marți, 22 martie 2022

Fiica ascunsă, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M 
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2017
Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza.
„Îmi era de-ajuns să mă simt ocrotită, fără termene de ținut minte, fără urgențe de înfruntat. Nimeni nu mai depindea de grija mea și eu însămi, în sfârșit, nu-mi mai eram o povară.”
O meditație profundă şi emoționantă asupra condiției de femeie şi mamă. Leda, o profesoară de literatură engleză, divorțată de multă vreme, rămâne pentru prima oară singură după ce fetele sale, de-acum mari, pleacă în Canada, să locuiască împreună cu tatăl lor. Convinsă că va fi copleşită de singurătate şi de un sentiment de inutilitate, Leda găseşte în schimb o libertate la care nu îndrăznise să se gândească. Această libertate însă, se transformă într-o necruțătoare introspecție provocată de întâlnirea cu o familie gălăgioasă într-un sătuc din sudul Italiei, unde Leda pleacă într-o mică vacanță. Astfel, povestea unei femei care se redescoperă pe sine devine povestea unei confruntări nemiloase cu trecutul.
„- Uneori să fugi e necesar ca să nu mori.”
Uite-mă, după aproximativ opt ani de când am încercat să citesc primul volum din Tetralogia Napolitană, adică Prietena mea genială, însă renunțând încă de la primele pagini, citind o carte scrisă de Elena Ferrante. Mi-e oarecum rușine că am vrut să citesc această carte doar după ce am văzut geniala ecranizare, în care Olivia Colman (care o interpretează pe Leda) face un rol absolut extraordinar, fiind nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță datorită acestuia (sincer, sper să îl și câștige). Dar, Dumnezeule, dacă filmul mi-a plăcut la nebunie, atunci, cel puțin pentru mine, romanul acesta este o capodoperă. În regulă, recunosc, mereu am fost mișcat (și voi fi în continuare) de acele cărți cu și despre mame, care pun sub lupă condiția de a fi mamă - iar când totul se rezumă la o dramă, atunci cu siguranță lucrurile sunt pe placul meu. Iar Fiica ascunsă, această nuvelă scrisă de Elena Ferrante, este ceva ce, după părerea mea, ar trebui citit de fiecare - fie bărbat, fie femeie. Pentru că, în cele din urmă, este o carte despre viață, despre condiția maternă, o meditație incisivă asupra condiției de a fi mamă și femeie.
„Fetițele mă priveau fix. Le simțeam privirile care voiau să mă îmbuneze, dar cu cât simțeam strălucirea vieții fără ele, culori noi, corpuri noi, inteligență nouă, o limbă străină pe care s-o stăpânesc, în sfârșit, ca și cum ar fi cea firească pentru mine, nimic, nimic nu mi se mai părea conciliabil cu spațiul acela domestic din care amândouă mă priveau așteptând.”
O vacanță. O plajă liniștită. Soare și înghețată. Ceea ce pare un cadru improbabil unui roman atât de bun, se transformă imediat într-o poveste psihologică întunecată, într-un thriller psihologic acut despre familie și lupta cu demonii interior, iar în Fiica ascunsă, Elena Ferrante pare că trage copertina care maschează „idei reconfortante” pentru a expune întunericul abisal care se ascunde în spatele acestora. O privire captivantă asupra laturii mai puțin cunoscute, poate chiar tabu, a maternității - cât de greu este, de fapt, să fii mamă și să-ți iei toate angajamentele specifice pe care le presupune creșterea copiilor. O intrigă plină de presimțiri, așa am perceput totul, cu o tensiune atât de mare încât, drept cititor, simți că ai putea fi sfâșiat în orice moment; niște tensiuni nu prea diferite de tensiunile interioare care o sfâșie pe naratoarea acestei cărți, Leda, profesoara de vârstă mijlocie, încă de când era mamă tânără. Elena Ferrante analizează modul în care viața de familie și cariera, această dicotomie sui generis, pot rupe o persoană în două, punând-o la încercare atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic. 
„Ah, să le fac invizibile, să nu mai simt nevoile trupurilor lor ca pe întrebări mai presante, mai puternice decât acelea care veneau dinspre corpul meu. Am terminat de decojit portocala și am plecat. De atunci, timp de trei ani, nu le-am mai văzut și nici nu le-am mai auzit.”
Examinează modul în care „a te dărui altora” te poate face, pur și simplu, să dispari și să-ți pierzi identitatea, să-ți negi natura interioară. „Să te dorești” cu tot sufletul să te întorci înapoi. Chiar dacă asta înseamnă să faci niște alegeri „nesăbuite”. Fiica ascunsă este ca un cuțit care se răsucește, continuu, în inima unei mame, prin juxtapunerea personajelor - mame și fiice - într-o narațiune pe care, eu unul, am perceput-o ca fiind extrem de întunecată, dură, de o anvergură psihologică aparte - abuzuri emoționale, maternitate și conflictul dintre două mame care aparțin unor generații diferite (nu vorbesc despre „conflict” făcând referire, literalmente, la un conflict fizic). 
„Se știe cum sunt copiii, uneori te iubesc cocoloșindu-te, alterori încercând să te creeze din nou de la început, reinventându-te, ca și cum ar crede că ai crescut prost și trebuie să te învețe cum e pe lumea asta, muzica pe care trebuie s-o asculți, cărțile pe care trebuie să le citești, filmele pe care trebuie să le vezi, cuvintele pe care trebuie să le folosești și acelea pe care nu trebuie, pentru că sunt deja vechi, nimeni nu le mai folosește.”
În scurt timp după ce ajunge în vacanță, Leda o observă pe Nina, o tânără mamă care se joacă împreună cu fiica ei, Elena, și cu păpușa acesteia. Iar această imagine îi stârnește lui Leda amintiri legate de proprii ei copii. În fine, se mai întâmplă lucruri, dar un moment cheie al acțiunii este momentul în care Elena dispare pentru scurt timp, iar Leda începe să intre într-o spirală parcă atemporală, evaluându-și, foarte exact, comportamentul (atipic) de mamă - într-un moment debordant de implicații psihologice, Leda fură păpușa Elenei. Din acest punct, romanul se transformă într-un vârtej care-ți taie respirație și, încetul cu încetul, te claustrează într-o scriitură plină de mister, psihologie, incisivă și dureroasă. 
„- Când eram copil eu, ce aveam? Un pistol de lemn. Pe patul armei era prins în cuie un cârlig de rufe, pe țeavă era un elastic. În elastic puneai o pietricică, așa ca la praștii, și agățai de cârlig piatra și elasticul. În felul ăsta pistolul era încărcat. Când voiai să tragi, desfăceai cârligul și piatra pleca.”
De fapt, ceea ce funcționează cel mai bine la această carte este modul în care Ferrante livrează cititorului o multitudine de teme și idei, succint, echilibrând cu grijă maximă „cantitățile”. Nimic nu se simte în exces, iar momentele de singularitate implică, de fapt, mai mult decât un incident izolat. Spre exemplu, soțul Ninei și familia sa sunt descriși ca fiind oameni duri, reci, dar singura mențiune despre mijloacele lor de trai vin din partea unei persoane care afirmă, pur și simplu că aceștia sunt „oameni răi”. Dar acest lucru este îndeajuns, pentru că în momentul imediat următor, cititorul știe că aceștia sunt oameni răi. Iar asta are un efect de neliniște - de altfel, prezent de-a lungul întregului roman - și mai mare: faptul de a nu avea certitudinea acestui lucru este mult mai impactant decât cel de a-l ști cu siguranță. Ferrante, așadar, are o cadență unică în scriitura ei, una care maximizează neliniștea cititorului.  
„- Le iubeam prea mult și mi se părea că iubirea pentru ele mă împiedică să devin eu însămi.”
Sincer, mi s-a părut că în această carte „evadarea” pare a fi o temă majoră - cum ar fi faptul că Leda vrea să scape de moștenirea „mamelor abuzive” (care definește istoria familiei sale), iar fiicele ei, de asemenea, din același motiv, vor să fie diferite de mama lor. Leda vrea să scape de orașul copilăriei sale. Nina vrea să scape de un soț sinistru și mai vrea și să scape din a fi doar „o definiție a maternității”. Leda își dorește ca fiicele ei să o vadă „ca pe o persoană, și nu ca o funcție”, de aceea Leda se simte din nou ea în momentul în care se desparte de fiicele ei. Foarte simbolică mi s-a părut scena în care a furat păpușa - astfel, Leda poate îndeplini, din nou, o „funcție maternă”, fără a fi nevoită să dea efectiv ceva din ea însăși. Fără a fi nevoită, din nou, să se piardă și să-și nege natura interioară. Nina și Leda servesc ca personaje juxtapuse, ce-i drept, însă Leda are ceva aparte - Nina mi s-a părut mult prea slabă, retrasă, mi s-a părut sleită de puteri, ca și cum a depus armele și și-a acceptat destinul. Deși puternică, Leda regresează atât emoțional, cât și fizic - slăbește, nu mai doarme bine. În cele din urmă, fiecare personaj din această carte pare că are de suferit.
„- Înseamnă că te-ai întors din iubire pentru fiicele tale.
- Nu, m-am întors din același motiv pentru care plecasem: de dragul meu.”
Fiica ascunsă este un roman dur. Chiar este. Și, tind să cred, destul de inconfortabil pentru unii, dar îndeajuns de captivant și inteligent pentru a putea fi considerat o capodoperă. Sincer, cred că este una dintre cele mai bune nuvele citite vreodată. Pentru o carte atât de scurtă, Fiica ascunsă spune și transmite extraordinar de multe. După cum am spus, este prima carte scrisă de Elena Ferrante pe care o citesc - și pot spune că sunt dezamăgit de mine însumi că, până acum, n-am citit mai multe cărți scrise de ea. Însă mă bucură nespus faptul că mai sunt și alte traduceri, și abia aștept să ajung la ele. Chiar dacă romanul te lovește, și-o face tare, nu pot să nu apreciez cât de mult mi-a plăcut și cum chiar și-acum, când mă gândesc la el, parcă îmi răvășește sufletul. Mulțumesc, Elena Ferrante, pentru o carte atât de inteligentă, atât de dură și atât de reală!

2 comentarii:

  1. Deci această recenzie este superbă :)) Mă faci să-mi comand cartea acum!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha! Mă bucur că ți-a plăcut, sunt sigur că o să-ți placă romanul. De asemenea, îți maxim recomand și filmul!

      Ștergere