Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964, de Clarice Lispector - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 372

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Milu-Vaidesegan

Clarice Lispector (10 decembrie 1920 – 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia. În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea „Triumful“ a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție. Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H. (1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă cititorilor integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964.

„Astăzi îl înțeleg. Îi ier toate, iert tot celor care nu știu să se adune, celor care își pun întrebări. Celor care caută motive să trăiască, de parcă viața însăși nu ar fi o justificare suficientă.”

Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940–1964 este primul din cele două volume care constituie integrala prozei scurte a Claricei Lispector, publicată pentru prima dată în limba română de Editura Humanitas Fiction. La un secol de la nașterea sa, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția noastră dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor. Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată – de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

„(...) Înainte de face primul pas într-o acțiune, simțea deja sațietatea și tristețea care urmează după o victorie...”

Clarice Lispector. Una dintre scriitoarele mele de suflet. Am citit absolut tot de la ea (tot ce a fost tradus la noi), și nu am fost dezamăgit nici măcar o singură dată. Într-adevăr, a fost o scriitoare extrem de talentată, care a știut puterea cuvintelor și, acum că-mi vine în minte, a reușit să scrie un text extrem de profund și intim pornind de la simpla acțiune de a fi văzut un ou așezat pe masă. De-acolo, o confesiune întreagă și filosofică despre viață și, în fine, înțelesul acesteia. Astfel, nu cred că aș putea vorbi prea mult despre colecția de proză scurtă Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964, fiindcă nu este o carte cu „intrigă și acțiune”. Nicidecum. De fapt, am ajuns la concluzia că, cel puțin în cartea asta (dar chiar și-n celelalte, într-o mare măsură), Clarice Lispector nu este o „scriitoare a faptelor” - nu, pentru ea nu acestea contează, nu acestea fac interesul literar -, ci este o „scriitoare a simțurilor”, a ceea ce urmează după fapte. A modului de a percepe, înțelege, (re)trăi?! Și, din aceste motive, chiar consider că Clarice Lispector nu este pentru oricine.

„Semăna cu ceva care precedă o împlinire și el ardea să o atingă, simțindu-se, cu cât suferea mai mult, cu atât mai viu, mai pedepsit, aproape satisfăcut. Era durerea creației, însă fără creație.

Pentru că, atunci când totul se dilua, doar în mintea sa mai rămâneau urme.”

De ce spun asta? Pentru că, dacă vrei să o citești pe Lispector, trebuie să ai răbdare. Să știi să aștepți. Da, cunosc mulți cititori care nu prea au răbdare. Care vor acțiune și intrigă și răsturnări de situație. Vor ceva palpabil, antrenant (asta am auzit-o de multe ori). Dar Lispector nu-ți oferă asta. Cel puțin, în fine, nu direct. Dar dincolo de emoțiile și cadrele cuprinse în aceste povestiri (relativ) scurte, se află o imensitate de acțiune lăuntrică. Un angrenaj dinamic al unei lumi interioare de nestăvilit, ca o barcă, fără catarg, în mijlocul unei furtuni dezlănțuite, vijelioase (a inimii). O proză a senzorialului, nu a dinamicii. O proză a sufletului. Da, Clarice Lispector chiar scrie profund, profund, profund, cu un talent formidabil de a da viață emoțiilor dintre cele mai adânci, mai obscure. Cu un talent formidabil de a face dintr-un aparent „nimic” (un ou?!) o întreagă filosofie. Și asta-mi place. Îmi place mult fiindcă mă solicită, îmi dă de gândit, mă macină și mă seacă. Uneori, chiar citeam și mă gândeam cum de poate cineva să simtă atât de tare? Apoi mi-am reamintit că, într-adevăr, unii scriitori au fost înzestrați cu ceva ce, pentru mine, poate fi considerat nenatural.

„Ce puteam face, la urma urmelor? Încă de mică, am văzut și am simțit superioritatea ideilor bărbaților în comparație cu cele ale femeilor.”

Cea mai mică femeile din lume. Proză scurtă, 1940-1964 nu mi-a întrecut așteptările. Sincer, pentru că nici nu le-am avut. Am știut de la bun început că o să-mi placă; știam în ce mă bag, știam cum scrie Lispector și la ce să mă aștept. Aveam „un etalon”, care era, de fapt, maximalul literar la care m-aș fi putut aștepta. Știu, am certitudinea absolută a faptului că nu mulți ar aprecia această carte - nu pentru că nu ar fi în stare să-și dea seama de faptul că e scrisă formidabil de mine, ci pentru că, ei bine, nu abordează acest gen literar. Acest mod de a livra imagini și trăiri. Întâmplări și situații. Emoții și substraturi. Eu sunt un cititor răbdător, citesc în tihnă, chiar dacă abordez (aproximativ) toate genurile literare (dar nu science-fiction, SF). Sunt versatil și mă pot plia pe orice tip de scriere. Dar, înainte de toate, întotdeauna voi opta pentru acele cărți care-mi mișcă inima și-mi dau de gândit. Iar Clarice Lispector, alături de Alice Munro, a reușit asta de absolut fiecare dată. Și tocmai din acest motiv o consider una dintre scriitoarele mele preferate.

„Îmi aduc aminte de Jimmy, de părul lui și de ideile lui. Jimmy credea că nu este nimic mai bun decât natura. Că, dacă doi oameni se iubesc, n-au ce face decât să se iubească, pur și simplu. Că orice altceva care se îndepărtează de la simplitatea de început a lunii este cabotinism, e spumă. Dacă astfel de idei ar fi izvorât din mintea altcuiva, nici măcar n-aș fi suportat să le ascult. Dar aveam scuza capului lui Jimmy și aveam mai ales scuza dinților lui albi și a zâmbetului său curat, de animal mulțumit.”

N-aș putea spune mai multe, sincer. De fapt, știu că n-am spus nimic despre carte (în sine, despre povestiri), dar nici nu are rost. N-am să mă apuc acum să fac critică pe text, pentru că a făcut-o mult mai bine doamna Anca Milu-Vaidesegan, în postfața de excepție a acestei cărți. Vă spun doar că, dacă vreți s-o citiți pe Clarice Lispector, în speță Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964 trebuie să aveți răbdare. Să vă retrageți într-un loc confortabil, călduros, și să vă oferiți timp. Și să fiți plini de pace. Și primitori. Fiindcă doar atunci, de fapt, poți simți câtă profunzime străbate dintre aceste pagini. Și cât de minunat, memorabil, scrie Clarice Lispector. Încă o carte care-mi demonstrează că, uneori, literatura nu se teoretizează, emoțiile nu se definesc - în sfârșit, ele doar se trăiesc. Și-atât!