Cum să-ți schimbi mintea, de Michael Pollan - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 536

Anul apariției: 2019

Traducere: Mihaela Sofronea

Michael Pollan este autorul cărților Cooked, Food Rules, In Defense of Food, Dilema Omivorului și The Botany of Desire, toate bestselleruri New York Times. Este profesor de jurnalism la Universitatea Berkeley și colaborator al New York Times Magazine. Articolele sale despre alimentație și agricultură au primit numeroase distincții de-a lungul timpului, printre care Reuters/World Conservation Union Global Award pentru Jurnalism de Mediu, James Beard Award și Genesis Award din partea American Humane Association. În 2010, revista Time l-a desemnat printre cei mai influenți o sută de oameni din lume. Pentru mai multe detalii, accesați www.michaelpollan.com

„Universul nu poate fi descris în totalitatea sa dacă sunt neglijate aceste forme diferite de conștiință.”

Când și-a propus să cerceteze modul în care sunt utilizate LSD-ul și psilocibina (ingredientul activ din ciupercile magice) pentru a aduce alinare oamenilor care suferă de afecțiuni dificil de tratat precum depresia, adicția și anxietatea, Michael Pollan nu a intenționat să scrie această carte, fără îndoială cea mai personală dintre toate volumele sale. Dar descoperind modul în care aceste substanțe remarcabile îmbunătățesc nu doar viețile celor cu boli psihice, ci și pe ale oamenilor sănătoși, care se confruntă cu dificultățile de zi cu zi, a decis să exploreze peisajul minții atât la persoana I, cât și la persoana a III-a. Astfel a început o aventură unică în sondarea diverselor stări de conștiință modificată, dublată de investigarea aprofundată a ultimelor cercetări din neuroștiință și a înfloritoarei comunități subterane a terapeuților psihedelici. Pollan scrutează arhivele istorice pentru a separa adevărul despre aceste misterioase droguri de miturile care le înconjoară încă din anii 1960, când o mână de evangheliști psihedelici au catalizat din neatenție o puternică reacție negativă împotriva a ceea ce era pe atunci o cercetare promițătoare. O combinație unică și elegantă de știință, carte de memorii, jurnal de călătorie, istorie și medicină, Cum să-ți schimbi mintea este un triumf al jurnalismului participativ. Uluitoare și edificatoare, această carte este relatarea captivantă a unei călătorii spre o nouă frontieră incitantă și neașteptată în înțelegerea minții și a locului nostru în lume. Adevăratul subiect al ,,travelogului mental” al lui Pollan nu este doar drogul psihedelic, ci și eterna enigmă a conștiinței umane și a felului în care, într-o lume care ne oferă atât suferință, cât și bucurie, ne putem strădui să fim pe deplin prezenți și să găsim sens în viață. O investigație sclipitoare și temerară a revoluției medicale și științifice din jurul drogurilor psihedelice și povestea fascinantă a experiențelor psihedelice ale autorului, care i-au schimbat viața.

„(...) starea modificată a conștiinței deschide persoana care o trăiește către un adevăr pe care noi, ceilalți, prizonieri ai conștiinței obișnuite din starea de veghe, pur și simplu nu îl putem vedea. Însă știința are o problemă cu această interpretare, căci, oricare ar fi percepția, nu poate fi verificată prin instrumentele sale obișnuite.”

Am scris și pe Goodreads acest lucru, într-un mic comentariu după ce am terminat cartea: probabil una dintre cele mai bune cărți de non-ficțiune citite vreodată. De fapt, mai mult decât sigur. Și nu doar datorită faptului că m-am îmbogățit de cunoștințe noi citind-o, dar și datorită faptului că e scrisă pur și simplu impecabil, cu o notă absolută de introspecție, profunzime, de implicare personală, subscrise faptului că însuși autorul, Michael Pollan, povestește întocmai „minunata călătorie spre această lume nouă” a psihedelicelor (termen în jurul căruia s-a creat o întreagă vâlvă de-a lungul a zeci de ani - în primul rând, dacă acesta este termenul corect care ar descrie întocmai acea categorie de „substanțe” al căror consum social este, în multe țări, interzis - dar asta nu înseamnă că acesta nu se practică; dar s-a dovedit că etiologia cuvântului ar descrie cel mai precis acest tip de substanțe) - o poveste nu aș spune că inspirațională, dar cu adevărat șocantă, memorabilă, la sfârșitul căreia ajungi cu atât de multe răspunsuri, pe cât de multe întrebări. Credeți-mă, este o carte care cu siguranță are să vă cutremure, într-o măsură, percepțiile pe care le aveți asupra realității și asupra lucrurilor care ne înconjoară - de fapt, asupra aceea ce (credem) că știm și asupra a ceea ce am putea, mult mai bine, ști. Un paradox, aș spune, dar chiar cred că această carte este una care aduce cu sine extrem de multe „revoluții” mintale. Și nu că aș fi acum vreun acolit al ideii de a încerca astfel de substanțe - nu, prefer să văd totul dintr-o perspectivă narativă (să spun așa) externă, obiectivă - dar cu siguranță lucrurile stau altfel în momentul în care treci printr-o astfel de experiență, iar ochii minții tale se deschid mai bine și reușesc - poate - să înțeleagă ceea ce, cândva, era de neînțeles. 

„(...) când începeau să se încingă din pricina lor, se apucau să danseze, iar unii cântau, alții plângeau... Unora nu le ardea de cântat, ci stăteau în încăperile lor, cufundați în gânduri. Iar unii vedea într-o viziune că mureau și plângeau; alții vedeau într-o viziune că îi mânca o fiară sălbatică, alții vedeau, tot în viziune, că erau luați ostatici în război (...). Apoi, după ce se risipea beția ciupercii, vorbeau unii cu alții despre viziunile pe care le avuseseră.”

Foarte pe scurt, Michael Pollan, în acestă carte, prezintă istoria substanțelor halucinogene, psihedelice, cum vreți voi să le spuneți, de la inventatori la toate experiențele de tip trip pe care aceștia le-au experimentat (și nu doar ei, cât și cei care se ofereau voluntari în a studia efectele consumului lor), până când, însuși el, a ajuns să le încerce (cu excepția uneia, despre al cărei consum a citit că n-ar fi tocmai potrivit pentru cineva care are afecțiuni cardiace, așa că a dat un mic skip - dar, cine știe, poate că întcomai aceea ar fi fost cea care i-ar fi reiterat, întocmai, toate minunățiile inaccesibile din această lume). Când am spus „foarte pe scurt”, la un începutul acestui paragraf, m-am referit la faptul că „foarte pe scurt vă voi spune despre ce este cartea”. Pentru că nu e o carte scurtă - are aproximativ cinci sute patruzeci de pagini -, iar eu am făcut boacăna de a mă apuca de ea în timpul sesiunii de la facultate, motiv pentru care am citit-o în aproximativ o lună. Cu atât mai bine, întrucât obișnuiam să citesc cărți de non-ficțiune în doar câteva zile, pe nerăsuflate chiar, fără a-i acorda timp (oricum, nu era o problemă, întrucât mereu îmi luam notițe și, la sfârșitul lecturii, consultam cu seriozitate bibliografia anexată) - dar acest timp scurt între seriile de lectură m-a ajutat foarte mult în a-mi consolida informațiile livrate de Pollan (ce mai reușeam printre cursuri clinice și plictisitoare de la facultate). Dar, chiar și așa, a fost o carte care nu m-a solicitat, pentru că aș spune că este mai mult o carte de popularizare a științei; este o carte de o documentație jurnalistică extraordinară, care cercetează minuțios zeci de ani de istorie din acest „domeniu”, să-i zic. Atât perspectivele de trecut, cât și cele de viitor și prezent, detaliile, toate acestea sunt prezentate cititorului într-o manieră extrem de „livrească”, încât să nu te plictisească. Pot spune că am ajuns chiar în punctul în care am simțit că Cum să-ți schimbi mintea devenise un roman beletristic, de ficțiune, în care Pollan era personajul principal și se angajase în a scoate sabia Regelui Arthur din stânca aceea în care fusese înfiptă (a se citi: încerca să descopere care-i treaba, domle, cu psihedelicele astea). 

„(...) ciupercile Psilocybe le-au facilitat strămoșilor noștri hominizi «accesul la tărâmurile puterilor supranaturale», «au catalizat apariția introspecției umane» și «ne-au făcut să lăsăm în urmă mintea de animal, introducându-ne în lumea vorbirii articulate și a imaginației».”

M-au atras toate poveștile, începând de la cea referitoare la descoperirea LSD-ului (una dintre substanțele chimice cu cel mai puternic efect halucinogen; acronimul provine din denumirea de Lysergic Acid Diethylamide - dietilamida acidului lisergic, de fapt), compus fabricat din claviceps (sau ergot), o ciupercă (Claviceps purpurea) care parazitează secara. Acesta a fost sintetizat prima oară în 1937, de către chimistul elvețian Albert Hofmann, care căuta, surprinzător, un nou tratament pentru durerile de cap. În 1943, Hofmann a descoperit proprietățile halucinogene ale LSD-ului după ce a ingerat, accidental, o cantitate mică din acesta. Câteva zile mai târziu, el a repetat experiența și a consumat ceea ce el considera a fi „o doză foarte mică”, adică 250 de μg (doza medie necesară pentru a produce halucinații - atenție - intense se consideră a fi o cantitate mult, mult mai mică, de doar 50 de μg). Mai târziu, în 1949, oamenii de știință au început să efectueze experimente cu LSD pe animalele; ulterior, teoritoriul s-a extins și asupra testelor efectuate asupra voluntarilor, în vederea tratării alcolismului, schizofreniei, depresiei, dependenței de narcotice, tulburărilor de comportament criminal, disfuncțiilor sexuale și a altor patologii fizice sau tulburări comportamentale. Totul bine și frumos, rezultate discutabile și așa mai departe. Totuși, în 1962, studiile cu LSD sunt interzise în SUA, iar din acel moment, bineînțeles, LSD-ul începe să fie prezent ca „drog de stradă” - ca urmare a răspândirii în masă, a trip-urilor necontrolate care se concretizau în experiențe deseori mult prea neplăcute, haotice și hazardate, terifiante și chiar mortale, LSD-ul a fost declarat ilegal. Totuși, în aceiași ani, LSD-ul se număra printre substanțele halucinogene cele mai populare, cele mai „bune” și promițătoare, „deschizătoare de drumuri noi”, iar personalități „mari” din acea vreme (Timothy Leary, Aldous Huxley - minunatul autor, William Burroughs) îi încurajau pe tinerii în căutarea de „experiențe noi, transcedențiale” să îi dea o șansă. Poveștile ulterioare, surprinse în carte, sunt pe cât de interesante, pe-atât de pline de confuzie și de-a dreptul memorabile. Și n-are rost să spun mai multe. 

„Stamets spune că, la fel ca multe specii de halucinogene, «ciupercile azurii sunt organisme marginale din punct de vedere ecologic. Uită-te unde suntem: la marginea continentului, la marginea ecosistemului, la marginea civilizației și, bineînțeles, aceste ciuperci ne aduc la marginea conștiinței».”

M-au interesat îndeosebi perspectivele și informațiile privitoare la modul în care „tratamentul psihedelic” ar putea fi o alternativă de profilaxie și terapeutică în tratamentul diferitelor afecțiuni, de la depresie, schizofrenie, anexietate, gânduri sinucigașe, până la disfuncții sexuale, tulburări de comportament, adicții (droguri, alcool, fumat) și, bineînțeles, rezultatele cuantificate ale diferitelor studii efectuate. Într-adevăr, multe rezultate scot în evidență și susțin faptul că astfel de substanțe sunt benefice și pot fi folosite drept alternative în tratarea acestor tipuri de afecțiuni (spre exemplu, diferiți subiecți susțin că, deși știau că fumatul dăunează îngrozitor și este un viciu extrem de costisitor, nu puteau renunța; dar, după un trip efectuat în condiții controlate, așa cum de fapt ar trebui să fie, într-un environment primitor, familiar, curat, aceștia spun că au avut acel „șoc al realizării”, și au renunțat în totalitate la respectivul viciu). Interesant, nu? Nu știu sigur ce să cred, se prea poate ca, între timp, efectul trip-ului să le fi trecut și, na, să se fi apucat iarăși - e posibil, zic și eu. Totuși, e foarte interesant cum „lucrează” aceste substanțe, asupra cui acționează, care sunt mecanismele biochimice care intervin, ce arii din creier se activează sau, dimpotrivă, dezactivează atunci când consumi o astfel de substanță. Are Michael Pollan, în carte, un capitol în care are în vedere și încercarea de a aduce în lumina cititorului răspunsuri la aceste întrebări. Și, după cum v-am spus, după ce am citit această carte chiar pot spune că m-am îmbogățit extraordinar cu o „cultură psihedelică” - e o carte de o documentație științifică și jurnalistică extraordinară.

„Dar dacă bucățelele acelea uscate de ciuperci m-au învățat ceva, acel lucru este că există alte forme de conștiință, mai stranii, pe care le putem accesa și, orice ar însemna asta, însăși existența lor, pentru a-l cita din nou pe William James, «ne interzice o încheiere prematură a conturilor cu realitatea». Cu mintea deschisă. Și vrăjit de ciuperci. Acesta eram eu, acum, gata să îmi redeschid conturile cu realitatea.”

Nu aș mai putea spune multe, cred că am surprins în această recenzie cam tot ce-am vrut să transmit. Mă bucur tare mult că am reușit s-o citesc - pot spune că, după ce am citit-o, am vorbit cu câțiva prieteni despre ea, le-am spus destul de multe lucruri interesante (față de care, evident, și ei și-au manifestat interesul). În momentul de față e deja trecută prin vreo trei mâini diferite, și a patra este deja programată; chiar e o carte pe care aș recomanda-o cu siguranță oricui vrea să aibă parte de o lectură într-adevăr bună, interesantă, cu informații livrate într-un stil plastic și accesibil. Mulțumesc mult celor de la Editura Publica pentru că mi-au trimis-o, puteți găsi cartea lui Michael Pollan, Cum să-ți schimbi mintea, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!