Malacqua, de Nicola Pugliese - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: EndorFiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2022

Traducere: Geanina Tivda

Născut la Milano în 1944, Nicola Pugliese a lucrat o bună parte din viață ca jurnalist la Napoli. Descoperit și promovat de Italo Calvino în calitatea acestuia de editor la Einaudi, Malacqua, primul (și unicul) său roman, a fost publicat în Italia în 1977, cunoscând un succes fulminant. Primirea entuziastă de care s-a bucurat este explicabilă, printre altele, și prin apariția sa la apogeul „anilor de plumb”, când Brigăzile Roșii și extrema dreaptă terorizau Italia cu răpiri și asasinate politice, publicul larg rezonând cu parabola kafkiană, sumbră, care denunța în mod subtil corupția din instituțiile infiltrate de Camorra, reflectând atmosfera de teamă și nemulțumire generalizată. În mod paradoxal, a fost retras subit de pe piață la solicitarea expresă a autorului, care a refuzat să permită republicarea, volumul circulând timp de aproape 40 de ani sub formă fotocopiată sau ca ediții princeps la preț prohibitiv și dobândind statut de roman-cult. Dispariția romanului din librării a coincis cu cea a autorului din viața publică și retragerea din jurnalism, făcând din Nicola Pugliese un „Salinger napolitan”. Malacqua a fost retipărit de abia în 2013, asta după ce, în 2008, îi apăruse la o editură din Napoli La nave nera, o culegere de povestiri. A trăit izolat într-un sat din Campania până la moartea sa, în 2012.

﹏﹏APA CARE DEZINTEGREAZĂ. APA CARE PURIFICĂ﹏﹏

În zorii unei zile cenușii de 23 octombrie – anul nu este precizat –, după o noapte de ploaie torențială, Annunziata Osvaldo, centralista de serviciu de la sediul principal al Poliției din Napoli, preia un apel telefonic ce semnalează prăbușirea unui imobil în via Tasso. O stradă s-a surpat, înghițind cu totul un automobil. Orașul pare să se lichefieze pe măsură ce apa se prelinge, infiltrându-se și distrugând totul în cale. Andreoli Carlo, ziarist care se ocupă cu investigarea evenimentelor misterioase din orașul asediat de ploaie, este martorul efectelor diluviului demonic ce pare să nu mai contenească. Între timp, glasuri stranii încep să răsune din Maschio Angioino, enigma păpușilor descoperite la locurile dezastrelor bântuie autoritățile, se înregistrează o creștere inexplicabilă a nivelului mării și monedele de cinci lire încep dintr-odată să cânte. Un roman de atmosferă sumbru și rafinat despre frumusețea și misterul care au aureolat dintotdeauna orașul Napoli, dar și o alegorie subtilă menită să denunțe pasivitatea locuitorilor acestuia dinaintea ororilor care i-au marcat istoria, Malacqua a constituit una dintre senzațiile literare ale secolului al XX-lea, dobândind un binemeritat statut de roman-cult.

„Dincolo de imaginea cenușiului apos care în acest moment cade în rafale, oh da, în rafale reci, privirea fuge să identifice interstițiile dintre pietre. Haide odată, trezește-te!”

Malacqua - care cred că s-ar traduce relativ prin „apă murdară”, „apă rea”, „apă bolnavă” - este un roman greu. Un roman destul de întunecat. Te încearcă un sentiment de claustrofobie când îl citești. Ploaia necontenită de deasupra orașului Napoli, melancolia sufletelor care se zbat sub povara unei așteptări parcă apocaliptice. O experiență aproape viscerală în care realitatea urbană & deziluziile psihologice se contopesc într-o poveste care sfidează „legile” narative tradiționale. Cartea nu este despre ceva anume, n-are neapărat acțiune, un fir epic, o cronologie, ci este mai mult despre stări de spirit, despre atmosfera copleșitoare și patologică de neliniște care se strecoară în fiecare colț al orașului și în mințile tuturor personajelor cu care avem de-a face. Cartea urmărește parcursul a patru zile de ploaie torențială care nu mai încetează să se oprească, deasupra orașului Napoli. Într-un fel, ploaia este de fapt personajul principal - suprapersonajul - al cărții: o prezență constantă care îneacă străzile și, în același timp, mințile oamenilor. O apă murdară, patogenă, o apă care aduce moarte & distrugere.

„Trebuie spus că era multă tristețe în retragerea lor abătută spre case, multă tristețe, într-adevăr. Timp de o zi, întregul oraș avu acest val înaintea ochilor, expresia asta supusă, trist melancolică.”

Personajele, fie că sunt politicieni, jurnaliști, sau cetățeni obișnuiți, sunt prinse într-o vâltoare de confuzie și disperare, de disperare și confuzie - de parcă apa care continuă să cadă le șterge încetul cu încetul identitatea, certitudinea asupra lucrurilor din jur. Un Napoli viu, organic, dar bolnav, care simte și respiră odată cu oamenii săi - în asta se transformă orașul. Străzile cândva ușor de urmat și găsit devin labirintice, iar ploaia pare a fi semnul prevestitor al unui sfârșit iminent, al unei apocalipse. Orașul pare că stă să se prăbușească, cu tot ce are în el. Apa nu se infiltrează doar în case, ci și în sufletele oamenilor. De la relațiile interumane până la arhitectura socială și politică, totul stă să se prăbușească. Îmi amintesc de imaginea unei simple fisuri apărute pe o stradă din oraș - ca o rană vie într-un oraș care este pe punctul de a se destrăma. De fapt, tensiunea aceasta se resimte intens de-a lungul cărții. Repet, nu mi-am dat seama dacă trebuia să urmăresc vreo anume dinamică, dar știu, în schimb, că pe mine m-a vrăjit mai mult atmosfera cărții, decât ceea ce s-a întâmplat în carte.

„Suferința are nevoie de tăcere, de rațiune și de respect pentru sentimentele celorlalți, prin urmare nu se poate, nu se poate. În fața unui eveniment funebru, nu există obiecțiuni, nici o obiecțiune.”

Într-un fel, în Malacqua nu avem de-a face cu personaje propriu-zise, ci mai degrabă cu ecouri ale gândurilor colective, care reflectă starea de neliniște, teamă și angoasă, starea de deznădejde a întregului oraș. Fiecare individ, indiferent de statutul său, pare să fie la un pas distanță de o prăpastie adâncă, dar incapabil să înțeleagă natura exactă a amenințării care se apropie. Un politician se frământă în fața imposibilității de a găsi soluții reale, un jurnalist încearcă să scrie despre situația respectivă fără, însă, să își poată găsi cuvintele potrivite, iar cetățenii obișnuiți sunt copleșiți de o teamă vagă, dar omniprezentă și din ce în ce mai apăsătoare. Tăcerea personajelor, în acest sens, spune multe - deși au propriile gânduri și frământări, cuvintele lor par să nu aibă niciun efect real asupra situației date. Dialogurile sunt fragmentate (nici nu există liniuțe de dialog, de fapt, în carte, replicile fiind spuse una după alta în cadrul aceluiași fragmente), aproape inutile - nu au puterea de a construi sau de a schimba realitatea. Ploaia continuă să cadă și să cadă și să cadă, indiferent de ceea ce fac sau spun personajele, iar această neputință colectivă dă naștere unei atmosfere de un fatalism care efectiv te copleșește, pe care-l simți.

„(...) situația se înrăutățește dacă ploaia o ține tot așa. Mulți ridicară privirea spre cer, de parcă ar fi vrut să verifice, dar nu era decât cenușiul ăsta, acolo sus, și ploaia care cădea și cădea, nesfârșită ca agonia unui animal.”

Ploaia nesfârșită devine un element de catharsis, de purificare, într-un moment de criză în care tot ceea ce este slab, tot ceea ce este bolnav din fașă, deteriorat, stricat, trebuie să se destrame pentru ca ulterior să renască mult mai frumos. Însă, în Malacqua nu avem parte de răspunsuri - nici nu știm dacă după această „apocalipsă urbană” va veni salvarea sau, dimpotrivă, marea dispariție. Ca într-o poezie apocaliptică, este greu să încadrezi romanul într-un anume gen - poate fi un roman de atmosferă, o alegorie urbană, o poezie despre vulnerabilitatea oamenilor, despre faptul că nu te poți pune cu forțele naturii. Pugliese creează un Napoli în care apa, pe cât este de distructivă, pe atât este de purificatoare. Cu toate acestea, mi-a fost destul de greu să urmăresc anumite lucruri ale cărții, iar la un moment dat m-a cam plictisit, însă am continuat lectura 1) pentru că nu obișnuiesc să abandonez cărți (dar nici nu era cazul) și 2) atmosfera pur și simplu m-a vrăjit. Nu știu dacă aș recomanda-o în mod direct cuiva, pentru că este o carte care poate deveni ușor solicitantă și, deși are mai puțin de două sute de pagini, necesită timp și atenție. Deci, dacă vă plac astfel de cărți, atunci cu siguranță ar trebui s-o aveți în vedere!

Lunga viaţă a Mariannei Ucrìa, de Dacia Maraini - Recenzie

Editura: Editura Școala Ardeleană

Colecția: Longseller

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 366

Anul apariției: 2020

Traducere: Gabriela Lungu

Dacia Maraini este cu siguranță cea mai cunoscută și una dintre cele mai apreciate scriitoare italiene. Personalitate literară poliedrică, a scris de-a lungul anilor romane, precum și volume de poezii, eseuri, teatru, interviuri și a participat activ la viața culturală și socială a Italiei. A primit numeroase premii. Cărțile sale au fost traduse în multe limbi, iar piesele de teatru, jucate pe scene din lumea întreagă. În anul 2014 a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru Literatură. Lunga viață a Mariannei Ucrìa este fără îndoială cel mai bun roman al său. O metaforă a condiției feminine și o pledoarie pentru scris și lectură. O carte în care cuvintele devin personaje și în care protagonista își găsește cu ajutorul lor libertatea de a-și decide destinul. Gabriela Lungu, doctor în Filologie al Universității Babeș-Bolyai, a început să traducă în urmă cu mai bine de 30 de ani, dintr-un dor de limba română. A tradus până acum peste 40 de volume ale unor scriitori importanți ai literaturii italiene ca Giacomo Leopardi, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Alberto Moravia, Pier Paolo Pasolini, dar și volume de poezie și de teatru din limba română în italiană. Pentru traducerea volumului de față a primit în Italia Premiul Internațional „Diego Valeri”. Alte traduceri ale sale au fost premiate de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj, Uniunea Latină și Festivalul Internațional de Carte Transilvania.

𓍼ོ CÂND TĂCEREA DEVINE MAI PUTERNICĂ DECÂT CUVINTELE 𓍼ོ

„Câte ore a petrecut în bibliotecă, învăţând să scoată aur din pietre, cernând şi curăţind zile întregi, scăl­dându‑şi ochii în apele tulburi ale literaturii... Ce‑a câştigat? Câteva boabe de ştiinţă grosolană şi buboasă. De la o carte la alta, de la o pagină la alta. Sute de poveşti de iubire, de veselie, de disperare, de moarte, de plăceri, de omoruri, de întâlniri, de despărţiri. Iar ea, mereu acolo, aşezată pe fotoliul cu mileul brodat şi tocit sub cap.” (Dacia Maraini)

„Și, totuși, alte mâini au oprit cu o sublimă aroganță timpul, familiarizându-ne cu trecutul. Care nu moare niciodată pe pânze, ci se repetă la infinit, ca și cântecul cucului, cu o tristă melancolie. Timpul, își spune Marianna, este secretul pe care Dumnezeu îl ascunde oamenilor. Iar din acest secret se trăiește mizerabil în fiecare zi.”

Lunga viaţă a Mariannei Ucrìa a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare din acest an. O carte de o scriitură impecabilă, sublimă, care m-a purtat într-o călătorie profund ancorată în istoria unei Sicilii pline de contraste, unde noblețea, suferința, tăcerea, rezistența și reziliența se împletesc armonios într-un dans din care n-am mai vurt să mă desprind. Romanul este un portret complex al unei femei care, deși este marcată de pierderea auzului, își regăsește vocea interioară, sfidând convențiile sociale și restricțiile de gen din vremurile respective. M-a fascinat întocmai Marianna Ucrìa, care ușor ar putea deveni vocea multor femei din acea perioadă, modul în care Dacia Maraini a reușit să îi exploreze lumea interioară care plină de zgomote, plină de valuri, cuvinte nespuse. Marianna Ucrìa este o tânără nobilă care, de la o vârstă fragedă, și-a pierdut auzul și, implicit, capacitatea de a vorbi. Pentru ea, lumea este tăcută, alcătuită din culori și mirosuri - și chiar dacă acest lucru ar putea părea o limitare, devine un mecanism prin care Marianna explorează o altă formă a înțelegerii vieții...

„Pasiunea nu este acel ceva care doar creează complicații și din care ies la iveală tot felul de pofte ce trebuie ascunse? Și rațiunea nu e spada pe care fiecare o ține la șold pentru a tăia capul fantasmelor dorinței și a impune voința virtuții?”

Într-un fel, lipsa auzului o izolează pe Marianna Ucrìa de convențiile și discuțiile superficiale ale societății siciliene de atunci, dar, în același timp, o apropie de un univers interior vast, în care gândurile și sentimentele sale sunt mult mai intense și mult mai profunde decât ale celor din jur. Marianna este un personaj care te fascinează prin complexitate - pe de o parte, se supune regulilor stricte ale familiei și societății, care îi dictează căsătoria și rolul de mamă fără a-i cere, în schimb, părerea. Pe de altă parte, în tăcerea ei, Marianna Ucrìa descoperă o formă de libertate interioară care îi permite să vadă dincolo de aparențele și superficialitatea lumii din jur. Maraini o descrie cu o finețe literară excepțională, transformând tăcerea într-o forță aparte și, astfel, creând o eroină care, deși nu poate vorbi, are o voce atât de puternică încât răsună printre paginile cărții. La un moment dat, pur și simplu nu am mai ținut neapărat firul a ceea ce se întâmplă în carte, ci doar pur și simplu am vrut să mă bucur cât mai mult de cât de frumos și cât de sublim, profund, emoționant, scrie Dacia Maraini. De fapt, acesta cred că este punctul forte al cărții de față - deși, și povestea este una fascinantă.

„Afară e întuneric. Marianna e înfășurată într-o tăcere stearpă și absolută. Ține în mâini o carte de dragoste. Cuvintele, spune autorul, sunt culese de către ochi ca niște ciorchini de struguri, sunt stoarse de gândul care se învârte ca o roată de moară și apoi, în formă lichidă, se împrăștie și aleargă fericite prin vene. Aceasta este divina recoltă a literaturii?”

Acțiunea se desfășoară în secolul al XVIII-lea, în Sicilia, într-o perioadă dominată de patriarhatul absolut, de clasa socială rigidă și ordinea implacabilă. Dacia Maraini se folosește de acest context istoric pentru a dezvălui nu doar povestea Mariannei, ci și complexitatea lumii din jurul ei. Povestea urmărește parcursul acestei femei tăcute, viața ei, de la copilărie până la maturitatea, cu tot ceea ce presupune acest traseu - căsătoria aranjată, nașterea copiilor, dar și căutarea sinelui, într-o lume care îi fură dreptul de a-și alege propria soartă. Povestea are o dinamică lentă, asta-i clar, dar fiecare detaliu, fiecare întâmplare are o semnificație aparte - în acest punct, nu rămâne decât să lași scriitura Daciei Maraini să te vrăjească, să te îmbrățișeze blând. Viața de zi cu zi a aristocrației siciliene, cu mesele sale opulente și discuțiile politice, frământările superficiale, contrastează puternic cu sărăcia și suferința celor din clasele inferioare, pe care Mariana începe treptat să le descopere. Faptul că nu aude îi permite să observe mult mai în profunzime această realitate pe care nu o cunoștea, fără a fi influențată de prejudecățile și cuvintele superficiale ale celorlalți. 

„Poate o femeie de patruzeci de ani, mamă și bunică, să se trezească asemeni unui trandafir întârziat dintr-o letargie care a durat decenii, pentru a pretinde partea ei de miere? Ce ar putea s-o oprească? Nimic altceva decât voința ei?”

Lunga viaţă a Mariannei Ucrìa este o poveste cu substrat istoric, este o dramă de familie. Marianna nu este o victimă a circumstanțelor, ci este o eroină care, în mod tacit, își găsește propria formă de libertate, se distanțează de mediocritatea din jurul ei. Tăcerea devine, într-un fel, o formă de acceptare, dar și o formă de revoltă împotriva unei lumi din care simte deseori că nu face parte. Un moment deosebit de important al cărții este acela în care Marianna descoperă adevăratul motiv al surzeniei sale. Recunosc, chiar nu mă așteptam la acest lucru. O poveste complexă, plină de emoție, care explorează subiecte sensibile, într-o formă literară de-a dreptul remarcabilă. Înțeleg, acum, de ce Dacia Maraini a fost - și poate încă este - o candidată importantă la Premiul Nobel pentru Literatură. Marianna Ucrìa devine un simbol al rezistenței și speranței, este un personaj curajos. Chiar dacă îi lipsește vocea, prin gândurile și prin acțiunile ei devine o forță de neuitat - și asta este, de fapt, esența frumuseții tăcute a acestui splendid roman. Vi-l recomand cu cea mai mare încredere, în special dacă vreți să aveți parte de o lectură care strălucește prin calitatea & frumusețea unei scriituri precum o bijuterie.

Văduvele de joi seara, de Claudia Piñeiro - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023 (a II-a ediție)

Traducere: Lavinia Similaru

Claudia Piñeiro (n. 1960, Buenos Aires), scriitoare şi scenaristă, a câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru opera ei literară şi jurnalistică. Văduvele de joi seara, filmul, a fost lansat în 2009 cu o audienţă record. Tirajul cărţii a depăşit 200.000 de exemplare, iar drepturile de traducere au fost vândute în paisprezece ţări. La Editura Univers, în colecția Globus, a mai apărut și fascinantul roman Elena știe, în traducerea Laviniei Similaru (ecranizat și de către Netflix, în 2023). Betibú a mai îmbogățit portofoliul editurii - de asemenea, și acest roman a fost ecranizat într-un thriller-polițist, în 2014, regizat de către Miguel Cohan.

💎CÂT DE UȘOR SE POATE DESTRĂMA VISUL PERFECȚIUNII 💎

Câteva familii prietene locuiesc la periferia metropolei Buenos Aires, într‑un cartier select şi închis, unde se intră numai pe baza cartelei magnetice de identificare. Case impunătoare cu piscine, iarbă verde, tufişuri tăiate perfect şi straturi de flori întreţinute de peisagişti: pare imaginea unei lumi ideale, strălucitoare ca în reclame. Dar este doar o iluzie, pentru că şi în această lume perfectă se insinuează tragedia, abuzul şi disperarea, iar criza economică face ravagii şi schimbă destine. Văduvele de joi seara este un roman captivant ca o partidă de şah, în care fiecare mutare a unei piese precipită finalul.

„Dacă îți ridici privirea, nu vezi nici un cablu. Nici de lumină, nici de telefon, nici de televiziune. Firește că există de cele trei feluri, doar că sunt îngropate în pământ, ascunse, ca să ferească Los Altos și locuitorii de contaminarea vizuală. Cablurile se duc alături de cloacă, printr-un șanț paralel. Ambele sunt ascunse sub pământ.”

Există anumite cărți care îți creează, de la bun început, impresia că ai pătruns într-o casă cu ferestre mari din sticlă, prin care poți observa tăcut viețile unor oameni ce par să aibă vieți perfecte. Văduvele de joi seara este genul acela de carte - chiar dacă, la început, aceste ferestre îți permit să urmărești o viață aparent banală, încetul cu încetul îți dai seama că viața personajelor este acoperită de un strat fin de gudron, care ascunde adevăruri întunecate, fisuri, conflicte, tragedii și secrete, dincolo de fațada confortului absolut și luxului. Claudia Piñeiro face o radiografie fascinantă a vieților ascunse din cadrul unei comunități exclusiviste din Buenos Aires, „Altos de la Cascada”, o comunitate de lux, restrânsă, în care locuitorii parcă trăiesc într-un univers ermetic, doar al lor. Aparent, fiecare dintre familiile care trăiesc acolo are tot ce își dorește - casă mare, piscină, mașină scumpă, serate și cine îmbelșugate. Însă, Piñeiro construiește cu grijă un contrast subtil, dar care te surprinde, între suprafața acestei perfecțiuni și conflictele care clocotesc în profunzimea familiilor.

„Este o mârșăvie să nu te asiguri și să nu te bucuri cum se cuvine. Într-o viață este mică probabilitatea de a face o gaură dintr-una, dar cea de a înceta să fii un gentleman, nu.”

Personajele romanului sunt patru femei - „văduvele de joi seara” - Teresa, Carla, Lala și Mavi. Ele sunt soțiile unor bărbați puternici, de succes, iar valoarea de „văduve” provine din obiceiul lor de a se reuni în serile de joi, atunci când soții lor pleacă pentru „o seară a bărbaților”. Totul inofensiv până aici - totuși, acesta este începutul dezvăluirilor mult mai profunde și neliniștitoare care urmează. În timp ce comunitatea încearcă fără prea mult efort să-și păstreze o imagine perfectă, la un moment dat are loc o crimă aparent inexplicabilă - aceasta va fi „cheia” care va scoate la iveală, treptat, toate secretele care mocnesc în spatele gardurilor înalte și impunătoare din Altos de la Cascada. Văduvele și soții acestora devin prizonieri ai propriilor minciuni, iar viețile lor se transformă în simboluri profunde ale fragilității și ale ipocriziei. Romanul Claudiei Piñeiro urmărește destrămarea visului perfect și, în esență, vorbește despre decadență și destrămare, demontând mitul vieții perfecte și demonstrând cum goana după aparențe poate sfârși prin a distruge lucrurile pe care le prețuim cel mai mult - familia, iubirea, stabilitatea.

„Curând aveau să li se șteargă din memorie mirosurile, o anumită răsuflare, o voce, o bătaie a inimii, o lovitură. Pe bebeluș avea să-l facă pe măsura ei. Pe fetiță nu. Ochii ei văzuseră prea multe. Nu încăpea îndoială. Marianei îi era greu să-i susțină privirea, îi era frică. De parcă ochii aceia întunecați ar fi putut să-i arate ce văzuseră cândva.”

Romanul mai abordează și teme precum presiunea socială, diferențele dintre clasele sociale și ierarhizarea, izolarea. N-aș spune că a fost neapărat un thriller în sensul general al cuvântului, ci a fost mai mult un fel de „thriller domestic”, psihologic - o critică socială puternică asupra modului în care materialismul face victime. Personajele devin, pe parcurs, din ce în ce mai întunecate, parcă, din ce în ce mai enervante. Te distanțează de ele. Te fac să le urăști și să le pui la îndoială credibilitatea. Nu sunt neapărat victime ale circumstanțelor, ci sunt arhitecții propriei distrugeri, propriei înfrângeri. Fiecare își poartă propriile nesiguranțe și frici, propriile conflicte, sub aparenta mască a controlului, a eleganței și rafinamentului. Cu cât înaintăm mai mult în poveste, ne dăm seama că, de fapt, toți cei din Altos de la Cascada trăiesc, de fapt, într-o cușcă, dincolo de gratiile acesteia. Chiar dacă este o cușcă din aur - sunt incapabili să evadeze din propriile slăbiciuni, incapabili să gestioneze conflicte, mânați de dorințe dintre cele mai superficiale. 

„(...) foarte aproape de joia aceea de septembrie despre care nu vorbim decât dacă suntem întrebați.”

Deși moartea unui personaj este punctul central al narațiunii, adevărata intrigă se desfășoară nu în jurul întrebării cine a făcut-o?, ci în jurul întrebării de ce s-a ajuns aici?, ceea ce înseamnă că sunt rememorate foarte multe întâmplări care au avut loc înainte de aparenta crimă. Romanul Văduvele de joi seara este despre eșec, este despre decădere. Aparentul triumf al succesului material ascunde, de fapt, numeroase lipsuri. Viețile acestor personaje, deși în aparență par perfecte și de invidiat, erau dominate de fapt de tensiuni, conflicte, secrete mocninde și frământări interioare. Piñeiro ne arată că linia de demarcație dintre fericire și tragedie este foarte subțire și poți oricând trece dintr-o parte în cealaltă. Chiar mi-a plăcut romanul, dar vă pot spune doar că are nevoie de timp, răbdare, întrucât poate fi destul de greoi. Totuși, o recomand cu mare încredere celor care vor să descoperi cum viețile imperfecte sunt ascunse sub un strat strălucitor de aparentă perfecțiuni și sunt în căutarea unei povești care îmbină cu măiestrie tensiunea psihologică și critica socială subtilă.

Dacă spui cuiva..., de Gregg Olsen - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Memoir

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 472

Anul apariției: 2024

Traducere: Diana-Alina Ene

Gregg Olsen a scris peste treizeci de cărți, nonficțiune și romane, majoritatea legate de infracțiuni, dintre care multe au fost bestselleruri New York Times, USA Today și The Wall Street Journal. Cunoscut pentru abilitatea sa de a crea narațiuni vii și fascinante, a fost invitat la numeroase emisiuni de radio și televiziune, precum Good Morning America, Dateline, Entertainment Tonight, la CNN și MSNBC. Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără Starvation Heights (1997), Abandoned Prayers (2003), The Deep Dark (2005), A Shocking True Story (2013), If Loving You is Wrong (2013), A Killing in Amish Country (2016); și romanele Victim Six (2010), The Last Thing She Ever Did (2018), Lying Next to Me (2019) și The Sound of Rain (2016) și The Weight of Silence (2018) (din seria Nicole Foster). Originar din Seattle, Olsen locuiește în Olalla (Washington) împreună cu soția sa și cu Suri, un teckel foarte răsfățat.

✴ ÎNTUNERICUL & GROAZA DIN SPATELE UȘILOR & GEAMURILOR FERECATE ✴

După mai bine de un deceniu, când surorile Nikki, Sami și Tori Knotek aud cuvântul mamă, îl simt de parcă sufletul le-ar fi sfâșiat de gheara unui vultur, declanșând amintiri care au fost secretul lor încă din copilărie. Până acum. Ani la rând, în spatele ușilor închise ale fermei lor din Raymond (Washington), mama lor sadică, Shelly, și-a supus fetele unor abuzuri inimaginabile, umilințe, torturi și terori psihice. Trecând împreună prin toate aceste experiențe, Nikki, Sami și Tori au dezvoltat o legătură sfidătoare care le-a ajutat să devină mult mai puțin vulnerabile decât și-a imaginat Shelly. Chiar și în timp ce alții erau atrași în pânza întunecată și perversă a mamei lor, cele trei surori au găsit puterea și curajul de a scăpa de un coșmar tot mai intens, care a culminat cu mai multe crime. Tulburătoare și sfâșietoare, Dacă spui cuiva... este povestea unei supraviețuiri în confruntarea cu răul absolut — și a libertății și a dreptății pentru care Nikki, Sami și Tori și-au riscat viața. Surori pentru totdeauna, dar fără a mai fi vreodată victime, ele au găsit în întuneric o lumină care le-a ajutat să devină femeile rezistente care sunt astăzi — iubitoare, iubite și capabile să-și continue viața fără a se mai uita în urmă.

„Moartea, gândea ea, e singura cale de scăpare din tot ce mi se întâmplă.”

Dacă spui cuiva... O poveste adevărată despre crimă, secrete de familie și unitatea de nezdruncinat a unor copii te zdruncină. Te macină. Te lovește. Te umple de ură. Te pune față în față cu răul absolut. Te terorizează și te cutremură. Această carte de non-ficțiune reprezintă o dovadă tulburătoare și un testament al capacității omului de a îndura cele mai inimaginabile suferințe și un studiu copleșitor al cruzimii care poate apărea chiar în interiorul familiei. Gregg Olsen documentează un caz real ce a șocat America timpurilor respective și care ridică întrebări privitoare la natura răului, privitoare la forma pe care acesta o poate lua - forme atât de familiare, atât de apropiate. O poveste despre traumă, violență, abuz, dar și despre modul în care, în unele cazuri, unii reușesc să supraviețuiască în fața unei astfel de violențe. Povestea gravitează în jurul vieților terifiante pe care fiicele lui Shelly knotek au fost obligate să o trăiască, sub dominația tranșantă și patologică a unei mame a cărei cruzime sfidează orice limită atât a compasiunii, cât și a rațiunii umane. Pe măsură ce înaintăm în lectură, suntem puși față în față cu o realitate izbitoare și dureroasă, devenim martorii unui abuz sistematic, susținut, ale cărui forme depășesc, pur și simplu, orice imaginație. O carte care m-a cutremurat profund și pe care am citit-o cu un nod în stomac, gândindu-mă că astfel de lucruri chiar s-au întâmplat - și, din păcate, astfel de lucruri continuă să se întâmple în acest univers al posibilităților.

„Nikki încerca să nu mai audă țipetele femeii, care era cufundată cu capul în apă, iar apoi ridicată. Vocea îi era slabă, auzindu-se mai degrabă niște bolboroseli decât țipete, în timp ce se lupta să respire și implora milă. Nikki era la post, în timp ce mama ei lătra ordine și tatăl ei le executa. Scena era șocantă, un spectacol horror și nepotrivit cu peisajul bucolic în care se desfășura. Pomi fructiferi. Cai pe pășune. Și o femeie goală legată de o scândură și cufundată cu capul în apă în mod repetat.”

Cartea nu se concentrează doar pe victime sau pe abuzatori, ci pe întreaga dinamică disfuncțională care a permis acestor atrocități să fie posibile și să continue timp de ani întregi de zile. Shelly Knotek este o persoană profund instabilă, care își manipulează nu doar soțul și copiii, ci și pe alții cu care are contact - de altfel, a fost vinovată de moartea a altor două persoane care au locuit cu ea sub același acoperiș. Pentru a se asigura că nimeni nu îndrăznește să o confrunte sau să sufle vreo vorbă, încetul cu încetul se asigură de faptul că îi aduce în pragul disperării, pentru ca mai apoi să-i transforme în niște marionete și să-i supună la chinuri inimaginabile. Cele trei fiice ale ei - Nikki, Sami și Tori -, care trăiesc sub amenințarea constantă a violenței și a pedepselor, sunt pur și simplu neputincioase. În fața unui coșmar viu, ele încearcă să supraviețuiască. Își trăiesc copilăria trăind într-un abuz psihologic și fizic extrem, fiindu-le în mod constant implantată teama că, dacă vor spune cuiva despre ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă în spatele ușilor închise (uneori chiar și în curtea acesteia), consecințele vor fi catastrofale. Această frică paralizantă - titlul cărții, de altfel, Dacă spui cuiva... - devine mantra abuzatorului: mama celor trei fetițe care, în loc să le protejeze, le supune unor chinuri ieșite din comun.

„O, Doamne, o să mă omoare și-o să facă să pară că m-am sinucis?”

Lent, dar terifiant, ne sunt dezvăluite o serie de evenimente tulburătoare. M-a frapat faptul că abuzul s-a transformat într-un mecanism de rutină pentru Shelly. Olsen descrie cum, prin metode extrem de sofisticate și complexe de manipulare, Shelly ajunge să mențină controlul asupra întregii sale familii și asupra altor victime care, inițial, cad pradă aparentului ei farmec, pentru ca ulterior să se vadă captive într-un coșmar fără de scăpare. Gregg Olsen s-a documentat foarte mult înainte de a scrie această carte, care urmărește cronologia încă de dinainte ca Shelly să fi născut, până în punctul în care aceasta a fost prinsă, și chiar ce s-a întâmplat, după, cu cele trei fiice ale sale. Un alt punct care mi-a captat atenția a fost și faptul că autorul nu se concentrează doar pe faptele violente în sine, ci și pe modul în care Shelly a reușit, timp de atât de mulți ani, să evite consecințele și să fie prinsă. În acest sens, m-au ajutat foarte mult notele de final scrise de către un expert în domeniu - abuzul poate fi perpetuat prin izolare, intimidare, instaurarea sentimentului de frică, și apariția așa-zisului „control coercitiv”, despre care poate ar trebui să se scrie mult mai multe. Chiar citeam și mă întrebam cum de n-a fost posibil ca persoanele respective pur și simplu să plece, să fugă. Mă enervam când nu făceau acest lucru, deși ocazii ar fi existat... Totuși, lucrurile sunt mult, mult mai profunde!

„Fața i se înroșise și începuse să plângă. Din cine știe ce motiv, a continuat să facă ce-i spunea ea. Ca și cum ar fi fost hipnotizat. A durat cel puțin cinci minute. Poate mai mult. Ca și surorile ei înainte, Tori a stat nemișcată în timp ce Shelly își tortura victima (...).

- De ce-l obligi pe Ron să facă asta, mamă?”

Dacă spui cuiva... devine un veritabil thriller de non-ficțiune, un thriller real despre abuz, despre supraviețuire și teroare. Cum poate o astfel de violență să existe? Din ce anume își trage seva? Cum de nu a intervenit nimeni? Într-un fel, povestea este un fel de semn de alarmă cu privire la pericolele tăcerii, ale lipsei de vigilență - și poate chiar de interes - din partea celor din jur. Mai mult decât atât, aduce în lumină și modul în care traumele copilăriei lasă cicatrici adânci, uneori permanente. Chiar dacă reușesc să scape de mama lor, fiicele lui Shelly continuă să fie afectate pe termen lung. Cartea de față nu este doar despre abuz și trauma, ci și despre vindecare, despre curaj, putere și speranță, despre supraviețuire. Cazul real din spatele acestei povești este de-a dreptul șocant. După ani întregi de abuz și de manipulare, adevărul despre Shelly Knotek a ieșit la lumină. Aceasta a fost condamnată pentru faptele sale - printre care și două crime -, și chiar recent a ieșit din închisoare. Totuși, cele procesul prin care cele trei fiice ale ei și-au reconstruit viețile a fost unul lung, dureros și dificil. Chiar și în fața unei astfel de monstruozități, speranța a continuat să lumineze. După ce am terminat cartea, am fost încercat de un sentiment de revoltă și, în același timp, admirație. Revoltă față de faptul că astfel de atrocități se întâmplă și pot fi ascunse atât de bine de ochii lumii și admirație față de puterea acelor ființe care au reușit să supraviețuiască și să depășească, poate, acest coșmar palpabil.

Ne răspândim, de Iain Reid - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Traducere: Ludovic-Ștefan Skultety

Iain Reid este un scriitor de origine canadiană. A început prin a scrie articole şi rubrici pentru diverse publicaţii naţionale. Lucrările de nonficțiune i-au adus aprecierea criticilor, precum şi premiul RBC Taylor Emerging Writer Award, în 2015. Mă gândesc să-i pun capăt este romanul său de debut. În 2020 a avut parte de o ecranizare pentru Netflix în regia lui Charlie Kaufman. Subiectele pe care le abordează nu sunt dintre cele mai confortabile, însă tocmai aceasta este intenția lui Reid. Singurătatea, întunericul, teama, atmosfera claustrofobică din scrierile lui, toate au drept sursă de inspiraţie copilăria petrecută la ferma familiei sale, într-o regiune rurală a Canadei. La Editura Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, au mai apărut Mă gândesc să-i pun capăt și Intrusul.

🪴PREȚUL PLĂTIT VIEȚII. O TULBURĂTOARE RADIOGRAFIE A TIMPULUI & PIERDERII IDENTITĂȚII🪴

Un necunoscut pare s-o pândească de pe trotuarul de vizavi, din apartamentul de alături, care ar trebui să fie gol, se aud discuții aprinse, iar electricianul se comportă suspect. I se spune că soțul ei, mort de mult, a aranjat să fie dusă la un azil de lux. Ajunsă acolo, la reședința din mijlocul unei păduri, totul devine și mai straniu. Cât din ce se întâmplă este real și cât e rodul spaimelor unei bătrâne care a trăit zeci de ani singură? Inspirat din experiența de viață a bunicii lui Iain Reid și narat la persoana întâi, romanul Ne răspândim ne introduce în mintea unui personaj fragil, bântuit de amintiri și coșmaruri, spunându-ne o poveste care ne dă fiori și totodată ne trezește o profundă compasiune față de cei care se află la capăt de drum.

„- Nu face nimic. Îmi închipuiam că înțeleg perfect scopul picturii, dar pe măsură ce am îmbătrânit, am început să mă gândesc la artă ca la feluri diferite de a privi. Niciodată n-am fost inspirată de ceva întreg. Întotdeauna a fost vorba despre un fragment, o fărâmă, un moment, o impresie pe jumătate uitată, o latură a unei ființe omenești. Niciodată ceva complet format, pentru că era doar perspectiva mea asupra unui lucru, nu a altuia.”

Am citit absolut tot de la Iain Reid și m-am convins că, într-adevăr, este un autor care îmi place, ale cărui cărți îmi oferă ceea ce trebuie - mister, tensiune, frică & angoasă, însă reușind să păstreze o profundă urmă de umanitate. Ne răspândim a fost o carte care „a mers destul de aproape de casă”, să spun așa, dar nu voi da astfel de detalii. O călătorie literară emoționantă, destul de neobișnuită, una în care granițele dintre realitate și imaginar, trecut și prezent, timp și spațiu, rațiune și confuzie, s-au estompat într-un mod subtil, pentru a transmite un mesaj profund. Reid are un stil minimalist, asta-i clar, dar reușește să creeze o tensiune densă precum o pâslă de gudron. Romanul de față spune povestea îmbătrânirii, izolării și pierderii identității, ca urmare a modificărilor neurodegenerative asociate înaintării în vârstă, devenind astfel o reflecție aproape lirică asupra fragilității umane. O poveste intimă despre pierdere, despre trecerea timpului, despre prețul pe care poate cu toții îl avem de plătit vieții. Cum se spune, cu toții suntem datori cu o moarte... Însă Iain Reid abordează un subiect oarecum mult mai sensibil: cum vom plăti acest preț, în ce conjunctură?

„- Deci, nu e nimic despre care nu știu în camera mea? Nu mă simt în apele mele. Am senzația că... e ceva aici, în preajma mea, și nu-mi place.

În mine. Înăuntrul meu. N-o spun, dar simt că se extinde, crește, ne conectează, ne supune pentru totdeauna.”

Cartea urmărește povestea lui Penny, o femeie în vârstă care locuiește singură în apartamentul său, înconjurată doar de amintirile care i-au mai rămas, dar totodată învăluită de copleșitorul sentiment al trecerii timpului. După moartea soțului ei, Penny începe să simtă tot mai intens și acut golul lăsat de pierderea acestuia, precum și povara singurătății care îi zdruncină coordonatele, deja fragile, vieții. Într-o zi, este convinsă să se mute într-un azil izolat, un loc destul de bizar, care la început pare foarte primitor. Însă, încetul cu încetul, acesta ajunge să devină un loc întunecat. De altfel, Penny nu explorează neapărat spațiul fizic al azilului, pe cât ne conduce mai degrabă în spațiul minții lui Penny. Un loc dominat de frici, amintiri distorsionate, confuzii și halucinații - toate acestea nu fac decât să reflecte cât de fragil poate deveni psihicul pe măsură ce îmbătrânim. Cartea se transformă într-un labirint întortocheat al percepțiilor - nu mai faci diferența între ce e real și ce se întâmplă doar în mintea lui Penny, deoarece granițele dintre aceste două „teritorii” nu neapărat că se dizolvă, ci mai degrabă se întrepătrund și dau naștere unui acut sentiment de confuzie, de pierdere.

„Tot ce o preocupă pe Shelley este să aibă mai mult timp. Cu orice preț. Singurul lucru de care se teme e să nu rămână fără timp. Ne ține pe toți... Ceva trosnește înăuntrul meu. Nu sunt în siguranță aici. Niciunul dintre noi nu este. Am fost vreodată în siguranță? Credeam că da. Mi-am imaginat că acest loc e raiul. Așa părea. Pentru un timp.”

Penny este un personaj fascinant, dar nu neapărat la modul convențional. Este un portret fidel al unei femei care este martora neputincioasă - și poate care chiar nici nu știe acest lucru - a destrămării vieții și identității sale. Aceasta nu se adaptează noii vieți - pune la îndoială ceea ce vede, ceea ce simte, iar acest lucru stârnește în cititor un sentiment de neliniște, un sentiment care te acaparează și se resimte pe întreg parcursul cărții. Personajele secundare nici nu știm dacă există, de fapt, sau sunt doar simboluri ale anxietăților și îndoielilor lui Penny. Ambiguitatea cu care Reid îi descrie potențează atmosfera de tensiune și incertitudine: sunt acești oameni cu adevărat reali, cu adevărat binevoitori, sau ascund ceva mai sinistru, mai întunecat? Penny se confruntă constant cu îndoieli legate de propria-i luciditate. Reid ne înfățișează modul în care mintea, odată cu trecerea timpului, poate deveni un spațiu al confuziei, al psihozei, al lipsei de încredere. Odată cu trecerea anilor, arhitectura minții se schimbă semnificativ - în unele cazuri, aceasta devine una patologică, ceea ce dă naștere bolilor neurodegenerative, cum ar fi Parkinsonul, Alzheimerul, demența. Timpul, moartea, condiția umană limitată - Ne răspândim se transformă într-o carte care abordează un subiect sensibil, dar fără ca Iain Reid să devină melodramatic.

„- (...) Tragedia cu viața nu e că vine sfârșitul. Acela e un dar. Fără sfârșit nu e nimic. Nu există un sens. Înțelegi? Un moment nu e un moment. Un moment este o eternitate. Un moment ar trebui cu adevărat să însemne ceva. Ar trebui să fie totul.”

Timpul devine un dușman invizibil, o forță omniprezentă care o împinge treptat pe Penny spre pierderea propriei identități. Stilul lui Iain Reid a fost dintotdeauna unul minimalist, cu fraze scurte, tăioase, uneori ambigue, uneori profunde, uneori lipsite de vreo adecvare logică - toate acestea nu fac decât să contureze și mai bine tensiunea psihologică din carte. Reid nu se bazează pe descrieri elaborate sau pe dialoguri complexe, ci lasă tăcerile, lasă sugestiile să spună mai multe decât ar putea vreodată cuvintele s-o facă. Este ca un film alb-negru, în care fiecare nuanță contează, în care fiecare detaliu poate să ascundă, dacă vei căuta cu mai multă atenție, ceva profund. Acest tip de scriitură amplifică sentimentul de neliniște și te face să simți că realitatea nu este niciodată ceea ce pare a fi și că ceva îngrozitor urmează să se întâmple. Ești tot timpul în gardă, ca și cum ai aștepta ca Iain Reid să facă o dezvăluire neașteptată, și te încearcă în mod constant un sentiment de nesiguranță. Volumul de față nu este unul ușor, nu este unul reconfortant - este o carte umană, o carte dureroasă, despre fricile și incertitudinile noastre păstrate deseori în profunzimea sufletului. 

Alte recenzii ale cărților scrise de Iain Reid, apărute și pe blog: 

| I'm Thinking of Ending Things | Intrusul |