Mâna lui Dante, de Nick Tosches - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2025

Traducere: Monica Șerban

Nick Tosches (1949-2019) s-a născut în Newark, New Jersey. A scris romanele Me and the Devil, Cut Numbers și Trinities și cărțile de nonficțiune Where Dead Voices Gather, The Devil and Sonny Liston, Dino, Power on Earth, Hellfire, Country și Unsung Heroes of Rock 'n' Roll. Romanul este ecranizat de Julian Schnabel, cu o distribuție excepțională: Oscar Isaac, Gal Gadot, Gerard Butler, John Malkovich, Martin Scorsese, Jason Momoa, Al Pacino, Louis Cancelmi, Franco Nero, Sabrina Impacciatore, Benjamin Clementine.

🙄ARTISTUL, VEȘNICUL DAMNAT🙄

„În secolul al XIV-lea, Dante (Oscar Isaac) devine discipolul lui Isaiah (Martin Scorsese) ca să poată finaliza poemul monumental Paradiso. În secolul al XXI-lea, scriitorul Nick (din nou Oscar Isaac) este recrutat de mafiotul Joe Black (John Malkovich) pentru a ajuta la furtul și autentificarea a ceea ce se presupune a fi manuscrisul olograf al Divinei Comedii a lui Dante. La distanță de șapte secole, Nick și Dante se contopesc într-un singur personaj, omul în căutarea divinului, a iubirii și a perfecțiunii. În adâncurile bibliotecii Vaticanului, un preot descoperă cel mai valoros obiect de artă găsit vreodată: manuscrisul Divinei Comedii, scris de mâna lui Dante. Acesta ajunge la un cap mafiot din New York, unde scriitorul Nick Tosches este chemat să-l autentifice. Dar pentru el tentația e prea mare și fură manuscrisul. În paralel cu călătoria prețiosului manuscris se desfășoară povestea lui Dante, omul care a încercat să scrie un poem care să cuprindă înțelepciunea lumii și grația divină. Mâna lui Dante, roman de o îndrăzneală și o frumusețe uluitoare, combină cunoștințele vaste ale lui Tosches despre Divina Comedie, Dante Alighieri și Evul Mediu cu o cunoaștere intimă a tenebrelor New Yorkului. Unii îl vor considera jignitor; alții îl vor declara transcendental; fără îndoială, va genera cele mai vii dezbateri.”

„Descoperise adevărul prosternat pe mozaicul lui Dumnezeu Pantocratorul. Atunci, cerul nebuniei sale se lăsase peste el pentru prima dată; era începutul sfârșitului”

My God, nici nu știu unde să încadrez această carte și, de altfel, unde să-l încadrez pe Nick Tosches. Poate e prematur s-o fac, având în vedere că am citit doar această carte, dar cel mai probabil mă voi fi oprit la aceasta. Să zicem că în Mâna lui Dante am avut de-a face cu un paradoxal amestec de erudism & instinctivism, de intelectual rafinat & scriitor de mahala, o combinație de roman istoric, autoficțiune, eseu despre moartea literaturii, teorie lingvistică, misticism, teologie și pulp crime. O carte care vrea să fie despre toate, așa am perceput-o, dar a sfârșit – cel puțin în ochii mei – în a fi, cu adevărat, mai despre nimic. Însă, bizar a fost că am citit-o într-o singură zi, în două reprize de citit. M-a ținut, nici nu știu de ce, acolo, și-am vrut să aflu încotro se îndreaptă toate... Sau, mai degrabă, poate am vrut pur și simplu s-o termin cu ea și s-o las departe, uitând-o imediat ce o voi fi terminat. Culmea, de fapt, mai e și faptul că, după ce am terminat-o, încă m-am gândit la ea – o întrebare nu-mi dădea pace: până la urmă, despre ce a fost, de fapt, cartea asta?

„Dispariția ei nu-i fusese decât o moarte mizerabilă și dureroasă a sufletului.”

Premisa este următoarea: în centrul poveștii se află un manuscris misterios, presupus a fi chiar manuscrisul originar al Divinei Comedii, descoperit în arhivele Vaticanului și furat, ca în orice thriller „erudit”, de o rețea cel puțin dubioasă. Aici, însă, intriga se bifurcă: pe de o parte avem o poveste plasată în Italia medievală, în care Dante însuși apare drept personaj, trăind & iubind & scriind & toate alea, și povestea contemporană, în care un anume Nick Tosches – adică o versiune ficționalizată, să zicem, a autorului – intră în posesia manuscrisului și este atras într-o lume plină de violență, de falsuri, de droguri și filosofii obscure, de sex & preconcepții & înjurăturii & toate astea care m-au scos, efectiv, din sărite. Un dublu plan narativ care îmbină trecutul cu prezentul, arta cu crima, sacrul cu profanul, profanul cu sacrul. În practică, însă, rezultatul este un hibrid lipsit de armonie și simetrie, de formă, un text care oscilează între pasaje de mare intensitate lirică și pagini întregi de monologuri obositoare, invective, cu o tentă de autoidolatrie & cult al personalității. În fine...

„Dragoste la prima vedere. Viață după moarte. La un moment dat vom vedea dacă există așa ceva. Dar cum am putea ști cu adevărat că putem experimenta iubirea? Ar putea adâncurile mării să fie atinse dintr-o răsuflare, fără mișcare? Ar putea stelele să cunune două suflete care nu s-au privit niciodată?”

De fapt, pe mine foarte mult m-a enervat tonul general a cărții – ceva între măiestrie & megalomanie. Poate cel mai problematic aspect al cărții, în cele din urmă, mi s-a părut tonul vocii narative. Mi s-a părut că domnul Tosches a scris ca un om convins că a văzut totul, că a citit totul și, you know boss, nu mai are nimic de dovedit. În teorie, mă gândesc că această atitudine ar trebui să confere cărții de față o oarecare gravitate, nu știu, o anume autoritate intelectuală – în practică, a devenit o voce de-a dreptul dificil de suportat (and still, așa cum am zis, am citit cartea aceasta într-o zi). În locul unei voci cinice, lucide, mi s-a părut că abordează o voce arogantă, care oscilează între vulgaritate absolut gratuită și predici filozofico-teologice-răsuflate interminabile. Este ca și cum ar vrea să-ți reamintească, la fiecare trei pagini, că el știe mai bine – el le știe cu limba, el le știe cu Dante, el le știe cu Dumnezeu, cu femeile, cu moartea, cu viața, cu lumea în general. Mi se pare că a confundat autenticitatea cu tenta ostentativă... Mai mult, mi s-a părut că, în agresivitatea lui, autorul devine chiar pueril pe alocuri, iar alteori de-a dreptul misogin sau rasist, sub pretextul „realismului brutal”, dar „realismului” în esență.

„Fumul pâinii prăjite ar trebui să ascundă mirosul de praf de pușcă.

M-am îndepărtat de canapea.

Am ridicat arma cu o mână și nu mi-am oferit timp să țintesc.

Tabutu.

O pernă, apoi cealaltă, în mai puțin de o respirație nervoasă.

Simțeam pistolul ca o păsărică bună, caldă.”

Dincolo de ton, structura narativă ca atare a contribuit la senzația mea de confuzie acută. Tosches amestecă planurile temporale, le face terci, și inseră ba fragmente despre Dante, ba pasaje eseistice, ba comentarii despre propriile-i cărți și reflecții despre industria editorială. Pe alocuri, parcă ne aflăm mai degrabă într-un jurnal-de-autor decât într-un roman ca atare. Metaficțiunea – adică jocul acela conștient la granița dintre realitate și ficțiune – mereu mi s-a părut un procedeu interesant și inteligent, dar în acest caz mi s-a părut folosit cu lipsă de măsură. Nu e clar mai niciodată dacă ar trebui să-l luăm pe „Nick Tosches” din carte ca pe un alter ego sincer sau drept o caricatură... intenționată? Rezultatul mi s-a părut o formă de narcisism textual: autorul scrie despre sine scriind despre Dante, iar Dante devine, la rândul lui, un fel de reflex rotulian al lui Tosches, ca și cum întregul univers literar al gravita în jurul propriei obsesii pentru geniul și damnarea – oh, veșnica damnare *sad reactions only* – a artistului. Drept iubitor de thrillere cât de cât coerente, acest joc autoreferențial mi s-a părut exasperant. În fine, mă voi opri aici. V-o recomand? Habar n-am, nu cred. Însă, dacă sunteți în căutarea unui roman cât de cât provocator (dar nu neapărat într-un sens plăcut), probabil merge. Dar dacă vreți o lectură coerentă – ei bine, chiar cred că nu o veți găsi aici!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Nick Tosches, Mâna lui Dante, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!