Doamna Hayat, de Ahmet Altan - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu

Ahmet Altan (n. 1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus in fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. In 2016, in urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor in timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, in aprilie 2021, Curtea Supremă de Apel a Turciei a dispus eliberarea lui. În februarie 2024, Ahmet Altan a fost condamnat din nou la închisoare. Întreaga corespondență ii este monitorizată și cenzurată. De la debutul său in 1982, Altan a publicat mai multe romane și volume de eseuri. În Anansi. World Fiction au apărut romanele: Doamna Hayat, Ca o rană de sabie (cu care debutează ciclul Cvartetul otoman), Dragoste în vremea revoltelor (Cvartetul otoman, #2) și volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată. În prezent, Ahmet Altan trăiește la Istanbul, iar autoritățile turce ii interzic in continuare să părăsească țara.

🥇PRIX FEMINA ÉTRANGER 2021. PRIX TRANSFUGE DU MEILLEUR ROMAN EUROPÉEN 2021🥇

Într-un oraș oarecare, tânărul Fazil, student la Litere, revine la facultate după moartea neașteptată a tatălui său. Sărac, nevoit să trăiască în condiții modeste și să facă figurație într­-un studio de televiziune, cunoaște o femeie cu profil de odaliscă, doamna Hayat, care îi trezește pasiuni nebănuite, dar întâlnește și o tânără studentă, Sila, îndrăgostită și ea de literatură. Fazil se împarte între aceste iubiri contradictorii. Situația politică din țară, regimul fals democratic instalat la putere, denunțurile, arestările arbitrare se reflectă în atmosfera de teroare care se instaurează treptat în oraș și în mediul academic. Deși ar putea să părăsească țara împreună cu Sila, tânărul, de acum singur și privind viața cu alți ochi, ia o altă decizie. Scris în detenție, romanul lui Ahmet Altan este un elogiu adus libertății, iubirii, literaturii, vieții în general.

„Alături de ea am descoperit suprema fericire de a fi bărbat, mascul, am învățat să înot în craterul unui vulcan care răspândea parfum de crini. Era un safari nesfârșit de plăceri. Mă înfășura în căldura și în voluptatea ei ca să mă ducă departe, către locuri necunoscute, iar fiecare dintre gesturile ei tandre era ca o revelație senzuală. M-a învățat că plăcerea poate fi obținută pe un număr infinit de căi.”

Încă de la primele pagini ale romanului Doamna Hayat, m-am simțit prins într-o vrajă, ca și cum un val m-ar fi tras spre adâncimile unei povești pe care nu voiam să o părăsesc. Mi-a plăcut enorm această carte, nu doar pentru povestea ei plină de pasiune, ci și pentru felul în care Ahmet Altan reușește să învăluie realitatea într-un strat fin de poezie. A fost ca și cum aș fi privit un tablou impresionist, unde culorile nu sunt aplicate riguros, dar creează o imagine mai vie decât orice fotografie. Ahmet Altan nu scrie doar despre iubire, ci despre libertate, despre artă și despre lupta necontenită a omului cu propriile limite și frici. Faptul că această carte a fost scrisă în închisoare îi adaugă un alt strat de profunzime – cuvintele autorului par a fi sculptate în zidurile reci ale celulei sale, iar personajele devin ecouri ale gândurilor sale captive. Este un roman despre evadare – nu una fizică, ci una a spiritului, a dorinței de a trăi și de a iubi, indiferent de circumstanțe.

„Am descoperit de-a lungul zilelor sentimente noi, idei noi, o altă percepție a timpului, un alt mod de a trăi. Natura timpului se schimba imediat ce o atingeam, existența se elibera din învelișul timpului, spintecată parcă de un cuțit ascuțit, despuiată de trecut și viitor, dezvăluind clipa trăită, ca pe miezul unui fruct suculent (...). Nu mai exista nici trecut, nici viitor când îi simțeam trupul lipit de al meu, ci doar momentul unic, invadat de prezența ei, care doar el ne lega de viață.”

M-am regăsit în Fazil, acest tânăr care se zbate între realități opuse, între două femei și două viziuni asupra vieții. El este prins între maturitatea senzuală a doamnei Hayat  și idealismul intelectual al Silei, între atracția hedonistă și dorința de stabilitate. Fazil este un personaj complex, nesigur, uneori egoist, alteori naiv, dar întotdeauna profund uman. Aș minți dacă aș spune că nu am empatizat cu el. Fazil, asemenea nouă tuturor, se teme de ceea ce va deveni. Se agață de trecut, de siguranța unei vieți deja trasate de tatăl său, dar în același timp, este fascinat de necunoscut. Iubirea pentru doamna Hayat nu este doar o iubire carnală, ci și o dorință de evadare, de a trăi momentul fără constrângeri. Pe de altă parte, relația cu Sila îi oferă o alternativă de viitor, spre o stabilitate pe care nu este sigur că și-o dorește cu adevărat.

„– Să nu te temi, Marc Antoniu... Nu trebuie să-ți fie frică de nimic în viață... Viața nu-i bună de nimic altceva decât să fie trăită. Idioțenie e să faci economie la viață, refuzându-ți plăcerile de la o zi la alta, ca avarii. Fiindcă viața nu poate fi economisită... Dacă nu o cheltuiești, se va cheltui singură și se va termina.

Urcând în lift, a adăugat:

– Trebuie să privești lumea imaginându-ți un cutremur. Totul se transformă în praf, iar banii, în pulbere.”

Doamna Hayat nu este doar un personaj, ci o stare de spirit. Este un vis care sfidează realitatea, o femeie care trăiește fără regrete, fără rețineri. Încă de la prima întâlnire, am simțit că ea nu este definită de vârstă sau statut social, ci de o forță interioară care o face magnetică. Mi-a amintit de femeile din filmele clasice – senzuală, dar profundă, jucăușă, dar melancolică, o femeie care își acceptă frumusețea și trecerea timpului fără teama judecății celorlalți. Într-un fel, doamna Hayat este vocea pe care toți am vrea să o ascultăm atunci când ne simțim pierduți. Ea nu oferă soluții, nu impune reguli, ci trăiește clipa și își asumă consecințele. Am admirat-o și am iubit-o, la fel cum a făcut-o și Fazil. Și, într-un final, am înțeles de ce a ales să rămână, de ce nu s-a pierdut în vise și visuri, ci a preferat realitatea, cu toate imperfecțiunile ei.

„– Am gustat mierea, dar unde este otrava?

– În miere.

Otrava era miere. Acesta era clișeul. Restul nu era decât destin.”

În contrast cu Madame Hayat, Sila este simbolul idealismului, al stabilității și al ordinii. O tânără inteligentă, disciplinată, care pare a fi răspunsul la toate întrebările lui Fazil. Și totuși, oricât de mult m-am străduit, nu am reușit să o iubesc la fel de mult ca pe doamna Hayat. Poate pentru că, la fel ca Fazil, și eu am simțit că perfecțiunea nu este întotdeauna cea mai atrăgătoare cale. Poate pentru că Sila, în dorința ei de a construi un viitor, părea că uită să trăiască prezentul. Sila pleacă, doamna Hayat rămâne. Dar ce înseamnă asta, de fapt? Alegem visul sau realitatea? Ne urmăm idealurile sau acceptăm viața așa cum este? Ahmet Altan nu ne oferă răspunsuri directe, ci doar un final care încă îmi răsună în minte chiar și acum, la mult timp după ce am închis cartea: Eu sunt aici. Aștept.

„(...) Eram ca o sămânță care încolțise în pământul ei, crescusem în atmosfera creată de ea, în armonie cu aerul, cerul, apele ei, eram înrădăcinat în ea, îi aparțineam, și chiar zărită de departe, în mijlocul mulțimii dintr-un aeroport, dintr-o gară, de la o manifestație, cea mai mică mișcare a ei m-ar fi înnebunit întotdeauna.”

Ce m-a mai impresionat foarte mult la Doamna Hayat este faptul că, deși a fost scrisă într-o închisoare, nu este o carte despre suferință, ci despre speranță. Ahmet Altan ne arată că, indiferent de cât de întunecată este realitatea, mintea umană rămâne liberă, va rămâne mereu liberă. Chiar și atunci când este închis, el reușește să creeze un univers unde oamenii iubesc, visează, se tem și speră. Citind această carte, am simțit că mă plimb prin Istanbul, că sunt în cafenelele pline de fum, pe străzile înguste, că aud zgomotul valurilor pe Bosfor. Am simțit tensiunea politică care se insinuează subtil în poveste, fără a o acapara, dar mereu prezentă, ca un pericol nevăzut. Este nevoie de un talent extraordinar pentru a scrie despre realitate fără a o impune, pentru a vorbi despre dictatură fără a țipa, pentru a împleti dragostea și politica într-un mod atât de natural.

„Când să coboare, s-a aplecat spre mine și m-a sărutat în colțul gurii. Avea buzele calde, cu gust de ciocolată.”

Doamna Hayat nu este un roman de dragoste (deși coperta, sincer să fiu, te cam poate induce în eroare) ci un roman despre esența umană, despre libertate, despre felul în care ne alegem destinul. Ahmet Altan ne livrează o poveste care se simte vie, autentică, în care fiecare cititor se poate regăsi într-un fel sau altul. Pentru mine, această carte a fost ca o plimbare pe malul mării la apus, când soarele aruncă umbre lungi și cerul se aprinde într-o mie de culori. A fost dulce și amară, tandră și crudă, reală și onirică. Și, cel mai important, a fost o carte care m-a făcut să simt – și asta este, până la urmă, tot ce contează într-o poveste bună. V-o recomand cu cea mai mare încredere!

Înotătorii, de Julie Otsuka - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2023

Traducere: Genoveva Cerchez

Julie Otsuka (n. 1962) este scriitoare americană de origine japoneză, fiica unor emigranți la prima și a doua generație. A urmat cursurile Yale University, apoi a absolvit un masterat în Arte Frumoase la Columbia University. Romanul ei de debut, When the Emperor Was Divine (2002), are ca temă deportarea japonezilor americani în lagăre de concentrare, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. În 2012, Julie Otsuka a publicat al doilea roman, Buddha din podul casei, care s-­a aflat pe lista de bestselleruri a San Francisco Chronicle și The New York Times și a fost recompensat cu PEN/Faulkner Award și cu Prix Femina Étranger.

🥇ROMAN CÂȘTIGĂTOR AL ANDREW CARNEGIE MEDAL FOR EXCELLENCE IN FICTION 2023 🥇

Înotătorii păstrează cu mare atenție distanța unii de ceilalți, singurele semnale pe care și le transmit fiind cele legate de rutina parcurgerii bazinului, de echipamentul sportiv sau de inadaptarea la viața „de sus”. Dar când pe fundul piscinei subterane apare o crăpătură, care se transformă într­-un cuib, o rețea de fisuri care duce la închiderea sălii, se găsesc cu toții în situația imposibilă de a se întoarce forțat la realitate. De aici însă romanul își focalizează atenția asupra uneia dintre înotătoare, Alice, care își pierde treptat memoria, pentru a se izola în cele din urmă în copilăria petrecută într-­un lagăr de concentrare pentru japonezii din America. Ceea ce începe ca manual de utilizare a unei piscine publice devine un roman sfâșietor despre relația mamă­-fiică, despre memorie și suferință.

„Anularea temporară a gravitației. Miracolul ușurinței cu care aluneci, nestânjenit, de-a lungul lucioasei suprafețe albastre. E ca și cum ai zbura. Plăcerea netulburată a mișcării. Evaporarea oricărei dorințe. Sunt liber. Dintr-odată plutești. În derivă. Extatic. Euforic. Într-o stare de beautitudine fermecată, ca în transă. Și dacă înoți suficient de mult, nu mai știi unde se termină trupul tău și unde începe apa, iar intre tine și lume nu mai e niciun hotar. E nirvana.”

Când am terminat Înotătorii, m-am simțit de parcă tocmai mă trezisem dintr-un vis febril, unul în care apa și memoria se amestecau într-un dans lent, fascinant și devastator. A fost ca și cum cineva mi-ar fi strecurat în palmă un glob de sticlă fragil, iar pe măsură ce îl priveam, fisurile lui deveneau tot mai vizibile, până când realitatea însăși părea să se destrame. Otsuka a creat mai mult decât o poveste, a creat o experiență senzorială în care fiecare detaliu, fiecare gest al înotătorilor din piscina subterană, fiecare umbră care pâlpâie la marginea conștiinței lui Alice, personajul central, construiește un tablou al fragilității umane. Și ce dureros & devasator & acut s-a simțit totul.  Am fost fascinat de prima parte a romanului, în care piscina devine un „microunivers”, o lume în care regulile și rutina oferă un sens existenței. Acolo, sub pământ, sub lumina artificială care nu se schimbă niciodată, înotătorii își găsesc liniștea. Este un loc de refugiu, o catedrală lichidă în care trupurile se eliberează de gravitație, de durerile și micile lor imperfecțiuni. Am simțit, citind, că mă aflu și eu acolo, printre ei, alunecând prin apă, împărtășind aceeași obsesie pentru lungimi, pentru ritm, pentru acel moment de plutire în care durerile dispar. Otsuka a surprins perfect modul în care sportul – fie că e vorba de înot, alergare sau altă formă de mișcare – devine un ritual, un colac de salvare care ne oferă stabilitate, ne ancorează în lume.

„(...) Pentru că acum, în fața obștescului sfârșit, suntem egali.”

Dar apoi... Fisura apare. La început, e doar o linie fină, un detaliu banal, ceva ce ar putea fi ignorat. Dar așa cum o simplă fisură pe suprafața apei poate semnala un curent puternic dedesubt, și această crăpătură anunță o schimbare iminentă. Înotătorii reacționează în feluri diferite: unii sunt îngroziți, alții încearcă să își păstreze calmul, dar toți simt că ordinea lor se destramă. Am fost captivat de felul în care această fisură devine simbolul fragilității noastre – poate fi o criză globală, o schimbare inevitabilă sau, așa cum devine clar mai târziu, primele semne ale degradării minții umane. Căci, de fapt, Înotătorii nu este doar despre înotători, ci despre memorie, sau poate mai degrabă pierderea ei. Alice, a cărei prezență a fost una periferică în prima parte a cărții, devine apoi centrul întregii povești. Pe măsură ce boala ei – o formă de demență – avansează, lumea ei începe să se destrame, la fel ca piscina abandonată. Dacă prima parte a cărții are o senzație colectivă, un cor de voci care se ridică împreună, a doua jumătate se îngustează, devine intimă, aproape claustrofobică. Citind, am simțit că mă afund într-un labirint în care pereții se apropie tot mai mult, până când nu mai rămâne nimic, doar confuzie și tristețe.

„(...) Crezi că ți-ai putea petrece toată viața privind acest copac – și în unele zile s-ar putea să ți se pare că asta ai și făcut – și ar fi suficient. Perceperea frumuseții. O viață bine trăită. Vei fi zărit însăși esența perfecțiunii.”

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care Otsuka redă această degradare. Nu prin mari tragedii, nu prin scene dramatice, ci prin detalii mărunte: o frază uitată, un nume care scapă, o rutină care nu mai are sens. E înspăimântător să vezi cum lumea cuiva se prăbușește nu dintr-o dată, ci lent, bucățică cu bucățică, până când nu mai rămâne nimic recognoscibil. M-a făcut să mă gândesc la propriii mei bunici, la felul în care, într-o zi, un chip familiar devine străin, cum memoria – acel fir subțire care ne leagă de cine suntem – se poate rupe atât de ușor. Dacă piscina era un loc al stabilității, al controlului, atunci căminul de bătrâni unde ajunge Alice este opusul: un spațiu al pierderii, al depersonalizării. Diferența dintre aceste două lumi m-a lovit puternic. În piscină, oamenii au nume, povești, identități. În instituție, Alice devine doar un număr, o pacientă printre altele, cineva de care trebuie să se ocupe personalul medical, dar care nu mai este cu adevărat Alice.

„(...) O să mergi în fiecare dimineață, la răsărit, pe malul oceanului și o să-ți ridici brațele spre cer, apoi, încet, cu respect, cu recunoștință și uimire, te vei închina până la pământ și vei saluta soarele care răsare. Înc-o zi.”

Finalul romanului m-a lăsat cu un nod în gât. Nu este un final grandios, ci unul inevitabil. Nu există salvare, nu există o întoarcere în trecut. Dar tocmai această onestitate brutală a făcut ca povestea să fie atât de puternică pentru mine. Otsuka scrie cu o precizie aproape chirurgicală, dar în această precizie se ascunde o imensă umanitate. Nu ne oferă răspunsuri, nu ne oferă speranță falsă, dar ne face să simțim – și, uneori, acesta este cel mai mare dar pe care ni-l poate oferi literatura. Înotătorii este o carte despre pierdere, dar și despre felul în care ne agățăm de ritualuri pentru a face față inevitabilului. Este despre micile comunități pe care le construim și despre modul în care, în cele din urmă, toate lucrurile – fie ele piscine subterane sau amintiri prețioase – dispar. Și, după ce am închis cartea, am simțit că mă aflu și eu la marginea unei piscine goale, privind în jos, întrebându-mă cât timp va dura până când crăpăturile vor ajunge și la mine. Aș spera ca asta să nu se întâmple niciodată, însă, cine știe...? Cele mai ușoare lucruri sunt acelea care depind de noi, iar deseori o astfel de situație nu depinde de noi. Tot ce putem face este să încercăm, pe cât este posibil, să-i reducem riscurile...

Nemesis (Harry Hole, #4), de Jo Nesbø - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2020

Traducere: Lorena Mihăeș

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul și al doilea volum din seria Regatul, Legături de sânge, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele treisprezece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția, Setea, Cuțitul, Luna ucigașă — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.

🔍 CUM SĂ PRINZI UN UCIGAȘ CÂND TU EȘTI SUSPECTUL NUMĂRUL UNU? 🔍

Un bărbat este surprins de camerele de luat vederi împușcând o casieră dintr-o bancă. Femeia moare și două milioane de coroane norvegiene dispar fără urmă. După o seară de beție cu Anna Bethsen, o fostă iubită, detectivul Harry Hole se trezește cu o migrenă, fără telefon și fără să-și aducă aminte ce s-a întâmplat în ultimele 12 ore. În aceeași zi, Anna este găsită moartă în locuința sa, iar Harry devine suspectul principal într-o anchetă condusă de dușmanul lui, Tom Waaler. Între timp, jafurile de la bănci continuă cu o cruzime fără precedent, purtându-l pe Hole de pe străzile din Oslo în Brazilia, în încercarea de a rezolva două cazuri și a-și dovedi nevinovăția. Dar Waaler încă nu s-a răzbunat...

„– Cel mai rău lucru e să pierzi motivul pentru care trăiești.”

Cănd deschid o carte din seria Harry Hole, automat pătrund într-o lume cenuşie, plouată, cu un aer irespirabil de corupţie, depravare şi lupte interioare. Cu fiecare volum citit până acum, am văzut cum Nesbø nu doar că spune poveşti poliţiste bine structurate, ci construieşte un protagonist a cărui viaţă se destramă treptat, ca un fir de fum pierdut în aerul rece al Osloului. Nemesis, al patrulea volum din serie, nu face excepţie. Dacă ar fi să descriu cartea într-o singură imagine, ar fi ca o pânză densă de păianjen, între care Harry Hole se zbate, prins între firele invizibile ale trecutului său, ale corupţiei instituţionale şi ale propriei sale autodistrugeri (într-acolo simt că se-ndreaptă). La suprafaţă, avem un caz de jaf bancar sângeros, o crimă misterioasă şi un inamic perfid care pândeşte din umbră. Dar, ca de obicei, la Nesbø, ceea ce contează cu adevărat sunt fisurile din sufletul detectivului nostru tragic.

„– Faptul de a muri, ca și cel de a te naște, e o chestiune foarte intimă, zise Aune. Motivul pentru care oamenii aflați în asemenea situații își doresc să se ascundă nu e doar acela că se simt vulnerabili din punct de vedere fizic. Să mori sub privirile altora, ca de exemplu într-o execuție publică, e o pedeapsă dublă, căci reprezintă un afront adus intimității victimei în cel mai brutal mod cu putință.”

Am parcurs deja patru volume din seria Harry Hole, iar ceea ce m-a fascinat mereu la acest personaj este felul în care Nesbø a decis să-l construiască – „sfâșiat” între geniul său deductiv şi caracterul autodistructiv. Harry nu este nici pe departe un erou clasic. Este alcoolic, are tendinţa de a-şi sabota propria fericire, iar relaţiile sale sunt mereu pe muchie de cuţit. În volumul de față, vedem un Harry care se află într-un punct de cotitură. Relaţia sa cu Rakel Fauke (care începuse să se consolideze încetul cu încetul încă din volumele trecute) este mai fragilă ca niciodată, ea fiind plecată în Rusia pentru a lupta pentru custodia fiului său, Oleg. Harry rămâne singur cu demonii săi, iar Nesbø profită de acest lucru pentru a-l arunca într-o situaţie aproape imposibilă: el devine suspectul principal într-o crimă al cărei victimă este o fostă iubită.

„Nu-i ciudat cât de tare te poți concentra când totul în jurul tău se prăbușește? Știam ce am de făcut înainte să închid telefonul. Răzbunare. Primitiv? Deloc. Răzbunarea e reflexul omului care gândește, un amestec complex de acțiune și consecvență pe care nicio altă specie umană nu a reușit să-l dezvolte până acum (...). Promisiunea sacră a dintelui pentru dinte, păcătosul care arde în iad sau măcar atârnă de spânzurătoare. Răzbunarea e, practic, temelia civilizației, Harry.”

Tom Waaler, poliţistul corupt şi rivalul său din umbră, îi întinde o capcană, iar Harry trebuie să se lupte nu doar cu propriile sale amintiri şi lacune de memorie, ci şi cu un sistem care pare că îl vrea mort sau, cel puţin, redus la tăcere. Nemesis jonglează cu două fire narative principale: jafurile bancare orchestrate de un criminal nemilos şi misterul din jurul morţii Annei Bethsen, fosta iubire a lui Harry. Nesbø nu ne oferă niciun moment de respiro. Fiecare capitol vine la pachet cu o nouă piesă de puzzle, dar nimic nu se potriveşte perfect până în ultimele pagini. Ceea ce m-a impresionat a fost modul în care Nesbø reuşeşte să creeze suspans fără „artificii obosite”, cum îmi place mie să le zic – chestiile alea adăugate doar că să fie, dar se potrivesc ca nuca în perete. Nu avem urmăriri spectaculoase sau explozii gratuite. Tensiunea se naşte din detalii: un e-mail anonim, un gest mic, un fir de păr rătăcit pe o pernă de catifea. Nesbø ne împinge să analizăm fiecare frază, să ne îndoim de fiecare personaj, să ne simţim exact ca Harry: pierduţi într-un labirint al decepţiei.

„– Mama mi-a spus odată că nu există decât un lucru mai rău decât incapacitatea de a-ți satisface o dorință. Și anume să nu ai nicio dorință. Ura – e tot ce ți-a mai rămas când ai pierdut tot ce aveai. Și apoi îți este luată și ea.”

Un alt lucru pe care l-am apreciat la această carte (și care în general îmi place la acest autor) este felul în care Oslo devine un personaj în sine. Oraşul lui Nesbø nu este unul turistic, plin de cafenele cochete şi peisaje idilice. Este un oraş al nopţilor reci, al străzilor umede, al apartamentelor mizere şi al corupţiei infiltrate în fiecare colţ de societate. Nesbø reuşeşte să facă din Oslo un mediu perfect pentru un roman noir, un loc unde nimeni nu este complet inocent. Volumul al IV-lea din seria Harry Hole este lectură intensă, bine construită, cu un ritm care creşte treptat până la un final exploziv. Totuşi, trebuie să recunosc că uneori povestea pare uşor prea complicată, cu prea multe fire narative care se întretaie. Nesbø cere mult de la cititor, iar dacă nu eşti atent, rişti să pierzi firul într-un labirint de nume, date şi indicii subtile. Dar, în sfârșit, reușești totuși să ții firul, chiar dacă pe alocuri te mai pierzi și ai impresia că, gata, trebuie să te întorci la anumite pagini, să recitești ca să poți înțelege.

„– Moralitate, șopti ea. Dragoste de viață. Iubire. Și totuși ura e cea mai puternică.”

Harry Hole rămâne un personaj fascinant pentru mine, dar parcă tot mai greu de iubit. Pe măsură ce seria avansează, simt că devine tot mai prins în propriul său haos, iar fiecare pas în faţă este urmat de doi paşi în spate. Uneori, frustrarea este mare, dar poate tocmai asta îl face atât de real. Nemesis a fost un roman oarecum tipic polițienesc, dar a reușit să abordeze și teme mult mai sensibile, cum ar fi fragilitatea umană, tema corupției, precum și modul în care trecutul continuă să ne bântuie oricât de mult am încerca să-l mascăm, să-l învingem, să-l ignoră. Nesbø ne oferă indicii false, creează tensiune şi ne face să simţim frigul Osloului în oase. Deşi nu este cel mai bun roman din serie, rămâne o piesă esenţială din puzzle-ul complex al celui care poartă numele de Harry Hole. Pentru cei care au ajuns până aici, continuarea este obligatorie. Până la urmă, şi noi, ca şi Harry, suntem prizonierii acestui „joc al destinului”, în care răspunsurile par mereu la un pas de noi, dar niciodată la îndemână.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Nesbø, Nemesis, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jo Nesbø, apărute și pe blog: 

| Liliacul | Cărăbușii | Pasărea cu piept roșu | Regatul | Specialistul în gelozie | Fiul | Vânătorii de capete |         | Legături de sânge |

Vila, de Rachel Hawkins - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Văcărescu

Rachel Hawkins este autoarea bestsellerelor The Wife Upstairs, Reckless Girls, Vila și The Heiress, precum și a numeroase titluri pentru cititorii tineri. Cărțile ei au fost traduse în mai mult de 12 de limbi. A studiat genul și sexualitatea în literatura victoriană la Auburn University și în prezent locuiește în Alabama. Vila este primul roman apărut la Editura Trei, colecția Fiction Connection - Crime, 2024, în traducerea Ioanei Văcărescu.

📜 O MOȘTENIRE LETALĂ (ȘI UȘOR TEATRALĂ) 📜

Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea. Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă. Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.

„(...) Eu, scriitoarea, cea care se pierde ore în șir în fața laptopului, purtată de un val pe care doar ea îl simte.

Singura problemă este că nu știu exact ce scriu.”

Când am pus mâna pe Vila, sincer să vă spun am avut aşteptări mari (poate prea mari). O vilă italienească cu un trecut sângeros, o prietenie care scârţâie sub greutatea anilor şi a succesului (sau lipsei acestuia), o poveste duală care promite să amestece firele prezentului cu cele ale trecutului... toate ingredientele pentru un thriller gotic atmosferic, plin de mister. Din păcate, m-am simţit ca atunci când muşti dintr-un măr perfect lucios, care pare să-ți promite un răsfăț papilar de zile mari, doar ca să descoperi că e cam fără gust, sec, lipsit de esență. Rachel Hawkins ne plimbă prin două linii temporale: anii '70, când o crimă şi o tragedie au marcat villa Aestas, şi prezentul, unde două prietene din copilărie, Emily şi Chess, vin să-şi regăsească inspiraţia. Pe hârtie, acest contrast dintre trecut şi prezent ar fi trebuit să creeze un joc tensionat de oglinzi, dar realitatea e că povestea din trecut, cu rock staruri decăzute, relaţii toxice şi un aer boem decadent, mi s-a părut mult mai interesantă decât prezentul fad al lui Emily şi Chess.

„Habar n-am de ce i-am spus asta, teoretic nici măcar nu e adevărat, am doar niște pasaje disparate, scrise cu mi-a venit pe moment, încă nu am organizat textul pe secțiuni. Dar faptul c-o spun cu voce tare mă ajută să simt că e adevărat, am nevoie cu disperare să fie adevărat.

O carte în toată regula, un lucru pe care l-am făcut eu.”

Problema principală a romanului, pentru mine, a fost lipsa de profunzime emoţională. Emily e un personaj apatic, scriitoarea de cozy-mystery care (evident) trece prin blocajul creatorului, divorțată, prăbuşită sub greutatea unui fost soţ manipulator care cere o parte din drepturile ei de autor. Ar trebui să simt milă pentru ea, dar Hawkins o descrie cu atâta detaşare încât tot ce reuşeşte să transmită este o stare de plictiseală. Chess, pe de altă parte, este acea prietenă toxică, cu succesul aflat pe o curbă ascendentă, cu carismă, dar şi cu un aer de falsitate care în mod evident ascunde ceva. Din nefericire, nici relaţia lor nu mi s-a părut convingătoare, iar în loc de o prietenie complexă, cu umbre şi lumini, am primit doar un duel (și ăla steril, că dacă era efervescent, zău că mi-ar fi plăcut) de orgolii.

„Undeva, în Univers, o ursitoare taie firul, pecetluindu-i soarta.”

Partea care m-a atras cel mai mult a fost povestea din anii '70. Aici, avem un mix de Daisy Jones and The Six şi Mary Shelley „într-o vacanţă creativă”, căci Mari, Lara şi Pierce sunt artizanii unor opere importante: un roman gotic şi un album devenit legendar. Atmosfera de „boemie toxică”, cu un rock star decăzut care adună tineri talentaţi sub aripa lui pentru un fel de retreat artistic ce se transformă într-un iad alimentat de droguri şi manipulare, este probabil cel mai reuşit aspect al cărţii. Totuşi, nici măcar această parte nu reuşeşte să se ridice la potenţialul său maxim (însă, comparativ, tot e mai mult decât restul). Când am ajuns la final, m-am simţit puţin frustrat, să zic așa. Plot twist-urile au fost previzibile, iar marele secret nu a fost nici pe departe la fel de exploziv pe cât speram. Am avut impresia că totul a fost construit cu migală doar ca să se prăbuşească într-o concluzie destul de lipsită de forţă.

„Uneori, nu ne dăm seama că am câștigat decât în momentul în care ne vedem succesul reflectat în ochii celui care a pierdut.”

Dacă ar fi să dau un verdict (Dana Budeanu core) final, Vila nu a fost o lectură (prea) rea, dar nici nu mi-a oferit acea senzaţie de nerăbdare, de tensiune crescândă și stare de alertă, așa cum sincer mă aşteptam. E ca un cocktail frumos decorat, dar diluat şi fără personalitate. Poate să placă celor care preferă misterele mai domestice, mai lente, dar pentru mine a fost doar o promisiune neîmplinită. Rating-ul meu, după cum bine puteți vedea, este de 3 steluțe din 5 (și am fost destul de indulgent, recunosc) pentru că ideea a fost bună, în esență, dar execuţia a lăsat de dorit. Poate data viitoare Rachel Hawkins va merge puțin mai în profunzimea personajelor (cred că asta mi-ar fi plăcut să fie mult mai bine fructificat), decât să-și propună să surpindă și să aducă acel „wow” care, în sfârșit, a fost oricum numai „wow” nu. Într-un fel, simt că romanul de față nu și-a asumat, pe deplin, propria identitate - putea mai mult, sunt absolut sigur, dar așa a fost să fie, vorba aia, it is what it is! Să aveți doar lecturi faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Rachel Hawkins, Vila, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Zero Days, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2024

Traducere: Alunița Voiculescu

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, și urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziționate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul, Ușa ferecată și Crimă la Oxford. O puteți urmări pe www.ruthware.com sau pe Twitter (@RuthWareWriter).

⌖ ⌖ ⌖ CUM TE ASCUNZI CÂND EȘTI VÂNAT PESTE TOT? ⌖ ⌖ ⌖

Angajați de companii să intre prin efracție în diverse clădiri și să spargă sisteme informatice, Jack și soțul ei, Gabe, sunt cei mai buni specialiști din domeniu. Însă o misiune de rutină dă greș, iar Jack își găsește partenerul mort. Mai mult, se pare că poliția vede un singur suspect: chiar pe ea. Ajunsă brusc fugară și cu tot mai puține opțiuni de scăpare, Jack trebuie să se hotărască în cine poate să aibă încredere în timp ce se apropie tot mai mult de adevăratul ucigaș.

„În aer plutea o aromă străină, de chimicale, cel mai probabil de la sprayurile și șervețelele folosite în timpul cercetării. Însă cel mai puternic dintre toate și cel care îmi făcea cel mai profund rău era mirosul sângelui lui Gabe, duhoarea aceea metalică, de măcelărie, care mă asaltase când deschisesem ușa casei, cu două nopți în urmă.”

Oficiaaaal, am citit toate cărțile scrise de Ruth Ware și traduse și la noi. Concluzia? Dap, chiar îmi place cum scrie femeia asta. Am citit multe thrillere la viața mea, dar puține mi-au declanșat acea senzație de cursă contra cronometru în felul în care a făcut-o Zero Days. Cartea de față a fost ca o mașină sport care gonește pe autostradă, cu motorul turat la maximum și fără frâne. A fost o lectură alertă, tensionată, care m-a ținut cu inima în gât și ochii lipiți de pagini; am citit-o aproape dintr-un foc, cu câteva mici pauze, pentru că n-am putut să mă despart de ea. Jack și Gabe sunt echipa perfectă – o combinație letală între forță fizică și inteligență tehnologică. Munca lor ca specialiști în penetrarea de securitate (da, am fost și eu tentat să caut termenul pe Google, dar am avut o bănuială că ar putea duce în niște locuri… să le spunem discutabile) îi face să pară un fel de versiune modernă a lui Bonnie și Clyde, dar fără partea ilegală. Jack intră în clădiri protejate ca un ninja al securității, iar Gabe o ghidează din umbră, cu mintea sa ascuțită ca un bisturiu. Totul se schimbă însă într-o clipă.... bineînțeles!

„Dintr-o dată, nu am mai fost deloc sigură că puteam face asta. Am rămas câteva clipe ținându-mă de balustradă, luptând cu panica pe care o simțeam gata să mă copleșească. Absența lui Gabe nu mi se păruse niciodată atât de uriașă, atât de reală. Murise (...). M-am trezit scurgându-mă în genunchi, cu mâinile încleștate de balustradă, iar din gura mea încerca să se strecoare, ca un geamăt, numele lui. Gabe.”

Din acest punct, cartea devine un adevărat coșmar trăit în timp real. Jack nu doar că își pierde partenerul de viață, dar se trezește și principalul suspect în crima care i-a smuls sufletul pereche. Fiecare pas pe care îl face este ca o piesă de domino care se prăbușește peste următoarea, iar singura cale de ieșire este fuga. De aici, romanul devine un maraton de supraviețuire, o călătorie printr-un oraș care pare să fi devenit un labirint fără ieșire. Poliția îi este pe urme, iar prietenii devin suspecți. Se poate avea încredere în cineva? Se poate avea încredere în sine, când întreaga lume pare să spună altceva? Îmi place modul în care Ruth Ware și-a schimbat registrul în acest roman. Am citit că unii au fost deranjați de această tranziție de la stilul ei clasic, dar pentru mine a fost o surpriză binevenită. Dacă romanele ei anterioare erau construcții minuțioase, cu mistere care se desfăceau lent, aici ritmul este amețitor, iar stilul e mai visceral, se-ntâmplă mai multe. Am simțit fiecare rană a lui Jack, fiecare urmă de epuizare, fiecare zvâcnire de disperare. Este un thriller care nu te lasă să respiri, căruia i s-a adăugat un strat în plus de vulnerabilitate care o face pe Jack să fie mai mult decât o eroină de acțiune tipică. Eu chiar mă atașasem de ea!

„– Dar deja am făcut o tâmpenie, am răspuns eu sec. Când am hotărât să plec din secția de poliție, m-am transformat în suspectul numărul unu. Singuru lucru important acum este să-l găsesc pe cel care a făcut asta, pentru că, dacă nu aflu cine l-a ucis pe Gabe, viața mea e oricum terminată. Nu mai am pentru ce trăi, înțelegi?”

Poate că punctul slab al cărții este faptul că identitatea criminalului nu este atât de surprinzătoare pe cât mi-aș fi dorit. Am avut câteva bănuieli destul de devreme și s-au dovedit corecte, dar chiar și așa, nu am simțit nicio clipă că asta mi-a ruinat experiența. De ce? Pentru că, în acest roman, nu dezvăluirea finală contează cel mai mult, ci drumul până acolo. E ca într-o cursă de raliu: știi destinația, dar ceea ce te ține în priză sunt curbele periculoase, derapajele neprevăzute și senzația de viteză care te face să simți că ai putea pierde controlul în orice moment. Un alt aspect care mi-a plăcut enorm a fost construcția personajului principal. Jack nu este infailibilă, nu este o eroină perfectă care face mereu mișcarea corectă. Face greșeli, se accidentează, este cuprinsă de paranoia, are momente în care pare că va ceda. Și tocmai asta o face atât de umană și credibilă, atât de imprevizibilă. Repet, pentru mine rețeta asta nouă pe care Ruth Ware a încercat-o în Zero Days chiar „a avut gust”.

„Apoi, când trenul a început să încetinească, am luat-o către capătul vagonului, cu obrajii în flăcări din cauza durerii șocante și a rușinii pentru cine devenisem – o persoană care le scuipa în față străinilor îngrijorați, care nu mai avea încredere în cel mai mic gest de bunătate. Cine devenisem? Nu mai eram sigură că știam.”

Dacă în unele thrillere personajele par construite din beton armat, Jack este din carne și sânge, are un puls (deseori accelerat) și gânduri haotice, are sentimente, are lumini & umbre. În plus, scenele în care își amintește de Gabe sunt dureros de frumoase – nu avem doar un soț ucis care servește drept pretext pentru poveste, ci un personaj pe care îl simțim viu, chiar și în absență. Așadar, Zero Days chiar mi s-a părut un thriller bun, un thriller care mi-a accelerat pulsul, m-a ținut acolo și mi-a confirmat că Ruth Ware – deși am mai avut niște rateuri cu câteva cărți scrise de ea – chiar are talent și face destul de bine ceea ce face. Dacă vrei o carte care să te țină cu sufletul la gură, să-ți pompeze adrenalină și să-ți dea senzația că ești „fugar” alături de protagonistă, atunci ai găsit lectura perfectă. O interesantă poveste despre supraviețuire și despre pierdere, iubire și lupta de a-ți recâștiga viața când totul pare pierdut. Aș citi încă zece cărți ca aceasta și nu m-aș plictisi niciodată!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ruth Ware, apărute și pe blog:

 | Într-o pădure întunecată | Femeia din cabina 10 | Ușa ferecată | Moartea doamnei Westaway | Unul după unul | Jocul minciunii | Crimă la Oxford |