Editura: Curtea Veche Publishing
Colecția: Byblos
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 192
Anul apariției: 2023
Traducere: Ludovic-Ștefan Skultety
Iain Reid este un scriitor de origine canadiană. A început prin a scrie articole şi rubrici pentru diverse publicaţii naţionale. Lucrările de nonficțiune i-au adus aprecierea criticilor, precum şi premiul RBC Taylor Emerging Writer Award, în 2015. Mă gândesc să-i pun capăt este romanul său de debut. În 2020 a avut parte de o ecranizare pentru Netflix în regia lui Charlie Kaufman. Subiectele pe care le abordează nu sunt dintre cele mai confortabile, însă tocmai aceasta este intenția lui Reid. Singurătatea, întunericul, teama, atmosfera claustrofobică din scrierile lui, toate au drept sursă de inspiraţie copilăria petrecută la ferma familiei sale, într-o regiune rurală a Canadei. La Editura Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, au mai apărut Mă gândesc să-i pun capăt și Intrusul.
🪴PREȚUL PLĂTIT VIEȚII. O TULBURĂTOARE RADIOGRAFIE A TIMPULUI & PIERDERII IDENTITĂȚII🪴
Un necunoscut pare s-o pândească de pe trotuarul de vizavi, din apartamentul de alături, care ar trebui să fie gol, se aud discuții aprinse, iar electricianul se comportă suspect. I se spune că soțul ei, mort de mult, a aranjat să fie dusă la un azil de lux. Ajunsă acolo, la reședința din mijlocul unei păduri, totul devine și mai straniu. Cât din ce se întâmplă este real și cât e rodul spaimelor unei bătrâne care a trăit zeci de ani singură? Inspirat din experiența de viață a bunicii lui Iain Reid și narat la persoana întâi, romanul Ne răspândim ne introduce în mintea unui personaj fragil, bântuit de amintiri și coșmaruri, spunându-ne o poveste care ne dă fiori și totodată ne trezește o profundă compasiune față de cei care se află la capăt de drum.
„- Nu face nimic. Îmi închipuiam că înțeleg perfect scopul picturii, dar pe măsură ce am îmbătrânit, am început să mă gândesc la artă ca la feluri diferite de a privi. Niciodată n-am fost inspirată de ceva întreg. Întotdeauna a fost vorba despre un fragment, o fărâmă, un moment, o impresie pe jumătate uitată, o latură a unei ființe omenești. Niciodată ceva complet format, pentru că era doar perspectiva mea asupra unui lucru, nu a altuia.”
Am citit absolut tot de la Iain Reid și m-am convins că, într-adevăr, este un autor care îmi place, ale cărui cărți îmi oferă ceea ce trebuie - mister, tensiune, frică & angoasă, însă reușind să păstreze o profundă urmă de umanitate. Ne răspândim a fost o carte care „a mers destul de aproape de casă”, să spun așa, dar nu voi da astfel de detalii. O călătorie literară emoționantă, destul de neobișnuită, una în care granițele dintre realitate și imaginar, trecut și prezent, timp și spațiu, rațiune și confuzie, s-au estompat într-un mod subtil, pentru a transmite un mesaj profund. Reid are un stil minimalist, asta-i clar, dar reușește să creeze o tensiune densă precum o pâslă de gudron. Romanul de față spune povestea îmbătrânirii, izolării și pierderii identității, ca urmare a modificărilor neurodegenerative asociate înaintării în vârstă, devenind astfel o reflecție aproape lirică asupra fragilității umane. O poveste intimă despre pierdere, despre trecerea timpului, despre prețul pe care poate cu toții îl avem de plătit vieții. Cum se spune, cu toții suntem datori cu o moarte... Însă Iain Reid abordează un subiect oarecum mult mai sensibil: cum vom plăti acest preț, în ce conjunctură?
„- Deci, nu e nimic despre care nu știu în camera mea? Nu mă simt în apele mele. Am senzația că... e ceva aici, în preajma mea, și nu-mi place.În mine. Înăuntrul meu. N-o spun, dar simt că se extinde, crește, ne conectează, ne supune pentru totdeauna.”
Cartea urmărește povestea lui Penny, o femeie în vârstă care locuiește singură în apartamentul său, înconjurată doar de amintirile care i-au mai rămas, dar totodată învăluită de copleșitorul sentiment al trecerii timpului. După moartea soțului ei, Penny începe să simtă tot mai intens și acut golul lăsat de pierderea acestuia, precum și povara singurătății care îi zdruncină coordonatele, deja fragile, vieții. Într-o zi, este convinsă să se mute într-un azil izolat, un loc destul de bizar, care la început pare foarte primitor. Însă, încetul cu încetul, acesta ajunge să devină un loc întunecat. De altfel, Penny nu explorează neapărat spațiul fizic al azilului, pe cât ne conduce mai degrabă în spațiul minții lui Penny. Un loc dominat de frici, amintiri distorsionate, confuzii și halucinații - toate acestea nu fac decât să reflecte cât de fragil poate deveni psihicul pe măsură ce îmbătrânim. Cartea se transformă într-un labirint întortocheat al percepțiilor - nu mai faci diferența între ce e real și ce se întâmplă doar în mintea lui Penny, deoarece granițele dintre aceste două „teritorii” nu neapărat că se dizolvă, ci mai degrabă se întrepătrund și dau naștere unui acut sentiment de confuzie, de pierdere.
„Tot ce o preocupă pe Shelley este să aibă mai mult timp. Cu orice preț. Singurul lucru de care se teme e să nu rămână fără timp. Ne ține pe toți... Ceva trosnește înăuntrul meu. Nu sunt în siguranță aici. Niciunul dintre noi nu este. Am fost vreodată în siguranță? Credeam că da. Mi-am imaginat că acest loc e raiul. Așa părea. Pentru un timp.”
Penny este un personaj fascinant, dar nu neapărat la modul convențional. Este un portret fidel al unei femei care este martora neputincioasă - și poate care chiar nici nu știe acest lucru - a destrămării vieții și identității sale. Aceasta nu se adaptează noii vieți - pune la îndoială ceea ce vede, ceea ce simte, iar acest lucru stârnește în cititor un sentiment de neliniște, un sentiment care te acaparează și se resimte pe întreg parcursul cărții. Personajele secundare nici nu știm dacă există, de fapt, sau sunt doar simboluri ale anxietăților și îndoielilor lui Penny. Ambiguitatea cu care Reid îi descrie potențează atmosfera de tensiune și incertitudine: sunt acești oameni cu adevărat reali, cu adevărat binevoitori, sau ascund ceva mai sinistru, mai întunecat? Penny se confruntă constant cu îndoieli legate de propria-i luciditate. Reid ne înfățișează modul în care mintea, odată cu trecerea timpului, poate deveni un spațiu al confuziei, al psihozei, al lipsei de încredere. Odată cu trecerea anilor, arhitectura minții se schimbă semnificativ - în unele cazuri, aceasta devine una patologică, ceea ce dă naștere bolilor neurodegenerative, cum ar fi Parkinsonul, Alzheimerul, demența. Timpul, moartea, condiția umană limitată - Ne răspândim se transformă într-o carte care abordează un subiect sensibil, dar fără ca Iain Reid să devină melodramatic.
„- (...) Tragedia cu viața nu e că vine sfârșitul. Acela e un dar. Fără sfârșit nu e nimic. Nu există un sens. Înțelegi? Un moment nu e un moment. Un moment este o eternitate. Un moment ar trebui cu adevărat să însemne ceva. Ar trebui să fie totul.”
Timpul devine un dușman invizibil, o forță omniprezentă care o împinge treptat pe Penny spre pierderea propriei identități. Stilul lui Iain Reid a fost dintotdeauna unul minimalist, cu fraze scurte, tăioase, uneori ambigue, uneori profunde, uneori lipsite de vreo adecvare logică - toate acestea nu fac decât să contureze și mai bine tensiunea psihologică din carte. Reid nu se bazează pe descrieri elaborate sau pe dialoguri complexe, ci lasă tăcerile, lasă sugestiile să spună mai multe decât ar putea vreodată cuvintele s-o facă. Este ca un film alb-negru, în care fiecare nuanță contează, în care fiecare detaliu poate să ascundă, dacă vei căuta cu mai multă atenție, ceva profund. Acest tip de scriitură amplifică sentimentul de neliniște și te face să simți că realitatea nu este niciodată ceea ce pare a fi și că ceva îngrozitor urmează să se întâmple. Ești tot timpul în gardă, ca și cum ai aștepta ca Iain Reid să facă o dezvăluire neașteptată, și te încearcă în mod constant un sentiment de nesiguranță. Volumul de față nu este unul ușor, nu este unul reconfortant - este o carte umană, o carte dureroasă, despre fricile și incertitudinile noastre păstrate deseori în profunzimea sufletului.
Alte recenzii ale cărților scrise de Iain Reid, apărute și pe blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu