Lapon afurisit!, de Kathrine Nedrejord - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

Traducere: Cristina Ioana Ardelean, Vlad-Andrei Avram, Mihai Cătălin Bușu, Iulia-Andreea Cartaleanu, Aurelia Irina Cămărășan, Gabriela Cheaptanaru, Diana Ciot-Monda, Iulia Florescu, Antonia Lemeny, Andreea Mihețiu, Tudor Pop, Andreea Sîn, Augusta Șolomon și Georgiana Teșu

Kathrine Nedrejord (n. 1987) este o scriitoare și dramaturgă norvegiană de origine sami, născută în Kjøllefjord, Finnmark. Din 2011 locuiește la Paris. A debutat în anul 2010 cu romanul Tranzit (Transitt), iar de-a lungul timpului a scris atât piese de teatru și literatură pentru adulți, cât și cărți pentru copii și adolescenți precum Cine sunt eu când dispari? (Hvem er jeg når du blir borte?, 2016), Dă-mi drumul (Slepp meg, 2018), Ce ascunde Sara (Det Sara skjuler, 2019) și Totul pentru turmă – Eallu mu váimmus (Alt for flokken – Eallu mu váimmus, 2024). Dintre romanele destinate publicului adult, Transformarea (Forvandlinga, 2018) a câștigat Premiul Havmann în 2019, iar continuarea sa, Criminal și pedeapsă (Forbryter og straff, 2022), a fost nominalizată la Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic în 2023. Piesa Pământ ars (Brent jord) a fost nominalizată la Premiul Ibsen în 2016. Între 2018 și 2020, Nedrejord a lucrat ca dramaturg al Teatrului Național din Oslo, fiind prima femeie și persoană de origine sami care a ocupat această poziție. Opera scriitoarei se remarcă prin tratarea unor subiecte inconfortabile, deseori ținute sub tăcere, precum problemele identitare, istoriile, traumele individuale și colective pricinuite de „politica de norvegianizare” la care a fost supusă comunitatea indigenă sami de-a lungul timpului.

🦌 IMPORTANȚA CUNOAȘTERII LIMBII & CULTURII PROPRII 🦌

Tot ce este străin și diferit sperie. Mai ales când ești copil și ești forțat să pleci de acasă, din locul în care totul are sens – oamenii vorbesc limba ta, îți cunosc numele, îți înțeleg viața – și ajungi într-un loc unde nimic nu ți se mai potrivește. Așa începe Lapon afurisit! și, sincer, povestea asta m-a dat peste cap. Cartea ne spune povestea lui Sammol. Un băiat sami, undeva prin anii 1950, care e trimis la internat împotriva voinței lui. Nu pentru că a făcut ceva greșit, ci pentru că așa trebuia. „Altfel vine poliția”, îi zice tatăl lui. De parcă cineva ar avea de ales. Dintr-o dată, viața lui simplă, cu renii, cu cățelușa lui, cu părinții și cu limba pe care o știe din leagăn, e înlocuită cu o realitate rece, unde totul e interzis, unde trebuie să îți lași în urmă nu doar casa, ci și cine ești. Îi schimbă și numele. Acum nu mai e Sammol. E Samuel. Pentru ei, probabil părea o simplă corectură. Dar pentru el, era începutul sfârșitului. E greu de descris ce simți când vezi că un copil își pierde pas cu pas tot ce îl definește. Limba lui devine interzisă. Când vorbește în limba sami la școală, e pedepsit. Nici măcar în somn nu are voie să viseze în limba lui. Și cum poți învăța ceva când profesorii te privesc cu dispreț și colegii te consideră inferior doar pentru că ești altfel? Nu înțelege limba, nu știe să țină un creion în mână. E ca și cum ar fi aterizat pe altă planetă.

„Dar de această dată nu mă rușinez. Nu mă îmbujorez. Îmi spun: este ultima dată. De mâine dimineață nu voi mai fi aici. Atunci nu vor mai putea să mă certe. Atunci nu vor mai râde de mine. Atunci voi fi liber precum turba de reni. Atunci voi alerga cu Seibbo.”

Când reușește să vorbească cu mama lui la telefon, după mult timp, își dă seama că nu mai găsește cuvintele. Pur și simplu nu mai știe cum să spună ce simte. Și momentul ăla, în care limba maternă începe să dispară, e sfâșietor. Pentru că nu era vorba doar despre limba pe care o vorbea – era vorba despre legătura lui cu casa, cu oamenii lui, cu cine a fost el înainte să fie forțat să devină „Samuel”. Cartea nu e doar sumbră. Are și momente în care Sammol încearcă să facă haz de necaz. Îl simți când face observații sarcastice despre norvegieni sau despre faptul că ei au doar câteva cuvinte pentru „zăpadă”, pe când în limba sami sunt zeci. Glumele astea nu sunt pentru a râde cu poftă, ci mai degrabă pentru a simți cum, în ciuda tuturor greutăților, băiatul ăsta are o minte ageră și un spirit pe care nu îl pot înfrânge cu totul. Dar chiar și așa, rămâne un copil singur, într-un sistem care vrea să-l șteargă.

„Dacă trebuie să plângi, o faci când toate luminile sunt stinse în dormitor. Abia atunci lacrimile pot curge pe obraji. Atunci poți visa că ai un prieten bun. Și că știi toate cuvintele din toate limbile! Sau că nu ai fost cel mai nepriceput la toate lucrările de control.”

În jurul lui, ceilalți copii din internat fie devin complici, fie victime. Nu toți sunt răi, dar frica și nevoia de a fi acceptați îi fac să tacă. Într-un fel, mi se pare și mai dureros când vezi că unii copii, care poate vin și ei din locuri sărace sau marginalizate, ajung să repete cruzimea celor care îi controlează. Doar ca să nu fie următorii pe listă. Ce mi-a rămas în cap după cartea asta e cât de ușor poate un sistem să îți smulgă rădăcinile. Nu e vorba doar de educație sau de învățat limba oficială. E vorba de o politică clară de asimilare, dusă cu forța, cu umilință și violență psihologică. Cartea nu reiterează scene exagerate, nu e melodramatică, dar fix asta o face mai dureroasă. Faptul că totul pare atât de „obișnuit”, atât de rece și procedural, parcă o face și mai reală. Și e important să reamintim că asta nu e doar ficțiune. Astfel de lucruri chiar s-au întâmplat.

„– Școala nu prea era de mine, răspund. Eu sunt mai degrabă... ăă, un spirit liber.”

Întrebarea care mi-a rămas în cap e: ce se întâmplă când te întorci acasă, după ce ai fost obligat să-ți abandonezi limba, cultura și numele? Mai e acasă același loc? Mai ești tu același om? Sammol nu ne oferă un răspuns clar, dar nici nu trebuie. Simți în fiecare pagină că a pierdut ceva ce nu mai poate recupera pe deplin. Și asta te lovește mult mai tare decât orice scenă dramatică. Lapon afurisit! nu e o carte ușoară. Dar nici nu trebuie să fie. Este o importantă & relevantă poveste despre identitate, despre pierdere, despre nedreptate sistemică. Și, în același timp, e o mărturie despre rezistență, chiar și atunci când totul pare pierdut. Mă bucur că am citit-o, chiar dacă a fost incomodă. Cred că tocmai pentru că e dureroasă, e și necesară. Pentru că poveștile ca a lui Sammol trebuie să fie spuse. Altfel, riscăm să le uităm. Sau, și mai rău, să credem că n-au existat niciodată. Să le repetăm... Am avut ocazia să o întâlnesc pe autoare la FILIT, în 2024, și tare mă bucur că am luat autograf pe această carte.

Invitație la moarte, de Ande Pliego - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2025

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Când nu citește sau scrie, Ande Pliego poate fi găsită de obicei cochetând cu pictura, plănuindu-și următoarea călătorie sau făcând mereu drumuri la bibliotecă. S-a născut în Florida, a crescut în Franța și și-a lăsat urmele pașilor peste tot pe planetă. Este stabilită în Pacific Northwest, împreună cu soțul său, artizan, și băiețelul lor. Invitație la moarte (You Are Fatally Invited) este primul ei roman (tradus la noi în 2025, de către Dana-Ligia Ilin). Pe autoare o puteți găsi pe rețelele sociale de Instagram (@andepliegowrites) și X (@andepliegowrite).

✉️ PROBABIL NIMENI N-AR FI RĂSPUNS INVITAȚIEI DACĂ AR FI ȘTIUT PREȚUL PE CARE ULTERIOR ÎL VOR FI PLĂTIT ✉️

Șase autori de thrillere, toți maeștri ai înșelăciunii, ai pistelor false și ai haosului, sunt invitați într-o tabără de creație exclusivistă, la un conac izolat pe o insulă. Gazda lor este J.R. Alastor, celebrul, dar și enigmaticul scriitor pe care nimeni nu-l cunoaște. Pentru a-l reprezenta și a pune în practică planurile sale de vacanță pentru oaspeți, a angajat-o ca asistentă pe Mila, ea însăși o scriitoare aspirantă cândva. Alastor și Mila au pregătit o săptămână de jocuri și dezlegări de enigme bazate pe teme literare din cărțile celor șase scriitori invitați – acoperirea perfectă pentru ca Mila să pună la cale o crimă pe cont propriu. Dar când un oaspete e găsit mort – și aceasta nu e crima pe care o plănuise –, Mila se trezește prinsă într-o cu totul altă poveste. În timp ce o furtună izolează insula, iar numărul cadavrelor crește, Mila trebuie să fie mai deșteaptă decât un criminal care cunoaște toate trucurile ca la carte.

„Nu, n-o să am parte niciodată de catharsis. Dar o să mă mulțumesc cu răzbunarea.”

O „retragere literară” pe o insulă izolată, un grup de autori de thriller care ascund mai multe secrete decât vor să recunoască, un joc periculos în care cineva moare – și apoi încă cineva. Invitație la moarte sună ca un cocktail perfect pentru un mister de tip „cine-a-făcut-asta”, dar pentru mine, experiența a fost mai degrabă un carusel cu momente în care mă țineam bine de bare și altele în care voiam doar să cobor. Ideea de bază m-a atras instant. O insulă privată, un autor celebru care își ascunde identitatea (J.R. Alastor), un grup select de scriitori invitați să participe la un retreat exclusivist, și o organizatoare – Mila del Ángel – care are ea însăși un plan sinistru. Practic, era imposibil să nu fiu curios. Toată atmosfera era promițătoare: izolați de lume de o furtună, fără semnal, fără acces la ajutor din afară, toți cei prezenți par să fie prizonieri într-un joc cu reguli care se schimbă din mers.

„Pentru că, deși îi spusesem soției mele o parte din adevăr, adesea un fapt retușat peste măsură funcționează ca o minciună.”

Primele pagini m-au prins. Cartea începe într-un stil alert, cu o atmosferă tensionată, aproape cinematografică. Insula e descrisă suficient de clar cât să simți că ești acolo – pe un domeniu impunător, rece, unde orice colț poate ascunde o capcană. Mila, personajul principal, e genul de femeie care pare calmă și organizată, dar în mintea căreia se întâmplă mult mai multe lucruri decât lasă să se vadă. Când aflăm că are un plan de răzbunare bine pus la punct, cartea începe să semene cu un puzzle mare, în care nu e clar dacă piesele chiar se potrivesc. Totuși, pe măsură ce povestea avansează, am început să mă pierd în detalii. Cartea are multe personaje și, sincer, nu pot spune că vreunul dintre ele mi-a devenit cu adevărat simpatic. Sunt toți autori de thrillere, deci obișnuiți să manipuleze, să ascundă, să joace „la dublu”. Asta sună bine în teorie, dar în practică, i-a făcut greu de urmărit și, mai ales, greu de diferențiat. Am tot revenit la paginile anterioare ca să-mi aduc aminte cine e cine. Lipsa unui personaj central puternic sau măcar atașabil, în afară de Mila, a fost un minus maaaaare pentru mine.

„N-aveam nevoie decât să ne țin pe toți în viață până mâine. Puteam să fac asta (...). Să te trag pe sfoară pe tine, așa cum m-ai tras tu pe sfoară.”

Structura cărții e bazată pe multiple puncte de vedere, iar asta, deși deseori funcționează armonios, de data asta mi s-a părut că a complicat destul de tare firul narativ. Uneori, povestirea pare fragmentată. Sunt momente în care nu știam exact în ce parte a jocului mă aflu sau dacă ceea ce se întâmplă e parte din scenariul planificat de Mila și Alastor, sau un element real, scăpat de sub control. Ceea ce, pe de o parte, e interesant – simți paranoia crescând – dar pe de altă parte, creează o confuzie care nu e mereu bine gestionată. Un lucru pe care trebuie să-l apreciez totuși e modul în care Ande Pliego se joacă cu „rețeta clasică” a genului thriller. E evident că are o înclinație aparte – face glume despre clișeele din thrillere, le include intenționat, și uneori chiar le subminează. Asta mi-a plăcut mult, mai ales în contextul unui roman în care toți participanții sunt scriitori ai acestui gen. E ca și cum ai pune mai mulți magicieni într-o cameră și le-ai spune să ghicească cine dintre ei a făcut trucul. Ironic, dar și spectaculos.

„Și poate că pentru asta meritam orice avea să vină.”

Suspansul se construiește lent. Poate prea lent. Pentru mine, cartea a devenit cu adevărat captivantă abia după ce am parcurs mai bine de jumătate din ea. Până atunci, sunt multe conversații, aluzii, scene de joc și planificări care se simt mai mult ca preludiu decât ca acțiune propriu-zisă. Sunt indicii presărate peste tot, unele bine plasate, altele care duc nicăieri. E genul de carte în care trebuie să fii atent la tot, pentru că multe mici detalii se întorc mai târziu sub formă de revelații. Când vine vorba de plot twisturi – da, sunt. Unele destul de bune, altele previzibile, și câteva care m-au făcut să dau ochii peste cap. Finalul mi s-a părut decent, cu o dezvăluire solidă și o concluzie care încheie bine cercul început în primele capitole. Totuși, mi-ar fi plăcut ca explicațiile să fie un pic mai clare, mai logice. Sunt unele detalii care rămân ambigue sau greu de crezut chiar și în logica internă a cărții. Per total, Invitație la moarte e o lectură care cere răbdare. Dacă ești fan al genului mystery și îți plac jocurile alea care-ți pun cât de cât mintea la contribuție, insulele izolate (ceee clișeu!) și thrillerele care întorc totul pe dos (până în punctul ăla în care rămâi chiar rece...), s-ar putea să-ți placă. Dar trebuie să fii pregătit pentru un ritm lent, personaje dificil de urmărit și o structură narativă complicată. Nu e o carte care să placă tuturor, dar are un concept interesant și un stil care promite. Eu nu pot spune că m-a cucerit complet, dar cu siguranță nu m-a lăsat indiferent. E genul de carte care, chiar dacă te încurcă, pe alocuri te plictisește, te face să vrei să ajungi la capăt doar ca să înțelegi cum se termină „jocul”!

Furioșii (Furioșii, #1), de David Moody - Recenzie

Editura: Leda

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2011

Traducere: Cristia Ghidoveanu

David Moody (născut în 1970) este un autor de thrillere, pasionat de tema sfârșitul lumii. A debutat în 2001, publicându-și online prima sa carte (Autumn), ecranizată apoi în 2009. Tot online a publicat inițial și romanul Furioșii (2006), pentru care Moody a reușit să obțină, pe cont propriu, un contract de ecranizare cu renumiții Guillermo del Toro și Mark Johnson (producătorul Cronicilor din Narnia). De asemenea, are numeroase alte cărți publicate. Din păcate, la noi a apărut doar acest volum, traducerea celorlalte cărți, șase la număr, nemaifiind continuată. Cel mai probabil, n-a fost îndeajuns de bine primită de către publicul cititor.

🩸ÎNTÂI ATACĂ ȘI LASĂ ÎNTREBĂRILE PENTRU MAI TÂRZIU🩸

Situația NU este sub control! În tradiția lui H.G. Wells și Richard Matheson, Furioșii este povestea unui om într-o lume devenită nebună - o lume infestată de frică, violentă și furie. Păstrați-vă calmul! Un oraș din Anglia este lovit subit de o avalanșă de atacuri sângeroase. Botezați de mass-media „Furioșii”, autorii lor ucid cu sânge-rece pe oricine le iese în cale. Stați la adăpost! Atacurile sunt brutale și nemiloase: în câteva secunde, oameni perfect normali nu se mai pot controla și devin niște criminali turbați. Cum aparent nu există nici o legătură între ei și cum numărul lor crește văzând cu ochii, oricine poate deveni victimă, sau Furios. Așteptați noi instrucțiuni! Toată lumea e îngrozită. Nimeni nu mai îndrăznește să iasă din casă, să meargă la serviciu, să vorbească. Dar, deși nouă directivă este „Întâi atacă și lăsă întrebările pentru mai târziu!”, s-ar putea ca această poveste să aibă un răspuns extrem de surprinzător... 

„Nu avusese de-ales. Trebuia s-o omoare pe Shona. Nu simțea nici un pic de vină sau de remușcare pentru ceea ce făcuse, doar ușurare.”

Furioșii m-a prins rapid și m-a iritat în același timp. Mi-a plăcut ideea de la care pornește cartea, dar felul în care se desfășoară povestea m-a făcut să oscilez constant între curiozitate și frustrare. Nu știu dacă m-a atras mai mult pentru că e un thriller psihologic care alunecă subtil spre horror, sau pentru că mi-a dat impresia că totul ar putea fi posibil într-o zi normală, în viața unui om complet banal. Ceea ce e și cazul lui Danny, personajul principal. Danny e genul de om de care ai auzit o mie de ori, dar nu ai reținut niciodată cine e: job ratat, șef care îl calcă pe nervi, colegi obosiți, trafic infernal, familie haotică, copii care țipă în fundal și o soție care pare la capătul răbdării de mai mult timp decât ar trebui. Totul e foarte apăsător și cenușiu în viața lui, și la început am avut o oarecare empatie pentru el. Nu pentru că e vreun erou sau pentru că suferă în tăcere, ci pentru că pare prins într-un cerc din care nici măcar nu mai încearcă să iasă. Ce e interesant, și de fapt motivul pentru care am continuat să citesc, e felul în care lumea începe să se destrame fără nicio explicație. Nu e o invazie de zombie, nu e un virus clasic, nu e o conspirație militară. Sunt oameni normali care, dintr-o dată, o iau razna și ucid pe cineva apropiat. Fără motiv. 

„Dar mă deranjează mai ales ceea ce nu se spune. Mi-e teamă numai că nimeni nu pare să aibă habar ce se petrece.”

Fără preaviz. Și fără nicio remușcare. Li se spune „Furioșii”. Inițial, pare un fenomen izolat, dar în scurt timp devine clar că e ceva care scapă de sub control. David Moody reușește să descrie partea aceasta a „escaladării fricii” foarte bine. M-am simțit chiar neliniștit în unele momente, pentru că nu știam dacă următorul atac va veni de la un străin sau chiar de la cineva din familie. Și în lumea în care trăim, unde anxietatea socială e deja destul de mare, ideea că cineva apropiat poate deveni brusc dușmanul tău mortal e greu de digerat. Are ceva foarte uman tocmai prin lipsa oricărei justificări clare. Totuși, trebuie să spun că prima jumătate a cărții se mișcă foarte încet. Am avut momente în care voiam să sar peste pagini, pentru că Danny se plânge prea mult, dar nu face nimic. E un personaj pasiv, iar asta m-a deranjat. Se victimizează, dar nu pare că vrea cu adevărat să schimbe ceva. Repetă mereu aceleași gânduri, aceleași frustrări, aceleași discuții fără sens cu familia. Devine obositor la un moment dat, asta-i evident.

„(...) Mi-e frică. Mi-e frică pentru că ceea ce-am văzut întâmplându-li-se altora pare dintr-odată mult mai aproape.”

Când încep să apară mai des perspectivele „Furioșilor”, cartea devine cu adevărat interesantă. Sunt câteva interludii scurte, între capitolele din perspectiva protagonistului, în care autorul prezintă fapte ale „Furioșilor”. Ele mi-au atras atenția cel mai mult. Arată o claritate rece, o siguranță extrem de violentă care contrastează puternic cu paranoia și confuzia oamenilor „normali”. Aici Moody chiar reușește să transmită o senzație de inevitabil, de prăbușire lentă și în același timp explozivă. Finalul a fost, pentru mine, una dintre cele mai bune părți. E intens, brutal și are o întorsătură pe care nu o anticipasem chiar în forma în care a venit. Nu o să dau spoilere, dar tot ce pot zice e că finalul te face să te întrebi dacă n-ai citit, de fapt, povestea „celorlalți”, și nu a victimelor. Cartea nu îți oferă toate răspunsurile. Nu explică ce sunt „Furioșii”, de ce apare această „transformare” sau dacă există vreo soluție. Asta poate fi frustrant pentru unii cititori, dar mie mi-a plăcut ambiguitatea, tocmai pentru că e realistă într-un mod ciudat. Viața reală nu explică toate lucrurile, așa-i? Și, oricum, este vorba despre o serie (celelalte volume n-au fost traduse la noi).

„Schimbarea s-a răspândit în toată lumea cu o viteză incredibilă. Nici un colț al planetei n-a rămas neatins. Trebuie să vă aduceți aminte că nu noi suntem învinșii. Ei n-au decât avantajul că sunt mai mulți. Noi am lucrat la toate nivelurile și avem experți în toate profesiile. Și toate capacitățile posibile. Avem tot ce ne trebuie ca să luptăm împotriva lor și să-i distrugem.”

Ca stil de scriere, Moody abordează un stil foarte simplist, aproape sec pe alocuri. Nu se folosește de descrieri lungi, nu filosofează prea mult. E direct, ca un jurnal scris de cineva care nu are timp să stea pe gânduri. Asta poate fi un minus dacă îți plac cărțile cu mai multă profunzime psihologică sau dezvoltare narativă. Dar în cazul ăsta, cred că stilul funcționează. Nu pot spune că e o carte pe care aș recomanda-o oricui. Dacă nu ai răbdare cu personaje frustrante și vrei acțiune de la început, probabil că te va enerva. Dacă, în schimb, te interesează cum poate escalada violența într-o societate aparent stabilă și cum se transformă o persoană obișnuită într-un participant activ la haos, atunci aș spune că Furioșii reușește să-și îndeplinească misiunea. Pentru mine, a fost o lectură care m-a provocat, dar m-a și plictisit tare pe alocuri. M-a făcut să mă simt inconfortabil, dar și curios. Nu e genul de carte pe care o uiți ușor. Poate nu e perfect scrisă, dar ideea din spate e suficient de puternică încât să te bântuie puțin și după ce ai terminat-o. Și uneori, asta e mai important decât o narațiune fără cusur. Îmi pare rău că seria n-a fost continuată, chiar eram curios în ce direcție se vor îndrepta toate.

Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii, de John Charles Chasteen - Recenzie

Editura: Litera

Colecție: În afara colecțiilor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Andreea Popescu

John Charles Chasteen (născut în 955) este traducător, istoric și profesor emerit la Universitatea din Carolina de Nord din Chapel Hill. Este istoric cultural specializat în spațiul latino-american, munca sa explorând subiecte variate, de la trupele de gherilă sau luptele dintre gauchos la istoria carnavalului și a dansului popular. Pe lângă Ce-a urmat după Eden, cea mai recentă carte a sa, alte titluri semnate de acesta sunt: Americanos: The Struggle for Latin American Independence (2008), Born in Blood and Fire: A Concise History of Latin America (2001). În prezent lucrează la traducerea în limba engleză a celebrului scriitor brazilian din secolul al XIX-lea, Joaquim Machado de Assis.

📜 DESPRE DE UNDE AM ÎNCEPUT & ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM 📜

În volumul de față, renumitul istoric John Charles Chasteen oferă o relatare concisă a parcursului lumii, în care explorează originile și persistența lipsei de umanitate de care omenirea continuă să dea dovadă față de ea însăși, dorind să descopere de ce a fost atât de răspândită în istoria noastră și, cel mai important, dacă putem să o depășim. Chasteen susține că, pentru a reuși acest lucru, trebuie să înțelegem trecutul nostru comun. Deși o mare parte a acestui trecut este caracterizată de violență, putem căuta inspirație în perioadele în care am încercat să trăim într-un mod cooperant, cum ar fi începuturile epocii vânătorilor-culegători, dezvoltarea religiilor universale și a sistemelor etice, apariția conceptelor de libertate individuală, răspândirea socialismului ca reacție la excesele capitalismului global, mișcările pentru drepturile civile și decolonizare din secolul XX și până la mișcările actuale pentru justiție socială și mediu. Odată ce înțelegem cine și ce suntem ca specie, vom fi în cea mai bună poziție pentru a descoperi cum să lucrăm împreună pentru a aborda cele mai mari provocări cu care ne confruntăm astăzi – inegalitatea globală masivă și distrugerea mediului înconjurător. Un volum documentat cu cele mai recente cercetări, Ce-a urmat după Eden este o narațiune simplă și dinamică a istoriei lumii, animată de povești ale oamenilor din toate categoriile sociale și îmbogățită de analize perspicace și de călătoriile extinse ale autorului în jurul lumii.

„Când ghețarii s-au retras, toți oamenii care au supraviețuit erau Homo sapiens, oamenii arhaici precum neanderthalienii fiind dispăruți cu mult înainte de dezgheț. Homo sapiens a dezvoltat un profil specific ca specie. Cel puțin parțial, am devenit o specie prădătoare și carnivoră. Dintre animale, oamenii sunt înzestrați în mod unic să alerge pe distanțe lungi și să arunce cu îndemânare proiectile, iar aceste două abilități distincte s-au dezvoltat probabil ca adaptări fizice pentru vânătoare. Mai mult, Homo sapiens a evoluat pentru a trăi în populații cu densitate scăzută, iar aceasta este o trăsătură obișnuită a speciilor de prădători.”

Eu am citit multe cărți care abordează această temă, dar cartea lui John Charles Chasteen, Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii, mi s-a părut chiar una foarte, foarte bună și comprehensivă. Nu pot spune că eram pasionat de istorie înainte, dar lectura asta m-a prins de la primele pagini și m-a făcut să înțeleg cât de mult contează să știm de unde venim dacă vrem să știm încotro ne îndreptăm. Și nu, nu e o metaforă exagerată, chiar așa simt. Cartea pornește de la ideea că, pentru a rezolva problemele complicate ale lumii moderne – de la schimbările climatice până la inegalitățile sociale și conflictele globale – trebuie mai întâi să înțelegem trecutul nostru comun. Și Chasteen nu se limitează la a povesti fapte istorice seci sau cronologii plictisitoare. El conectează punctele. Îți arată cum ceea ce s-a întâmplat acum mii de ani influențează direct ce trăim azi, și o face într-un mod clar, fără să pară că îți predă o lecție. Parcă vorbește cu tine. Mi s-a părut interesant cum descrie perioada de dinainte de agricultură — perioada de vânători-culegători, când oamenii trăiau, după cum zice el, în comunități mai egalitare, fără marile diferențe sociale care au apărut mai târziu. El numește perioada aceea „Eden”, nu pentru că era perfectă sau lipsită de greutăți, ci pentru că oamenii nu ajunseseră încă să inventeze sclavia, războaiele între imperii sau patriarhatul dur. Practic, abia după ce am început să cultivăm pământul și să ne stabilim în așezări permanente au apărut marile dezechilibre. Și nu, nu a fost o „revoluție agricolă” bruscă, cum ni se spune uneori la școală – a durat peste 10.000 de ani, un proces lent, poate chiar accidental și deloc evident pentru cei care l-au trăit.

„(...) Să te naști cu mâinile libere și cu predilecția înnăscută spre a vorbi, precum miticii Adam și Eva, însemna să moștenești lumea. Animalul cultural a devenit prădătorul suprem în orice mediu în care a pătruns, iar el a pătruns în toate. Omul vânător a dus la dispariția anumitor specii, dar, mult mai important, femeia culegător a început să includă alte ființei vii în familie.”

Chasteen explică foarte clar cum, din momentul în care agricultura a dus la surplus de mâncare, au apărut orașe, apoi clase sociale, apoi conducători, soldați, sclavi și impozite. Practic, spune el, civilizația s-a construit pe umerii celor care munceau pământul și dădeau o mare parte din ce produceau conducătorilor. Și modelul ăsta s-a repetat mereu: Persia, Roma, Imperiul Otoman, Imperiul Britanic. Nu contează unde te uiți, vezi același model: cuceritorii vin, îi înfrâng pe cei care trăiesc deja acolo, îi pun să muncească pentru ei și justifică totul spunând că aduc „civilizație”. O chestie care m-a uimit a fost legătura între exploatarea de argint din America Latină și cererea uriașă de metal din Dinastia Ming. Adică, eu știam că spaniolii i-au forțat pe indigenii din Peru și Bolivia să lucreze în mine, dar nu știam că făceau asta ca să poată obține mărfuri din China. Argintul era singura monedă acceptată acolo, și europenii voiau porțelanuri, ceai și mătase. Iar când China n-a mai fost interesată de schimb, britanicii au adus opiu. Așa s-a ajuns la Războaiele Opiului (Războaiele Anglo-Chineze). Totul are sens când vezi imaginea de ansamblu, și Chasteen face o treabă extraordinară în a o construi și chiar deconstrui în fața cititorului său.

„În cele din urmă, putem spune că, deși agresivitatea masculină și competițiile sporadice violente par a fi aspecte generale ale naturii umane, violența de grup, împreună cu inegalitățile sociale și subordonarea, nu sunt – cel puțin nu atunci când trăim în condițiile sociale în care am evoluat ca specie. Aceste condiții s-au schimbat când domesticirea plantelor și animalelor a pus capăt Paleoliticului și a dat startul Neoliticului, următoarea noastră oprire.”

Un alt moment din carte care m-a făcut să mă opresc și să recitesc a fost când vorbește despre Revoluția Industrială. Eu aveam imaginea aia generală că toată Europa s-a industrializat în același timp, dar de fapt totul a început într-o zonă foarte mică din nord-vestul Angliei, și s-a răspândit lent, abia după ce alte locuri și-au dat seama ce avantaje economice aduce. Și apoi, industrializarea a dus la nevoia de piețe noi. Din cauza asta, Anglia a distrus industria textilă a Indiei, ca să vândă acolo propriile produse. Iar când sclavia a început să nu mai fie profitabilă, au început să o interzică, nu neapărat din motive morale, ci pentru că muncitorii liberi erau consumatori mai buni. Cartea asta te face să vezi imperiile nu ca pe niște lucruri glorioase, ci ca pe niște mecanisme uriașe care au tras foloase din muncă forțată și exploatare. Și da, Chasteen nu e naiv, recunoaște că au existat și momente bune, reforme, idei de libertate, religii universale care au adus valori etice, mișcări de eliberare, socialism, activism ecologist. Dar toate astea sunt puse în context. Adică nu idealizează nimic, dar nici nu cade în cinism. Arată că schimbarea e posibilă, doar că necesită conștientizare. Mi-a plăcut și cât de multă importanță dă istoriei din afara Europei. Vorbește mult despre America Latină, ceea ce e logic, având în vedere că e specializat în domeniul ăsta. De exemplu, felul în care explică „descoperirea” accidentală a Braziliei de către portughezi și cum aceștia au devenit principalii jucători în comerțul cu sclavi din Atlantic a fost ceva ce nu știam. Apoi arată cum Brazilia a trecut prin monarhie, dictatură militară și experimente socialiste, totul cu influențe externe, în special din partea Statelor Unite ale Americii. E un capitol de istorie care nu e prea prezentat la noi, și mi se pare că merită mai multă atenție.

„În esență, colonialismul modern a fost mereu o activitate legată de profit.”

Cartea are și multe detalii faine, mici fun facts care dau viață poveștii. De exemplu, că eunucii existau doar în culturi care proveneau din comunități de păstori. Sau că Swahili este o limbă care combină gramatica bantu cu vocabularul arab. Și că în Vietnam, SUA au aruncat mai multe bombe decât toate părțile implicate în al doilea război mondial (nu voi scrie numele vreunui război cu litere mari) la un loc – și tot n-au reușit să câștige. Cred că ceea ce m-a impresionat cel mai tare a fost mesajul de final: că sistemele sociale și economice pe care le avem astăzi nu sunt „firești” sau inevitabile. Sunt rezultatul unor alegeri istorice, a unor evenimente și conjuncturi. Și dacă le înțelegem bine, putem face alegeri diferite în viitor. E un mesaj simplu, dar foarte puternic. Și, sincer, simt că genul ăsta de carte ar trebui să fie citită de toți, nu doar de pasionații de istorie. Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii nu e o lectură grea, dar nici superficială; în schimb, este o carte destul de densă (mi-a luat ceva s-o citesc, pentru că simțeam că fiecare capitol mă încărca cu noi și noi informații). Te provoacă, te face să te întrebi lucruri, să vezi conexiuni și să realizezi cât de interconectată e lumea. Chasteen scrie clar, fără să complice inutil lucrurile, dar și fără să le simplifice prea mult. E genul de carte care îți rămâne în minte, nu doar prin ce afli, ci și prin cum te face să gândești. Dacă ar trebui să aleg o singură carte care să rezume istoria omenirii într-un mod onest, critic, dar și cu speranță, asta ar fi. Nu exagerez când spun că mi-a schimbat perspectiva asupra lumii; chiar nu exagerez deloc.

Tot ce i-am promis tatălui meu, de Ioana Maria Stăncescu - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Autori români

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2020

Ioana Maria Stăncescu s-­a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021. La aceeași editură, în anul 2024, a apărut al doilea roman al autoarei, Tăcerea vine prima, care vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei.

🌻 CURAJUL DE A-ȚI ASCULTA DE INIMĂ & DE DORINȚE 🌻

Am citit Tot ce i-am promis tatălui meu de Ioana Maria Stăncescu într-un moment în care nu prea știam ce să mai aleg din raftul de ficțiune românească contemporană. Numele cărții m-a făcut să cred că voi citi ceva centrat pe relația dintre o fiică și tatăl ei, ceva poate mai simplu, mai emoțional, dar în alt registru decât ceea ce am primit, de fapt. A fost mai mult. Mult mai mult. Eu sunt băiat. Și poate că, la prima vedere, povestea unei femei de 40 și ceva de ani, diagnosticată cu cancer, care se luptă nu doar cu boala, ci cu toate „straturile” de identitate care i-au fost agățate de-a lungul vieții, n-ar părea că m-ar atinge direct. Dar m-a atins. Pentru că nu e doar o carte despre o femeie bolnavă. E o carte despre cum viața te poate prinde pe picior greșit chiar atunci când credeai că ai făcut tot ce trebuie. E o carte despre sinceritate și despre confruntarea cu propriile alegeri, unele făcute de voie, altele de nevoie. Și despre ce mai rămâne din tine când îți dai seama că nu mai ai timp să amâni nimic.

„Nu mă îndur să arunc nimic. De atâta timp îmi car amintirile după mine, le duc în spate, le târăsc ca pe niște geamantane zdrențăroase care au început să se rupă pe la colțuri, lăsând să scape bucăți din ce a fost. Din când în când, mă așez în mijlocul drumului și-mi deschid valizele. Îmi îngrop fața în zile trecute, cotrobăi după ce era, probez ce știam că-mi place, caut cu înfrigurare ani, dau la o parte săculețele cu naftalină de pe poveștile de demult. Deodată, o coloană de gânduri se pune-n mișcare și eu trebuie să mă ridic repete, să închid valiza și să mă trag într-o parte ca să nu dea peste mine.”

Personajul principal, Ada, m-a făcut să privesc cu alți ochi rolurile în care sunt împinse femeile – soție, mamă, fiică, angajată, amantă, toți acești termeni care vin cu reguli nescrise și cu o presiune continuă. Ada nu mai vrea să joace după reguli. Sau, mai exact, boala o obligă să le reevalueze. Și ceea ce pare la început o tragedie, se transformă treptat într-o eliberare. Nu una ușoară, nu una spectaculoasă, ci una dureroasă, dar necesară. M-a impresionat faptul că această luptă nu e romanțată. Ioana Maria Stăncescu nu încearcă să ne impresioneze cu lacrimi și dramatism gratuit. În schimb, livrează totul o voce clară, uneori sarcastică, alteori frântă de teamă sau de oboseală, dar mereu sinceră. Mereu, mereu sinceră. Am simțit că Ada e genul de personaj care te face să îți pui întrebări. Despre tine, despre părinții tăi, despre relațiile în care ești. Despre ce alegi și de ce. Despre cât de mult din viața ta e trăită de fapt după dorințele tale și cât după așteptările celorlalți. Nu știu dacă sunt cuvinte mari, dar cartea asta chiar mi-a oferit o „imagine de interior”, să zic așa, asupra unui tip de durere care nu e doar fizică – cancerul în sine – ci și emoțională: vina de a nu fi fost altfel, dorința de a fi iubit altfel, frica de a fi uitat.

„(...) Pentru că știu că preț de câteva zile, de câteva zeci de ore adunate grămadă, voi face exact ce-mi doresc și cum îmi doresc, voi profita de el, îl voi consuma ca și când ar fi un obiect, doar al meu, pe care îl țin la îndemână, obligându-l să mă ia în brațe, să mă ajute să adorm noaptea și să mă iubească exact cu gesturile și cuvintele pe care i le cer eu.”

Personajele secundare sunt la fel de bine conturate. Matei, soțul Adei, mi s-a părut unul dintre acei oameni care sunt „buni pe hârtie”, dar care nu reușesc să simtă la timp nevoile celuilalt. Nu e un personaj rău, nu e agresiv, nu e toxic în sensul clasic, dar e absent, prins în propria versiune de „așa-se-face”. Și poate tocmai de aceea e atât de real. Apoi este F., amantul misterios, francez, vechiul iubit. Relația lor pare, într-un fel, salvatoare, dar nu e clasică, nu e o „dulcegărie”. E o relație complicată, în care se reîntorc, ca într-o reverie, dar și cu luciditate. Nu pare dragoste idealizată, ci un spațiu sigur în care Ada își permite să existe fără toate rolurile impuse. Iar Parisul în care se refugiază din când în când devine un simbol al libertății, al posibilității, dar și al imposibilului. Și apoi e tatăl. Cel căruia i-a promis totul. Relația cu el e descrisă prin amintiri, gânduri, frânturi de dialog interior. Nu e un om perfect. Dar e un punct de referință. Uneori absent, alteori dur, dar prezent în memoria ei precum un drum trasat adânc, pe care Ada îl tot reface mental. Promisiunea din titlu nu este una clară, scrisă negru pe alb. E mai degrabă o datorie față de sine, o promisiune de a nu se pierde, de a nu uita cine e cu adevărat.

„– (....) Știi, orice-ai face, viața tot trece. Important e să rămâi curioasă de ceea ce te așteaptă. Altfel, e doar timp, nu e viață.”

Mi-a plăcut foarte mult stilul Ioanei Maria Stăncescu. Scrie fără fasoane, dar cu o precizie care te lovește. Nu are nevoie de metafore pretențioase ca să transmită ceva puternic. Are un fel de a așeza cuvintele care te face să simți totul aproape, tangibil. Și da, umorul, chiar și acela negru, e binevenit. În mijlocul unei povești despre boală, moarte, vină și renunțare, sunt momente de autoironie și de luciditate care chiar se simt ca o gură proaspătă de aer. E o carte vie, colorată aș putea spune, chiar dacă tema e una dură. Ca băiat, mi s-a părut o carte importantă. Nu pentru că m-a învățat ceva ce nu știam deloc, ci pentru că mi-a oferit o perspectivă mai nuanțată asupra lucrurilor pe care le vedem, dar nu le înțelegem întotdeauna. Ce înseamnă să fii mamă și să nu mai vrei să fii doar mamă. Ce înseamnă să trăiești într-o căsnicie care pare totuși să funcționeze, dar nu îți mai transmite nimic, nu tem ai face să simți. Ce înseamnă să îți dorești să fii văzută, atinsă, ascultată. Să te simți din nou femeie, nu doar o piesă dintr-un mecanism de familie. Tot ce i-am promis tatălui meu nu este prima carte scrisă de Ioana Maria Stăncescu pe care am citit-o; pot spune, fără nicio reținere, că este o autoare a cărei activitate literară chiar o voi urmări cu mult interes.

Alte recenzii ale cărților scrise de Ioana Maria Stăncescu, apărute și pe blog:

 | Tăcerea vine prima |