Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni (Frații Montague, #1), de Mackenzi Lee - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2018

Traducere: Carmen Ion

„M-a răzbunat atunci când nimeni nu mă mai privea în ochi.”

Mackenzi Lee este autoare americană de cărți pentru copii și tineri. Ea scrie atât ficțiune cât și non-ficțiune despre subiecte precum sexualitatea și rolul femeilor în istorie. Cel de-al doilea roman The Gentleman's Guide to Vice și Virtute a fost declarat Bestseller New York Times și  a obținut Premiul Stonewall Book pentru portretizarea unui tânăr bisexual în Europa secolului al XVIII-lea. Prima carte a lui Lee, This Monstrous Thing din 2015, a fost o reinterpretare a poveștii lui Frankenstein și a câștigat Premiul Pen-New England Susan P. Bloom Children's Book Discovery. În perioada promoțională a acestei cărți,  ea a început să posteze pe Twitter sub hashtag #BygoneBadassBroads, distribuind biografii ale femeilor importante, începând cu Mary Shelley. Acest proiect a crescut în popularitate, iar Lee a publicat în 2018 Bygone Badass Broads: 52 Forgotten Women Who Changed the World. Ea a semnat un contract cu Marvel pentru a scrie trei cărți de ficțiune cu personaje negative Marvel, începând cu o poveste despre Loki în primăvara anului 2019.

„Adevărul este că Percy a jucat dintotdeauna un rol important în viața mea, și asta cu mult înainte de a mă da pe spate cu o bufnitură s-a auzit de la leghe distanță. Abia de curând am ajuns să amuțesc atunci când genunchiul lui se lovește de al meu pe sub masa joasă din nu știu ce cârciumă. O mică prefacere a relației dintre noi și, dintr-odată, stelele mele nu mai sunt aliniate, planetele își ies de pe orbitele lor și eu orbecăi, lipsit de hartă și de direcție, prin teritoriul tulburător al iubirii față de cel mai bun prieten.”

Henry „Monty” Montague a primit o educație aleasă, în speranța că va deveni un gentleman perfect. Tânărul este însă un spirit neîmblânzit, pe care nici șederile în cele mai distinse școli din Anglia, nici pedepsele aplicate cu încrâncenare de severul său tata nu reușesc să îl lecuiască de pasiunea pentru jocurile de noroc, băutură și idilele cu bărbați și femei deopotrivă. Pornit în Marele Tur al Continentului, împreună cu cicălitoarea, dar inteligenta lui soră mai mică, Felicity, și avându-l alături pe cel mai bun prieten al său, Percy, de care e îndrăgostit până peste cap, Monty şi-a propus să dea uitării toate constrângerile și să se distreze cum nu a mai făcut-o vreodată. Când însă dă dovadă de nesăbuință și își însușește un obiect misterios de la curtea regală franceză, călătoria de plăcere se transformă într-o aventură în toată regula, din care nu lipsesc tâlharii la drumul mare, pirații, secretele alchimice și întâmplările romantice.

„Dacă Anglia toată s-ar scufunda în mare și aș fi singurul care ar deține o barcă, în ea l-aș luat doar pe Percy. Iar dacă el s-ar fi înecat deja, probabil că nu aș mai salva pe nimeni. Pentru că nu aș mai avea de ce să trăiesc.”

Mi-au trebuit doi ani (încă nu-mi dau seama ce e greșit la mine și de ce nu abordez mai multe genuri literare - probabil mi-am creat un pattern literar, dacă-i pot spune așa) să dau de această carte, de acest roman scris într-o manieră extrem de atractivă, mi-au trebuit doi ani să citesc această carte plină de aventuri, și, sincer, nici nu cred că aș fi dat de ea dacă nu mi-ar fi recomandat-o un prieten drag. Am nevoie de persoane care să mă tot împingă în afara zonei mele de confort, fiindcă am impresia că ratez, involuntar, cărți care mi-ar fi tare mult pe plac. Totuși, am extraordinarul noroc de a fi înconjurat de oameni care știu ce cărți mi-ar plăcea, chiar dacă nu sunt cărți pe care, în mod obișnuit, le-aș citi. Așa că, și aici, vă mulțumesc tare mult pentru toate recomandările făcute - se vede, clar, că știți voi ce știți! Oricum, Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni cred că a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare ale anului 2020, pentru că nu m-am așteptat deloc să fie așa - a fost, după părerea mea, o carte cu de toate: de la emoție, trăiri, sentimente amestecate, până la mister, nebunie și pirați. Oh, da, Mackenzi Lee a făcut din acest roman o aventură pe care, fără doar și poate, aș vedea-o ecranizată - sunt sigur c-ar ieși ceva foarte bun.

„(...) Din moment ce tata povestește în stânga și în dreapta ce craidon depravat sunt, mă voi ridica la înălțimea reputației mele. Nu vreau să-l dezamăgesc.”

Dincolo de aventura neașteptată de care am avut parte, mi-au plăcut la nebunie personajele. Toate. Și vorbesc, în principal, de Felicity, de Henry și Percy. Mi se pare că fiecare a avut ceva de întruchipat, fiecare a transmis, de fapt, o anumită idee - s-a vorbit, prin ele, despre discriminare, rasism, despre homosexualitate, despre feminism, subiecte tabu, să zic așa, cel puțin în societatea actuală romanului. Apreciez enorm curajul pe care îl are Mackenzi Lee, autoarea, în abordarea unor subiecte destul de delicate. Și, sincer, am fost extrem de surprins să văd că autoarea pune în scenă un personaj cu o orientare sexuală diferite, portretizându-l într-o Europă a secolului al XVIII-lea. Am mai întâlnit două alte autoare care au abordat aceeași idee, să spun așa, dar personajele respective au fost mai mult sau mai puțin episodice, nicidecum principale (așa cum este Henry, îndrăgostit vicios de prietenul său cel mai bun, Percy). 

„În viața mea nu am avut așa chef să pocnesc pe cineva peste gură. Și să-i smulg pistruii aceia stupizi de pe mutră.”

Oricum, ideea în sine constă în faptul că Henry este trimis în Marele Tur al Continentului, care dincolo de o călătorie, reprezintă posibilitatea lui Henry de a se maturiza, în sfârșit, de a deveni un bărbat responsabil, de a se lecui de jocurile de noroc, băutură, idile de-o zi, un Tur care are drept scop relevarea adevăratelor calități care ar trebui să descrie un gentleman. Oh, dar cât greșește, de fapt, tatăl lui Henry. În acest Tur, care, de fapt, ia o întorsătură neașteptată, una care pune în pericol viața oricărui personaj, departe de Henry ideea de gentleman. Nicidecum. Avem parte de o suită de întâmplări, unele amuzante, altele dramatice, altele pline de suspans, totul conturând o aventură în adevăratul sens al cuvântului, o aventură din care nu lipsesc tâlharii, hoții, pirații, obiecte ciudate, secrete și mai ciudate, minciuni, interese politice, dar și întâmplările romantice, emoționante, pline de speranță. M-am simțit ca într-un roller coaster de emoții și trăiri și sentimente, deoarece i-am îndrăgit numaidecât pe cei trei eroi ai acestui roman. A fost o lectură rapidă (am citit cartea într-o zi, în vreo trei reprize), extrem de plăcută. Și ce a potențat și mai mult frumusețea lecturii a fost faptul că a abordat niște teme destul de serioase, conturate prin personajele extrem de bine construite, prin cugetări inteligente - în cele din urmă, Mackenzi Lee aruncă o privire asupra firii umane, cu tot ce înseamnă ea: și nu ne obligă s-o înțelegem, pentru că oricum ar fi de prisos, ci ne arată că, în orice moment, iubirea, sinceritatea sunt ceea ce, într-o lume superficială, contează cu adevărat. Și, în orice moment, orice altceva pălește în fața emoțiilor și trăirilor sincere. Nu e nevoie să fii un gentlemen desăvârșit, trebuie doar să știi când și cui să-ți deschizi inima. Restul, firesc, vine de la sine, așa cum soarele răsare dimineața și, obosit, apune seara. În cele din urmă, romanul lui Mackenzi Lee este unul despre devenire, despre evoluție, acceptare și iertare; sensibil, emoționant, profund.

„A fost nevoie să călătoresc câteva mii de leghe pentru a începe să cred că sunt un om mai bun decât ceea ce mi-ai spus tu și decât cele mai rele lucruri pe care le-am făcut. Mi-a fost greu, dar există un început în toate.”

Abia aștept să citesc și volumul al doilea, Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne (#2) în care este vorba despre Felicity - bineînțeles, sunt sigur că Lee speculează și mai bine ideea pe care a conturat-o în primul roman. Deci, abia aștept să-l citesc. Am să-nchei aici, spunându-vă, deși e subînțeles, că vă recomand cu drag acest roman dacă sunteți în căutarea unei cărți plină de aventuri, amuzantă, emoționantă, dar, în același timp, care abordează și niște teme serioase. Pentru mine, chiar a fost o lectură extrem de surprinzătoare, plăcute; așa cum am spus, una dintre cele mai surprinzătoare lecturi ale anului trecut. Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor noștri dragi de la Editura Corint pentru acest volum, Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni (#1), de Mackenzi Lee, pe care îl găsiți AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Cerul din adâncuri (Sky and Sea, #1), de Adrienne Young - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Leda Edge

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2018

Traducere: Iulia Anania

Adrienne Young este o scriitoare americană aflată pe lista The New York Times a celor mai bine vânduți autori. S-a născut și a crescut în Texas. Cerul din adâncuri, în engleză Sky in the Deep (2018), este romanul său de debut. 

„Și-a ridicat bărbia spre mine și am fluierat, la rândul meu, căci era modul nostru de a ne transmite unul altuia să avem grijă. Să încercăm să nu murim.”

Curajoasă. Puternică. Aprigă. Sigură. Așa a fost educată Eelyn că trebuie să fie o luptătoare aska, una care îi urăște de moarte pe cei din clanul riki, cu care, din cinci în cinci ani, ai ei se războiesc în timpul sezonului de luptă. Și viața i s-ar fi desfășurat normal, dacă, în timpul unei bătălii, n-ar fi descoperit că Iri, fratele pe care îl credea mort, luptă alături de dușmanii săi! În curând, Eelyn se vede aruncată în vâltoarea unei lupte pe viață și pe moarte, iar întregul ei univers se răstoarnă. Pentru că, dintr-odată, va înțelege că iubirea poate să răsară în locul urii și camaraderia în locul dușmăniei transmise din moși-strămoși.

„- Împreună? m-a întrebat.

- Întotdeauna! i-am răspuns.”

Nu sunt un fan al vikingilor, nu m-am înțeles cu serialul super-în-vogă pe care-l tot auzeam drept recomandare. Dar, sincer, n-am știut că acest roman e cu vikingi (de fapt, nu știu dacă-s neapărat vikingi, dar e clar că autoarea s-a inspirat din istoria acestei civilizații), că, sincer, dacă știam, nu cred că l-aș mai fi citit. Și, pam, uite cum iarăși, atât de inspirat cum sunt de obicei, aș fi ratat o lectură încântătoare, dinamică, captiantă, alarmantă - normal, că, bineînțeles, nu am eu talentul de a nu ieși prea des din zona de confort? Și totuși (pentru că există un totuși), pot spune că sunt mulțumit de faptul că în ultimele luni din 2020 (ducă-se de unde a venit!) am citit câteva cărți care m-au scos din zona mea de confort, și cărți care, zău, chiar mi-au plăcut.

„(...) Ai omorât oameni din propriul clan. Ce-o să faci când o să mori? O să fii separat de noi pe veci!”

Așa a fost și în cazul cărții lui Adrienne Young, Cerul din adâncuri, care, ce-i drept, a mai lăsat loc de (cel puțin) un volum. Abia aștept să descopăr continuarea poveștii, pentru că mi-a plăcut la nebunie ce-am citit acum. Mi s-a părut o poveste pur și simplu explozivă, sălbatică, autentică (n-am citit multe cărți de acest gen, deci, vă rog, nu-mi săriți în capul dacă subiectul și ideea au fost abordate și-n alte unșpe' mii de cărți), cu personaje puternice, bine conturate; dar, sincer, ce m-a atras pe mine cel mai mult au fost modul de a descrie bătăliile dintre cele două triburi - riki și aska - și ideea, iarăși, mitologică (zeitățile supreme care veghează asupra acestor triburi), precum și modul în care au fost conturate îndeletnicirile, ierarhiile, obiceiurile acestor triburi. Mi-am dat seama că ador să citesc despre istoria apusă, să-i zic așa, fie ea și neverosimilă, pur fictivă. E extraordinar cum asemenea autori reușesc să după o poveste atât de departe, până la inventarea unei istorii, unei civilizații - deseori, sincer, într-o manieră lirică, de o fantezie care, mie unul, îmi stârnește chiar și emoții. Și-atunci îmi dau seama că, da, chiar am nevoie de astfel de lecturi mult mai des. 

    „Asta fusesem învățați de mici: vegr yfir fjor - onoarea-i mai presus de viață.”

Felul în care autoarea a plasat intriga, creând imagini aproape palpabile a brutalității războiului dintre cele două popoare (și nu numai), întorsăturile de situație și situațiile neașteptate. Totul, în cele din urmă, conturează un roman alarmant, într-o atmosferă nesigură în care pași se-aud din întuneric, armele se-ascund, copiii învață încă de mici că trebuie să se apere și, atunci când nu o pot face, trebuie să fugă, să fugă și să lase totul în urmă, să fugă pentru propria lor supraviețuire - asta este, astfel, cel mai important, să nu privească în urmă, deoarece asta i-ar putea costa propria viață. Nu am să vă vorbesc despre ce este romanul, ci am să vă spun, pe scurt, că mi-a plăcut mult cum, în cele din urmă, s-a ajuns la concluzia că pe vreme de război doar unul poate câștiga, iar atunci când cineva încearcă să fie stăpân peste întregile ținuturi, pentru a putea lupta contra dușmanului, însăși dușmanii trebuie să devină prieteni și să țină piept unui întuneric colosal, dens. Într-o lume în care moartea pândește la colțul oricărui sat, sub frunzișul oricărui copac, doar cei puternici, doar cei fără milă, doar cei pregătiți pentru orice sunt cei care vor răzbate prin pâlcurile de morți și prin războaiele sângeroase.

„Am privit negreala arsurii cum înhăța marginea de lemn, croindu-și drum de-a curmezișul idolului până când acesta a devenit parte din foc. Transformat în fum și adunându-se deasupra mea. S-a stins și s-a răsucit, risipindu-se în aer. Până ce n-a mai rămas nimic.”

Am înțeles de la alți cititori că Eelyn ar fi „puțin plângăcioasă și cam slabă”. Nu știu, repet, eu nu am citit prea multe cărți de acest gen - totuși, am putut să observ de unde au plecat aceste lucruri. Într-adevăr, poate au existat momente în care era puțin ciudat felul în care s-a comportat Eelyn, dar, după părerea mea, trăgându-se dintr-o cultură în care onoarea este deasupra a toate. Aș putea spune mai multe, dar ideea e că v-aș da spoilere și nu mă interesează să fac asta. Oricum, mi s-a părut un personaj care a evoluat, care s-a maturizat și și-a dat seama că, în cele din urmă, chiar și-acolo unde întunericul poate fi tăiat cu cuțitul, există o șansă de speranță, există o șoaptă pe care mereu o vei auzi spunând Qnd eldr. Să răsufli foc.

„- Thora s-a născut din munte, în izbucnirea cea mare care ne-a creat casa, a început ea, întinzându-și mâinile în lături, de-o parte și de alta a trupșorului său. A răsărit din flacără și cenușă. Și-a creat poporul din stâncă topită și l-a așezat pe munte, să-l locuiască. L-a numit riki, pentru că avea putere și forță. Dar pacea a avut viață scurtă. Sigr, zeul fiordului, a văzut ce făcuse Thora și inima i s-a umplut de pizmă. Și-a trimis poporul sus, pe munte, să dărâme tot ce clădise Thora (...).”

Concluzionând, mie chiar mi-a plăcut. Aștept cu nerăbdare să citesc și al doilea volum, The Girl the Sea Gave Back, pentru că vreau neapărat să fac parte, iarăși, din lumea fascinantă pe care Adrienne Young a reușit s-o contureze. Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest volum, Cerul din adâncuri (#1), Adrienne Young, de care m-am bucurat cu mare plăcere; îl puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, găsiți o gamă largă de cărți din diferite genuri. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai bun!

Marele Gorsky, de Vesna Goldsworthy - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2017

Traducere: Ioana Avădani

„(...) dar, să fiu cinstit, ori de câte ori intram în lumea lui Gorsky îmi pierdeam reperele, ca și cum banii ar fi creat propria lor cameră de decompresiune în care legile gravitației încetau să se mai aplice.”

Vesna Goldsworthy s-a născut la Belgrad în 1961, unde a locuit până în 1986, când s-a căsătorit cu un diplomat britanic și s-a stabilit la Londra. Aici a lucrat mai întâi la BBC World Service, apoi a îmbrățișat cariera academică. În prezent, predă literatură și scriere creativă la University of Exeter și la University of East Anglia. Este autoarea a cinci cărți, traduse în mai multe țari și recompensate cu premii literare. A debutat în 1998 cu volumul Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination, recunoscut drept o contribuție esențială la studiul Balcanilor și al identității europene. Cartea examinează versiunea ficționalizată a Balcanilor și stereotipurile occidentale legate de această regiune prin lentila literaturii britanice de la Byron încoace. Chernobyl Strawberries, care a apărut în 2005 și a avut un succes răsunător, poate fi considerat, dincolo de amintirile din copilărie și adolescență trăite în „epoca de aur“ a socialismului iugoslav, un pandant la volumul anterior, prin relevarea atitudinii sârbilor față de occidentali și, mai ales, față de britanici. Volumul de poezii The Angel of Salonika, care l-a făcut pe J.M. Coetzee s-o numească pe Vesna Goldsworthy „o bine-venită nouă voce în poezia de limbă engleză“ și i-a adus acesteia Crashaw Prize, a fost nominalizat printre cele mai bune cărți de poezie ale anului 2011 în The Times. Primul ei roman, Marele Gorsky (Gorsky; Humanitas Fiction, 2017), publicat în 2015, este bestseller internațional. În 2018 îi apare romanul Monsieur Karenin (Monsieur Ka; Humanitas Fiction, 2019), primit cu entuziasm de critică și de public.

„- În orașul ăsta te obișnuiești cu banii, adăugă, dar banii lui Gorsky sunt dincolo de orice vis de înavuțire. Nimeni nu știe exact cum i-a făcut.”

Marele Gorsky este flamboaianta poveste pereche a romanului-cult Marele Gatsby, a cărui acțiune e acum strămutată în Londra secolului XXI, cu nimic mai puțin spectaculoasă și mai puțin efervescentă decât New Yorkul din anii nebuni ai epocii jazzului. Romanul a fost nominalizat, în 2015, la Bailey's Women Prize for Fiction, fiind bestseller în Marea Britanie și în alte 15 țări. Într-o după-amiază londoneză ploioasă, în vechiul cartier Chelsea, un oligarh rus fermecător, Gorsky, intră într-o librărie modestă și oferă pentru reamenajarea ei prima dintr-o serie de sume uriașe. Pentru acei bani, Nikola, librarul plictisit, dar cu o minte și o cultură strălucite, trebuie să-i alcătuiască oligarhului o bibliotecă personală impresionantă. Aceasta va fi instalată în casa de dimensiunile unui palat pe care Gorsky se întâmplă să o reconstruiască chiar lângă modesta locuința a librarului. Gorsky îi cere lui Nikola să adune o colecție plină de gust de titluri din literatura rusă, pe care intenționează să o ofere marii sale iubiri de altădată, Natalia, regăsită la Londra. Pasiunea oligarhului pentru frumoasa acum măritată cu un englez e mai mare chiar decât averea sa inestimabilă, iar Nikola se va trezi târât el însuși într-o lume a opulenței, lăcomiei, sexului și crimei, în timp ce încearcă să-l ajute pe Gorsky să-și recapete dragostea pierdută. 

„Se trezesc sevele. Noaptea, auzi vulpile urbane urlând ca niște bebeluși abandonați, clic-clacul tocurilor înalte pe trotuar, sunetul telefoanelor mobile și vocile saturate de râs alcoolizat și dorință carnală.”

„Gorsky, personajul central al romanului, le datorează la fel de mult celebrilor iubiți din literatura rusă, ca Oneghin, Vronski și Jivago, ca și lui Gatsby. Povestea mea e, de fapt, o poveste de iubire cu cărți”, este ceea ce însăși autoarea, Vesna Goldsworthy, afirmă - și, sincer, după ce am citit aceste rânduri, mi-am dat seama că, într-adevăr, n-aș fi putut interpreta altfel romanul de față - o poveste de iubire cu cărți, o odă închinată lecturii, în cele din urmă, și bucuriei existenței acestui lucru. Deși n-am fost niciodată fan al romanului Marele Gatsby, contrar opiniilor multor cititori (deși, trebuie să apreciez cât de colosal a fost sfârșitul romanului), mi-a plăcut extrem, dar extrem de mult Marele Gorsky, roman pe care este imposibil și improbabil să-l citești fără să te gândești, bineînțeles, la romanul lui F. Scott Fitzgerald. Totuși, părerea mea este că Goldsworthy scrie impecabil de frumos, impecabil de delicat, natural, real. Sincer, eu chiar nu înțeleg de ce are un rating așa de micuț pe Goodreads (în jur de 3,3, media rezultată în urma câtorva sute de voturi). Eu i-am dat cinci steluțe și, sincer, i-aș fi dat fără să mă gândesc mai multe; autoarea chiar a transmis exact ce a trebuit - și, sincer, pot suma totul cu acest citat: „Cândva, în timp, pierdusem și ultimul atom de invidie pe care am simțit-o față de el. Era mult prea strălucit pentru a fi atât de bogat și mult prea bogat pentru a fi fericit.”

„Cândva, în timp, pierdusem și ultimul atom de invidie pe care am simțit-o față de el. Era mult prea strălucit pentru a fi atât de bogat și mult prea bogat pentru a fi fericit.”

Nu am să vă vorbesc, evident, despre acțiunea romanului. Ce-i drept, nici nu cred că se pune accent pe acest lucru, deși, într-adevăr, există o conformație de tipul cauză-efect care se face întrevăzută cu greu - dar există. Cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc evoluția relațiilor dintre personaje, să fiu atent la zbuciumările lor interioare, la ideile lor, sentimentele, la ceea ce, de fapt, le antrenează în decursul celor aproximativ două sute de pagini. Pentru mine, de fapt, nu acțiunile fac interesul imediat, ci sufletul personajelor, „fictivitatea” lor (că, nu?, în cele din urmă, cum zicea cineva, omul este cel mai fictiv), dar și felul în care reacționează, felul în care dau piept cu realitatea. Aici, cel mai mult mi-a plăcut să-l urmăresc pe Gorsky, să-i înțeleg caracterul impenetrabil, să reușesc să văd dincolo de costumul elegant, scump, de calitate pe care-l purta; să am acces la istoria sa, dar și la gândurile sale, la viața sa, în esență, tragică, dar nu banală; un nume, Gorsky, un nume puternic, dur, care capătă conotații misterioase în momentul în care zeci de întrebări se învârt în jurul său, întrebări fără răspuns, de ce, cum, cum a reușit, cum e posibil? Gorsky, un om cu o avere impresionantă, posesorul unor clădiri istorice, un om pentru care banii nu reprezintă o problemă dar, în cele din urmă, Gorsky, omul care e prea bogat pentru a putea fi fericit, prea splendid pentru a putea fi iubit, prea puternic pentru a putea iubi. E foarte interesant de urmărit acest personaj - pentru mine, unul, a manifestat o adevărată atracție ciudată, întrucât Goldsworthy a reușit să-l creioneze într-o manieră în care, în cele din urmă, Gorsky să fie foarte greu, din punct de vedere psihologic, cognitiv, accesibil. Așadar, un personaj puternic. Și, bineînțeles, nu doar el.

„Trupul se poate supune sufletului. Te poți naște bărbat, dar să devii femeie, poți să-ți tatuezi și să-ți perforezi pielea, să-ți schimbi culoarea părului și forma dinților și a nasului, poți să-ți mărești sau să-ți micșorezi sânii, să îți armonizezi aparența cu orice vrei tu să fii. Singurul lucru nepermis este să fii nefericit, mai ales dacă ești imigrant. Nefericirea este o formă de nerecunoștință, un abuz la adresa ospitalității.”

Marele Gorsky este o carte efervescentă, care deși are doar două sute de pagini (aproximativ), este destul de complexă. Personajele sunt bine conturate, puternice; acțiunea, în sine, este una dominată de întâmplări mai mult sau mai puțin relevante, dar care, în final, reiterează excepțional societatea actuală și timpurile actuale (actuale, bineînțeles, perioadei în care se petrece acțiunea din roman). Personajele pot fi duplicitare, pot ascunde secrete, pot avea un trecut tragic - mi-a plăcut, aici, să urmăresc evoluția relației lui Gorsky cu Natalia, și chiar a Nataliei cu Nikola, „librarul plictisit”. De altfel, romanul este relatat din perspectiva lui Nikola - astfel încât, dată fiind maniera romanistă abordată, punctul de vedere (limitat, evident) al acțiunii, emoțiilor și a tot ce presupune romanul, este doar al lui Nikola. Dar nu m-a deranjat, întrucât însuși Nikola este un om taciturn, meditativ, introspectiv - trece prin filtrul rațiunii și al gândirii, al emoțiilor și al trăirilor tot ce se întâmplă. Iar imaginea pe care ne-o oferă (fazual spus, imaginea) este una completă și desăvârșită. Și, în cele din urmă, strălucirea, efervescența romanului, toate acestea conturează destinul tragic al lui Gorsky, al cărui nume este spus în șoaptă, dar stăruiește pe buzele tuturor.

„Gorsky îți construia o casă ceva mai jos de noi și datoria noastră era să ne asigurăm că, în ziua în care ar fi fost gata să se mute, casa avea ce mai bună bibliotecă din Londra. Cea mai bună bibliotecă privată din Europa. Nu doar o bibliotecă obișnuită, ci una făcută pe măsura unui gentleman-intelectual rus, interesat de artă, literatură și călătorii, cu o aplecare spre limbile europene; una care ar fi trebuit să arate de parcă însuși Gorsky ar fi cumpărat toate cărțile acelea și le-ar fi citit de-a lungul multor ani sau - dacă nu - că avea cele mai serioase intenții să le citească.”

Mi-a plăcut, recunosc, chiar mi-a plăcut mult de tot. Am avut ocazia fabuloasă de a o întâlni, personal, pe autoarea romanului, pe Vesna Goldsworthy, în cadrul festivalului FILIT, organizat anual la noi în oraș, în Iași. Este un om tare frumos, și-aici fac referire și la valorile interioare pe care aceasta le are și le promovează. Nu citisem romanul, l-am cumpărat din impuls pentru că am vrut să-l am semnat, cu autograf. Dar îmi amintesc că (așa cum se obișnuiește) a citit, chiar în română, un fragment din cartea sa (drăguț, nu?) și am fost numaidecât atras de modalitatea ei de a scrie - și, sincer, cred că a și ales fragmentul potrivit, pentru că-mi amintesc că, încă de-atunci, a reușit să reliefeze întocmai misterul care se învârtea în jurul lui Gorsky). Așadar, eu chiar vi-l recomand, și mi-am dat seama, încă o dată, că nu trebuie să mă las influențat de anumite rating-uri de pe Goodreads (obișnuiam să fac asta) - bineînțeles, literatura e subiectivă, și dacă ceva nu mi-a plăcut mie, nu înseamnă că nu-ți va plăcea ție. Normal, și viceversa e viabilă. Vă doresc să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, pline de spor, plăcute și de un an care, poate, să repare ce, cu atâta măiestrie, a știut 2020 să strice. Spor în toate!

Casa de sare și amărăciuni, de Erin A. Craig - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 398

Traducere: Maria Adam

Lui Erin A. Craig i-a plăcut dintotdeauna să spună povești. După ce a absolvit Facultatea de Teatru a Universității din Michigan, a reușit să pună în scenă opere tragice cu cocoșați, fantome și clovni ucigași, iar apoi a hotărât că vrea să scrie romane la fel de înspăimântătoare. Este cititoare împătimită, fană înrăită a baschetului, colecționară de mașini de scris și, totodată, îi place să tricoteze. Erin locuiește în Memphis, alături de soțul și de fiica ei.

Odinioară erau douăsprezece, însă acum în sălile uriașe de la Highmoor răsună singurătatea. Patru dintre fete și-au pierdut viața, fiecare moarte fiind mai tragică decât cea dinainte – ciumă, o cădere pe scări, înec, o alunecare de la înălțime. Acum, prin toate satele din jur se zvonește că familia ar fi blestemată de zei. Tulburată de viziuni fantomatice, Annaleigh bănuiește că morțile surorilor sale nu au fost simple accidente. Fetele se furișează seară de seară la baluri strălucitoare unde dansează până la ivirea zorilor în rochii de mătase și conduri scânteietori. Annaleigh nu știe dacă să încerce să le oprească sau să se bucure și ea de aceste plăceri interzise. Mai ales pentru că nu știe cu cine – sau cu ce – dansează ele de fapt. Dar când relația lui Annaleigh cu un străin misterios și plin de secrete devine tot mai serioasă, fata știe că trebuie să descopere cât mai repede întunericul care s-a abătut asupra familiei sale înainte de a-i cădea și ea victimă. Casa de sare și amărăciuni este un roman captivant, plin de magie și de foșnet de rochii vaporoase pe holuri lungi și întunecate. Pregătiți-vă să fiți prinși în mrejele lui!

„- Înaltul Marinar spune că Pontus a creat insulele noastre și oamenii de pe ele. A luat sare din valurile oceanului pentru putere. A amestecat-o cu viclenia rechinului-taur și cu frumusețea meduzei-lună. A adăugat fidelitatea căluțului de mare și curiozitatea delfinului brun.” 

Ei, bine, eu nu prea citesc fantasy, ce-i drept. Casa de sare și amărăciuni, da, este un fantasy, și, frate, chiar unul bun de tot. Deși nu prea citesc acest gen literar (promițându-mi totuși acum ceva timp că voi aborda mai des această tagmă romanistă), chiar am fost absorbit tare de tot de poveste. Și de atmosferă. Și de personaje. Și de „culoarea locală” a romanului. Și de atmosferă! Dar cred că am mai zis o dată. Da, o repet, mi-a plăcut teribil de mult atmosfera acestui roman, felul în care a conturat autoarea spațiile, background-ul personajelor. De fapt, dacă ar fi să citesc tot mai des fantasy, cred că aș alege acele cărți care mă vrăjesc prin atmosfera pe care o creează. Îmi place să descopăr lumi noi, colorate, efervescente, lumi ciudate, bizare, neașteptate - iar când autorul se pricepe, într-adevăr, să facă asta, și mai bagă și niște elemente de mitologie și obiceiuri și îndeletniciri locale (o, da, mitologie!), cu siguranță va fi un fantasy care are să-mi placă. Și, tadaaaa, în romanul lui Erin A. Craig am găsit exact ce am căutat. Într-o poveste întunecată, misterioasă, plină de secrete mi-am petrecut câteva ore de lectură. Și, vai, chiar aș fi vrut mai mult, mult mai mult. Am fost vrăjit de tot ce a însemnat această carte - de la personaje, până la acțiune și, cu semne de exclamare, sfârșitul romanului! 

„Când creația lui a prins formă - două brațe, două picioare, un cap și o inimă -, Pontus a suflat viață peste ea, făcând primii Oameni din Sare. Așa că, atunci când murim, nu putem fi îngopați sub pământ. Alunecăm înapoi în apă și ajungem acasă.”

Pot spune că a fost una dintre surprizele literare din acest an. Nu numai că mi-am dat seama că ar trebui să citesc mai des acest gen de romane, ieșind puțin din zona mea de confort, dar mi-am dat seama că, uite, chiar poate să-mi placă extrem de mult! Casa de sare și amărăciuni este ca un fel de basm, eu așa l-am simțit, iar atmosfera este, într-adevăr, una încântătoare (în maniera în care, de fapt, e posibil ca o atmosferă cu personaje întunecate, magice, habar n-am, hazardate, înfiorătoare - să fie încântătoare?!), deoarece autoarea îți pune în fața ochilor o lume ireală, o lume a spiritelor, dincolo de veridicul care ne înconjoară. De altfel, prin definiție, asta e un roman fantasy. Totuși, Erin A. Craig inserează și un fir epic cauză-efect: în această idee, una dintre surori, Annaleigh, încearcă să afle ce s-a întâmplat, de fapt, cu surorile ei. Și dacă, într-adevăr, există un blestem asupra familiei sale. Poftim, ia de-aici intriga datorită căreia se va desfășura întreaga acțiune. Bun! Interesant, n-am ce spune, deci hai să vedem cum stă treaba, de fapt! Evident, nu e un thriller, deoarece elementele de fantastic se îmbină atât, atât de plăcut, că nici nu mai urmărești povestea. Și-mi asum când spun asta, pentru că mie cel mai mult mi-a plăcut atmosfera romanului, una densă, întunecată, aproape palpabilă.

„Moartea surorii mele nu fusese un accident. Nu fusese o parte dintr-un blestem macabru. Fusese ucisă. Și aveam de gând să o dovedesc.”

Habar n-am cum să-i zic, e un roman dark, mistery? O fi mai multe genuri de fantasy, dar mie, sincer, dincolo de faptul că mi-a plăcut (iar mă repet) environmentul cărții, mi s-a părut și o lectură emoționantă, chiar sensibilă, care a reușit să mă atingă. Încă mi-au rămas în minte anumite imagini, mai ales ideea de întoarcere la origini. Oh, da, nu v-am spus, dar e incredibil cât de frumos a reușit autoarea să insereze ideea despre originea Oamenilor de sare („- Noi, Oamenii de Sare, redăm acest trup mării, a intonat Înaltul Marinar în timp ce cutia de lemn aluneca adânc în cripta de lemn care o aștepta.”). Apreciez enorm imaginația acestor autori, felul în care reușesc să creeze noi lumi la a căror existență, poate, nici măcar nu te-ai fi gândit vreodată. Repet, eu nu-s un împătimit al acestui gen, n-am citit prea multe cărți fantasy la viața mea, deci n-am tocmai o experiență grozavă. Dar pot spune că, într-adevăr, Casa de sare și amărăciuni mi-a plăcut la nebunie. 

„Scăldați în lumină de stele și de lună,/ Toți visătorii spre castel se adună./ La miezul nopții ne vom dezlănțui,/ Închipurea blândă sau haină vom dezvălui./ Arată-mi visarea cea senină sau coșmarul dezmățat,/ Vino nu așa cum ești, ci cum dorești să fii observat.”

Nici nu știu ce să mai spun, sincer, deoarece simt că e de prisos. În plus. Irelevant. Chiar este un roman pe care vă recomand cu drag să-l citiți, mai ales dacă vă place acest gen literar. Nu știu cum sunt alte fantasy-uri, cât de multe îți oferă, descrieri, atmosferă, dar simt că, în această carte, Erin A. Craig a găsit un echilibru perfect (fără personaje cu puteri supranaturale, demoni cu aripi, ochi roșii, îngeri, vampiri, chestii de-acest gen - deși, la un moment dat, mai ales într-o anumită parte a cărții, se întâmplă ceva ce-mi transmitea că ar fi OK să nu citesc această carte după ce se lasă întunericul) al măsurii acestor lucruri. Mi se pare că este o carte completă, desăvârșită, care a avut câte puțin din toate și care mi-a oferit o călătorie fascinantă în lumea efervescentă și complexă pe care, cu talent, a reușit s-o creeze. Deci, chiar v-o recomand cu drag, sunt sigur că o veți găsi drept o lectură care să vă fi meritat timpul!

„- Noi, Oamenii de Sare, ne întâlnim în seara asta specială, a repetat el, încheindu-și discursul, să ne amintim cine suntem. Noi, cei care ne clădim căminul pe Insulele Salann, suntem un popor mândru, condus de un zeu mândru. Suntem născuți din sare și din lumina stelelor. Să bem pentru asta, să ne amintim de unde venim și unde - cu voia lui Pontus - ne vom întoarce.”

Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest volum, Casa de sare și amărăciuni, scris de Erin A. Craig, apărut în colecția CorinTeens, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor, alături de o zi liniștită! 

Cercul (Martin Servaz, #2), de Bernard Minier - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2020

Traducere: Alunița Voiculescu

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulţi ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Îngheţat, care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obţinând Prix de l’Embouchure (2012), Prix des bibliothèques et des médiathèques de Grand Cognac (2013), Premiul pentru cel mai bun roman francofon la Festival de Cognac (2015). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. Cărţile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în trei milioane de exemplare în întreaga lume. În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteţi urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, a apărut la Editura Trei, Cercul — al doilea roman din seria Martin Servaz.

„- Doar poezia poate descrie incapacitatea omului de a înțelege sensul trecerii noastre pe acest pământ, spuse el. Și totuși, dacă i se dă să aleagă, umanitatea va prefera întotdeauna fotbalul lui Victor Hugo.”

Iunie 2010. În mijlocul unui meci de fotbal din Cupa Mondială, comandantul Martin Servaz primește un telefon de la o iubită de demult care îi spune că, în Marsac, profesoara Claire Diemar a fost ucisă cu brutalitate. Ca și când n-ar fi de ajuns, Servaz primește și un e-mail criptic prin care este informat că misteriosul criminal în serie Julian Hirtmann a făcut o nouă victimă. Moartea și haosul bântuie micul oraș universitar din sudul Franței în care Servaz și-a făcut studiile și unde acum învață fiica lui. Cu ajutorul detectivilor Irene Ziegler și Esperandieu, comandantul Servaz trebuie să afle dacă există vreo legătură între aceste crime înfiorătoare ce redeschid răni vechi din trecutul lui. Și să-i prindă pe ucigași, cât mai repede cu putință.

„- Nu vă place sportul televizat? îl tachină Servaz.

- Pâine și circ. Nimic nou sub soare. Cel puțin gladiatorii își puneau viața în joc, arătau cu totul altfel decât puștii ăștia în pantaloni scurți care aleargă după o minge. Stadionul nu e decât versiunea XXL a curții școlii, într-o recreație.”

Am început să citesc Cercul, al doilea volum din serie, imediat ce l-am terminat pe primul, Înghețat, despre care am scris AICI. Bineînțeles, cărțile nu prea au legătură între ele - în sensul că, fiind vorba de o anumită situație în primul volum, aceasta nu se continuă și în al doilea (cu alte cuvinte, crimele sunt rezolvate, ucigașul este scos la iveală). Dar totuși, din altă perspectivă, cele două cărți au o legătură strânsă între ele - dincolo de echipa de detectivi, cu Servaz în frunte, sunt de urmărit anumite aspecte care fac ca această legătură - deși subtilă - să fie una extrem, dar extrem de puternică. Nu vă pot spune care sunt circumstanețele care mă fac să afirm asta, fiindcă ar însemna să văd dau spoilers; și, cu toate acestea, după ce am terminat și volumul de față, parcă am simțit că ar mai merge o continuare (de data aceasta, volumul de față, al doilea, cu siguranță ar presupune o legătură temporală, chiar, cu cel de-al treilea). Nu știu dacă autorul va face asta (nu cred, de altfel), dar, trăgând o linie, la final, după ce am citit cele două cărți, pot spune că, cu siguranță, acest volum mi-a plăcut mult mai mult decât primul.

„Și avu conștiința - în momentul în care le pronunța - că vorbele sale puteau fi un argument în plus de adăugat la dosarul paranoiei sale:

-... Mai devreme sau mai târziu, țicnitul ăsta va apărea din nou.”

Mi s-a părut că în Cercul a fost conturată mult mai bine partea de acțiune a romanului, fără prea mult descrieri ornamentale, care să atragă cititorul în atmosfera sumbră și întunecată, neașteptată și haotică, a romanului. Spre exemplu, în Înghețat, primul volum al seriei Martin Servaz, Minier a pus un accent deosebit asupra descrierilor - care, de altfel, pe mine, unul, m-au introdus cu desăvârșire în atmosfera rece, densă a romanului. Am apreciat asta. Pe deoparte, primul volum mi s-a părut puțin ezitant, „leneș”, când a fost vorba de dinamică - nu mi-a conferit acea stare alertă pe care aș fi vrut s-o am. Ei, bine, în al doilea vomul, Minier a optat mai mult pentru această latură romanistă - a fost vorba de intrigi, după părerea mea, mult mai bine conturate, de situații mult mai fidel puse în scenă, de personaje (mult) mai neașteptate și, Doamne, de un final colosal. Trebuie să recunosc că am citit finalul cărții de vreo două ori, deoarece aveam impresia că, domle, sigur mi-a scăpat ceva. Și dacă veți citi romanul, veți vedea că, într-adevăr, parcă ar mai merge o continuare a acestei cărți.

„- (...) Țicnitul ăla e undeva pe-afară. Toate polițiile din Europa îl caută, dar nimeni nu are nici cel mai mic indiciu. Din cââte știm, poate fi oriunde. Iar bolnavul ăsta ți-a făcut mărturisiri înainte să dispară.”

După ce am citit cele două cărți, cred că aș putea afirma faptul că seria lui Bernard Minier, încadrată în genul crime-thriller nu este una tipică. Autorul aduce în atenția publicului francez un roman cu o tentă nordică, chiar, și nu vorbesc aici doar de culoarea locală a romanului, ci vorbesc și de desfășurarea acțiunii. Talentul - bineînțeles, e incontestabil, dar autorul are o predilecție spre a insera elemente de profunzime, chiar contemplative, meditative, citate filosofice, oferind personajelor sale o oarecare sensibilitate, conturând personaje taciturne, zbuciumate. Ei, trebuie să recunoaștem, pentru majoritatea autorilor nordici nu asta face interesul în romanele lor. Totuși, Minier mizează și pe aceast aspect, astfel încât, în cele din urmă, deși romanele sale nu se ridică la standardele autorilor nordici (șchioapătă, cu alte cuvinte, când vine vorba de acțiune alertă, dinamism și întorsături de situație - cu care ne-a obișnuit stilul nordic romanist), totuși au ceva care, deseori, prinde bine și place cititorului (bineînțeles, specific gusturilor literare ale fiecăruia). 

„(...) Se simțea strivit. Strivit de greutatea nopții care domnea aici. Strivit de propriul său trecut. Strivit de efectul loviturii primite acolo sus, pe acoperiș.”

În Cercul, Minier ne pune față în față cu diferite situații de viață, situații în care, fără excepție, ne-am putea afla cu toții. Recunosc, mi-a fost destul de greu să mă atașez de Servaz, dar l-am găsit, în cele din urmă, un om binevoit, un om care luptă pentru dreptate, un om sensibil și fragil și care, deși, de multe ori, afișa o carapace impenetrabilă, este dominat de anumite frici, de anumite eșecuri personale. De data aceasta, Bernard Minier îl pune pe Servaz față în față cu trecutul său, încercând să găsească răspunsuri acolo unde sunt prea multe întrebări pentru a mai putea continua, în ritmul acesta, viața. Mi-a plăcut, și mi-a plăcut tare mult această parte, de fapt, în care Servaz este pregătit „să încheie socotelile” cu anumite persoane din trecutul său. V-am spus, autorul chiar pune accent pe aceste aspecte - ceea ce, repetându-mă, face ca seria Martin Servaz să fie una atipică, care ori îți place mult, ori e OK, ori nu-ți place. Eu mă încadrez în tagma ok-iștilor, deoarece sunt sigur că ar fi putut ieși ceva mult mai bun dacă autorul ar fi insistat, puțin mai mult, asupra dinamicii și stilului alarmant cu care am fost obișnuit la celelalte romane, de acest gen, citite.

„(...) iar Dumnezeu - campionul mondial la toate categoriile de nemernici.”

Anul ăsta am citit foarte mult thrillere. Extrem de multe. Pot spune că a fost un an thrilleresc (fazual spus - sau, dacă ne uităm puțin retrospectiv, anul ăsta chiar pare un scenariu de film) chiar plin de roade, și-aici aș putea menționa câteva cărți de acest gen care mi-au plăcut extrem de mult: Prieten imaginar, Omul de castane, Femeia ascunsă, Ultima aniversare, Nouă străini (după cum știți, sunt un fan convins al lui Liane Moriarty). Și ar mai fi, cu siguranță, dar acestea sunt primele care mi-au venit î minte. Vi le recomand cu mare drag, mai ales dacă sunteți împătimiți ai acestui gen literar. Deci, dragi cititori, vă recomand romanul de față, Cercul, dacă sunteți fani ai acestui gen și vreți să încercați și altceva, și prin altceva mă refer la un thriller scris de un autor de altă naționalitate, alta decât un audor nordic - care, după cum bine știm, sunt adevărați maeștri ai acestui gen literar. Cartea Cercul (Martin Servaz, #2), de Bernard Minier, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au o mulțime de apariții literare care, cu siguranță, vă vor încânta în urma lecturii. Să aveți o zi liniștită și cu spor!