune că am terminat ultimul capitol al cărții cu un zâmbet nefiresc de mare, cu o bucurie în piept și bucuros că, da, chiar am citit ceva frumos, ceva plin de curaj, care nu m-a solicitat prea mult și care, în același timp, m-a atins acolo unde trebuie. 

„Doar tu, eu și un cântec.”

Balul este o carte pe care chiar v-o recomand cu drag, nu are cum să nu vă placă. Iar filmul, vai, abia aștept să mă uit la el. În rolul lui Dee Dee Allen e regina Meryl Streep, iar în rolul lui Barry Glickman e James Corden. Așadar, abia aștept să-i văd în acțiune. Voi ce ați mai citit? Sunt curios dacă ați citit această carte sau ați văzut filmul. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Monopoliștii, de Mary Pilon - Recenzie

Editura: Act și Politon

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2019

Traducere: Dana Dobre

„Jocurile nu sunt doar relicve ale creatorilor lor; istoria lor este spusă și prin intermediul jucătorilor. Și, la fel ca tabla originală și inovatoare a lui Lizzie, circulară și nesfârșită, echilibrul dintre câștigători și învinși este într-o permanentă schimbare.”

Autoarea romanului, Mary Pilon este o jurnalistă și scriitoare americană, autoarea romanelor The Kevin Show și The Monopolists, cel din urmă devenind bestseller New York Times. Pilon a lucrat ca jurnalist sportiv, scriind deopotrivă și articole pe teme politice și economice, articolele sale apărând cu precădere în publicații prestigioase americane precum: The New Yorker, Esquire, Bloomberg, BusinessWeek, Vice, New York și The New York Times. A avut de asemenea numeroase apariții la diverse emisiuni radio și TV și s-a remarcat ca producător pentru NBC Sports la Jocurile Olimpice de Vară din 2016.

„Cutezanța nefiindu-i străină, Lizzie nu avea nimic de pierdut vorbind deschis împotriva celor de la Parker Brothers și a lui Darrow.”

Monopoliștii: Obsesia, furia și scandalul din spatele celui mai iubit joc de societate din lume (The Monopolists: Obsession, Fury, and the Scandal Behind the World's Favorite Board Game de Mary), scrisă de Mary Pilon, este povestea, chiar mai palpitantă decât jocul în sine, a jocului de societate Monopoly. O poveste adevărată, alcătuită dintr-o serie de legende cu iz de început de secol XX, din care nu lipsesc intrigile, minciuna și răzbunările. Romanul lui Pilon parcurge o perioadă bogată în evenimente din istoria Americii, pornind de la anii 1900 marcați de migrație, exploatarea clasei muncitoare și numeroasele revolte care izbucnesc din acest motiv, dar și de ideile progresiste ale lui Henry George, inițiatorul impozitului unic, la Primul Război Mondial, anii Marii Crize Economice, până la perioada interbelică, respectiv Al Doilea Război Mondial. Jocul Monopoly nu numai că rezistă în toți acești ani grei pentru societate, dar migrează dintr-un loc în altul al Americii, îmbunătățindu-se permanent și ajungând în cele din urmă să cunoască un succes fulminant, în ciuda istoriei sale incerte. De la tablele artizanale confecționate de locuitorii din Arden, la variantele mai moderne cu grafică elegantă și ambalaje atrăgătoare comercializate de Parker Brothers, de la serile de Monopoly organizate de familii în anii '30, la mai recentele campionate mondiale de Monopoly, întreaga istorie a acestui joc este fascinantă.

„Toată lumea care a jucat Monopoly, chiar și astăzi, a adăugat ceva la rezistența lui remarcabilă și, la un anumit nivel, și-a însușit acel joc.”

Nici nu știu de unde să-ncep, dar am să spun că mi-a plăcut mai mult să citesc o carte despre Monopoly, decât jocul în sine. Nu-s fan Monopoly, de fapt, n-am fost niciodată și nici nu cred că voi fi vreodată. Îmi amintesc de situațiile în care eram cu mai multe persoane la un loc, adunați poate acasă la cineva, și, bineînțeles, cineva aducea în discuție, dacă venea vorba să jucăm ceva, numele acestui joc. Dar nu, nu m-a atras niciodată. Și-acum, dacă stau mai bine să mă gândesc, de fapt este destul de interesantă ideea din spatele acestui joc în aparență destul de banal, poate chiar plictisitor la un moment dat. Totuși, nu pot să nu apreciez munca colosală și epuizantă, după cum însăși autoarea spune, pe care Mary Pilon a întreprins-o în scrierea cărții Monopoliștii. Și-acum, după ce-am terminat cartea, pot chiar să spun că nu mi se mai pare absurd să joci acest joc timp de zeci de minute - în spatele creării sale se află, de fapt, o întreagă psihologie și-o întreagă istorie, care se-ntinde pe parcursul a mai bine de o sută de ani. Bineînțeles, n-am să intru în ideea acestei cărți, n-am să vă spun chestii legate de istorie (că-s multe, și multe personalități și mulți oameni au avut un cuvânt de spus de-a lungul timpului, personalități marcante și importante, asociate cu numele jocurilor Monopoly și Anti-Monopoly), dar vă pot spune în schimb că, în cartea lui Pilon, politica și legile au manifestat un interes extraordinar în scrierea acestei cărți. De fapt, această carte n-ar fi existat dacă nu ar fi intervenit conflictele politice în cele din urmă. Și prin politică, bineînțeles, mă refer la întreg spectrul specific care include acest domeniu. 

„Era clar deja că istoria jocului Monopoly, prezentată vizual, aducea mai degrabă cu o formulă din chimia organică, decât cu istoria unei jucării sau a unui joc obișnuit.”

Mary Pilon a făcut chiar o treabă extrem de bună, după părerea mea. De-a lungul întregii cărți, pe care am citit-o într-o singură zi, nu m-am plictisit măcar o secundă, întrucât mi-a captat atenția de la prima pagină și mi-a menținut interesul al cote înalte, să spun așa. Repet, eu n-am o treabă cu acest joc, nu mi-a plăcut vreodată, nu m-a atras și nici nu m-a antrenat, dar istoria din spatele apariției sale este chiar demnă de cunoscut și de urmărit. Mi-a plăcut, de asemenea, faptul că s-a axat foarte mult pe oamenii pentru care acest joc a reprezentat, de altfel, totul, pe emoțiile lor, pe viețile lor, pe acțiunile pe care aceștia le-au întreprins. Istorisirea lui Mary Pilon o include pe Elziabeth Magie Phillips, inventatoarea jocului ”The Landlord's Game”, pe diferiții studenți, quakerii din ”Atlantic City” care au jucat acest joc (sau poate altul într-o formă extrem de apropiată, non nova sed nove) și care, astfel, au contribuit la evoluția și popularizarea sa, încă de dinainte ca frații Parker să-i fi cumpărat drepturile; pe Chares Darrow - un hoț destul de simpatic, aș putea spune, fură ideea jocului de la un prieten de-al său; vorbește despre alte companii care și-au inventat propria lor versiune de Monopoly și - probabil una dintre ideile majore ale cărții, cu implicații judiciare și politice - despre Ralph Anspach, profesor universitar și creatorul jocului Anti-Monopoly, care refuză să fie tras la răspundere de către frații Parker și care se află în căutarea justiției, intrând astfel într-un proces care durează ani buni, împotriva companiei gigante a fraților Parker. De-aici, Mary Pilon reușește să redea extrem de bine tot ceea ce ține de aceste conflicte, livrându-i cititorului o lecție de istorie care trece dincolo de ideea de „luptă între inventatorii jocului”, ba chiar reușind să redea ideea unei Americi contemporane anilor în care s-au desfășurat aceste fapte.

„Proverbul care spune că succesul are mai mulți tați, dar numai unul de sânge, pare adevărat, ca să nu mai vorbim despre mamele succesului.”

După părerea mea, Mary Pilon chiar a scris o carte extrem de bună, fascinantă din punctul acesta de vedere, de o precizie viabilă, irefutabilă, dat fiind faptul că a întreprins o muncă de documentare, deplasări, interviuri cu persoanele care încă se aflau în viață în momentul scrierii cărții și au fost implicate direct în scandalurile create. Din acest punct de vedere, pot spune că, într-adevăr, este o carte care m-a ținut acolo și nu mi-a dat drumul decât atunci când am terminat-o. Totuși, i-am dat doar trei steluțe pentru că, așa cum am spus, eu nu sunt fanul acestui joc. Nu pot spune că mi-a adus niște cunoștințe de care, la fel de bine, nu m-aș fi putut lipsi. Da, normal, mă simt mult mai pregătit în acest, să-i zic, domeniu - dar nu e ceva care să-mi fie definitoriu, care să mă caracterizeze, având în vedere sfera de activitate în care vreau să lucrez. Da, pentru un istoric, pentru un pasionat și înfocat jucător, cu siguranță Monopoliștii is a must; și pot spune că chiar m-am simțit puțin zgârcit, pentru că am apreciat enorm pasiunea lui Mary Pilon, munca sa de cercetare care nu a fost una ușoară. Dar, na, dat fiind faptul că e jurnalistă, sunt sigur că a fost o plăcere extraordinară pentru ea să se angajeze în redarea acestei părți de istorie. Și, oricum, eu zic că și trei steluțe chiar sunt bune, nu?

„Cazul Monopoly ne face să ne întrebăm cui ar trebui să i se recunoască meritul pentru o invenție și în ce mod.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Act și Politon pentru această carte, Monopoliștii, scrisă de Mary Pilon, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, pe site-ul lor găsiți o mulțime de cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac, din multe domenii. Vă recomand, în special, cartea Fata de la Savoy (recenzia AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult atunci când am citit-o și care a intrat în topul celor zece cărți citite în acel an. Soluția zonelor albastre (recenzia AICI) și Mănâncă gras, fii suplu (recenzia AICI) sunt alte două cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate, care abordează într-o manieră incitantă industria alimentară și tot ceea ce ține de macronutrienți și un stil de viață (ne)sănătos. Vi le recomand cu mare, mare drag. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Cum să convingi o pisică, de Jay Heinrichs - Recenzie

Editura: Act și Politon

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2020

Traducere: Beatrice Popescu 

„O dispută este reușită atunci când ambele părți cred că au câștigat.”

Jay Heinrichs este unul dintre cei mai cunoscuți experți contemporani în materie de limbaj și persuasiune, autorul unui bestseller New York Times și consultant în materie de conflicte și persuasiune. Colegiul din Middlebury l-a numit Profesor de practică în retorică și oratorie. Jay Heinrichs a scris pentru zeci de publicații, precum The New York Times Magazine, Vice și Huffington Post, și a câștigat numeroase premii jurnalistice. A predat arta persuasiunii editorilor de la universitățile de elită din Ivy League, precum și experților de la NASA și Pentagon. Bestsellerul său Thank You for Arguing: What Aristotle, Lincoln, and Homer Simpson Can Teach Us About the Art of Persuasion (Mulțumesc că mă convingi: Ce ne pot învăța Aristotel, Lincoln și Homer Simpson despre arta persuasiunii) a fost publicat până acum în 14 limbi și se află deja la a 3-a ediție.

„Deci există vreo cale de a transforma o neînțelegere în ceva pozitiv? Da. Discuția. Să susții un argument nu înseamnă să domini. Înseamnă să convingi o altă persoană să facă o alegere sau să întreprindă o acțiune pe care tu o consideri corectă.”

Cum să convingi o pisică: Un ghid în arta persuasiunii pentru oameni (How to Argue with a Cat: A Human's Guide to the Art of Persuasion) de Jay Heinrichs este o carte scrisă în cheie amuzantă despre un subiect foarte serios: persuasiunea. Așadar, dacă vrei să fii convingător, mai convingător sau extrem de convingător, ai deschis cartea care trebuie. Și nu, cartea nu te învață să convingi pisicile, ci oamenii, doar că autorul s-a inspirat puțin din lumea felinelor pentru a ne furniza cele mai bune secrete de a convinge pe oricine, inclusiv o pisică. Asta pentru că, crede el, dacă poți convinge o pisică, vei putea convinge practic pe oricine.

„(...) Când intrăm într-o dispută, ni se întâmplă de multe ori să alergăm după argumente ca niște câini ridicoli. Ne împiedicăm unii de alții, lătrând și înfuriindu-ne. Ne mușcăm reciproc fără niciun argument. Ne atacăm și ne pierdem cu firea și, în fond, arătăm ca niște idioți. În schimb, ar trebui să discutăm ca un prădător adevărat, ca o pisică.”

OK, trebuie să-ncep prin a spune faptul că, în general, eu nu citesc cărți de non-ficțiune care să abordeze astfel de teme. Da, citesc cărți de non-ficțiune, dar genul acela de cărți care aparțin de domeniul științific (a nu se înțelege greșit, nu spun că nu există o știință a persuasiunii, a convigerilor și așa mai departe, departe de mine orice gând de a face o astfel de, să-i spun așa, discriminare). Dar, întrucât nu sunt prea deschis acestor genuri de cărți, tind să fiu superficial atunci când le citesc, gândindu-mă, înainte de a începe lectura, că nu voi citi ceva care să mă surprindă, adică ceva care să mi se pară nou, vreo axiomă pe care s-o integrez în viața mea de zi cu zi, vreo idee comportamentală care, de-a lungul timpului, mi-a scăpat, pe care n-am luat-o în seamă pentru a o integra, viabil, în însuși comportamentul meu cotidian. Cam asta, de fapt, și-o pot suma acum, a fost experiența mea mea cu această carte, Cum să convingi o pisică, dar nu pot spune că a fost și experiența mea finală cu Jay Heinrichs. La o adică, nu prea știu ce să spun, pentru că am găsit această carte atât amuzantă, cât și destul de interesănțică. Deși aș înclina mai mult spre amuzantă.

„(...) Vina este un subiect care duce la furie. Mai ales pentru oameni.”

Bun, poate nu citesc cărți de genul, dar asta nu-nseamnă că nu citesc anumite studii de psihologie, că nu consult literatură de specialitate. În această idee, cartea de față nu mi s-a părut tocmai practică - experința mea, asta ca să mă fac înțeles cum trebuie -, întrucât deja știam deosebit de bine anumite aspecte pe care autorul le abordează în cartea sa. În aceeași măsură, trebuie să apreciez că Jay Heinrichs a reușit să facă din ceea ce ar putea fi plictisitor de ascultat și citit, ceva chiar antrenant și interesant, apelând la misterioasele feline pentru a contura mai bine (și mai clar) ceea ce vrea să livreze cititorului. Am apreciat mult sfaturile practice venite din înțelepciunea pisicilor, dar n-au fost întocmai cele de care, poate, aveam nevoie - le știam deja, să spun așa! Viața te-nvață destul de multe, vreau să spun, mai ales când ajungi la o vârstă care presupune că, deja, ai trecut prin destul de multe situații (examene, interviuri, interacțiuni cu oameni noi, susțineri de proiecte și prezentări, discursuri și așa mai departe). Da, bineînțeles, poate deseori am greșit, dar în același timp, ca o fire practică ce sunt, mereu m-am analizat prin ochii privitorului, ascultătorului, examinatorului. Și-apoi am tras linie, gândindu-mă la ce-am făcut bine, în aceeași măsură în care m-am gândit și la ce-am făcut greșit sau la ce aș fi putut să fac mai bine. Da, este vorba de ceva mecanisme la mijloc, de pattern-uri comportamentale, de anumite strategii sociale, de anumite sfaturi sui generis pe care ar trebui să le știm cu toții. Cred că, de fapt, în Cum să convingi o pisică, Jay Heinrichs chiar asta încearcă să facă: să te inițieze, cât mai ușor și practic, în tainele persuasiunii și a relațiilor sociale. Evident, nu este o carte de căpătâi în acest domeniu, dar este o carte pe care chiar ai putea-o găsi utilă și practică, din a cărei lectură poți pleca cu ceva învățăminte care să-ți fie de folos.

„Când trăiesc în prezent, oamenii devin tribali. La fel și unele pisici.”

Eu, sincer, abia aștept să citesc cealaltă carte scrisă de el, Mulțumesc că mă convingi, am răsfoit-o și mi se pare ceva mai serioasă decât cartea de față. Și această carte mi-a plăcut, nu mă înțelegeți greșit, dar în schimb n-am putut să-i dau un rating mai mare întrucât nu am simțit că mi-a îmbunătățit cunoștințele referitoare la ceea ce abordează. Nu mi-a adus ceva suplimentar, ceva ce nu știam deja. Poate doar mi-a reamintit anumite lucruri - ceea ce, întotdeauna, e de apreciat, întrucât, cum se zice, repetiția e mama învățăturii. De altfel, nu prea cred în teoria cum că astfel de lucruri se pot învăța citindu-le: cred că trebuie să le trăiești, înainte de toate, pentru a ști întocmai cum se simte o anumită situație. Apoi, bineînțeles, poți consulta niște literatură specifică, niște literatură de specialitate, întrucât să știi să te-analizezi - obiectiv, deci critic - din acest punct de vedere. Și chiar mi-a plăcut, cred că cel mai mult, modul în care Jay Heinrichs își livrează informația - făcând apel la paralela cu pisicile, e clar că o astfel de carte n-are cum să nu te-atragă și să ți se pară, înainte de toate, drăguță. Iar ilustraiile lui Natalie Palmer-Stutton sunt, vai, atât, atât de delicioase!

„Obiceiurile fac lucrurile să devină reale.” 

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Act și Politon pentru această carte, Cum să convingi o pisică, scrisă de Jay Heinrichs, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, pe site-ul lor găsiți o mulțime de cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac, din multe domenii. Vă recomand, în special, cartea Fata de la Savoy (recenzia AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult atunci când am citit-o și care a intrat în topul celor zece cărți citite în acel an. Soluția zonelor albastre (recenzia AICI) și Mănâncă gras, fii suplu (recenzia AICI) sunt alte două cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate, care abordează într-o manieră incitantă industria alimentară și tot ceea ce ține de macronutrienți și un stil de viață (ne)sănătos. Vi le recomand cu mare, mare drag. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Eva, de Simon Liberati - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2016

Traducere: Mădălin Roșioru

„În decursul anilor care au urmat mi s-a întâmplat să mă gândesc la Eva sau să-i pomenesc numele printre altele. Încă adolescentă când o văzusem ultima oară, ea aparținea unei epoci străvechi, rapid depreciate, un soi de Vechi Regim al cărui cult mi s-a părut multă vreme o copilărie, dar pe care nu izbuteam să-l reneg.”

Simon Liberati (născut în 1960), scriitor, scenarist şi jurnalist francez, face parte din generaţia de intelectuali rebeli din Franţa anilor 1970. A urmat studii de filologie clasică la Sorbona, apoi a lucrat la reviste precum FHM, Cosmopolitan, Grazia şi 20 ans înainte de a se dedica literaturii. Susţinător al libertăţii neîngrădite a individului şi promotor al unui decadentism dandy nu doar intelectual, ci şi în viaţa personală, scriitorul prefaţează reeditarea cărţii lui Jules Barbey d’Aurevilly Du dandysme et de George Brummell, apărută în 2008. În acelaşi an va fi arestat împreună cu prietenul său, scriitorul Frédéric Beigbeder, pentru consum de droguri în public. Liberati debutează în 2004 la Flammarion cu romanul Anthologie des apparitions, urmat în 2007 de Nada exist. În anul 2009 îi apare volumul L’Hyper Justine, recompensat cu Prix de Flore, iar în 2011 publică Jayne Mansfield 1967, pentru care primeşte Prix Femina. Simon Liberati este căsătorit cu actriţa şi cineasta Eva Ionesco, subiectul romanului său omonim, apărut în Franţa în toamna anului 2015.

„(...) În amintirea mea, Eva și-a păstrat un contur clar, cel al unei figuri de fundal pe complicata frescă a unei barăci dintr-un parc de distracții - un profil tipic, dar îndepărtat.”

În iarna anului 1980, în Paris, un bărbat se urcă nici el nu ştie cum într-un Citroën şi vede pe scaunul din faţă o fetişcană de cincisprezece ani, îmbrăcată elegant, care se agită şi urlă la cei din maşină. Fascinanta fetişcană este Eva Ionesco, un copil sălbatic, clientă a barurilor şi localurilor de lux din Paris, dar şi a şcolilor de corecţie franceze. După ce a dobândito faimă dubioasă în urma fotografiilor erotice, la limita pornografiei şi pedofiliei, pe care i le făcuse mama ei pe cînd Eva avea doar unsprezece-doisprezece ani, fetiţa de odinioară – devenită actriţă şi producătoare de film – îl va reîntîlni pe narator trei decenii mai târziu. Povestea de dragoste ce-i apropie pe cei doi este, deopotrivă, ocazia şi pretextul recuperării unui trecut frământat, cel al Evei, copila exploatată, revoltată şi, într-un târziu, maturizată, o reluare a firului unei istorii scandaloase, cu numeroase episoade controversate, unde moartea, drogurile şi degradarea sunt peste tot. În acelaşi timp, romanul lui Liberati are în fundal un peisaj dezabuzat, pigmentat de concerte punk, petreceri epuizante şi o nebunie dezlănţuită, într-o lume ce nu mai caută nici un viitor.

„(...) Există în ea ceva frânt sau reținut, o rezervă, un efect al medicamentelor sau un efort îndelungat și constant, care se încăpățânează să țină în frâu o furie amuțită, e care nici ea nu mai e conștintă, dar care poate reveni.”

N-am știut nimic despre acest roman, pur și simplu nimic. Recunosc că, în primă instanță, cel mai mult m-a atras coperta cărții, iar apoi faptul că am dat doar zece lei pe ea. După părerea mea, un preț destul de mic pentru o carte, de fapt, chiar bună, chiar foarte bună. Dar, na, probabil erau lichidări de stoc, că mi-am mai luat alte patru cărți în aceeași zi, tot la același preț, tot din aceeași librărie. De parcă nici n-aveam destule cărți necitite - în fine, nu regret nimic, pentru că deja am citit două din cele cinci cărți - și, ca să fiu sincer, una dintre ele mi-a plăcut la nebunie. Nici cartea lui Simon Liberati, Eva, nu a fost mai prejos, deoarece chiar a fost o carte care, cu brio și neașteptat, mi-a întrecut așteptările. Și, în aceeași măsură, mă bucur și mai mult de faptul că am mai citit un autor francez (vreau să mă dezvolt multilateral, să spun așa, în această direcție, și să fac cunoștință cu cât mai multe voci romaniste străine). Plus că, de asemenea, cică Liberati ăsta a fost prieten bun cu Frédéric Beigbeder, unul dintre autorii mei preferați. Mare pișicheri, amândoi, prinși și arestați pentru consum de droguri (această dependență a lui Frédéric Beigbeder este reliefată, de altfel, și în scrierile sale). 

„Ființa care stătea în fața mea (...) mi s-a părut de o simplitate misterioasă și înzestrată cu un aplomb atât de naiv, că devenea neliniștitor.”

Romanul de față, Eva, este scris din perspectiva autorului. De fapt, din perspectiva strict subiectivă, prin definiție, a omului numit Simon Liberati, întrucât este o poveste reală, un fel de jurnal din care a reușit să facă o carte, care surprinde gândurile sale despre o anume Eva, aparent actuala sa soție, și modul în care aceasta manifestă un interes aproape obsesiv, aproape patologic, exacerbat pentru Simon Liberati. Nu știu în ce măsură acesta este un roman de dragoste, pe cât este de fapt un roman extrem de îndrăzneț, copleșitor și, de ce nu, aproape scandalos. Este un roman, cum îmi place mie să spun, fără perdea, întrucât Liberati aruncă o lumină extrem de precisă - și-n același timp extrem de crudă - asupra tuturor tuturor chipurilor Evei: puștoaică supramediatizată, pângărită de propria mamă, care frecventează taverne și se-ncurcă cu cei mai bizari bărbați, o femeie-copil, neliniștită în efervescența vârstei, parcă îmbătrânită înainte de vreme, o fată bătrână cu care viața n-a fost tocmai grijulie. Totuși, Simon Liberati are un talent anume de a conferi tuturor acestor fațete, tuturor acestor dimensiuni ale Evei o anumită sensibilitate, făcând ca, în cele din urmă, romanul Eva să aducă mult cu un roman de dragoste extrem de profund, în care iubirea, ca o vrajă, reprezintă întocmai drumul spre propria-i mântuire a autorului, drumul spre catharsis-ul său purificator.

„(...) Cum am observat adesea - și nu cred că sunt singurul -, cele mai zgomotoase surprize dăruite de viață sunt precedate de un gust rău, de o tensiune prealabilă. Adevărata iubire se naște din suferință.”

Romanul este povestea unei pasiuni aproape copleșitoare, epuizante, și, în aceeași măsură, este portretul unei ființe care nu ezită să fie ceea ce, în natura-i sa interioară, este: adevărată, alcătuită din lumini și umbre, întunecată și luminoasă, plină de pasiune și, într-o măsură, superficială și absentă. Fragilă, dar puternică, lipsită de pudoare și timidă. Ca într-un joc al oglinzilor, în care aceeași imagine se reflectă la nesfârșit într-o perpetuă punere în scenă, Eva este ființa neliniștită, de o eleganță pretinsă, de un rafinament crezându-se a fi, de multe ori, doar de fațată - Eva este ființa care tulbură cititorul, care perturbă echilibrul mental al lui Simon Liberati. Dar, dincolo de asta, Liberati reiterează, în cartea sa, fragilitatea celor ce se iubesc - privind totul din afară, aceste ne oferă o perspectivă extraordinar de amplă asupra personajului Eva și, în același timp, dat fiind faptul că avem parte doar de perspectiva sa, este destul de greu să știi ce să crezi. Totuși, întrucât interesul maximal cade pe cum percepe el ființa Evei, e de la sineînțeles faptul că, în cele din urmă, doar asta contează. Și eu, ca cititor, am fost extrem de mișcat de toată pasiunea autorului, de modul patetic în care Eva își manifesta interesul față de acesta. Încercând să păstreze un aer cât mai detașat, Simon Liberati realizează că, de fapt, este imposibil să facă acest lucru: Eva manifestă o pasiune colosală asupra sa, cu tot ce-nseamnă ea, de la momentul în care era o simplă copilă, până la momentul în care a crescut și este o femeie în toată firea.

„Ființa care stătea astăzi în fața mea mi se oferea privirii cu o bravură amestecată cu abandon, provocare și autoritate. Ne-am sărutat pe obraji. De această dată unghiile înnegrite, prost tăiate, și o pată de cerneală pe degetul mare îi dădeau Evei înfățișarea unei liceene. Cum zânele nu au o vârstă precisă, comparația nu era ridicolă.”

Romanul este unul destul de controversat, aș putea spune. N-am citit Lolita, a lui Nabokov, dar doar așa, din auzite, m-a trimis puțin cu gândul la cartea autorului rus. Recunosc că lectura a mers destul de greu, cel puțin în primele cincizeci de pagini, dar apoi n-am mai putut să mă detașez de ea. Și nici acum, după ce-am terminat (au trecut vreo două săptămâni de când am citit Eva), simt că încă nu pot ieși din atmosfera romanului. Nu contest deloc, dar deloc, talentul scriitoricesc al lui Liberati. Totuși, trebuie să recunosc că m-a deranjat puțin faptul că, în vocea sa, am simțit un fel de aroganță - nu știu de ce, probabil să fi fost din cauza faptului că tot ținea morțiș, deseori, să reamintească de romanele sale publicate, de faptul că în ziua de astăzi nu prea se mai citesc cărțile care trebuie. În fine, fiecare cu convingerile și atitudinile sale. Când i-am dat un rating acestei cărți, eu m-am gândit doar la ce am citit și cum mi s-a părut ceea ce am citit, nicidecum la atitudinea autorului față de alte cărți publicate și așa mai departe. Și, concluzionând, că n-aș vrea să mă mai întind degeaba, cred că e o carte bună cu o poveste plină de pasiune - și-n aceeași măsură, nu e o carte pentru toți. 

„(...) Uneori frumusețea sălășluiește în canale.” 

De ce spun că nu e pentru toți? Pentru că este foarte ușor să găsești extrem de plictisitoare o carte de genul. N-are o acțiune propriu-zisă, de fapt, iar scriitura este una densă, deseori cu fraze lungi, obositoare, care nu duc spre o anumită concluzie, ci doar creează premisele anumitor atitudini și gânduri pe care autorul vrea să le contureze. Eu sunt familiarizat cu astfel de cărți - care nu prea au dialog, au paragrafe lungi și nu urmează tiparul unui roman, în sensul unei intrigi, al unei desfășurări a acțiunii, concluzii și așa mai departe. Este un fel de jurnal, de fapt, după cum am spus, ceea ce bineînțeles că presupune rigorile stilistice aferente unul jurna. Este o poveste de dragoste, în aceeași măsură în care nu este o poveste de dragoste - cum o percepe fiecare, în cele din urmă, ține de experiențele literare proprii. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru, exact așa cum le doriți, spor în toate!