Incidentul Rachel, de Caroline O'Donoghue - Recenzie

Editura: Librex Publishing

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2025

Traducere: Ioana Bena

Caroline O'Donoghue este autoare de bestsellere New York Times și gazda podcastului premiat Sentimental Garbage. A scris două romane pentru adulți, Promising Young Women, care a fost pe lista scurtă pentru An Post Irish Book Awards – Sunday Independ Newcomer of the Year, și Scenes of a Graphic Nature, care a fost pe lista lungă pentru Premiul Ondaatje, precum și seria supranaturală pentru adolescenți, Darurile noastre ascunse. S-a născut în Irlanda și locuiește în prezent la Londra.

✨NOMINALIZATĂ LA TIKTOK BOOKS AWARDS – CARTEA ANULUI (UK & IRLANDA)✨

„Incidentul Rachel este o poveste de dragoste care te consumă. Dar nu este una la care te aștepți. Este neconvențională și complicată. Este tinerească și nebunească. Este despre pierdere și regăsire. Dar este întotdeauna despre dragoste. Când Rachel se îndrăgostește de profesorul ei căsătorit, Dr. Byrne, prietenul ei cel mai bun, James, o ajută să facă un plan pentru a-l cuceri. Dar ceea ce începe ca o pasiune nevinovată, va ajunge să le împingă prietenia dincolo de limite. Pe parcursul unui an, viețile lor vor fi din ce in ce mai legate de Byrne și vor fi nevoiți să facă alegeri imposibile și să treacă peste o minciuni care nu mai poate fi ascunsă.”

„(...) Era pentru prima oară când făceam sex cu un străin și era primul orgasm real pe care îl aveam cu o altă persoană în cameră. Viața mi s-a părut dintr-odată foarte plină și foarte amuzantă. Era o viață întreagă de prime dăți de avut, prime dăți pe care nici măcar nu mi le imaginasem încă!”

După cum bine știți, eu și romanele de dragoste nu-prea-ne-avem-la-suflet. De obicei, mai citesc câte o astfel de carte doar după ce, anterior, am citit ceva care m-a solicitat mai mult și simt nevoia de o pauză, de ceva mai light. Așa am făcut și în cazul cărții lui Caroline O'Donoghue, Incidentul Rachel – am citit-o după ce lectura precedentă mă storsese puțin de energie & îmi dăduse de gândit. Însă, de la bun început mi-am dat seama că nu voi avea parte de un roman de dragoste în sensul clasic. Pentru că, de fapt, în cartea aceasta Caroline O'Donoghue a făcut o radiografie sinceră, vie, nuanțată (dar nu într-un sens romantic) și plină de onestitate a ceea ce înseamnă să fii tânăr & confuz & impulsiv & profund uman într-o lume care nu se potrivește întotdeauna cu ceea ce ai fost crescut să crezi & să aștepți de la ea. Da, este și o poveste despre iubire, dar mai ales o poveste despre prietenie, despre identitate – căutarea & consolidarea acesteia –, despre greșeli, rușine și loialitate: pe scurt, este despre acea tumultoasă & efervescentă a vieții în care faci pașii spre perioada tânărului adult, dar nu ești nici pe departe pregătit să faci acești pași. 

„Am spus... că lucrurile nu mai pot continua așa. I-am spus că eu tot încerc, iar el nu face nimic și că, la un moment dat, trebuie să fim amândoi de acord în privința unor chestiuni. Și... el nu are să încerce. Și știu că nu are să încerce. Și asta îmi frânge inima, pentru că... îl iubesc.

Îl iubesc și chiar am vrut ca lucrurile să meargă, dar nu pot să încerc dacă sunt acolo tot încercând și încercând, și încercând de unul singur.”

Acțiunea se desfășoară în Corkul anilor 2010, un oraș universitar în plină criză economică, în care Rachel, o tânără studentă la engleză, lucrează într-o librărie și încearcă, cumva, să-și găsească locul în această lume a cărei dinamică nu ține pasul cu ea. Acolo îl cunoaște pe James Devlin – noul ei coleg, carismatic, cu un sarcasm & o ironie aparte, un pic misterios, și foarte probabil, gay, deși nu-și recunoaște clar sexualitatea. Între Rachel și James ia naștere rapid o prietenie de tipul „tu & cu mine împotriva lumii”, o prietenie intensă care, dacă ai norocul s-o trăiești în studenție, fii sigur că te va marca pentru totdeauna. James și Rachel se mută împreună, își creează un spațiu doar al lor – inside jokes, ironii fine și confidențe târzii în bucătărie – și trăiesc cu impresia că sunt invincibili, că tot ce e mai important se întâmplă doar în micul lor univers. Până intră în scenă Dr. Fred Byrne, profesorul de literatură care, pentru Rachel, reprezintă sinergia perfectă între admirație intelectuală, fascinație erotică și (încă) visul adolescentin. Rachel își propune să-i câștige atenția (și poate și mai mult decât atenția), organizând un eveniment literar la librărie, iar ceea ce urmează după este, ei bine... întocmai incidentul Rachel.

„Aveam și eu poveștile mele, desigur. Povești despre pasiunea și mizeria tinereții, pe care oamenii de 30 de ani le găsesc atât de pline de prospețime. Atenționări amuzante că nu e nimic de regretat la tinerețe.”

Nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă n-are niciun sens, dar vă spun doar că de aici încolo totul se complică, într-un mod care e pe cât de realist, pe atât de intens & devastator. Ce m-a surprins (și, de altfel, m-a cucerit cel mai tare) a fost modul în care cartea lectura reușește să fie atât de profundă și emoționantă, fără a-i compromite, însă, veridicitatea, caracterul real, ideea că așa ceva se poate întâmpla în viața reală, oricând. Personajele nu sunt romantizate & idealizate, ci, dimpotrivă, sunt imperfecte, sunt contradictorii, uneori chiar enervante. Exact, adică r-e-a-l-e! Rachel, mai ales, face niște alegeri care n-au cum să nu te frustreze. Dar apoi îți amintești că, well, ai avut și tu douăj' de ani și n-ai fost prea copt, ai făcut lucruri lipsite de sens, ai iubit oamenii nepotriviți, ai spus lucruri greșite și ai trăit cu intensitate acele greșeli, ca și cum erau singurele adevăruri posibile, care contau. Rachel este o tânără care pur și simplu își caută sensul și identitatea într-o lume atât de plină de posibilități, dar totuși parcă atât de restrânsă și limitată. Planurile narative oscilează între trecut și prezent: o avem pe Rachel de douăzeci și ceva de ani și Rachel matură, care ne povestește totul cu un amestec de luciditate, nostalgie și, pe alocuri, regret. Astfel, Caroline O'Donoghue reușește să adauge o dimensiune mai profundă cărții și, în egală măsură, să ne ofere un context mult mai specific a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă.

„– Și eu te iubesc și pe tine. Când iubești pe cineva, te angajezi să ai grijă de persoana aia. Chiar dacă e morocănoasă sau ciudată, sau bolnavă, sau (....). Nu contează cu câte lucruri ești deja împovărat. Iubești persoana ai cu totul.”

Când Rachel din trecut greșește, Rachel nu neapărat că o iartă, dar o înțelege. Această „onestitate brutală” face ca romanul să strălucească, să se apropie mult mai mult de inima ta. James Devlin, care ar merita un roman doar al lui, este genul de prieten pe care ți-ai fi dorit să-l ai în adolescență. Deenie Byrne, soția profesorului, mi s-a părut pe întreg parcursul romanului o prezență enigmatică, de o realitate aparte, care cu ușurință și-ar găsi un exponent în realitatea imediată a fiecăruia dintre noi. James Carey, iubitul lui Rachel, e un personaj care, deși s-ar putea să nu aibă același magnetism exacerbat în majoritatea cărților romance, aduce o doză de realism amar care, cel puțin pentru mine, lipsește în multe alte povești de iubire. În sens mai larg, Incidentul Rachel este și o cronică voalată a Irlandei de după criza economică, o țară în care tinerii se confruntă cu lipsa de perspectivă pentru viitor, cu presiunea culturală & religioasă, cu interdicții (avortul este un subiect important, dar tratat cu finețe) și cu nevoia evidentă de a-și croi un drum în circumstanțe morale & sociale & economice tot mai ambigue. Finalul mi s-a părut perfect – nu este necesar să împachetăm totul frumos, cu o fundiță pe deasupra, ci haide să lăsăm lucrurile puțin la mintea cititorului, după dorințele sale. Unii s-ar putea să nu fie mulțumiți de această abordare, și chiar pot înțelege de ce. Însă, cel puțin pentru mine, un final mai potrivit nu se putea. Sincer, vă recomand cu încredere cartea lui Caroline O'Donoghue, pentru mine a fost o surpriză extraordinar de plăcută – chiar dacă, sau mai ales dacă – nu sunteți genul care citește cărți romance.

Acasă înaintea nopții, de Riley Sager - Recenzie (Crime Club)

Editura: Paladin

Colecția: Paladin CRIME Masters

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariței: 2025

Traducere: Liviu Szöke

Riley Sager, pseudonimul scriitorului american Todd Ritter, este cunoscut pentru thrillerele sale captivante. Printre cele mai celebre lucrări ale sale se numără Acasă înainte nopții, Final Girls, The Last Time I Lied, Lock Every Door și Survive the Night. Riley Sager a câștigat premiul International Thriller Writers Award pentru Final Girls în 2018 și a fost nominalizat la Goodreads Choice Awards pentru mai multe dintre romanele sale.

🕷🕸️🕷 ACASĂ NU MAI ESTE UN REFUGIU 🕷🕸️🕷

Când pereții încep să vorbească. Poveste cu fantome sau minciună? Pe muchia dintre realitate și coșmar. În beznă mișună secrete. Puține lucruri în viață te dezamăgesc mai rău decât să știi că părinții tăi nu sunt sinceri cu tine. Oamenii nu mint decât dacă ascund ceva. Părinții lui Maggie Holt achiziționează conacul victorian Baneberry aflat într-o pădure din Vermont, însă după numai trei săptămâni, familia părăsește brusc locuința, lăsând în urmă un val de mister și zvonuri înfricoșătoare. După un sfert de secol, Maggie (ajunsă prin ironia sorții restaurator de case) se întoarce în Baneberry, hotărâtă să renoveze conacul și să-l vândă; contestând adevărul despre povestea terifiantă cu fantome pe care tatăl ei a transformat-o într-un bestseller, ea se confruntă cu propriu-i trecut – secrete de familie, relații tensionate și amintiri dureroase ies la suprafață, zdruncinând tot ceea ce credea că știe.

„Într-adevăr, unele promisiuni trebuie să fie încălcate.”

Dacă ar fi să încadrez cartea Acasă înaintea nopții într-un gen specific, nu cred că aș putea. De ce? Pentru că mi-a lăsat vibe-ul unui horror gotic, a unui mystery cețos, dar și a unui foarte interesant thriller psihologic. Așadar, am să-i zic „ghiveci”, dar unul (de legume) dintr-ăla bun, pe care-l mănânci după ce o zi întreagă ai stat nemâncat. E prima carte scrisă de Riley Sager pe care o citesc, dar sper că nu și ultima – pentru că mi-a plăcut mult, mult de tot. Tensiunea construită pas cu pas, iar apoi avalanșa aia de nebunie care a dat totul peste cap – yep, take my money Sager. De asemenea, nici nu știu cum am dat pagină după pagină după pagini, pentru că 416 nu-s puține, dar nici măcar nu le-am simțit. Romanul de față este despre memorie, despre adevăruri dureroase și o casă cel puțin „cu personalitate”, o casă care sub nicio formă nu te primește într-un medi familial, ci într-un mediu familiar cu întunericul, groaza & angoasa. Thriller cu valență horror? Horror cu valență thriller? Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut!

„Țin ambele poze una lângă alta și le privesc cu atenție, iar în stomac prinde puteri o greață ce s-a conturat în clipa când am descoperit cutia cu pantofi. E senzația aceea de prăbușire care vine odată cu primirea unor vești proaste, odată cu speranțe spulberate și cu frângerea bruscă a inimii.

E senzația pe care o ai când înțelegi că ceea ce credeai că e o minciună ar putea de fapt să fie adevărat.”

Maggie Holt este o femeie adultă care a crescut, literalmente, în umbra unei cărți – Cartea scrisă de tatăl ei, în care descrie cele 20 de zile petrecute în Baneberry Hall, o casă despre care se crede că a fost bântuită. Familia ei s-a decis să plece de acolo în toiul nopții. Maggie nu prea-și amintește multe lucruri, în afara unor figuri bizare care i-au terorizat copilăria și pe care nu le-a putut uita vreodată. Totuși, fiind un copil de cinci ani, retrospectiv se gândește că imaginația i-a jucat feste – adultă și înarmată cu scepticism și o meserie (afacere) în renovarea caselor vechi, Maggie se reîntoarce la Baneberry Hall după moartea tatălui său. Și, surpriză: casa nu a fost niciodată vândută. Tatăl ei a păstrat-o. Timp de 25 de ani. Oarede ce? Bașca, că înainte să moară, i-a transmis că nu ar trebui să calce pe acolo, că nu-i safe pentru ea. Pe bune? Chiar îi spui asta crezând că nu va merge acolo? Oare de ce a păstrat taică-su casa timp de 25 de ani și nu a vândut-o, dacă tot era atât de „plină de orori” pe cât descrie în cartea publicată? Maggie pornește întocmai în această aventură – aceea de a afla ce s-a întâmplat, de fapt, în Baneberry Hall cât a fost copilă & de ce părinții ei nu au vrut vreodată să vorbească despre acest subiect.

„Indiferent cine era intrusul, eram pregătit pentru următoarea lui vizită.

Sau așa îmi închipuiam.

S-a dovedit că nu eram pregătit pentru nimic din ceea ce avea să urmeze.”

Mi-a plăcut foarte mult formatul „dual” – „carte în carte”, și anume povestea din prezent (a lui Maggie) și fragmente din cartea tatălui ei (povestea din trecut). Planurile s-au întrepătruns „diabolic” (la propriu) de bine. Într-un punct, nu prea-mi dădeam seama ce este mai neliniștitor – fantomele sau minciunile? Pentru că, ce-i drept, povestea tatălui mi se părea un pic cam bizară, ca și cum ar ascunde acel ceva. Atmosfera, în sine, mi-a dat pe alocuri fiori. Casa devine, bineînțeles, un suprapersonaj. Nu neapărat că îți dă fiori prin întâmplările din interiorul ei, ci mai mult prin atmosfera apăsătoare, tensionată, care pas cu pas devine mai intensă. Parcă ești acolo alături de Maggie și știi că ceva este greșit, dar nu prea știi ce anume. Maggie e convinsă că tot ce a scris tatăl ei e o ficțiune exagerată – însă, parcă ceea ce se întâmplă în casă o face să pună puțin la îndoială acest lucru. Undeva, în adâncul minții ei, exista o sămânță de îndoială încă de la bun început, o sămânță care parcă începe să încolțească odată că ajunge, din nou, în casa în care a stat pentru o perioadă scurtă de timp. Cum am zis și la început, Acasă înaintea nopții mi s-a părut că îmbină armonios valențe ale mai multor genuri - horror, thriller, mystery, dramă de familie. Pe alocuri, parcă am resimțit niște ecouri din Shining. Partea „realistă” a cărții – elementele de investigare, trecutul casei, crimele nerezolvate, ziarul local plin de secrete, bătrâni care „cu siguranță știu mai multe decât (nu) spun”, toate acestea au plusat în ceea ce privește versatilitatea autorului.

„Îmi doresc doar să pot spune același lucru și despre fantomele pe care susțineam că le văd când eram copilă. Însă nimic nu dovedește că n-au fost inventate, nici de mine, nici de tatăl meu.

Tot ce știu e că, cel puțin pentru mintea mea fragedă, cele trei spirite, inclusiv Domnul Umbră, erau întru totul reale.”

Răsturnări de situație? Ei bine, da. Deși, la început, am bănuit oarecum ce s-a întâmplat în acea casă. Am avut dreptate, dar într-o foarte mică măsură. Plot twist-uri inteligent construite și livrate în cele mai potrivite momente. Evident, lovitura finală care-ți taie genunchii. Șerpi, momente ciudate la miezul nopții, șoapte, scârțâituri, temperatură schimbătoare, personaje secundare care ți-ar putea deveni buni prieteni (sau adevărați suspecți). N-am să vorbesc despre acțiune, fiindcă nu face interesul nimănui. Vă spun, însă, că mi s-a părut chiar convingătoare toată ideea cărții, iar autorul n-a căzut în capcana exagerărilor, gândindu-se, de altfel, că o carte în esență horror i-ar permite cu ușurință să facă asta. M-am pierdut în lectură și, până la final, am fost acolo. Deși are peste 400 de pagini, a mers foarte rapid și n-am simțit vreun moment că m-aș plictisi, deși au fost unele fragmente în care s-a mizat prea mult pe descrieri care n-aveau oricum nicio relevanță în potențarea tensiunii – mi s-au părut „de umplutură”, cum îmi place să le zic. Chiar vi-l recomand cu mare încredere, mai ales dacă sunteți fani ai genului sau dacă, în general, rezonați cu lecturile mele. Finalul este foarte neașteptat și, recunosc, Riley Sager m-a convins – nu a mizat, nici de data asta, pe componenta aceea „prea șocantă” încât cu ușurință să devină penibilă & exagerată. Sper ca prietenii de la editură să traducă și celelalte cărți ale autorului! Lecturi cât mai frumoase să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Riley Sager, Acasă înaintea nopții, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Bărbatul cu brațul de aur, de Nelson Algren - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Colecția: Lone Wolf

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2025

Traducere: Dan Doboș & George Arion Jr.

Pe numele adevărat Nelson Ahlgren Abraham, Nelson Algren s-a născut în Detroit, Michigan, și a crescut în Chicago, un oraș pe care îl va face celebru în scrierile sale. Afinitatea pentru pătura inferioară a societății americane i-a marcat întreaga carieră. Algren și-a obținut licența la Universitatea Illinois-Urbana, absolvind în plină Depresiune, cu gândul de a deveni jurnalist. Nereușind să-și găsească un loc de muncă, a plecat înspre sud, înhăitându‑se cu hoți mărunți, escroci și pasionați de jocuri de noroc – experiențe care i-au influențat lucrările de mai târziu. În 1933 și-a vândut prima povestire, So Help Me, bazată pe experiențele sale din Texas. Proza lui a primit atenția criticilor și a dus la încheierea unui contract pentru primul său roman, Somebody in Boots (1935). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Algren a fost înrolat în Corpul Medical. Când s-a întors la Chicago după război, a continuat să scrie. Cărțile sale din perioada imediat postbelică au fost foarte apreciate. The Neon Wilderness (1947) a primit un premiu din partea Academiei Americane de Arte și Litere, iar Bărbatul cu brațul de aur (1949), considerată de majoritatea ca fiind capodopera lui, a câștigat primul National Book Award și a fost ecranizată, cu Frank Sinatra în rolul principal. Anii din partea a doua a vieții lui Algren au fost marcați de sărăcie și obscuritate. A scris cărți de călătorie, printre care Who Loves an American? (1963), dedicată iubitei sale, Simone de Beauvoir, și Notes from a Sea Diary: Hemingway All the Way (1965). A predat timp de un an la Iowa Writers’ Workshop. Spre sfârșitul vieții a început să primească din nou atenție și a fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Litere, chiar înainte să moară din pricina unui atac de cord.

🏆ROMAN RĂSPLĂTIT CU PRIMUL US NATIONAL BOOK AWARD & ECRANIZAT ÎN 1995🏆

Povestea lui Frankie „Mașina”, veteran din Al Doilea Război Mondial dependent de morfină și copleșit de tentațiile și violența unei Americi uitate, este o descindere nemiloasă în intimitatea ruinei din sufletele celor uitați sau chiar respinși de societate. În încercările sale emoționante de a-și pune viața înapoi pe făgaș, crima pe care o comite s-ar putea să fie grija lui cea mai mică. Pentru că în inima sa, la fel ca în inima tuturor prietenilor și cunoscuților săi, a prins rădăcini convingerea că lumea nu este a lor și nu-i va mai primi niciodată, nicăieri, cu brațele deschise. O carte urbană și tragică, brutală și poetică, nu doar un portret al decăderii, ci o cronică amară a visului american zdrobit. Un adevărat tur de forță literar, în care ratarea și eșecul izbutesc, cumva, paradoxal, să ofere o apologie a demnității umane și chiar un motiv de speranță.

„În locul acela, fie că era o noapte fără stele sau o amiază gălăgioasă, soare, nori sau ger, ea stătea urmărind umbra clădirii, care cobora de la etajul al patrulea, aluneca ușor pe sub ușă și-i ajungea în poale. Părea că tresare că o mai găsește acolo, după care se așeza alinată și nemișcată. Între timp, aerul părea că atârna istovit.

Era umbrele lungi de decembrie, care fugeau din caruselul de neon de dedesubt ca să se ascundă și să se odihnească în poala ei.

Era ceasul celor care adunau umbrele, ceasul pentru toți cei de pe pământ care nu se odihneau nici în somn, nici când erau treji. Unii își adunau umbrele ca pe niște amintiri; ea le aduna ca pe copiii nenăscuți ai ochilor ei palizi.”

Nu mi-a trebuit (prea) mult să-mi dau seama că Bărbatul cu brațul de aur urmează să fie o lectură memorabilă. Deși, recunosc, am fost cam sceptic la început, deoarece câțiva colegi din clubul din care fac parte nu prea s-au împăcat cu această lectură; și pot înțelege foarte, foarte bine de ce. Nu este un roman tipic, aș putea spune, și poate deveni foarte ușor solicitant, plictisitor, un roman „prea lung” și „prea plin” care pare, în cele din urmă, că nu spune nimic. Un roman „înecat în fum”... de Lucky Strike. Da, în romanul acesta se fumează a naibii de mult. Dincolo de mucul de țigară care arde în noapte, în cartea aceasta mai strălucește ceva... o strălucire înșelătoare a unei speranțe care refuză să moară complet. Chiar și după ce a fost bătută, târâtă, uitată într-un șanț. Nelson Algres scrie un roman al orașului Chicago. Descrie, de fapt, acest oraș, în cheia personajelor sale: un oraș viu, care geme, care tușește, care urlă și se preface că nu simte durerea. În paginile cărții simți Chicago-ul anilor ‘40 cum nu-l vei găsi, poate, în niciun ghid turistic – e Chicago-ul „de dedesubt”, de sub ușile batante ale tavernelor, de după perdelele îngălbenite de fum, e Chicago-ul unde viața nu e trăită, ci suportată. Aici, fiecare zi e, de fapt, „o întâmplare” între două crize consecutive de sevraj sau două runde de poker. Sau, în cazul personajului principal, Frankie „Mașina”, între o doză de morfină și o minciună pe care și-o spune constant – „asta-i ultima oară, pe bune”.

„(...) Doar ea știa cât de pierdute se simțeau umbrele, iar asta le făcea să-i fie și mai dragi inimii ei nedorite.

Inimii zdrobite de inutilitate. La ce e bună o inimă nedorită de nimeni.

De aceea umbrele nu o vor părăsi niciodată, îi vor fi mereu credincioase și pline de bunătate. În lumina de chihlimbar a apusului, în locul în care aerul părea că atârnă istovit.”

Cu brațul său de aur – el fiind și „băiatul cu brațul de aur”, Frankie e simbolul unui paradox: are un dar care ar putea cântări cât salvarea sa – măiestria lui la cărți, talentul muzical de baterist –, dar care se transformă în blestem (locul perfect pentru injecții, mâna care, iar și iar și iar, trage lozul greșit). Deși a fost decorat cu onoruri militare, viața „l-a dezbrăcat” rapid de orice iluzie. Onorurile militare nu plătesc facturi, nu? E un personaj tragic în sensul cel mai clasic al termenului de „personaj tragic”: înzestrat, dar prins într-un angrenaj care nu iartă, care nu trece cu vederea, care nu se oprește. N-am să vorbesc despre acțiune, pentru că nu e spre interesul nimănui și, de altfel, eu chiar nu m-am axat pe acest aspect al cărții, care oricum nu e tocmai dinamică. Totuși, acțiunea cărții se desfășoară în Chicago, imediat după cel de-al doilea război mondial (nu voi scrie niciodată cu litere mari numele unui război), între 1946 și 1948, și gravitează în jurul lui Frankie Majcinek, cunoscut sub porecla de „Frankie Mașina” sau „Băiatul cu brațul de aur”. Acest veteran de război, decorat, se întoarce acasă cu o frumoasă dependență de morfină, „câștigată” în spitalele de campanie, după ce o rană gravă i-a transformat durerea fizică într-o obișnuință narcotică. În viața civilă, lucrează drept dealer de cărți într-un club de jocuri (ilegale, evident) și bate toba într-o formație locală. Evident, există mai multe nuanțe ale acțiunii, dar în general punctul de interes este Frankie... Cu toate dramele & conflictele & incertitudinile sale.

„– Dumnezeu ne-a uitat pe toți, își spuse Sophie încetișor.”

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost, de fapt, paleta de personaje a cărții. Algren se folosește de o galerie efervescentă & extrem de colorată de figuri care parcă au fost scoase direct dintr-un carnaval uitat de lume. Personaje vii, păcătoase, contradictorii, pe care nu le glorifică, pe care le tratează pe picior de egalitate – personaje care, tocmai din aceste motive, devin t-e-r-i-b-i-l de umane. Fiecare are vocea sa, fiecare miroase într-un anumit fel, are ticurile sale, o istorie care se citește mai ales în riduri, în replicile aruncate cu oboseala unui om care a trăit prea multe într-un timp prea scurt. Avem aici un hoț de buzunare cu un suflet pe care vrei să-l strângi în brațe, o femeie în scaun cu rotile care pare mai degrabă captivă în propriile-i amintiri & visuri, decât în propria-i dizabilitate; o amantă care, dincolo de a deveni un loc al refugiului, devine certitudinea unei vieți ratate; un dealer care „mușcă” exact atunci când crezi și îți spui că ai scăpat... Un întreg ansamblu de marginalizați, vagabonzi, visători obosiți, obosiți visători, eroi ratați & ratați eroi. Aceștia sunt „oamenii” cărora Algren le dă, cu atât de mult talent, glas – și o face cu o compasiune care pare că niciodată nu vrea să fie sentimentală, ci reală, transparentă, de parcă ar spune: da, ei sunt exact așa cum îi percepi, dar nu-i poți condamna la nimic. Cel puțin, nu înainte de a privi spre interiorul tău.

„– Tu ești mereu lefter, remarcă Spilcuitul Louie. Cred că atunci când te-ai născut taică-tu era șomer.

– Dacă al tău ar fi avut o slujbă stabilă, tu nu te-ai fi născut deloc, îl contră Vrăbiuță.”

Stilul, de asemenea, m-a vrăjit. Bărbatul cu brațul de aur are ceva liric... are ceva poetic. Dar nu într-un sens „romantic”, „dulceag”, ci într-un sens al esteticii urâtului. Metafore făcute din noroi. Care curg ca vinul dintr-o damigeană spartă – nu pentru a înfrumuseța realitatea, ci pentru a-i surprinde grotescul sublim. Frazele sunt, pe alocuri, dezordonate și sincopate, dar au totuși un ritm care te vrăjește și care te duce acolo unde nu te aștepți, dar unde îți dai seama că ai fi vrut să ajungi. Îți lasă un gust amar, foarte des asta am simțit, dar am știut că dincolo de toate Algren, cu o experiență de viață, spune niște lucruri pe care nu le poți uita, lucruri care te învață. Care au sens. Dincolo de dependențe, de alcool, de substanțe ilicite, de jocuri de noroc, de rateuri & gafeuri, romanul este despre speranță. Despre... dependența de speranță. De ideea că poate, doar poate, o mână bună la poker, o zi în care nu te omoară capul, o singură îmbrățișare adevărată și caldă, ar putea fi suficiente pentru a începe din nou. Ah, da, și să nu uit – umorul din această carte este pur și simplu d-e-l-i-c-i-o-s!

„– Asta e problema cu toată țara: voi, afaceriștii ăștia, păcăliți oamenii atât de repede și de tare că nu mai rămâne nimic de furat pentru un escroc cinstit.

– Hai să-ți spun ce cred eu, îi răspunde Vrăbiuță cu seriozitate. Eu cred că nu e nicio diferență: un om de afaceri e un escroc care are destul cașcaval ca să escrocheze în mod legal, în timp ce un escroc e un om de afaceri care fie a dat faliment, fie n-a avut niciodată cașcaval. Dă-mi și mie cinci mii în seara asta, iar mâine dimineață o să primesc invitație să devin membru al Camerei de Comerț, fără să mă întrebe cineva ceva.”

Însă, în lumea lui Algren, viața nu-ți dă niciodată rest. Iar când o face, s-ar putea să te fi tras pe sfoară. Într-un fel, nu poți să nu citești această carte fără să faci o paralelă cu situația actuală - victimele opioidelor. Ce s-a schimbat? Poate doar decorul?! Doza e tot acolo, la fel de accesibilă, la fel de imediată, dar visul american – acesta pare a fi din ce în ce în ce în ce în ce mai departe. Lupta zi de zi pentru demnitate, în mijlocul unei perioade și în mijlocul unor circumstanțe ale decăderii, continuă să fie una dintre „cele mai universale” și cele mai dureroase teme ale umanității... Da, o fi având romanul momente în care „șchioapătă” – uneori ritmul se pierde, pierzi și ideea, pierzi și cronologia –, dar zău că nu mi-a păsat. A reușit să-mi creeze o stare aparte, iar asta este ceea ce m-a convins de faptul că, într-adevăr, am citit o carte bună. De altfel, poate aceasta a fost și ideea lui Nelson Algren – nu doar de a reda viața, ci și confuzia, inerția, repetitivitatea ei. În final, aș zice că Bărbatul cu brațul de aur este departe de a fi o lectură ușoară, relaxantă, light, pentru că reușește totuși să te atingă, să „te zgârie”, iar în final să rămână cu tine. Chiar mi-a plăcut și a fost o surpriză deosebit de plăcută. Astfel, nu-mi rămâne decât să îl recomand... mai mult sau mai puțin cu încredere. Însă, dacă în general rezonați cu lecturile mele, atunci știu că o să vă fie pe plac.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Nelson Algren, Bărbatul cu brațul de aur, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Planuri de pensie, de Sue Hincenbergs - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2025

Traducere: George Arion Jr.

Sue Hincenbergs este o fostă producătoare de televiziune care a lucrat la mai multe emisiuni răsplătite cu premii, de la sitcomuri la emisiuni de lifestyle. A fost redactor pentru două emisiuni naționale zilnice, inclusiv pentru cel mai longeviv matinal din Canada, apoi s-a reorientat spre evenimente muzicale live. Planuri de pensie este romanul ei de debut, plin de umor savuros de negru. Sue locuiește la Toronto împreună cu soțul ei, cu Kramer, câinile ei adoptat și cu camerele ticsite de lucruri lăsate de cei trei fii ai ei când s-au mutat de acasă. Lumina de pe verandă rămâne mereu aprinsă, pentru eventualitate în care unul dintre ei vine în vizită.

🔎TREI SOȚII VOR O VIAȚĂ NOUĂ. TREI SOȚI LE STAU ÎN CALE.🔍

SOȚII LOR LE ÎNNEBUNESC, IAR GÂNDURILE LI SE ÎNDREAPTĂ SPRE CRIMĂ… DAR BĂRBAȚII AU PROPRIILE LOR PLANURI Pam, Nancy și Shalisa și-au imaginat cândva că pensia va însemna să uite de griji, să savureze margarita și să se relaxeze în cadă – asta până când soții lor pierd toți banii puși deoparte într-o investiție sortită eșecului. Acum, în loc să trăiască până la adânci bătrâneți alături de ei, parcă mai bine le sună să obțină banii de pe asigurările lor de viață. Dar să ceară ajutorul bărbierului/asasinului din localitate nu e doar cel mai îndrăzneț lucru pe care l-au făcut cele trei prietene, ci este și momentul în care încep cu adevărat necazurile. Pentru că ce nu știu ele este că soții lor au mai mulți ași în mânecă. Iar acum nu mai e cale de întors… De la primul hohot de râs și până la ultima răsturnare de situație, Planuri de pensie este un roman plin de personaje care o să vă fure inima în timp ce își pun la cale manevrele întunecate.

„OPERAȚIUNEA SOȚII
PLANUL

(1) Trebuie să pară un accident – fără vreo anchetă de crimă.

(2) Trebuie cadavre care să fie identificate – pentru creanțele de asigurare.

(3) Trebuie să moară într-un singur eveniment – ar fi o coincidență prea mare ca toți 3 să moară separat.”

Faină, faină de tot carte! Planuri de pensie este genul de roman care te prinde cu o replică nebună din primele pagini și apoi te aruncă într-o avalanșă de neînțelegeri, încurcături și comploturi conjugale demne de o piesă de teatru absurd scrisă în grabă pe spatele unei hârtii de asigurare. Ideea de bază e simplă (și tocmai de aceea genială): ce faci atunci când visul tău de pensionare în Boca Raton se prăbușește din cauza unei investiții catastrofale, făcute cu un optimism naiv de către soțul tău? Dacă răspunsul tău e „îmi beau ceaiul de mușețel și sper la vremuri mai bune”, atunci trebuie să iei lecții de la Pam, Shalisa, Nancy și Marlene, care decid că, hei, viața e scurtă, dar polița de asigurare de viață a soțului meu e foarte mare.

„– Suntem femei puternice, încrezătoare. Am lăsat viața să ne doboare, dar ne putem ridica din nou, fără să ne omorâm soții. Chiar putem face asta.

Nancy și Shalisa au rămas tăcute, dar nici nu au contrazis-o.

Pam a continuat:

– Mâine o să-i spun lui Hector că anulăm totul.”

Personajele sunt bijuteria acestei povești. Să le luăm pe rând: Pam, Nancy și Shalisa sunt cele trei prietene care, după moartea subită (și suspect de oportună) a lui Dave – soțul lui Marlene – încep să simtă o combinație letală între invidie, disperare financiară și creativitate criminală. Cu gânduri deloc creștinești și cu o sete de cocktailuri scumpe, ele încep să contempleze ideea unei pensionări „accelerate” pentru soții lor. Marlene, recent văduvă și brusc mai bogată decât toți vecinii ei la un loc, face ceea ce ar face orice femeie care a trecut printr-un mariaj mediocru și apoi s-a trezit cu un milion de dolari în cont: își cumpără o casă în Florida, își face lifting facial și începe să posteze poze pe Facebook care ar trebui să fie folosite ca probă într-un dosar penal. Soții – patru bărbați ușor jalnici, oarecum simpatici, complet depășiți de situație, care decid (și ei!) să își „elibereze” viața financiară printr-un plan la fel de absurd precum cel al soțiilor lor. Bonus: habar n-au că nevestele au fix aceleași intenții. 

„Spera să nu fie nevoit să le facă să regrete ceea ce făcuseră”

Padma, șefa cazinoului unde lucrează doi dintre soți, este genul de personaj care nu are noroc în viață, în dragoste, și cu siguranță nu în alegerea pantofilor. Cu o mamă influentă care o presează să se mărite, o funcție prea mare pentru competențele ei și un cazinou care funcționează mai mult ca o sală de repetiții pentru un jaf ratat, Padma devine o piesă-cheie într-un puzzle în care toți încurcă piesele. Hector, frizerul-hitman. Este, fără îndoială, „piaza rea” a acestui roman. Are un salon, o lamă și o agendă plină. Pare că a fost scos direct dintr-un film cu Tarantino dacă Tarantino ar fi crescut într-un cartier de pensionari. Este calm, calculat și are un simț al umorului sinistru de delicios. Fiecare scenă cu el aduci în lumină ceva diferit, și parcă nu tot timpul în sensul acela bun. Povestea e structurată pe mai multe puncte de vedere, ceea ce creează un efect de „telefonul fără fir” literar. Fiecare personaj crede că știe ce face, dar de fapt toți sunt prinși într-un vârtej de neînțelegeri, întâmplări fortuite și decizii proaste luate cu o încredere de invidiat. Și tocmai asta face cartea atât de savuroasă. Cititorul este mereu cu un pas înaintea personajelor, dar exact când crezi că ai înțeles totul, Hincenbergs aruncă o nouă bombă narativă (metaforic vorbind… deși nu sunt sigur că NU apare o bombă la un moment dat).

„– Ei bine, vă iert. Chiar dacă nu mi-ați cerut-o, știu că asta vreți, așa că o s-o fac. Suntem împreună în chestia asta, orice ar fi ea, chiar dacă v-ați pierdut complet mințile. O să facem ceea ce am făcut întotdeauna: o să rămânem împreună și o să fie bine. Ne avem una pe cealaltă.”

CE FACE CARTEA SĂ FUNCȚIONEZE (ÎN MOD RIDICOL DE BINE): (1) Tonul. Nimic nu e luat prea în serios, dar nici nu se cade în parodie ieftină. Umorul e negru, dar delicios, soft (?!). Ca o glumă spusă la o înmormântare, dar de cineva simpatic, o glumă care parcă „se cădea să fie făcută”. (2) Tematica. În spatele farselor și al planurilor de asasinat se ascund frustrări reale: cum îmbătrânești într-o lume care nu te mai vrea, cum salvezi o căsnicie plictisită, cum îți (re)găsești sensul vieții după 60 de ani când visul american s-a dus pe apa sâmbetei... sau în contul unui investitor șmecher. (3) Stilul. Dialogurile sunt vii, replicile tăioase, iar scenele se succed alert, cu ritmul perfect pentru o lectură de weekend care se transformă rapid într-o sesiune de „încă un capitol și gata”... până termini cartea (eu, unul, chiar n-am mai putut s-o las jos din mână, la un moment dat eram mult prea prins de tot ce se întâmplă, deși aveam alte treburi mai serioase, să le zic așa, de dus la bun sfârșit). 

„– Uneori trebuie să lași ceva să plece înainte să știi că-l vrei, de fapt.”

All in one, Planuri de pensie chiar a fost o carte care mi-a plăcut mult de tot. Am savurat fiecare capitol, deși recunosc că pe alocuri mi s-a părut puțin cam lungită; probabil ar fi putut fi mai închegată. Totuși, personajele mi-au plăcut atât de mult încât nu mi-a mai păsat că uneori nu se întâmpla nimic, ci mi-a plăcut că puteam să citesc despre ele. În sfârșit, cartea este un cocktail delicios de criminalitate amatoricească, prietenii solide, soți enervanți, femei exasperate și un frizer parcă prea eficient, care nu se limitează în doar a-ți face freza. Cartea reușește să fie o comedie întunecată care nu se ia prea în serios, cu o distribuție savuroasă și o poveste care îți dă motive serioase să râzi. Chiar uitasem, de fapt, cum e să râzi atunci când citești ceva. V-o recomand cu mare încredere, sunt sigur că o să vă țină companie faină timp de câteva ore bune!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Sue Hincenbergs, Planuri de pensie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Femeile din umbră (Lucia Guerrero, #2), de Bernard Minier - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2025

Traducere: Liliana Urian

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulți ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Înghețat (Trei, 2019), care s-a bucurat de un mare succes de public și critică, obținând Prix Polar la Festival de Cognac (2011), Découverte Polars Pourpres (2012) și Prix de l’Embouchure (2012). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. În 13 ani, Bernard Minier a vândut peste 8 milioane d exemplare ale romanelor sale. În 2020, a intrat în Top 10 cei mai citiți autori francezi din Franța și a urcat pe locul 6 în 2021. Cărțile sale sunt traduse în 27 de limbi. Lucia s-a vândut în peste 400.000 de exemplare în Franța, iar drepturile de ecranizare TV au fost achiziționate de producătorul spaniol Nostromo. În prezent, Bernard Minier locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteți urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, la Editura Trei au mai apărut romanele Înghețat (2019), Cercul (2020), Noaptea (2022) din seria Martin Servaz, precum și Lucia (2023), primul volum al seriei Lucia Guerrero.

🔪DOI ASASINI. DOUĂ LUMI. DUBLĂ AMENINȚARE🔪

În Galicia, un asasin răpește și omoară femei care se trezesc devreme să plece la muncă. Femeile invizibile, femeile din umbră. La Madrid, un alt asasin ucide miliardarii și lasă pe pereții caselor lor acest mesaj: să-i ucidem pe bogătași. Doi asasini, două lumi sub spectrul unei confruntări explozive între clasele sociale. Puternică și rebelă, Lucia Guerrero, anchetatoare la Guardia Civil, rezolvă cele mai grave dosare penale. Miza care i se dezvăluie treptat în aceste cazuri paralele este amețitoare. Iar când primește și ea mesaje de la un expeditor anonim se întreabă dacă a devenit o simplă jucărie în mâinile celor doi criminali.

„Te voi găsi, își jură Arias. Înainte să treacă cele cinci zile, te voi găsi.”

Bernard Minier, unul dintre cei mai îndrăzneți și rafinați maeștri ai thrillerului contemporan francez, revine cu Femeile din umbră, al doilea volum din seria Lucia Guerrero, și face acest lucru cu forța unui val atlantic care izbește stâncile ascuțite ale coastei galiciene. Este o carte care, zic eu, a reușit să tulbure apele altfel liniștite ale genului (și zic asta pentru că avem oarecum o „anchetă polițienească” care altfel putea fi una tipică) și să le învârtă într-un vârtej narativ amețitor, cu accente sociale pregnante, un mister dublu stratificat și o eroină pe care o simți crescând, sfărâmându-și armura de oțel cu fiecare pas pe care-l face în acest labirint întunecat. Dap, mi-a plăcut de Lucia Guerrero încă de când am cunoscut-o în primul volum al seriei. Lucia Guerrero, deja o figură memorabilă încă din primul volum (Lucia), se întoarce cu un chip mai conturat, mai umanizat, mai dureros de real. Dacă în volumul anterior părea o femeie de piatră, sculptată de traume și antrenamente de elită, în volumul aceasta începem să vedem fisurile în această „mască”: un fiu departe de ea, un frate a cărui amintire planează ca o fantomă pe marginea prăpastiei, o mamă în comă care devine simbolul tuturor legăturilor rupte din viața ei. 

„– Și apoi, este la fel de obosită, declară mama cu buzele strânse. Uite ce figură îngrozitoare are. Cred că și asta are aerul. Va trebui să i-l scoatem.”

Lucia a evoluat, nu neapărat devenind mai blândă, ci mai conștientă de propria-i vulnerabilitate aș spune. Ea rămâne totuși acel ofițer temut și respectat, dar, de această dată, Bernard Minier ne oferă cheia sufletului ei prin gesturi mici, ezitări bine dozate, priviri tăcute schimbate cu Arias sau momentele în care acceptă ajutorul tânărului sergent Mateo Soler, un contrast viu și ingenuu față de cinismul care domnește în jurul ei. Minier mânuiește structura narativă cu un talent care pe mine m-a convins: două anchete aparent paralele, despărțite de geografie și de statutul victimelor, dar unite subtil de o tensiune care clocotește sub suprafață. Pe de o parte, avem Galicia, o regiune descrisă cu o poetică melancolie, unde ploaia pare să spele sângele fără a-l curăța cu adevărat. Aici, femeile „din umbră”, adică lucrătoare simple în diferite fabrici, siluete care dispar la ceas de dimineață, sunt răpite, ținute captive, apoi ucise cu o simbolistică aproape ritualică: un rozariu, un cățel de usturoi, o inimă străpunsă. Totul ia forma unui sacrificiu care are ecouri în legende locale bizare...

„SĂ-I UCIDEM PE BOGĂTAȘI”

În cealaltă extremă, Madridul. Metropolă luminată de blitzurile presei și putredă de bani, unde moartea unei femei influente, Marta Millàn, tăiată în două, lăsată în două locuri diferite, provoacă panică în cercurile politice. „SĂ-I UCIDEM PE BOGĂTAȘI” pare a fi mesajul. Lucia este trimisă de la periferie în inima imperiului pentru a conduce ancheta „prioritară”, iar Minier ne sugerează, subtil dar ferm, că și în moarte există o ierarhie. Unul dintre cele mai percutante aspecte ale romanului este analiza lucidă, rece și tăioasă a influenței pe care o au rețelele sociale, darknet-ul și întreaga nebuloasă digitală asupra societății moderne. Minier nu predică, nu moralizează, ci ilustrează cum algoritmii pot decide vieți, cum ura se răspândește mai ușor decât compasiunea, cum subsolul digital al umanității poate genera monștri reali. În Femeile din umbră, criminalii, dincolo de a fi persoane, devin  sisteme, ideologii, virusuri sociale. Și poate că aici se ascunde și cea mai apăsătoare metaforă a romanului: „femeile din umbră” nu sunt doar femeile propriu-zis dispărute, ci toate vocile care nu strigă suficient de tare pentru a fi auzite. Sunt victimele care nu au „valoare mediatică”, care nu adună „engagement” în moartea lor. Iar Lucia, în ciuda ordinelor, în ciuda priorităților politice, refuză să le lase să se piardă în uitare.

„Lucia, ești O MINCINOASĂ PATOLOGICĂ ȘI O JIGODIE INCAPABILĂ DE IUBIRE. Toată lumea gândește asta: maică-ta, fostul tău soț ȘI CHIAR FIUL TĂU. Iar la muncă, nu ești așa de bună cum crezi. VREAU SĂ MORI, TÂRFĂ ORDINARĂ. ÎNTR-O ZI, CINEVA TE VA UCIDE.”

Vă dați seama, n-am să vă spun mai multe despre acțiune. Totuși, sub toate „straturile” de mister, Femeile din umbră am simțit că este și un roman social, fără a deveni, totuși, tezist. Se discută despre inegalitate, despre indiferența față de „ceilalți”, despre modul în care statul, și implicit sistemul de justiție, clasifică victimele în „importante” și „dispensabile”. Dar și despre cum, în ciuda acestui cinism instituțional, mai există oameni ca Lucia care se încăpățânează să caute adevărul, oricât de întunecat ar fi acesta. Și oricât de multe pericole ar putea ridica ulterior. Un roman puternic, dens, învăluit într-o atmosferă apăsătoare și seducătoare în același timp, pe care sincer nu prea am putut să-l las din mână. Bernard Minier îmbină cu o ușurință uluitoare suspansul polițist cu introspecția socială, introspecția psihologică și o estetică narativă de invidiat. Lucia Guerrero, cu toate conflictele și umbrele ei, dincolo de a fi eroina acestei serii omonime, este un simbol al acelei lupte interioare între dreptate și abandon, între datorie și traumă personală. Și, pentru mine, are tot ce-i trebuie pentru a deveni un personaj cu adevărat memorabil, pe care îl voi urmări cu interes și în cărțile viitoare.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Bernard Minier, Femeile din umbră (Lucia Guerrero, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Bernard Minier, apărute și pe blog:

 | Lucia (Lucia Guerrero, #1) | Înghețat (Martin Servaz, #1) | Cercul (Martin Servaz, #2) |