Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii, de John Charles Chasteen - Recenzie

Editura: Litera

Colecție: În afara colecțiilor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Andreea Popescu

John Charles Chasteen (născut în 955) este traducător, istoric și profesor emerit la Universitatea din Carolina de Nord din Chapel Hill. Este istoric cultural specializat în spațiul latino-american, munca sa explorând subiecte variate, de la trupele de gherilă sau luptele dintre gauchos la istoria carnavalului și a dansului popular. Pe lângă Ce-a urmat după Eden, cea mai recentă carte a sa, alte titluri semnate de acesta sunt: Americanos: The Struggle for Latin American Independence (2008), Born in Blood and Fire: A Concise History of Latin America (2001). În prezent lucrează la traducerea în limba engleză a celebrului scriitor brazilian din secolul al XIX-lea, Joaquim Machado de Assis.

📜 DESPRE DE UNDE AM ÎNCEPUT & ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM 📜

În volumul de față, renumitul istoric John Charles Chasteen oferă o relatare concisă a parcursului lumii, în care explorează originile și persistența lipsei de umanitate de care omenirea continuă să dea dovadă față de ea însăși, dorind să descopere de ce a fost atât de răspândită în istoria noastră și, cel mai important, dacă putem să o depășim. Chasteen susține că, pentru a reuși acest lucru, trebuie să înțelegem trecutul nostru comun. Deși o mare parte a acestui trecut este caracterizată de violență, putem căuta inspirație în perioadele în care am încercat să trăim într-un mod cooperant, cum ar fi începuturile epocii vânătorilor-culegători, dezvoltarea religiilor universale și a sistemelor etice, apariția conceptelor de libertate individuală, răspândirea socialismului ca reacție la excesele capitalismului global, mișcările pentru drepturile civile și decolonizare din secolul XX și până la mișcările actuale pentru justiție socială și mediu. Odată ce înțelegem cine și ce suntem ca specie, vom fi în cea mai bună poziție pentru a descoperi cum să lucrăm împreună pentru a aborda cele mai mari provocări cu care ne confruntăm astăzi – inegalitatea globală masivă și distrugerea mediului înconjurător. Un volum documentat cu cele mai recente cercetări, Ce-a urmat după Eden este o narațiune simplă și dinamică a istoriei lumii, animată de povești ale oamenilor din toate categoriile sociale și îmbogățită de analize perspicace și de călătoriile extinse ale autorului în jurul lumii.

„Când ghețarii s-au retras, toți oamenii care au supraviețuit erau Homo sapiens, oamenii arhaici precum neanderthalienii fiind dispăruți cu mult înainte de dezgheț. Homo sapiens a dezvoltat un profil specific ca specie. Cel puțin parțial, am devenit o specie prădătoare și carnivoră. Dintre animale, oamenii sunt înzestrați în mod unic să alerge pe distanțe lungi și să arunce cu îndemânare proiectile, iar aceste două abilități distincte s-au dezvoltat probabil ca adaptări fizice pentru vânătoare. Mai mult, Homo sapiens a evoluat pentru a trăi în populații cu densitate scăzută, iar aceasta este o trăsătură obișnuită a speciilor de prădători.”

Eu am citit multe cărți care abordează această temă, dar cartea lui John Charles Chasteen, Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii, mi s-a părut chiar una foarte, foarte bună și comprehensivă. Nu pot spune că eram pasionat de istorie înainte, dar lectura asta m-a prins de la primele pagini și m-a făcut să înțeleg cât de mult contează să știm de unde venim dacă vrem să știm încotro ne îndreptăm. Și nu, nu e o metaforă exagerată, chiar așa simt. Cartea pornește de la ideea că, pentru a rezolva problemele complicate ale lumii moderne – de la schimbările climatice până la inegalitățile sociale și conflictele globale – trebuie mai întâi să înțelegem trecutul nostru comun. Și Chasteen nu se limitează la a povesti fapte istorice seci sau cronologii plictisitoare. El conectează punctele. Îți arată cum ceea ce s-a întâmplat acum mii de ani influențează direct ce trăim azi, și o face într-un mod clar, fără să pară că îți predă o lecție. Parcă vorbește cu tine. Mi s-a părut interesant cum descrie perioada de dinainte de agricultură — perioada de vânători-culegători, când oamenii trăiau, după cum zice el, în comunități mai egalitare, fără marile diferențe sociale care au apărut mai târziu. El numește perioada aceea „Eden”, nu pentru că era perfectă sau lipsită de greutăți, ci pentru că oamenii nu ajunseseră încă să inventeze sclavia, războaiele între imperii sau patriarhatul dur. Practic, abia după ce am început să cultivăm pământul și să ne stabilim în așezări permanente au apărut marile dezechilibre. Și nu, nu a fost o „revoluție agricolă” bruscă, cum ni se spune uneori la școală – a durat peste 10.000 de ani, un proces lent, poate chiar accidental și deloc evident pentru cei care l-au trăit.

„(...) Să te naști cu mâinile libere și cu predilecția înnăscută spre a vorbi, precum miticii Adam și Eva, însemna să moștenești lumea. Animalul cultural a devenit prădătorul suprem în orice mediu în care a pătruns, iar el a pătruns în toate. Omul vânător a dus la dispariția anumitor specii, dar, mult mai important, femeia culegător a început să includă alte ființei vii în familie.”

Chasteen explică foarte clar cum, din momentul în care agricultura a dus la surplus de mâncare, au apărut orașe, apoi clase sociale, apoi conducători, soldați, sclavi și impozite. Practic, spune el, civilizația s-a construit pe umerii celor care munceau pământul și dădeau o mare parte din ce produceau conducătorilor. Și modelul ăsta s-a repetat mereu: Persia, Roma, Imperiul Otoman, Imperiul Britanic. Nu contează unde te uiți, vezi același model: cuceritorii vin, îi înfrâng pe cei care trăiesc deja acolo, îi pun să muncească pentru ei și justifică totul spunând că aduc „civilizație”. O chestie care m-a uimit a fost legătura între exploatarea de argint din America Latină și cererea uriașă de metal din Dinastia Ming. Adică, eu știam că spaniolii i-au forțat pe indigenii din Peru și Bolivia să lucreze în mine, dar nu știam că făceau asta ca să poată obține mărfuri din China. Argintul era singura monedă acceptată acolo, și europenii voiau porțelanuri, ceai și mătase. Iar când China n-a mai fost interesată de schimb, britanicii au adus opiu. Așa s-a ajuns la Războaiele Opiului (Războaiele Anglo-Chineze). Totul are sens când vezi imaginea de ansamblu, și Chasteen face o treabă extraordinară în a o construi și chiar deconstrui în fața cititorului său.

„În cele din urmă, putem spune că, deși agresivitatea masculină și competițiile sporadice violente par a fi aspecte generale ale naturii umane, violența de grup, împreună cu inegalitățile sociale și subordonarea, nu sunt – cel puțin nu atunci când trăim în condițiile sociale în care am evoluat ca specie. Aceste condiții s-au schimbat când domesticirea plantelor și animalelor a pus capăt Paleoliticului și a dat startul Neoliticului, următoarea noastră oprire.”

Un alt moment din carte care m-a făcut să mă opresc și să recitesc a fost când vorbește despre Revoluția Industrială. Eu aveam imaginea aia generală că toată Europa s-a industrializat în același timp, dar de fapt totul a început într-o zonă foarte mică din nord-vestul Angliei, și s-a răspândit lent, abia după ce alte locuri și-au dat seama ce avantaje economice aduce. Și apoi, industrializarea a dus la nevoia de piețe noi. Din cauza asta, Anglia a distrus industria textilă a Indiei, ca să vândă acolo propriile produse. Iar când sclavia a început să nu mai fie profitabilă, au început să o interzică, nu neapărat din motive morale, ci pentru că muncitorii liberi erau consumatori mai buni. Cartea asta te face să vezi imperiile nu ca pe niște lucruri glorioase, ci ca pe niște mecanisme uriașe care au tras foloase din muncă forțată și exploatare. Și da, Chasteen nu e naiv, recunoaște că au existat și momente bune, reforme, idei de libertate, religii universale care au adus valori etice, mișcări de eliberare, socialism, activism ecologist. Dar toate astea sunt puse în context. Adică nu idealizează nimic, dar nici nu cade în cinism. Arată că schimbarea e posibilă, doar că necesită conștientizare. Mi-a plăcut și cât de multă importanță dă istoriei din afara Europei. Vorbește mult despre America Latină, ceea ce e logic, având în vedere că e specializat în domeniul ăsta. De exemplu, felul în care explică „descoperirea” accidentală a Braziliei de către portughezi și cum aceștia au devenit principalii jucători în comerțul cu sclavi din Atlantic a fost ceva ce nu știam. Apoi arată cum Brazilia a trecut prin monarhie, dictatură militară și experimente socialiste, totul cu influențe externe, în special din partea Statelor Unite ale Americii. E un capitol de istorie care nu e prea prezentat la noi, și mi se pare că merită mai multă atenție.

„În esență, colonialismul modern a fost mereu o activitate legată de profit.”

Cartea are și multe detalii faine, mici fun facts care dau viață poveștii. De exemplu, că eunucii existau doar în culturi care proveneau din comunități de păstori. Sau că Swahili este o limbă care combină gramatica bantu cu vocabularul arab. Și că în Vietnam, SUA au aruncat mai multe bombe decât toate părțile implicate în al doilea război mondial (nu voi scrie numele vreunui război cu litere mari) la un loc – și tot n-au reușit să câștige. Cred că ceea ce m-a impresionat cel mai tare a fost mesajul de final: că sistemele sociale și economice pe care le avem astăzi nu sunt „firești” sau inevitabile. Sunt rezultatul unor alegeri istorice, a unor evenimente și conjuncturi. Și dacă le înțelegem bine, putem face alegeri diferite în viitor. E un mesaj simplu, dar foarte puternic. Și, sincer, simt că genul ăsta de carte ar trebui să fie citită de toți, nu doar de pasionații de istorie. Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii nu e o lectură grea, dar nici superficială; în schimb, este o carte destul de densă (mi-a luat ceva s-o citesc, pentru că simțeam că fiecare capitol mă încărca cu noi și noi informații). Te provoacă, te face să te întrebi lucruri, să vezi conexiuni și să realizezi cât de interconectată e lumea. Chasteen scrie clar, fără să complice inutil lucrurile, dar și fără să le simplifice prea mult. E genul de carte care îți rămâne în minte, nu doar prin ce afli, ci și prin cum te face să gândești. Dacă ar trebui să aleg o singură carte care să rezume istoria omenirii într-un mod onest, critic, dar și cu speranță, asta ar fi. Nu exagerez când spun că mi-a schimbat perspectiva asupra lumii; chiar nu exagerez deloc.