Furioșii (Furioșii, #1), de David Moody - Recenzie

Editura: Leda

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2011

Traducere: Cristia Ghidoveanu

David Moody (născut în 1970) este un autor de thrillere, pasionat de tema sfârșitul lumii. A debutat în 2001, publicându-și online prima sa carte (Autumn), ecranizată apoi în 2009. Tot online a publicat inițial și romanul Furioșii (2006), pentru care Moody a reușit să obțină, pe cont propriu, un contract de ecranizare cu renumiții Guillermo del Toro și Mark Johnson (producătorul Cronicilor din Narnia). De asemenea, are numeroase alte cărți publicate. Din păcate, la noi a apărut doar acest volum, traducerea celorlalte cărți, șase la număr, nemaifiind continuată. Cel mai probabil, n-a fost îndeajuns de bine primită de către publicul cititor.

🩸ÎNTÂI ATACĂ ȘI LASĂ ÎNTREBĂRILE PENTRU MAI TÂRZIU🩸

Situația NU este sub control! În tradiția lui H.G. Wells și Richard Matheson, Furioșii este povestea unui om într-o lume devenită nebună - o lume infestată de frică, violentă și furie. Păstrați-vă calmul! Un oraș din Anglia este lovit subit de o avalanșă de atacuri sângeroase. Botezați de mass-media „Furioșii”, autorii lor ucid cu sânge-rece pe oricine le iese în cale. Stați la adăpost! Atacurile sunt brutale și nemiloase: în câteva secunde, oameni perfect normali nu se mai pot controla și devin niște criminali turbați. Cum aparent nu există nici o legătură între ei și cum numărul lor crește văzând cu ochii, oricine poate deveni victimă, sau Furios. Așteptați noi instrucțiuni! Toată lumea e îngrozită. Nimeni nu mai îndrăznește să iasă din casă, să meargă la serviciu, să vorbească. Dar, deși nouă directivă este „Întâi atacă și lăsă întrebările pentru mai târziu!”, s-ar putea ca această poveste să aibă un răspuns extrem de surprinzător... 

„Nu avusese de-ales. Trebuia s-o omoare pe Shona. Nu simțea nici un pic de vină sau de remușcare pentru ceea ce făcuse, doar ușurare.”

Furioșii m-a prins rapid și m-a iritat în același timp. Mi-a plăcut ideea de la care pornește cartea, dar felul în care se desfășoară povestea m-a făcut să oscilez constant între curiozitate și frustrare. Nu știu dacă m-a atras mai mult pentru că e un thriller psihologic care alunecă subtil spre horror, sau pentru că mi-a dat impresia că totul ar putea fi posibil într-o zi normală, în viața unui om complet banal. Ceea ce e și cazul lui Danny, personajul principal. Danny e genul de om de care ai auzit o mie de ori, dar nu ai reținut niciodată cine e: job ratat, șef care îl calcă pe nervi, colegi obosiți, trafic infernal, familie haotică, copii care țipă în fundal și o soție care pare la capătul răbdării de mai mult timp decât ar trebui. Totul e foarte apăsător și cenușiu în viața lui, și la început am avut o oarecare empatie pentru el. Nu pentru că e vreun erou sau pentru că suferă în tăcere, ci pentru că pare prins într-un cerc din care nici măcar nu mai încearcă să iasă. Ce e interesant, și de fapt motivul pentru care am continuat să citesc, e felul în care lumea începe să se destrame fără nicio explicație. Nu e o invazie de zombie, nu e un virus clasic, nu e o conspirație militară. Sunt oameni normali care, dintr-o dată, o iau razna și ucid pe cineva apropiat. Fără motiv. 

„Dar mă deranjează mai ales ceea ce nu se spune. Mi-e teamă numai că nimeni nu pare să aibă habar ce se petrece.”

Fără preaviz. Și fără nicio remușcare. Li se spune „Furioșii”. Inițial, pare un fenomen izolat, dar în scurt timp devine clar că e ceva care scapă de sub control. David Moody reușește să descrie partea aceasta a „escaladării fricii” foarte bine. M-am simțit chiar neliniștit în unele momente, pentru că nu știam dacă următorul atac va veni de la un străin sau chiar de la cineva din familie. Și în lumea în care trăim, unde anxietatea socială e deja destul de mare, ideea că cineva apropiat poate deveni brusc dușmanul tău mortal e greu de digerat. Are ceva foarte uman tocmai prin lipsa oricărei justificări clare. Totuși, trebuie să spun că prima jumătate a cărții se mișcă foarte încet. Am avut momente în care voiam să sar peste pagini, pentru că Danny se plânge prea mult, dar nu face nimic. E un personaj pasiv, iar asta m-a deranjat. Se victimizează, dar nu pare că vrea cu adevărat să schimbe ceva. Repetă mereu aceleași gânduri, aceleași frustrări, aceleași discuții fără sens cu familia. Devine obositor la un moment dat, asta-i evident.

„(...) Mi-e frică. Mi-e frică pentru că ceea ce-am văzut întâmplându-li-se altora pare dintr-odată mult mai aproape.”

Când încep să apară mai des perspectivele „Furioșilor”, cartea devine cu adevărat interesantă. Sunt câteva interludii scurte, între capitolele din perspectiva protagonistului, în care autorul prezintă fapte ale „Furioșilor”. Ele mi-au atras atenția cel mai mult. Arată o claritate rece, o siguranță extrem de violentă care contrastează puternic cu paranoia și confuzia oamenilor „normali”. Aici Moody chiar reușește să transmită o senzație de inevitabil, de prăbușire lentă și în același timp explozivă. Finalul a fost, pentru mine, una dintre cele mai bune părți. E intens, brutal și are o întorsătură pe care nu o anticipasem chiar în forma în care a venit. Nu o să dau spoilere, dar tot ce pot zice e că finalul te face să te întrebi dacă n-ai citit, de fapt, povestea „celorlalți”, și nu a victimelor. Cartea nu îți oferă toate răspunsurile. Nu explică ce sunt „Furioșii”, de ce apare această „transformare” sau dacă există vreo soluție. Asta poate fi frustrant pentru unii cititori, dar mie mi-a plăcut ambiguitatea, tocmai pentru că e realistă într-un mod ciudat. Viața reală nu explică toate lucrurile, așa-i? Și, oricum, este vorba despre o serie (celelalte volume n-au fost traduse la noi).

„Schimbarea s-a răspândit în toată lumea cu o viteză incredibilă. Nici un colț al planetei n-a rămas neatins. Trebuie să vă aduceți aminte că nu noi suntem învinșii. Ei n-au decât avantajul că sunt mai mulți. Noi am lucrat la toate nivelurile și avem experți în toate profesiile. Și toate capacitățile posibile. Avem tot ce ne trebuie ca să luptăm împotriva lor și să-i distrugem.”

Ca stil de scriere, Moody abordează un stil foarte simplist, aproape sec pe alocuri. Nu se folosește de descrieri lungi, nu filosofează prea mult. E direct, ca un jurnal scris de cineva care nu are timp să stea pe gânduri. Asta poate fi un minus dacă îți plac cărțile cu mai multă profunzime psihologică sau dezvoltare narativă. Dar în cazul ăsta, cred că stilul funcționează. Nu pot spune că e o carte pe care aș recomanda-o oricui. Dacă nu ai răbdare cu personaje frustrante și vrei acțiune de la început, probabil că te va enerva. Dacă, în schimb, te interesează cum poate escalada violența într-o societate aparent stabilă și cum se transformă o persoană obișnuită într-un participant activ la haos, atunci aș spune că Furioșii reușește să-și îndeplinească misiunea. Pentru mine, a fost o lectură care m-a provocat, dar m-a și plictisit tare pe alocuri. M-a făcut să mă simt inconfortabil, dar și curios. Nu e genul de carte pe care o uiți ușor. Poate nu e perfect scrisă, dar ideea din spate e suficient de puternică încât să te bântuie puțin și după ce ai terminat-o. Și uneori, asta e mai important decât o narațiune fără cusur. Îmi pare rău că seria n-a fost continuată, chiar eram curios în ce direcție se vor îndrepta toate.