Invitație la moarte, de Ande Pliego - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2025

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Când nu citește sau scrie, Ande Pliego poate fi găsită de obicei cochetând cu pictura, plănuindu-și următoarea călătorie sau făcând mereu drumuri la bibliotecă. S-a născut în Florida, a crescut în Franța și și-a lăsat urmele pașilor peste tot pe planetă. Este stabilită în Pacific Northwest, împreună cu soțul său, artizan, și băiețelul lor. Invitație la moarte (You Are Fatally Invited) este primul ei roman (tradus la noi în 2025, de către Dana-Ligia Ilin). Pe autoare o puteți găsi pe rețelele sociale de Instagram (@andepliegowrites) și X (@andepliegowrite).

✉️ PROBABIL NIMENI N-AR FI RĂSPUNS INVITAȚIEI DACĂ AR FI ȘTIUT PREȚUL PE CARE ULTERIOR ÎL VOR FI PLĂTIT ✉️

Șase autori de thrillere, toți maeștri ai înșelăciunii, ai pistelor false și ai haosului, sunt invitați într-o tabără de creație exclusivistă, la un conac izolat pe o insulă. Gazda lor este J.R. Alastor, celebrul, dar și enigmaticul scriitor pe care nimeni nu-l cunoaște. Pentru a-l reprezenta și a pune în practică planurile sale de vacanță pentru oaspeți, a angajat-o ca asistentă pe Mila, ea însăși o scriitoare aspirantă cândva. Alastor și Mila au pregătit o săptămână de jocuri și dezlegări de enigme bazate pe teme literare din cărțile celor șase scriitori invitați – acoperirea perfectă pentru ca Mila să pună la cale o crimă pe cont propriu. Dar când un oaspete e găsit mort – și aceasta nu e crima pe care o plănuise –, Mila se trezește prinsă într-o cu totul altă poveste. În timp ce o furtună izolează insula, iar numărul cadavrelor crește, Mila trebuie să fie mai deșteaptă decât un criminal care cunoaște toate trucurile ca la carte.

„Nu, n-o să am parte niciodată de catharsis. Dar o să mă mulțumesc cu răzbunarea.”

O „retragere literară” pe o insulă izolată, un grup de autori de thriller care ascund mai multe secrete decât vor să recunoască, un joc periculos în care cineva moare – și apoi încă cineva. Invitație la moarte sună ca un cocktail perfect pentru un mister de tip „cine-a-făcut-asta”, dar pentru mine, experiența a fost mai degrabă un carusel cu momente în care mă țineam bine de bare și altele în care voiam doar să cobor. Ideea de bază m-a atras instant. O insulă privată, un autor celebru care își ascunde identitatea (J.R. Alastor), un grup select de scriitori invitați să participe la un retreat exclusivist, și o organizatoare – Mila del Ángel – care are ea însăși un plan sinistru. Practic, era imposibil să nu fiu curios. Toată atmosfera era promițătoare: izolați de lume de o furtună, fără semnal, fără acces la ajutor din afară, toți cei prezenți par să fie prizonieri într-un joc cu reguli care se schimbă din mers.

„Pentru că, deși îi spusesem soției mele o parte din adevăr, adesea un fapt retușat peste măsură funcționează ca o minciună.”

Primele pagini m-au prins. Cartea începe într-un stil alert, cu o atmosferă tensionată, aproape cinematografică. Insula e descrisă suficient de clar cât să simți că ești acolo – pe un domeniu impunător, rece, unde orice colț poate ascunde o capcană. Mila, personajul principal, e genul de femeie care pare calmă și organizată, dar în mintea căreia se întâmplă mult mai multe lucruri decât lasă să se vadă. Când aflăm că are un plan de răzbunare bine pus la punct, cartea începe să semene cu un puzzle mare, în care nu e clar dacă piesele chiar se potrivesc. Totuși, pe măsură ce povestea avansează, am început să mă pierd în detalii. Cartea are multe personaje și, sincer, nu pot spune că vreunul dintre ele mi-a devenit cu adevărat simpatic. Sunt toți autori de thrillere, deci obișnuiți să manipuleze, să ascundă, să joace „la dublu”. Asta sună bine în teorie, dar în practică, i-a făcut greu de urmărit și, mai ales, greu de diferențiat. Am tot revenit la paginile anterioare ca să-mi aduc aminte cine e cine. Lipsa unui personaj central puternic sau măcar atașabil, în afară de Mila, a fost un minus maaaaare pentru mine.

„N-aveam nevoie decât să ne țin pe toți în viață până mâine. Puteam să fac asta (...). Să te trag pe sfoară pe tine, așa cum m-ai tras tu pe sfoară.”

Structura cărții e bazată pe multiple puncte de vedere, iar asta, deși deseori funcționează armonios, de data asta mi s-a părut că a complicat destul de tare firul narativ. Uneori, povestirea pare fragmentată. Sunt momente în care nu știam exact în ce parte a jocului mă aflu sau dacă ceea ce se întâmplă e parte din scenariul planificat de Mila și Alastor, sau un element real, scăpat de sub control. Ceea ce, pe de o parte, e interesant – simți paranoia crescând – dar pe de altă parte, creează o confuzie care nu e mereu bine gestionată. Un lucru pe care trebuie să-l apreciez totuși e modul în care Ande Pliego se joacă cu „rețeta clasică” a genului thriller. E evident că are o înclinație aparte – face glume despre clișeele din thrillere, le include intenționat, și uneori chiar le subminează. Asta mi-a plăcut mult, mai ales în contextul unui roman în care toți participanții sunt scriitori ai acestui gen. E ca și cum ai pune mai mulți magicieni într-o cameră și le-ai spune să ghicească cine dintre ei a făcut trucul. Ironic, dar și spectaculos.

„Și poate că pentru asta meritam orice avea să vină.”

Suspansul se construiește lent. Poate prea lent. Pentru mine, cartea a devenit cu adevărat captivantă abia după ce am parcurs mai bine de jumătate din ea. Până atunci, sunt multe conversații, aluzii, scene de joc și planificări care se simt mai mult ca preludiu decât ca acțiune propriu-zisă. Sunt indicii presărate peste tot, unele bine plasate, altele care duc nicăieri. E genul de carte în care trebuie să fii atent la tot, pentru că multe mici detalii se întorc mai târziu sub formă de revelații. Când vine vorba de plot twisturi – da, sunt. Unele destul de bune, altele previzibile, și câteva care m-au făcut să dau ochii peste cap. Finalul mi s-a părut decent, cu o dezvăluire solidă și o concluzie care încheie bine cercul început în primele capitole. Totuși, mi-ar fi plăcut ca explicațiile să fie un pic mai clare, mai logice. Sunt unele detalii care rămân ambigue sau greu de crezut chiar și în logica internă a cărții. Per total, Invitație la moarte e o lectură care cere răbdare. Dacă ești fan al genului mystery și îți plac jocurile alea care-ți pun cât de cât mintea la contribuție, insulele izolate (ceee clișeu!) și thrillerele care întorc totul pe dos (până în punctul ăla în care rămâi chiar rece...), s-ar putea să-ți placă. Dar trebuie să fii pregătit pentru un ritm lent, personaje dificil de urmărit și o structură narativă complicată. Nu e o carte care să placă tuturor, dar are un concept interesant și un stil care promite. Eu nu pot spune că m-a cucerit complet, dar cu siguranță nu m-a lăsat indiferent. E genul de carte care, chiar dacă te încurcă, pe alocuri te plictisește, te face să vrei să ajungi la capăt doar ca să înțelegi cum se termină „jocul”!