Pacienta tăcută, de Alex Michaelides - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2019

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Alex Michaelides  s-a născut în Cipru, tatăl său fiind grec-cipriot, iar mama englezoaică. A studiat literatura engleză la Universitatea Cambridge și a făcut un masterat pentru a deveni scenarist la Institutul American de Film din Los Angeles. A scris scenariul filmului The Devil You Know (2013), cu Rosamund Pike, și a fost coscenarist la The Con is On (2018), cu Uma Thurman, Tim Roth, Parker Posey și Sofia Vergara. Pacienta tăcută (2019) este primul său roman. La Editura Litera, în colecția Buzz Books, au mai apărut și romanele Furia (2024, traducere de către Dana-Ligia Ilin) și Fecioarele (2021, traducere de către Dana-Ligia Ilin).

🤐 SECRETELE CARE SE ASCUND SUB MASCA TĂCERII 🤐

Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani. Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația publică și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacienta tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei. Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii – o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă... Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soţului ei – și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act...

„– Știu cât de trist ești. Însă vreau să te gândești că se poate să fi simțit această tristețe cu mult înainte s-o întâlnești pe Kathy. E o tristețe pe care o duci cu tine de mulți ani. Știi, Theo, unul dintre lucrurile pe care e cel mai greu să le recunoaștem e faptul că n-am fost iubiți atunci când aveam cea mai mare nevoie. E un sentiment îngrozitor durerea de a nu fi iubit.”

Pacienta tăcută este genul de thriller care îți rămâne în minte mult timp după ce ai terminat ultima pagină și pe care pur și simplu îl devorezi, îl de-vo-rezi. Deși am citit o mulțime de thrillere psihologice și credeam că puține mai reușesc să mă surprindă cu adevărat, acest roman a fost o experiență cu totul aparte. Cu atât mai mult cu cât am avut o experiență neplăcută cu Furia, o altă carte scrisă de Michaelides, eram sceptic în privința acestui roman. Dar, sincer, mă bucur enorm că i-am dat o șansă, pentru că a fost o lectură pe care nu am putut să o las din mână. Deși am ajuns cam târziu la petrecere, se pare că au mai rămas „gustări” și pentru mine. Într-adevăr, romanul ăsta chiar își merită tot hype-ul sau, în fine, și-a meritat tot hype-ul la vremea lui. Povestea are un concept extrem de intrigant: Alicia Berenson, o pictoriță renumită, este găsită lângă cadavrul soțului ei, Gabriel, împușcat de cinci ori în față. De atunci, Alicia refuză să mai vorbească. Nu scoate niciun cuvânt, iar misterul din jurul tăcerii ei este ceea ce menține tensiunea pe tot parcursul cărții. Theo Faber, un psihoterapeut fascinat de acest caz, este hotărât să o facă pe Alicia să vorbească și să descopere adevărul. Se angajează la spitalul de psihiatrie The Grove, unde Alicia este internată, și încearcă să o „repare”. Dar ce descoperă Theo este mult mai tulburător decât și-ar fi putut imagina.

„– (...) Fără un plan – ca terapeut, singurul tău scop este să fii prezent și receptiv la sentimentale tale când stai în fața ei. E tot ce trebuie să faci. Restul va veni de la sine.”

Ce m-a captivat cel mai mult la această carte a fost ritmul ei impecabil. Michaelides știe exact cum să creeze tensiune și cum să o mențină pe tot parcursul romanului. Capitolele sunt scurte, dialogurile sunt bine scrise, iar stilul narativ este extrem de accesibil, ceea ce face ca lectura să fie foarte rapidă. Îți dai seama că te apropii de final mult prea repede și nu vrei să se termine. Personajele sunt și ele foarte bine construite. Alicia este fascinantă, o enigmă completă. Este imposibil să nu vrei să afli ce se află în spatele tăcerii ei. Theo este și el un personaj complex, iar pe măsură ce înaintezi în poveste, începi să realizezi că are propriile lui probleme, propriile lui traume și obsesiile sale. În mod subtil, autorul îți oferă indicii despre Theo pe parcursul romanului, dar fără să-ți dai seama unde duce totul. Ce mi-a plăcut enorm a fost și felul în care Michaelides a integrat mitologia greacă în poveste, mai exact mitul lui Alcestis, o femeie care a ales tăcerea în fața suferinței. Acest element adaugă o componentă profundă aparte romanului și face ca povestea să nu fie doar un thriller psihologic foarte bun, ci ceva mult mai complex.

„Mi-am înregistrat cu un șoc emoțiile – ar fi trebuit să fiu extrem de ușurat că îmi spusese adevărul. AR fi trebuit să fiu recunoscător. Însă nu eram.

Eram dezamăgit.”

Acum, să vorbim despre final. Despre MARELE FINAL pe care toată lumea îl menționează la această carte! Pentru mine, un thriller reușit trebuie să aibă un twist memorabil, și aici Michaelides reușește să creeze unul dintre cele mai șocante plot twist-uri pe care le-am citit vreodată. În ultimele capitole, tot ce credeam că știu despre poveste este complet răsturnat. Am fost atât de surprins, încât am recitit ultimele pagini doar ca să mă asigur că am înțeles corect ce s-a întâmplat. Este genul de final care îți dă fiori și care îți schimbă complet perspectiva asupra întregii povești. Dacă ar fi să îi găsesc vreun minus, probabil că aș menționa că unele personaje secundare ar fi putut fi dezvoltate mai bine. De exemplu, pacienții de la The Grove și chiar unii dintre colegii lui Theo par puțin superficiali, dar în contextul romanului, nu deranjează atât de mult. Povestea este atât de captivantă încât nu am simțit nevoia unor detalii suplimentare despre aceste personaje. Pe scurt, Pacienta tăcută este un thriller psihologic impecabil. Dacă nu ai citit încă această carte, îți recomand să o faci cât mai repede. Este rapidă, intensă și te lasă cu gura căscată la final. Un must-read pentru orice fan al genului, și nu numai.

Alte recenzii ale cărților scrise de Alex Michaelides, apărute și pe blog:

 | Furia | 

Îndrăgostiți la Seoul, de Sang Young Park - Recenzie

Editura: Alice Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2023

Traducere: Iolanda Prodan

Sang Young Park s-a născut în 1988 și a studiat Limba și literatura franceză la Universitatea Sungkyunkwan. A lucrat ca redactor la o revistă, copywriter și consultant timp de șapte ani, înainte să debuteze ca scriitor. Povestirea care dă titlul colecției sale devenite bestseller, Lacrimile unui artist necunoscut, sau paste Zaytun, a fost printre cele mai citite pe Words Without Borders. Locuiește la Seoul. Îndrăgostiți la Seoul este primul roman tradus la noi la Editura Alice Books, de către Iolanda Prodan. 

🌈 EFERVESCENȚA FORMELOR ÎN CARE SE MANIFESTĂ IUBIREA 🌈

Îndrăgostiți la Seoul este un roman energic, vesel și emoționant, care prezintă atât viața strălucitoare de noapte din Seoul, cât și dimineața încețoșată de după. Young este un student coreean cinic, dar iubitor de distracție, care pendulează între casă, cursuri și paturile partenerilor găsiți pe Tinder. El și Jae-hee, cea mai bună prietenă și colega lui de apartament, frecventează barurile din apropierea casei, unde își îneacă anxietățile legate de viața amoroasă, familie și bani cu pahare de soju și țigări Marlboro Red pe care le țin în congelator. Cu timpul însă, până și Jae-hee îl părăsește pe Young și se așază la casa ei, lăsându-l să-și îngrijească mama bolnavă și să-și alunge singurătatea în relații cu diferiți bărbați, printre care unul a cărui frumusețe este egalată doar de răceală și altul care s-ar putea dovedi iubirea vieții sale. Un roman ce abundă în descrieri senzoriale puternice, umor și emoție, Îndrăgostiți la Seoul este o explorare a singurătății milenialilor, precum și a bucuriilor vieții queer.

„ – E bine să ai visuri. Dar ține minte ce-ți spun: oportunitățile sunt ca trenurile. Odată ce ai pierdut un tren, a doua oară nu se mai oprește în fața ta. «Idiotul ăsta nu știe că trenurile vin și pleacă non-stop, în fiecare zi?», m-am întrebat în gând și am pus capăt primei mele experiențe de salariat.”

Când am început să citesc Îndrăgostiți la Seoul, nu mă așteptam să mă lovească atât de puternic. Am citit multe romane queer, dar puține au reușit să surprindă atât de bine, părerea mea, complexitatea vieții unui tânăr gay într-un oraș mare. Ceea ce m-a impresionat la acest roman nu a fost doar autenticitatea poveștii, ci și faptul că Sang Young Park nu încearcă să idealizeze experiența queer, dar nici nu o transformă într-un spectacol al suferinței. În schimb, o prezintă așa cum este: plină de momente de bucurie, disperare, dorință, eșecuri și triumfuri mărunte. Povestea urmărește viața lui Young, un tânăr gay coreean care își petrece tinerețea între cluburi, aplicații de dating, relații confuze și eșecuri academice. Structurată în patru părți distincte, cartea surprinde diferite etape din viața lui Young, de la prieteniile haotice din facultate până la relațiile amoroase complicate și confruntarea cu o boală cronică. Deși romanul este plin de umor, sarcasm și momente care te fac să râzi cu voce tare, în spatele acestor scene există mereu o umbră de tristețe.

„Îngrijind-o zi de zi, am slăbit și eu. Văzând-o cu vărsături și diaree o dată la zece minute, am realizat că viața nu înseamnă decât să treci dintr-un salon de spital în altul, până ajungi în ultimul, din care nu mai ieși viu.”

Prima parte a romanului îl prezintă pe Young în perioada facultății, trăind fără griji alături de cea mai bună prietenă a sa, Jae-hee. Cei doi sunt inseparabili, își petrec nopțile prin cluburi, beau peste măsură și discută despre bărbații din viața lor. Jae-hee este pentru Young ceea ce mulți gay consideră a fi un fag hag, acea prietenă femeie care îi înțelege și îi susține necondiționat. Prietenia lor este intensă, dar, la fel ca toate relațiile din viața lui Young, are un termen de valabilitate. Park surprinde perfect această durere subtilă a prieteniilor care nu se sfârșesc brusc, dar care se estompează treptat. Pe măsură ce Young avansează în viață, trece prin mai multe relații care variază de la aventuri superficiale până la conexiuni profunde, dar sortite eșecului. Cel mai devastator exemplu este relația lui cu un bărbat mai în vârstă, de 37 de ani, care refuză să-și accepte public sexualitatea. Această relație este un amestec toxic de atracție, putere și respingere, iar Young sfârșește prin a fi rănit. După această experiență, Young cade într-un ciclu de aventuri pasagere și distrugere de sine, folosind sexul și alcoolul ca metode de a umple golurile emoționale. Deși mulți cititori ar putea vedea acest comportament ca fiind iresponsabil, mie mi s-a părut autentic, gândindu-mă că, într-adevăr, poate chiar așa se-ntâmplă în viața reală...

„Parcă ne întorsesem în copilărie, când lingeam înghețata. Când scoteam limbile și le puneam pe marginea paharului, ne bușea râsul. Nu puteam face altceva decât să râdem de noi. Nu eram singurii. Râdeau și ceilalți invitați și, cu cât eram mai amețiți, cu atât viața noastră părea perfectă. Îmbrățișați, priveam Bangkokul cufundat în luminile încețoșate ale nopții și mângâiat de aerul cald, simțindu-ne ca doi copii de cinci ani, cei mai buni prieteni.”

Printre toate aceste relații eșuate, Young întâlnește pe cineva care, pentru prima dată, pare să-l accepte așa cum este. Gyu-ho este diferit de toți ceilalți bărbați pe care i-a cunoscut: blând, stabil și dispus să fie deschis despre relația lor. Timp de o perioadă, Young experimentează ceea ce înseamnă să fii într-o relație sănătoasă, unde nu trebuie să se ascundă sau să se lupte pentru atenție. Această relație este însă efemeră, iar în cele din urmă Young și Gyu-ho se despart. Deși ruptura nu este spectaculoasă sau dramatică, ea este cu atât mai devastatoare prin simplitatea ei. Young învață că, uneori, chiar și iubirea autentică nu este suficientă pentru ca doi oameni să rămână împreună. În afară de relațiile romantice, una dintre cele mai puternice teme ale romanului este relația lui Young cu mama sa, o femeie profund religioasă care nu poate accepta pe deplin sexualitatea fiului ei. Deși există momente de apropiere între ei, această relație rămâne tensionată, Young simțindu-se mereu prins între dorința de a fi iubit de mama sa și nevoia de a fi fidel propriei identități. 

„Calmul ciudat al tatei și al amantei sale nu putea fi redat prin cuvinte simple ca «disperare» și «suferință». Privindu-i, am învățat pentru prima oară ce înseamnă să ții în tine o emoție ce pare să explodeze.”

Mi s-a părut devastator momentul în care Young își dă seama că, oricât de mult ar încerca, mama sa nu va fi niciodată complet mândră de el. Aceasta este o realitate dureroasă pentru mulți oameni queer, mai ales în societăți conservatoare. Deși nu există o reconciliere spectaculoasă între ei, există o acceptare tacită, o liniște care sugerează că, deși dragostea dintre ei nu este perfectă, ea totuși există. Îndrăgostiți la Seoul nu este doar un roman bine scris despre viața unui tânăr gay coreean, ci o carte care surprinde esența unei generații – o generație care își caută locul într-o lume instabilă, care jonglează între libertate și nesiguranță, între iubire și pierdere. Sang Young Park scrie cu o sinceritate dezarmantă, reușind să creeze un protagonist imperfect, dar profund uman. Chiar a fost o lectură care m-a surprins plăcut și pe care pur și simplu am devorat-o. Dacă vă pasionează acest subiect sau vreți să descoperiți și astfel de cărți, chiar v-o recomand cu mare încredere, sunt sigur că nu o să vă dezamăgească!

Librăria pierdută, de Evie Woods - Recenzie

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 440

Anul apariției: 2024

Traducere: Irina Stoica

Evie Woods este pseudonimul lui Evie Gaughan, autoarea romanelor The Story Collector, The Heirloom și The Mysterious Bakery On Rue De Paris. Trăind pe Coasta de Vest a Irlandei, Evie scapă de vremea nefavorabilă scriindu-și poveștile într-o mansardă transformată în birou, unde visează la încălzire prin pardoseală. Cărțile ei fac să dispară granița fascinantă dintre cotidian și nepământean, dezvăluind magia care există în viețile noastre obișnuite. La Editura Storia Books, în traducerea Alinei-Marc Ciulacu, a apărut și cartea Culegătorul de povești (la care, sincer, abia aștept să ajung în viitorul cât mai apropiat).

🪶📜 O LIBRĂRIE NEOBIȘNUITĂ. UN MANUSCRIS PIERDUT. O POVESTE MAGICĂ 🪶📜

În 1921, Opaline fuge din Anglia înainte ca fratele ei mai mare să o forțeze să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubește. În curând, fata găsește un loc de muncă într-o librărie din Paris și întâlnește un străin carismatic, care o face să simtă fiorii primei iubiri. Dar, în timp ce familia ei, propria naivitate și ororile războiului amenință să-i răpească tot ce iubește mai mult pe lume, un manuscris valoros ar putea să-i salveze viața. Sau să i-o distrugă. În prezent, Martha, o tânără irlandeză, reușește să scape de soțul ei abuziv și se angajează ca menajeră la madame Bowden, o bătrână excentrică și cu limba ascuțită. Pe Martha nu au interesat-o niciodată în mod deosebit cărțile, dar acestea continuă să apară ca prin magie în apartamentul ei de la subsol… Henry, un doctorand ambițios, caută manuscrisul pierdut al lui Emily Brontë. Cercetările lui îl aduc la Dublin și – într-un mod nu tocmai lipsit de umor – la fereastra Marthei, care ar putea deține atât cheia pentru elucidarea unei enigme literare vechi de o sută de ani, cât și cheia către inima lui. De prea multă vreme, Opaline, Martha și Henry au fost personajele secundare din propriile vieți. Dar, după descoperirea unei librării magice, care apare și dispare în moduri nebănuite, cei trei străini neștiutori vor înțelege că poveștile lor sunt la fel de extraordinare precum cele din cărțile pe care le iubesc atât de mult.

„(...) În acel moment am învățat ceva: ești pe cont propriu în lumea asta. Nimeni nu vine să te salveze. Oamenii nu se schimbă brusc, nu spun că le pare rău și încep să te trateze cu respect. Sunt un amestec de durere și suferință și se descarcă pe cine apucă. A trebuit să mă salvez singură.”

Am început să citesc Librăria pierdută de Evie Woods cu așteptări mari, având în vedere pasiunea mea pentru cărțile despre cărți, ficțiunea istorică și realismul magic. Nu am fost dezamăgit. Acest roman împletește mai multe linii temporale și perspective, creând o tapiserie complexă de iubire, pierdere, literatură și redescoperire de sine. Deși flirtează cu magia, rămâne ancorat în experiențele umane  – traume, speranță și puterea de a merge mai departe. Povestea urmărește trei personaje principale în două planuri temporale distincte. În trecut, Opaline, o tânără din anii 1920, fuge de o viață opresivă și de o căsătorie aranjată, găsind refugiu în lumea cărților și a manuscriselor rare. În prezent, Martha, o femeie care scapă dintr-o relație abuzivă, încearcă să-și refacă viața în timp ce lucrează ca menajeră pentru excentrica și fermecătoarea Madame Bowden. În aceeași perioadă, Henry, un student la doctorat pasionat de cărți, ajunge la Dublin în căutarea unui manuscris pierdut, convins că o librărie misterioasă deține cheia cercetării sale. Aceste trei povești aparent separate se împletesc treptat, dezvăluind secrete ascunse de mult timp și legături neașteptate între trecut și prezent.

„– Să citesc cartea, ăsta e doar începutul – vreau să știu totul despre ea. Vreau să știu cine a scris-o, când și unde și cum și de ce. Cine a tipărit-o, cât a costat, cum a supraviețuit, unde a fost de atunci, când a fost vândută, de ce și de cine, cum a ajuns aici... nu există limite când vine vorba de lucrurile pe care vreau să le știu despre o carte.”

Unul dintre cele mai mari puncte forte ale romanului este dragostea profundă pentru literatură pe care o emană fiecare pagină. Referințele la cărți, autori și puterea lecturii sunt omniprezente. Fie că este vorba despre Opaline, care lucrează în celebra librărie Shakespeare and Company din Paris, sau despre Martha, care descoperă cărțile ca un refugiu nesperat, întreaga poveste subliniază ideea că literatura poate schimba vieți. Personajele feminine sunt puternice și bine construite. Opaline trece printr-o transformare impresionantă, de la o tânără privilegiată și naivă, prinsă în normele societății, la o femeie independentă, pasionată de cărți și comerțul cu manuscrise rare. Evoluția ei este una dintre cele mai satisfăcătoare părți ale romanului. La rândul ei, Martha este un personaj profund uman, cu o poveste dureroasă, dar plină de speranță. Lupta ei pentru a-și recăpăta independența este redată realist, fără artificii dramatice inutile. Relația ei cu Madame Bowden adaugă o notă de căldură și umor poveștii, oferindu-i un sprijin neașteptat într-o perioadă grea.

„– Cred că e ușor să fii confuz cu privire la dragoste atunci când ești tânăr. Până și titlul sugerează că normalizăm comportamentele greșite în relații sau presupunem că cel mai important lucru e să fii normal, așa că ascundem toate lucrurile urâte care ni se întâmplă. La urma urmei, cine e normal pe lumea asta?”

Henry, studentul la doctorat, este genul de personaj care rezonează cu oricine a fost vreodată absorbit complet de cercetare și pasiuni intelectuale. Deși uneori ciudat și stângaci în interacțiunile sociale, devine un personaj esențial în poveste, aducând atât un element de mister, cât și un strop de umor. Relația lui cu Martha începe cu ezitări și neîncredere, dar evoluează într-un mod natural și plăcut. Un alt aspect deosebit al romanului este realismul magic subtil care îl învăluie. Nu este o carte de fantezie propriu-zisă, dar are acea magie tăcută, care pare să existe la granița dintre realitate și vis. Cărțile apar în momentele potrivite, Henry vede o librărie ce dispare când întoarce privirea, iar librăria lui Opaline ascunde secrete care sfidează logica. Aș fi vrut ca aceste elemente magice să fie explorate mai mult. Sunt prezente, dar nu ajung niciodată să fie complet dezvoltate. Dacă ești genul de cititor care preferă magia subtilă, aproape visătoare, atunci acest stil îți va plăcea.

„Mă făcea să râd, fără să-și propună asta. De fapt, așa părea să existe în lume. O făcea mai bună, fără să-și propună.”

Atmosfera este un alt punct forte al romanului. Fie că este vorba despre Parisul literar al anilor 1920 sau despre Dublinul plin de farmec al prezentului, decorurile sunt construite cu grijă și te fac să simți că pășești într-un colț ascuns al lumii, unde poveștile așteaptă să fie descoperite. Librăriile vechi și străzile pitorești creează o atmosferă de vis pentru orice iubitor de cărți. Totuși, nu totul este perfect. Spre final, povestea pare să se grăbească puțin. După o desfășurare atent construită, deznodământul vine prea rapid, iar unele aspecte, în special legate de soarta lui Opaline, ar fi meritat mai mult spațiu pentru a fi explorate. De asemenea, realismul magic ar fi putut fi dezvoltat mai amplu, mai ales având în vedere premisele interesante ale romanului. În ciuda acestor mici neajunsuri, Librăria pierdută este o lectură captivantă, plină de emoție, mister și, mai presus de toate, iubire pentru cărți. Este o poveste despre oameni care și-au petrecut viața în roluri secundare, dar care, în sfârșit, ajung să fie protagoniștii propriilor lor povești. Este despre descoperirea de sine, despre magia care se ascunde în cele mai neașteptate locuri și despre puterea literaturii de a ne schimba viețile. Dacă îți plac cărțile cu personaje puternice, o atmosferă fermecătoare și o poveste care îmbină trecutul cu prezentul, atunci această carte merită cu siguranță citită.

Metazoare: Viața animală și nașterea minții, de Peter Godfrey-Smith - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 392

Anul apariției: 2022

Traducere: Constantin Vlad

Peter Godfrey-Smith este profesor la Facultatea de Istorie și Filosofia Științei a Universității Sydney. Este autorul  bestsellerului Celelalte minți, nominalizat la Premiul pentru Carte de știință al Societății Regale și publicat de atunci în peste 20 de limbi. A mai semnat alte patru cărți, între care Theory and Reality: An Introduction to the Philosophy of Science și Darwinian Populations and Natural Selection, care în 2010 a câștigat Premiul Lakatos pentru excelență în filosofia științei.

🪸 EI & ELE AU FOST AICI ÎNAINTEA NOASTRĂ, IAR ASTA SPUNE FOARTE MULTE 🪸

Coboară în apele oceanului și vei întâlni curând forme de viață care îți vor părea cum nu se poate mai străine: bureți-de-mare, corali moi și viermi cu aspect de flori, ale căror corpuri înrădăcinate și geometrii complicate amintesc mai degrabă de viața vegetală decât de orice ar putea fi recunoscut drept animal. Și totuși aceste creaturi sunt verii noștri. Ca membri egali ai regnului animal – ca metazoare –, ele ne pot spune multe despre originile evolutive nu doar ale organismelor, ci și ale minților noastre. În apreciata sa carte Celelalte minți, Peter Godfrey-Smith a explorat mintea caracatiței – cel mai apropiat lucru de o inteligență nepământeană aici, pe Pământ. În Metazoare, autorul își extinde investigația la animale în general, cercetând evoluția experienței subiective cu ajutorul unor specii foarte îndepărtate de om. Godfrey-Smith arată că apariția primelor forme de organism animal, acum mai bine de jumătate de miliard de ani, a fost o inovație profundă, care a înscris viața pe un făgaș nou. El cartografiază felurile în care dezvoltările evolutive ulterioare – ochi capabili să urmărească ceva, spre exemplu, și corpuri care se mișcă într-un mediu pe care îl și manipulează – au conturat viețile animalelor. Urmărind traseele evolutive ale bureților-de-sticlă, coralilor moi, creveților-dungați, caracatițelor și peștilor, apoi trecând pe uscat în lumea insectelor, a păsărilor și a primatelor ca noi, Metazoare adună laolaltă aceste povești în scopul de a construi o punte peste prăpastia care separă materia și mintea și de a răspunde uneia dintre cele mai importante întrebări filosofice: care este originea conștiinței? Prin combinarea filosofiei și a biologiei cu întâlniri cu diverse animale, Metazoare dezvăluie imposibilitatea separării evoluției minții de evoluția animalelor înseși.

„Abordarea adoptată în cartea de față se numește materialism biologic, dar în multe feluri miezul perspectivei mele ține de o poziție mai amplă, căreia i se spune uneori monism. Monismul este credința într-un singur principiu unificator în natură, o unitate la cel mai fundamental nivel. Materialismul este un tip de monism, dat fiind că el aderă la ideea conform căreia fenomenele mintale, inclusiv experiența subiectivă, sunt manifestări ale unor activități mai de bază descrise în biologie, chimie și fizică.”

Pentru mine, colecția de știință (Co-Lecția de Știință) de la Editura Publica este cea mai calitativă („calitativ” n-are grade comparație, așa-i?) colecție de acest gen de pe piața de carte românească! Pur și simplu o ador și, fericitul de mine, aproape am toate cărțile din această colecție! În acest volum, autorul își continuă explorarea începută în Celelalte minți, dar de data aceasta nu se mai limitează la caracatițe, ci extinde analiza asupra unui spectru mult mai larg de organisme – de la bureți de mare la pești și insecte. Pe măsură ce avansează prin arborele evolutiv, arată cum au apărut treptat senzația, mișcarea, percepția și, în cele din urmă, conștiința. Asta face ca lectura să se simtă ca o călătorie – nu doar prin istoria vieții, ci și printr-un proces de descoperire personală despre ce înseamnă să ai o conștiință proprie.

„Metazoare abordează enigmele vieții și ale corpului prin explorarea naturii vieții, istoriei animalelor și modurilor diferite în care există animalele care ne înconjoară acum. Prin explorarea lumii animale, construim în jurul problemei și o vom vedea cum se transformă și se reduce.”

Un lucru care mi-a plăcut enorm la carte este că Godfrey-Smith nu tratează conștiința ca pe un fenomen care apare brusc, doar la oameni sau la mamifere superioare. În schimb, argumentează că mintea nu este un „tot sau nimic”, ci mai degrabă un continuum care a început să se dezvolte odată cu primele forme de viață capabile să simtă mediul și să răspundă la el. De exemplu, un burete de mare nu are sistem nervos, dar este un animal – poate percepe curenții de apă și se poate adapta la mediu. Într-un fel, acesta este cel mai rudimentar nivel al ceea ce, într-un viitor foarte îndepărtat, va deveni o minte. Un alt exemplu fascinant este modul în care stelele de mare percep lumea. Ele nu au un creier, dar au un sistem nervos distribuit și ochi rudimentari la capetele brațelor, ceea ce le permite să detecteze lumina și întunericul și să navigheze. Asta m-a făcut să mă gândesc: ce înseamnă să „vezi” pentru o stea de mare? Cât de diferită trebuie să fie experiența lor față de a noastră? Această idee revine de multe ori în carte: faptul că alte animale nu experimentează lumea în același mod ca noi nu înseamnă că nu au minți sau senzații.

„Un argument comun împotriva ideii că un crustaceu poate să simtă durere, folosit și în ceea ce privește alte animale, este unul mai degrabă prost. Potrivit respectivului argument, crustaceele nu posedă acele zone ale creierului implicate în perceperea durerii la om. Numai că, după cum a replicat Elwood, crustaceele nu au nici creiere cu regiuni vizuale asemănătoare cu ale noastre, deși este evident că văd. Evoluția construiește uneori o gamă largă de structuri diferite care au aceeași funcție. Principiul se aplică limpede văzului și probabil că și durerii.”

Din punct de vedere filozofic, Godfrey-Smith adoptă o poziție materialistă, adică vede conștiința ca un produs al proceselor biologice și fizice, nu ca pe ceva separat de corp. În același timp, nu cade în capcana de a reduce totul la simplă procesare de informație, cum fac unii susținători ai inteligenței artificiale puternice. Este destul de critic față de ideea că putem obține conștiință pur și simplu prin simularea unui creier pe un computer. Aici aduce în discuție celebrul argument al camerei chinezești al lui John Searle: dacă un computer rulează un program care poate traduce perfect limba chineză, asta înseamnă că el înțelege efectiv limba? Sau doar urmează niște reguli fără să aibă vreo experiență conștientă? Godfrey-Smith pare să încline spre ideea că mintea depinde de substratul său biologic, că nu e doar o chestiune de procesare de date, ci și de modul specific în care sunt organizate structurile biologice la nivel fundamental.

„Cât de departe am ajuns cu întrebările filosofice, cu proiectul de a desluși evoluția minții și relația dintre mintal și fizic? Am făcut ceva progresele; unele dintre ele introduse în paginile precedente încep să «astupe găurile». Altele vor veni mai târziu, dar acesta este un loc bun pentru reflecții – un loc bun de făcut legături între povestea narată până acum și cum se văd lucrurile pe partea filosofică.”

Unul dintre cele mai mari merite ale cărții este că schimbă modul în care ne gândim la inteligența și conștiința animalelor. Dacă urmăm argumentele lui Godfrey-Smith, atunci trebuie să acceptăm că nu există un „salt magic” între creaturi considerate „fără minte” și cele conștiente. Mai degrabă, există o scară evolutivă lungă, unde trăsăturile mentale apar treptat. Această idee are implicații profunde. Dacă acceptăm că animalele sunt conștiente în grade diferite, cum ar trebui să le tratăm? Este etic să privim un pește sau o caracatiță doar ca pe un obiect? Dacă au forme primitive de conștiință, atunci nu ar trebui să le acordăm mai multă considerație morală? Cartea nu oferă răspunsuri definitive, dar ridică întrebări care mi-au rămas în minte mult după ce am terminat de citit. Un alt lucru care m-a surprins plăcut este stilul de scriere. Multe cărți despre conștiință devin rapid dense și greu de urmărit, dar Godfrey-Smith reușește să păstreze un echilibru perfect între explicațiile științifice și anecdotele personale. Scenele în care descrie scufundările sale în apele Australiei sunt atât de bine scrise încât parcă poți simți mișcarea apei și poți vedea culorile luminoase ale coralilor. Îmbină aceste momente de observație directă cu explicații teoretice, ceea ce face lectura foarte plăcută, aproape ca un documentar de calitate.

„(...) Etapelor marine trebuie să le mulțumim pentru nervii și creierele prin care zumzăie aceste cuvinte, pentru corpul animal și pentru experiența însăși. Dar o mutare pe uscat deschide uși noi.”

Un alt aspect important este claritatea. Spre deosebire de mulți filozofi care par să complice lucrurile inutil, Godfrey-Smith are darul de a explica concepte dificile într-un mod clar și logic. De exemplu, când vorbește despre cum se formează o „perspectivă” în creierul unui animal, folosește studii și exemple relevante, fără să se piardă în jargon academic. Metazoare: Viața animală și nașterea minții este o carte pe care aș recomanda-o oricui este interesat de biologie, filozofie sau pur și simplu de înțelegerea mai profundă a vieții. Oferă o viziune detaliată și bine argumentată despre cum ar fi putut evolua conștiința și despre cum mintea nu este doar un fenomen uman, ci ceva care există într-o formă sau alta în multe ființe vii. Dacă te-ai întrebat vreodată cum a apărut experiența subiectivă sau dacă animalele pot „simți” lumea în moduri similare nouă, această carte este perfectă pentru tine. Pe mine m-a făcut să privesc lumea din jur, cu tot ce înseamnă ea, poate cu alți ochi – și asta, cred eu, este unul dintre cele mai mari complimente pe care le poți face unei cărți de știință.

Diavolul din orașul alb, de Erik Larson - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Narator

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 592

Anul apariției: 2016

Traducere: Alex Moldovan și Mariana Buruiană

Erik Larson, autor a numeroase bestselleruri internaționale, lucrează la The Wall Street Journal și colaborează cu Harper's, The New Yorker, The Atlantic Monthly și Time Magazine. Locuiește la Seattle împreună cu soția sa, cele trei fiice și mai multe animale de companie, printre care și o cățelușă pe nume Molly. Este profesor de scriere de nonficține, jurnalist de investigație nominalizat la Premiul Pulitzer, și autor al cinci cărți care s-au menținut în ultimii 15 ani în topul New York Times bestsellers. Este cunoscut în special pentru Diavolul din orașul alb – o carte care a stat aproape 6 ani în renumitul top. Cartea a primit, printre altele, premiul de nonficțiune Edgar Award 2004 și a fost finalistă pentru National Book Award 2003. Leonardo diCaprio a achiziționat drepturile pentru ecranizarea cărții, iar filmul va fi regizat de Martin Scorsese.

🔪CRIMĂ, MAGIE ȘI NEBUNIE LA EXPOZIȚIA CARE A SCHIMBAT AMERICA🔪 

Expoziția Universală de la Chicago din 1893, cunoscută drept Orașul Alb, a reprezentat una dintre minunile lumii. În paginile acestei cărți veți citi o poveste incredibilă despre construcția sa și despre doi bărbați – unul, arhitect, celălalt, criminal în serie – ale căror destine s-au întrepătruns. Arhitectul este Daniel H. Burnham, forța motrice aflată în spatele Orașului Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu clădiri albe, amplasate într-un paradis de canale și grădini. Criminalul este H.H. Holmes, un medic chipeș, cu ochi albaștri și pătrunzători. El se foloseşte de atracția provocată de marea expoziție – și de propriul șarm diavolesc – pentru a atrage zeci de tinere în capcana morții. Cei doi bărbați diferiți, dar la fel de hotărâți, laolaltă cu o pleiadă remarcabilă de personaje secundare pline de culoare, printre care se numără Buffalo Bill, George Ferris, Thomas Edison și o parte dintre cei 27 de milioane de oameni care au avut parte de spectacolul orbitor al Orașului Alb, sunt aduși la viață în această hipnotică, periculoasă poveste a legendarei expoziții care a transformat America și a pregătit-o pentru secolul XX. Arhitectul Daniel H. Burnham este creatorul Expoziției Universale de la Chicago din 1893, o feerie cunoscută în întreaga lume drept Orașul Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu clădiri albe, amplasate într-un paradis de canale și grădini. Criminalul H.H. Holmes este un medic care se folosește de atracția provocată de marea expoziție pentru a atrage zeci de tinere în capcana morții. În paginile acestei cărți veți citi incredibila poveste a construcției uneia dintre minunile lumii, cum a fost denumită expoziția, dar și a celor doi bărbați,  ale căror destine s-au întrepătruns.

„Expoziția promisese să depășească expoziția de la Paris pe toate planurile – pe toate planurile, cu excepția unuia, iar această lipsă supărătoare îl sâcâia pe Burnham: nu exista încă nimic în planurile expoziției care să egaleze, darămite să eclipseze Turnul Eiffel. Având peste 300 de metri înălțime, turnul rămânea cea mai înaltă structură din lume și un memento insuportabil al triumfului expoziției de la Paris. «Detronare Turnului Eiffel» devenise strigătul de luptă al directorilor.”

Erik Larson a reușit să facă ceea ce puțini autori de non-ficțiune pot: să transforme istoria într-o poveste captivantă, aproape cinematografică, care se citește cu sufletul la gură. Diavolul din orașul alb. Crimă, magie și nebunie la expoziția care a schimbat America nu este doar o cronică fascinantă a Expoziției Mondiale de la Chicago din 1893, ci o incursiune în două lumi complet diferite, dar strâns legate: una a visului american, a măreției arhitecturale și a ambiției fără limite, și cealaltă a întunericului, a minciunii și a crimelor înfiorătoare. Daniel Burnham și H.H. Holmes sunt cei doi poli ai acestei povești: unul construiește un oraș al viselor, celălalt își ridică propriul castel al groazei. Când am început cartea, nu știam exact la ce să mă aștept. În general, îmi plac thrillerele și romanele istorice, dar non-ficțiunea nu m-a atras niciodată prea mult. Totuși, stilul narativ al lui Larson este atât de fluid și captivant, încât m-a prins din prima pagină. Capitol după capitol, alternând între geniul arhitectural al lui Burnham și mintea întunecată a lui Holmes, cartea reușește să construiască o tensiune incredibilă. În prima parte, Larson ne introduce în lumea sfârșitului de secol XIX, când Chicago a câștigat competiția pentru a găzdui Expoziția Universală, învingând orașe mari precum New York sau Washington. Era o șansă uriașă pentru Chicago, un oraș aflat într-o continuă expansiune, dar care nu scăpase încă de eticheta de metropolă a măcelăriilor și a violenței. Burnham și echipa sa au fost nevoiți să creeze într-un timp record ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de Orașul Alb – un loc de poveste, cu clădiri impunătoare, lumini electrice (ceva revoluționar la acea vreme) și inovații care urmau să uimească întreaga lume.

„De fapt, orașul Chicago încerca de ceva timp să se curețe și descoperise că era o provocare monumentală. Orașul și-a intensificat eforturile de a elimina gunoiul și a început reasfaltarea aleilor și a străzilor. Au fost trimiși pe teren inspectori care să pună în aplicare o nouă ordonanță împotriva fumului. Ziarele au lansat cruciade împotriva aleilor pestilențiale și a fumului excesiv și i-a identificat pe cei mai mari contravenienți – printre ei, Tempul Masonic al lui Burnham, recent deschis, pe care Chicago Tribuine l-a asemănat cu muntele Vezuviu.”

Dar în umbra acestei măreții, H.H. Holmes își țesea propria poveste. Farmacist și escroc de profesie, Holmes și-a construit propriul „hotel”, un labirint macabru de camere ascunse, pereți dubli, uși care duceau în încăperi fără ieșire și un subsol transformat într-un adevărat abator uman. Spre deosebire de Burnham, care voia să lase lumii o moștenire de frumusețe și inovație, Holmes era preocupat doar de satisfacerea dorințelor sale bolnave. Ceea ce face cartea să fie cu adevărat fascinantă este modul în care Larson țese împreună aceste două povești aparent fără legătură. Pe de o parte, ai Expoziția Universală, un simbol al progresului uman, unde se prezintă invenții revoluționare precum Roata Ferris (răspunsul Americii la Turnul Eiffel) și primele utilizări ale curentului electric la scară largă. Pe de altă parte, ai crimele lui Holmes, care profita de aglomerația de oameni veniți la expoziție pentru a atrage victime în hotelul său al groazei. Holmes era un adevărat maestru al manipulării. Fermecător, elegant și plin de carismă, el putea convinge aproape pe oricine să aibă încredere în el – de la femei tinere, dornice să-și înceapă o viață nouă în Chicago, până la oameni de afaceri și autorități. Faptul că a reușit să ucidă atâtea persoane fără să fie prins mai devreme este aproape incredibil și demonstrează cât de bine știa să-și joace rolul.

„Hollingsworth oferea și sfaturi medicale înțelepte – «Nu sta între un pacient care suferă de febră și foc» – și oferea diverse tehnici pentru tratarea urgențelor medicale, cum ar fi otrăvirea accidentală. Pe o listă cu măsuri eficiente pentru inducerea vomei, ea includea «injectarea de tutun în anus, printr-o lulea».”

Dacă ar fi să descriu această carte într-un singur cuvânt, acesta ar fi hipnotizantă. Larson reușește să creeze un ritm narativ care te ține captiv, chiar dacă povestea este bazată pe fapte reale. Este aproape ca și cum ai citi un thriller, doar că totul s-a întâmplat cu adevărat. Detaliile sunt incredibile – de la descrierea străzilor pline de noroi din Chicago, la construcția meticuloasă a clădirilor și la metodele ingenioase prin care Holmes își atrăgea victimele. Un alt aspect pe care l-am apreciat este faptul că Larson nu se limitează doar la aceste două figuri centrale. El adaugă și alte personaje importante, precum Frederick Law Olmsted, geniul din spatele designului peisagistic al expoziției, și George Ferris, omul care a schimbat pentru totdeauna lumea parcurilor de distracții. Mi-a plăcut absolut totul la această carte, dar dacă ar fi să menționez câteva lucruri care m-au făcut să-mi doresc mai mult, aș spune că mi-ar fi plăcut să văd mai multe imagini ale expoziției și ale hotelului lui Holmes. În timp ce Larson oferă descrieri detaliate, nimic nu se compară cu a putea vedea cu propriii ochi măreția Orașului Alb și grotescul castel al lui Holmes. 

„Pentru Holmes, era un joc, și-a dat seama Geyer. Îi poseda pe toți și își savura posesiunile.”

De asemenea, uneori am simțit că povestea lui Burnham putea fi puțin mai dinamică. Chiar dacă a fost impresionant să citesc despre luptele arhitecților și inginerilor, am simțit că, pe alocuri, ritmul scădea în comparație cu partea dedicată lui Holmes. Dar aceasta este doar o preferință personală – oricine este pasionat de istoria arhitecturii și urbanismului va găsi aceste secțiuni absolut fascinante. Diavolul din orașul alb l-am perceput a fi un thriller psihologic, un studiu despre ambiție și rău, o poveste despre ce poate face omul când visează la imposibil – fie că este un vis frumos sau unul diabolic. Dacă ești pasionat de crime reale, arhitectură, istorie sau pur și simplu vrei o carte care să te țină prins de la prima până la ultima pagină, aceasta este o lectură obligatorie. Mie chiar nu-mi vine să cred cât de repede am citit această carte, deși are aproape 600 de pagini. M-a prins rău de tot și, efectiv, n-am mai putut să o las din mână. Chiar a fost o lectură deosebit de reușită!