joi, 24 martie 2022

În toate a fost frumusețe, de Manuel Vilas - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 432
Anul apariției: 2022
Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari

Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Cotinuarea, romanul Alegría, se află în pregătire la Editura Pandora M.
„E ca și cum tata nu ar fi vrut să fie viu pentru mine, vreau să spun că nu a vrut să-mi reveleze viața lui, sensul vieții lui: niciun tată nu vrea să fie bărbat pentru fiul său. Tot trecutul meu s-a prăbușit când mama a făcut exact ce a făcut și tata: a murit.”
„Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu.” Acesta este autoportretul crud și lipsit de tabuuri al unui scriitor care se confruntă cu dispariția ambilor părinți. Asaltat de fantome din trecut, el regăsește speranța în amintirea scăldată-n lumină a iubirii lor și-n frumusețea unei lumi dispărute. Profund sinceră și minunat scrisă, într-un limbaj deopotrivă poetic și crud, cartea lui Manuel Vilas se citește ca și cum ar fi catharsisul unui doliu imposibil, cel al morții părinților noștri, dar și al sfârșitului unei epoci, o experiență universală.
„Am găsit bucurie în teroare. 
Când viața îți permite să vezi cununia terorii cu bucuria, atunci ești pregătit pentru plenitudine.
Teroarea înseamnă să vezi fuzelajul lumii.”
Sunt unele cărți despre care îți este greu să vorbești, deoarece știi că nu-ți vei găsi cuvintele potrivite. În aceeași măsură, știi că, orice ai spune, tot nu poți să surprinzi în întregime cât de mult ți-a plăcut și urmele pe care le-au lăsat în sufletul tău. În toate a fost frumusețe, cartea lui Manuel Vilas, este una dintre ele. Cu această autobiografie ficționalizată, în care autorul se scufundă cu talent în trecutul său, în emoțiile provocate de amintirile legate de părinți, școală, rude, propria-i viață - de la reminiscențe până la amintiri stridente, cu un impact patologic -, despre copilăria din Vilas, fosta soție, copii, părinții săi decedați, alcoolism și contemplațiile unei vieți cotidiene ale unui tată în vârstă, divorțat și singur, care încearcă să se lupte cu demonii interiori și cei externi, într-o Spanie contemporană.
„Se înșiră anotimpurile și deceniile, se înșiră mâna și dinții stricați, se deșiră osemintele spânzuratului și până la urmă nu mai rămâne decât să te gândești la detestabilitatea lui Dumnezeu.
Un Dumnezeu detestabil, din al cărui plictis s-a ițit odiseea umană.
Un fiu nu trebuie să asiste la momentul în care maică-sa devine fetiță.”
Făcând abstracție de adevăratele nume ale oamenilor din viața sa, în special de cele ale părinților, și spunând poveștile cât de bine poate (luptându-se adesea cu ideea fatalistă că încearcă abia acum, după ce au murit, să înțeleagă anumiți oameni), Vilas își divinizează, pur și simplu, părinții. Sau, mai degrabă, țese prin intermediul narațiunii și ficțiunii combinate cu realitatea, o mică epopee despre cine crede el că aceștia au fost, și cine ar fi putut să fie. Pentru mine, cartea aceasta a fost plină de înțelesuri, plină de tâlc și de înțelepciune. Scrisă inteligent, într-un stil care combină metafora cu sarcasmul și cu austeritatea, care combină lirismul cu proza și nu are nicio problemă în a folosi și cuvinte mai puțin plăcute. O carte reală, da, cred că așa-i pot spune fără nicio problemă. 
„S-ar putea să nu mă fi iubit, iar cartea aceasta să fie ficțiunea unui om îndurerat. Mai mult decât îndurerat, speriat. Dacă nu ești iubit nu doare, mai degrabă sperie, îngrozește. 
Sfârșești prin a gândi că nu ești iubit pentru că există un motiv puternic, care justifică de ce nu ești iubit.
Dacă nu te iubesc, e din vina ta.”
Da, într-adevăr, romanul a venit cu o serie de disonanțe - fie ele culturale sau sociale, cognitive - dat fiind faptul că eu am abia douăzeci și cinci de ani, nu sunt căsătorit și locuiesc într-o cu totul altă țară, cu o cultură diferită față de cea a lui Vilas. Sunt destul de multe informații „personale” în această carte, o mulțime de afirmații asumptive (dar, evident, este vorba despre „autobiografia” autorului, deci n-are sens să pistonez asupra acestui aspect) referitoare la diverse subiecte - pe care, sincer, nici nu mi le amintesc prea bine. Cu toate acestea, am reușit să rămân „conectat cu autorul”, cu ideile sale, ca și cum am fi purtat amândoi o conversație interesantă, în care el îmi oferea lecții de viață iar eu, liniștit, ascultam și treceam prin filtrul propriei rațiuni ceea ce aș putea integra în viața mea. Acesta este un roman autoficțional profund personal, pe alocuri despre un om care ar putea fi considerat „obsedat de sine”, dar care, parcă într-o manieră biblică, se deschide în fața cititorului, ca narator la persoana întâi: „Am fost un om al suferințelor. Nu am reușit să înțeleg viața. Conversațiile cu alți oameni”. Naratorul nostru este scriitor, unul relativ fără succes, care a demisionat din postul său de profesor, în urmă cu câțiva ani, pentru a se concentra asupra carierei de scriitor. Născut în orașul Barbastro, din provincia Huesca, are cincizeci și doi de ani, iar reflecțiile sale din roman sunt declanșate de evenimente de de-a lungul vieții: schimbarea locului de muncă, divorțul, moartea părinților - a tatălui, cu zece ani în urmă și a mamei, mult mai recente. În mod special, decizia de a-și incinera părinții, și nu de-ai îngropa, este cea care îl bântuie cel mai mult și care este un subiect recurent al cărții. 
„Există morți care mor cu aprobarea viilor și alții care nu: morții considerați drept oameni măreți și morți considerați perverși, dar, odată morți, orice descriere, judecată sau apreciere morală nu-și mai are rostul și rămâne numai egalitatea putrefacției cărnii; putrefacția cărnii nu ține cont de bunătatea sau de răutatea morală pe care a avut-o cel mort. Dar dacă cel ce urmează să moară este iubit de către cei vii, atunci va muri mai liniștit, iar asta nu este puțin lucru.”
Formatul romanului mi s-a părut deosebit, povestit într-un stil hazardat, haotic chiar, neliniar, în 157 de „capitole” scurte, cu un text ce se întindea, în medie, pe maximum trei pagini, în care naratorul trece prin sită propria-i viață, revenind asupra amintirilor, întorcându-le pe toate părțile. Culoarea galben capătă conotații fizice, mult profunde. Este o stare, o culoare care vorbește despre trecut, despre dispariție, despre „penurie”, care devine un tărâm moral. Vorbește despre căderea Spaniei, despre mașini, despre autostrăzi. Despre boală și moarte. Într-o carte ca În toate a fost frumusețe găsești multe idei filosofice care-ți pun un nod în gât, care-ți dau de gândit. De asta, sincer, chiar simt că orice aș pune, nu pot reda întocmai stările care m-au încercat de-a lungul lecturii: o stare de regret, de neputință, dar și o speranță bizară că lucrurile, în cele din urmă, au să se așeze într-o ordine firească și mult dorită. Pentru că, după cum o spune și titlul, în toate a fost frumusețe. Și în toate are să fie!

4 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Da, chiar am pus semne la destul de multe fragmente care mi-au plăcut!

      Ștergere
  2. N-am mai auzit de aceasta carte... Dar coperta este superbă!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și mie îmi place muuult coperta, este foarte relevantă pentru conținutul și ideea cărții.

      Ștergere