duminică, 27 martie 2022

O istorie a asasinatelor, de Jean-Christophe Buisson - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 376
Anul apariției: 2021
Traducere: Aurelia Ulici

Jean-Cristophe Buisson este un jurnalist francez specializat în istorie, născut la 22 mai 1968, în Montbrison. În 1994, s-a alăturat revistei Figaro ca reporter și, în 2008, a devenit redactor-șef al departamentului Cultură. În 2015, a fost numit redactor-adjunct. Este specializat în problemele Balcanilor și ale lumii slave, cărora le-a dedicat numeroase reportaje și mai multe cărți. Apare și pe RTL, pe France 2 și pe canalul Histoire. Este, de asemenea, autorul unor cărți cu tematică istorică: Assassiné (O istorie a asasinatelor); 1917, l'année qui a changé le monde (1917, anul care a schimbat lumea); Les grands vaincus de l'Histoire (Marii învinși ai Istoriei); Napoléon. L'esprit des lieux (Napoleon. Spiritul locurilor).
„De cum intră în vestibul, înțelege. Oamenii cu priviri dușmănoase pe care îi întâlnește rămân cu șapca pe cap. Cu țigări în gură, refuză cu încăpățânare să-l salute. Fiecare zi care urmează va veni cu partea ei de șicane, jigniri și umilințe la adresa lui Nicolae, a împărătesei și a celor cinci copii ai lor. Cerbii și căprioarele care erau bucuria acestora în parc au fost, toți, omorâți.”
Volumul ne permite să descoperim sau să redescoperim asasinate care au mar cat istoria lumii... Unele sunt cunoscute, precum cele cărora le-au căzut victime Lincoln, Sissi, Cezar, Nicolae al II-lea, Franz Ferdinand al Austriei, Sadat..., dar ni se furnizează un plus de informații mai puțin sau deloc cunoscute. Alte asasinate sunt mai puțin faimoase: Maximilian de Habsburg, Alexandru al II-lea, Dollfuss, Lumumba, Ngô Dinh Diêm... fiind trecute cu vederea în cărțile de istorie. Cititorii nu vor putea să nu fie impresionați în cazul unora dintre victime, chiar dacă acestea, la rândul lor, s-au ridicat călcând peste cadavre. Este și cazul lui Dollfuss, cancelarul Austriei care a luptat împotriva anexării acesteia de către Hitler, dar care nu a ezitat să impună o dictatură și ale cărui ordine au cauzat între 1 500 și 2 000 de morți în timpul războiului civil început de muncitori în 1934... Destinul lui Alexandru al II-lea este cel care impresionează cel mai mult. Într-adevăr, o ghicitoare i-a prezis că va supraviețui unui număr de șase atacuri, dar că al șaptelea îi va fi fatal... Să fi avut, oare, dreptate? Cititorul interesat va putea afla!
„În 2007, osemintele unei adolescente și ale unui băiat sunt descoperite într-o pădure de lângă Ekaterinburg. Un laborator rus, apoi unul american le analizează și ajung la aceeași concluzie: sunt trupurile Mariei, de nouăsprezece ani, și ale lui Alexei, de treisprezece ani. Curând, se vor odihni în fosta capitală imperială, alături de părintele lor, ultimul țar.”
Istoria-e-tragică. Da, chiar e, iar asta o demonstrează și Jean-Cristophe Buisson în cartea sa, O istorie a asasinatelor, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Bun, să ne-nțelegem de la bun început: dacă nu-ți place istoria, dacă nu-ți plac detaliile de politică și alte chestii de-acest gen, acestă carte nu e pentru tine. Dar dacă ești pasionat de acele lucruri mai puțin știute, atunci cu siguranță ar trebui să o încerci. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, această carte nu-i tocmai plină de informații politice. De fapt, urmărește viața unor mari personalități din istorie, în general oameni politici, din momentul în care ideea asasinării lor este luată în calcul de anumite persoane până când, în fine, acest lucru chiar se-ntâmplă. Nu m-a surprins să găsesc și povestea lui Nicolae și Elena Ceaușescu în carte - de altfel, Jean-Cristophe Buisson abordează cronologic „demersul” acestor asasinate: începe cu Iulius Cezar (asasinat pe data de 15 martie, anul 44 înainte de Hristos) și se termină cu Nicolae și Elena Ceaușescu (uciși pe data de 25 decembrie 1989). Cu alte cuvinte, o lecție de istorie ceva mai atipică, dar de-a dreptul interesantă.
„Când, în cele din urmă, tirurile încetează, un spectacol dezolant se prezintă ochilor supraviețuitorilor și ajutoarelor care sosesc: peste tot sânge, bucăți de sticlă, scaune răsturnate, corpuri neînsuflețite. Cei patru atacatori sunt arestați.”
Jean-Cristophe Buisson își livrează informațiile într-un mod accesibil. Bineînțeles, n-am rămas cu prea multe informații mult prea detaliate, dar ideea de bază cu siguranță am asimilat-o. Prin cartea sa, Buisson a navigat nu doar prin apele trecutului îndepărtat, ci și prin cele ale prezentului. Nu putem să nu spunem că, de fapt, cele întâmplate au reverberații chiar și în societatea de astăzi - este acel „efect al fluturelui”, în care bătaia din aripi a unuia aflat la celălalt capăt al Pământului ar putea isca un uragan pentru cineva aflat, ei bine, la capătul total opus. Chiar mi-a plăcut, m-a antrenat și m-a ținut acolo, deși uneori am simțit că m-a cam pierdut și n-am reușit să țin pasul - în cele din urmă, totuși, este vorba despre o carte care are în titlu cuvântul „istorie”, nu? Și nu zic că istoria ar fi plictisitoare, ci că presupune o anumită cantitate de informații ce ușor pot fi considerate plictisitoare, dar relevante în contextul dat. În orice caz, am citit-o pe tren și, cum n-aveam altceva de făcut, am știut că-i mult mai bine să o iau cu mine, altfel aș fi avut predilecția de a orice altceva în afară de a o citi. Da, e o carte cu care trebuie să ai răbdare.
„De la primele împușcături, soția lui Rajiv Ghandi, Sonia, s-a grăbit să iasă din casă. A înțeles imediat ce însemna acel tir în parc. În timp ce aleargă spre locul dramei, din gura ei ies țipetele care vor ieși din gurile a 700 de milioane de indieni când vor afla, la începutul după-amiezii, de moartea oficială a Indirei Ghandi: «Mama! Oh, Dumnezeule, Mama»!”
O istorie a asasinatelor cuprinde 15 povești reale, pe care autorul și le-a documentat atât la bibliotecă, dar urmărind și filme și documentare cu și despre personalitățile respective. Începe cu Iulius Cezar și continuă, cronologic, cu Henric al III-lea, asasinat la Saint-Cloud, pe data de 1 august 1589, Maximilien de Robespierre, asasinat la Paris, pe data de 28 iulie 1794, Abraham Lincoln, asasinat la Washington, pe data de 14 aprilie 1865, Maximilian de Habsburg, asasinat la Santiago de Querétaro, Mexic, pe data de 19 iunie 1867, Alexandru al II-lea, asasinat la Sankt-Petersburg, pe data de 1 martie 1881, Elisabeta de Austria (zisă Sissi), asasinată la Geneva, pe data de 10 septembrie 1898, Franz Ferdinand de Austria, asasinat la Sarajevo, pe data de 28 iunie 1914, Nicolae al II-lea, asasinat la Ekaterinburg, pe data de 17 iulie 1918, Engelbert Dollfuss, asasinat la Viena, pe data de 12 iulie 1934, Patrice Lumumba, asasinat la Katanga (Congo), pe data de 17 ianuarie 1961, Ngô Đình Diệm, asasinat la Saigon, pe data de 2 noiembrie 1963. Anwar el-Sadat, asasinat la Cairo, pe data de 6 octombrie 1981, Indira Gandhi, asasinată la Delhi, pe data de 31 octombrie 1984 și Nicolae și Elena Ceaușescu, asasinați la Târgoviște (România), pe data de 25 octombrie 1989, într-o poveste cu titlul „O execuție neobișnuită”.
„Patru soldați îi conduc în fața zidului de incintă al garnizoanei. Când Nicolae și Elena Ceaușescu se întorc, au timp doar să vadă focul ieșind din țevile mitralierelor celor șase soldați parașutiști. Mai multe zeci de rafale sunt trase în cuplul de tirani. Una dintre ele de aproape, chiar după moartea lor, trasă de soldatul pe care Elena îl insultase. Sunt orele 14.50. România este liberă, dar noul regim își bazează legitimitatea pe un dublu asasinat.”
În cele din urmă, Jean-Cristophe Buisson urmărește poveștile acestora, conturând circumstanțele care au dus la asasinarea lor. Lovituri politice, răscoale, trădări, lovituri de stat, acte religioase, militanți, activiști, greșeli - toate reprezintă motive pentru care ucigașii își justifică asasinatele. Uneori, da, poate chiar au fost necesare aceste situații, atunci când unii lideri politici și conducători au luat-o razna, dar citind cartea, am fost și martorul unor asasinate hazardate, absolut inexplicabile. Sau care, în fine, cu greu își găseau o justificare viabilă. În orice caz, este o carte foarte bine documentată și scrisă chiar într-o voce „prietenoasă”, dacă un astfel de subiect îți permite, în fine, o astfel de voce. Nu m-a plictisit, repet, dar nu e tocmai genul de lectură pe care-l abordez în mod uzual. Cu toate acestea, am plecat din ea simțind că mi-am îmbogățit cultura generală, ceea ce nu poate decât să mă bucure. De altfel, în condițiile în care ne regăsim astăzi, cu siguranță a fost o carte care, ei bine, s-a potrivit. V-o recomand, astfel, mai ales dacă sunteți pasionați ai cărților istorice și, mai ales, dacă vreți să abordați puțin și această „latură întunecată” a ei. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu